Fizicianul sau tămăduitorul? Despre cosmos, viață, creier și Dumnezeu

Cartea Războiul viziunilor asupra lumii (Editura Trei, 2012) este întâlnirea dintre două perspective diferite de înţelegere a lumii, dar în nici un caz disjuncte, deşi cel mai adesea aşa apar: ştiinţă şi spiritualitate.

Leonard Mlodinow este fizician şi profesor la California Institute of Technology (şi a publicat, printre altele, o carte alături de Stephen Hawking, The Grand Design), iar Deepak Chopra (născut în New Delhi) a studiat medicina, este fondator al Chopra Center for Wellbeing, prin care propune un mod alternativ de abordare a procesului vindecării, inclusiv prin tehnici de meditaţie. De asemenea, are intervenţii în diferite publicaţii, precum San Francisco Chronicle, şi este autor a peste şaizeci de cărţi, multe devenite bestselleruri.

Cunoscându-se în timpul unei dezbateri televizate cu tema „Care este viitorul lui Dumnezeu?”, cei doi autori şi-au dat seama cât de adâncă este diferenţa de opinii asupra lumii şi s-au gândit să se completeze unul pe altul, în această carte, aducând fiecare viziunea proprie: cunoaşterea lumii prin simţuri şi cunoaşterea prin conştiinţă, toate problemele fiind analizate pe trei niveluri: cum a luat naştere cosmosul; viaţa şi creierul uman; şi Dumnezeu, „misterul suprem”.

Apărător al primatului spiritualităţii, Deepak ţine să precizeze încă de la început că spiritualitatea nu trebuie înţeleasă ca fiind similară religiei. E de acord că religiile au eşuat tocmai în promisiunea lor, de a-ţi permite să vezi dincolo de simţuri, de a te lăsa să-ţi eliberezi conştiinţa de iluziile materialităţii.

„Cu toate că ochii nu văd decât piatră, munţi, copaci şi cer, acesta este doar un văl tras peste o realitate vastă, misterioasă, nevăzută.”

Deepak Chopra consideră că viitorul trasat de ştiinţă nu poate duce decât într-o fundătură, aşa că trebuie să redescoperim izvorul religiei, care nu este Dumnezeu, ci conştiinţa.

Leonard Mlodinow vede, dimpotrivă, în ştiinţă izvorul cunoaşterii variate, cea care ne-a arătat un univers plin de posibilităţi. Iar dacă Deepak vine cu argumentul că ştiinţa a produs numeroase dezastre, precum bomba atomică, Mlodinow îi dă replica pe măsură:

„Au fost măcelăriţi în numele religiei mai mulţi oameni decât toate victimele armelor atomice pe care fizica modernă le-a făcut posibile”.

Iar dacă până acum nu s-a dovedit legătura ştiinţei cu conştiinţa, asta nu înseamnă că sunt incompatibile, dimpotrivă, studiile arată o conexiune strânsă între gânduri, senzaţii etc. şi zone specifice de activitate ale creierului.

Una dintre cele mai mari întrebări ale umanităţii este cum a luat naştere universul. Leonard Mlodinow trece în revistă cele mai recente teorii, începând cu teoria Big Bangului, de la începutul secolului XX, când astronomul belgian Georges Lemaître a demonstrat că dacă pornim de la ideea universului în expansiune şi urmărim traiectoria inversă, ajungem la concluzia că universul se tot micşorează şi că deci a început de la un punct.

Teoria aceasta a fost apoi completată de teoria cunatică şi de cea a fluctuaţiilor cuantice, care au dus la structura existentă a universului, format din galaxii, stele etc.

Deepak, în schimb, propune o nouă poveste a creaţiei, care ar trebui să se sprijine pe următoarele elemente: plenitudine, ordonare, evoluţie, creativitate şi, în cele din urmă, elementul mantric pentru el, conştiinţa, susţinând că nu există creaţie fără conştiinţă, căci în acest caz s-ar ajunge la

„bine-cunoscuta cameră plină cu maimuţe care apasă la întâmplare tastele unei maşini de scris, până ajung, după milioane de ani, să scrie operele complete ale lui Shakespeare”.

  

Citiți continuarea cronicii Silviei Dumitrache pe Bookaholic.ro

Povestea lui O: misogină sau feministă?

Pauline Réage a fost, timp de aproape 40 de ani, un pseudonim în spatele căruia stătea o scriitoare despre care știau cel mult 15 oameni.

Printre ei, ca o paranteză, se afla și Charles de Gaulle. Numele real al autoarei, Dominique Aury, a devenit cunoscut abia în 1994, când s-a descoperit și că romanul a pornit inițial ca o serie de scrisori către iubitul ei căsătorit, Jean Paulhan, la rândul lor răspunsul la o provocare pe care acesta o lansase către Aury, și anume aceea că el nu crede că o femeie poate scrie proză erotică în spiritul Marchizului de Sade.

Aury a demonstrat contrariul, și a făcut-o atât de bine, încât Paulhan i-a recomandat să transforme scrisorile într-un roman și să îl publice, chiar dacă o va face sub pseudonim. Dominique Aury a murit în 1998. Se speculează cum că, în realitate, nici acesta nu era numele ei real, și că, de fapt, ar chema-o Anne Cécile Desclos.

Controversele pe care le-a pornit romanul ei, alimentate și de misterul din spatele identității autoarei, s-au întins pe multe planuri, de la psihologia personajelor până la moralitatea lor. Cea mai interesantă este însă dezbaterea asupra felului în care este redată condiția femeii în roman. Este Povestea lui O un caz îngrozitor de obiectificare a femeii? E un roman misogin, care merită ars în public de femeile din toată lumea? Sau, dimpotrivă, Povestea lui O este, în realitate, un roman feminist, așa cum susține autoarea franceză Régine Deforges, o bună prietenă a lui Aury, la rândul ei autoare de literatură erotică? (Fragment din cronica publicată de Ioana Epure pe Bookaholic.)

   

Mai jos, o discuție despre cine a fost Dominique Aury:

Când noi ne băteam cu turcii pentru independență, la Wimbledon se juca primul turneu de tenis

Sever Dron este cunoscut pentru metoda sa specială de antrenament, grație căreia, în Franţa, a fost şi este căutat de mulţi tineri care vor să reuşească în acest sport.

Metoda se bazează pe „dezvoltarea personală a fiecărui candidat de a învăţa tenisul, copil sau adult”, exerciţiile având scopul de „a dezvolta motricitatea, echilibrul, fizicul şi mentalul elevilor încă de la primele etape ale procesului de învăţare”. Aşadar, nu este o metodă care vizează doar un antrenament fizic, ci unul ce-şi propune formare totală a individului.

Pe lângă faptul că e bogată în amintiri, oferă şi un insight în istoria tenisului (românesc şi mondial). Interesantă este analogia pe care Sever Dron o realizează între începuturile „sportului alb” şi istoria României:

”În 1877, pe când noi, românii, încă ne băteam pentru independenţă cu turcii, la All England Lawn Tennis Club din Londra, adică la Wimbledon, se juca primul turneu de tenis din istorie. Când Osman Paşa preda sabia colonelului român Mihai Cerchez, la 10 decembrie 1877, Spencer Gore, primul campion al Wimbledonului, încă nu se dezmeticise din surpriza pe care o trăise cucerind cupa londoneză la tenis, un sport pe care el, jucător de cricket, nu-l considera unul… prea decent”.

 

Veniți să-l cunoașteți pe Sever Dron marți la Librăria Bastilia:

  

Memoriile lui Sever Dron sunt o bună introducere în istoria tenisului, dar cel mai bine surprind o etapă importantă din istoria tenisului românesc, poate cea mai importantă, care coincide şi cu perioada dificilă a comunismului, aşa că o să regăsiţi în această carte şi o felie de istorie pură. Iar bookaholicii vor savura cu siguranţă fragmentele literare, aproape proustiene, de rememorare a unor momente din trecutul mai mult sau mai puţin fericit, dar pe care a ştiut mereu să-l trăiască intens.

Citește întreaga recenzie pe site-ul Bookaholic