Category: Interviul lunii



In cautarea sinelui

De curând, psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, director al Editurii Trei, i-a acordat un interviu lui Matei Georgescu, psihanalist, la rândul său, și gazdă a seriei de dialoguri televizate Interviurile TVH.

Redau mai jos o replică din interviu, dar merită să-l urmăriți în întregime, pentru a afla parcursul intelectual al profesorului Vasile Dem. Zamfirescu. Cartea-pretext pentru acest dialog a fost În căutarea sinelui, apărută recent într-o ediție revizuită și adăugită.

   

  

V.D.Z.: Psihanaliza nu este doar o terapie, este un demers inițiat în profunzimile propriei personalități, ceea ce alte forme de psihoterapie nu fac; în urma acestei incursiuni în propriul inconștient, beneficiile sunt considerabile, așa încât vorbeam pe parcursul cărții În căutarea sinelui despre un beneficiu care mi-a fost imediat evident: este vorba despre un câștig de energie. Reușind să diminuez din conflictele interne, care consumă multă energie – nu mai trebuia să dorm după-masă -, practic mi-a crescut disponibilitatea de a lucra mai mult decât o jumătate de zi, sănătatea s-a îmbunătățit vizibil, aproape miraculos.

Dar nu a fost doar un câștig energetic, ci și un câștig foarte important în ceea ce privește creativitatea – nu doar în profesie, ci și în viață. Dacă ajungi să-ți cunoști propriul inconștient, să poți să dialoghezi cu el și să poți să-i citești semnele, atunci gradul de libertate pe care îl ai este considerabil sporit față de perioada de dinainte de psihanaliză, când de fapt, fără să știi, inconștientul te conduce. După o psihanaliză reușită, ajungi să te conduci tu însuți și să-ți poți controla inconștientul și chiar să-l fructifici – adică să-ți dai seama care sunt sugestiile pozitive care vin de acolo și care sunt capcanele pe care el ți le întinde pentru a-și continua dominația.

 

  

Reclame

Nimeni-micaDouă ecouri proaspete la recenta traducere a romanului NIMENI semnat de scriitoarea pariziană Gwenaëlle Aubry:

# Într-un interviu-reportaj apărut în numărul de pe ianuarie al revistei ”The One”, Alina Vîlcan scrie:

”Poetic și halucinant, NIMENI este portretul încărcat de emoție al unui tată maniaco-depresiv, văzut de o fiică ce încearcă astfel să îl înțeleagă, să și-l apropie, reconstruindu-l din frânturi de amintiri, din fragmentele unui manuscris răvășitor ținut ani de-a rândul de acel părinte straniu, adesea absent, chiar și când erau împreună, mereu neînțeles. Un avocat cu minte tulbure și suflet de poet, care-și trăiește viața într-un vârtej al tristeților și nevrozelor cu nimeni împărtășite”.

# Un roman, deci, despre bucățelele în care se risipește identitatea fiecăruia, așa cum o spune chiar autoarea (cercetător în filosofie antică la CNRS) în interviul acordat pentru ”The One”:

”Romanele mele tratează problema unui eu făcut din mai multe euri, se referă la necesitatea de a fi atenți la toate eurile noastre. În NIMENI fac referire la o lucrare despre Plotin la care am scris mult timp. Or, potrivit lui, în fiecare dintre noi se ascund de fapt mai mulți. E acolo cheie de lectură, ba chiar de descifrare a procesului de scriere a romanului meu”.

# În al doilea număr din ianuarie al săptămânalului Observator cultural, Cristina Manole apreciază pătrunderea psihologică a autoarei, dar și tehnica literară:

”Gwenaëlle Aubry (n. 1971, Premiul Femina, 2009, pentru acest roman, cu un prestigiu internaţional în curs de configurare rapidă, dovadă prezenţa pe mai multe liste de premii: Médicis, Goncourt, Premiul Academiei Franceze) se dovedeşte o bună cunoscătoare a psihologiei umane. Pătrunde în locuri întortocheat accesibile. În sufletul şi mintea oamenilor. Structura romanului e inedită – e greu să mai descoperi roata astăzi, dar încercări se fac –, literele alfabetului constituind un incipit pentru fiecare capitol. Alfabetul latin, evident”.

  


Fata disparuta-bunRevista GLAMOUR a aflat reţeta creativităţii direct de la autoarea bestsellerului internaţional Gone Girl şi scenarista peliculei omonime, cu Ben Affleck şi Rosamund Pike în rolurile principale.

De la lansarea romanului Gone Girl (n. red. Fata dispărută, roman publicat de Editura Trei) în 2012, peste 7,7 milioane de exemplare au fost cumpărate, devorate şi dezbătute în întreaga lume. În timp ce fanii romanului umplu în continuare sălile de cinema, Flynn (43 de ani) are deja o listă întreagă de proiecte pentru viitor: primul ei roman, Sharp Objects, va fi adaptat pentru televiziune iar ea va fi producător executiv; va scrie scenariul pentru Utopia, un nou serial HBO, şi va termina cea de-a patra ei carte.

Sursa mea de inspiraţie: „Ca scriitor, nu cred că trebuie stai şi să aştepţi să te lovească inspiraţia. Trebuie să te aşezi în faţa calculatorului şi să te pui pe treabă. Eu scriu de la 9 dimineaţa la 5 seara pentru că trebuie să mă ocup şi de copii, dar dacă ar fi după mine aş scrie de la 9 seara la 4 dimineaţa. Aceea e perioada în care creierul meu este cel mai alert.“

Locuri intunecateModul în care scap de îndoieli: „Atunci când am fost concediată de la jobul meu de critic TV pentru Entertainment Weekly, publicaţie pentru care am lucrat timp de 10 ani, m-am simţit ruşinată şi un pic inutilă. Am încercat în multe feluri să îmi găsesc încrederea în mine şi m-am apucat de mai multe proiecte. Câteodată, o pauză de câteva zile e de folos. Alteori, un pahar de bourbon ajută.“

O aptitudine secretă: „În timpul şcolii am învăţat să fac un foc de tabără. Noroc că am un şemineu în biroul meu.“

Un moment de neuitat: „Cel în care am văzut Gone Girl la cinema. E minunat sentimentul că am scris ceva pe care regizorul meu favorit, David Fincher, l-a considerat demn de a fi ecranizat.“

Fragmente din revista GLAMOUR


Imagini miscatoareImagini mişcătoare. Reflecţii psihanalitice asupra filmului, așa se cheamă provocatoarea carte a lui Andrea Sabbadini, recent tradusă la Trei. Un scurt fragment dintr-un interviu luat psihanalistului britanic de către Dorin Liviu Bîtfoi și publicat în revista Cultura:

Acum, noi, psihanaliştii, desigur că propunem o perspectivă anume, originală despre filme.

Dar aş vrea să spun ceva, şi chiar să insist în acest sens, pentru că adesea oamenii vorbesc despre „aplicarea“ psihanalizei la arte, la film, la literatură, la teatru etc. Eu sunt foarte sceptic în această privinţă. Este adevărat că noi aplicăm anumite concepte psihanalitice în cadrul interpretărilor noastre de filme. Dar eu văd totul ca fiind, în mod esenţial, un dialog.

Aceasta este jumătate din poveste. Cealaltă jumătate constă în ceea ce putem noi câştiga, sau învăţa pentru munca noastră clinică, pentru profesia noastră, de la regizori, de la filmele însele, de la personajele acestora, dintre care multe reprezintă indivizi de o mare complexitate (cu deosebire în filmele pe care eu le consider bune), fiind nu bidimensionale, dar chiar tridimensionale. Aceste personaje sunt complexe, au conflicte, nu sunt complet bune – aşa încât să fie idealizate, şi nici complet rele – aşa încât să fie denigrate, ci sunt compuse dintr-un amalgam de trăsături, din care orice persoană este alcătuită, inclusiv psihanaliştii.

Învăţăm astfel, prin urmare, despre condiţia umană din filmele bune, iar asta ne ajută în munca noastră, şi totodată în viaţa noastră.

 


Gwenaëlle Aubry (n. 1971), una dintre cele mai interesante şi mai originale voci de pe scena literară franceză a ultimilor ani, este autoarea lui NIMENI, roman recent tradus la Pandora M. Florina Pîrjol a intervievat-o pe romanciera-filosof pentru Observatorul cultural. Iată un fragment din consisentul dialog:

Ştiu că ideea scrierii acestei cărţi a pornit de la un manuscris al tatălui dvs.

Da, am avut acest imens noroc de a avea un text scris de el. Şi, de fapt, în mod paradoxal, acest text n-a făcut decît să mărească opacitatea din jurul lui, fiindcă el nu a fost niciodată un personaj transparent nici pentru sine, nici pentru ceilalţi. Însă e adevărat că, la un moment dat, după momentul morţii şi prin intermediul limbajului, al tuturor acestor voci din textul lui, un alt fel de relaţie s-a construit între noi. Acesta este unul dintre lucrurile magice pe care le permite şi le autorizează, de fapt, literatura, fraza scrisă. E ceva din moştenirea subterană despre care vorbeam mai devreme, lucruri în care eu cred foarte mult. Şi mai cred, deşi ar putea părea o banalitate, că pe măsură ce ne maturizăm şi îmbătrînim, există în noi un strat vital care iese la suprafaţă şi care poate fi legat fundamental de comportamentul cuiva dispărut. Comportamentul tatălui meu în raport cu provocarea simt că-l am şi eu din ce în ce mai mult. Nasul de clovn, tentaţia de a-ţi pune un nas de clovn în toate situaţiile realmente codificate social, o am din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce îmbătrînesc. Sînt tot mai mult fiica tatălui meu.

Nimeni-micaDeci, aţi găsit acest manuscris al tatălui dvs. A fost o surpriză?

Nu, ştiam de existenţa lui, îmi povestea despre el de pe vremea cînd încă scria la el. Dar l-am găsit abia după moartea lui. Ştiam că voia să-l vadă publicat. Apropo de ce vorbeam mai devreme, în familia mea există o relaţie destul de serioasă cu scrisul. Şi bunicul meu a lăsat în urmă sute şi sute de pagini. Există un soi de grafomanie generalizată în această familie, se pare [rîde]. Şi cînd am regăsit manuscrisul tatălui meu avea un titlu, Oaia neagră melancolică, dar şi un subtilu între paranteze „de romanţat“, pe care l-am simţit imediat ca pe un soi de injoncţiune textuală adresată mie. Sau poate că, după ce a terminat de scris, şi-a notat acest subtitlu pentru el, ca pe ceva ce avea de rezolvat. Dar trebuie spus, în acest context, că îmi spunea că sînt o romancieră. Mă mai numea uneori autoare de „filozofice“, dar nu-mi zicea niciodată scriitoare, pur şi simplu. Aşa că, atunci cînd am văzut acea notiţă „de romanţat“, m-am gîndit că îmi era adresată mie. În plus, era un mesaj destul de opac, de încifrat: ce însemna el, în fond, cum adică „de romanţat“? Am petrecut mult timp citind şi recitind acest manuscris, încercînd să înţeleg ce era cu el şi cum anume să ascult această injoncţiune spectrală.

Şi ce conţinea acest manuscris?

Conţinea o mulţime de lucruri pe care eu le-am tot citit şi din care am selectat şi extras tot felul de pasaje, dar nu neapărat din raţiuni literare. Există, în acest manuscris, nişte texte foarte stranii, foarte frumoase, uneori şi foarte indecidabile sub aspectul genului sau al formei. Distincţia dintre real şi ficţiune, dintre real şi minciună sau delir, cum vreţi să-i spuneţi, e complet suspendată prin aceste texte. Ştiam un singur lucru: că nu voiam să fac un roman familial, un roman de doliu, nu voiam să zic „eu“, voiam să fiu la maximum de distanţă posibilă faţă de propriul meu eu. Şi distanţarea a fost atît de mare încît am ajuns să-mi interzic folosirea persoanei I. Apoi, într-o bună zi, s-a impus ca de la sine această formulă a abecedarului, şi în acel moment am ştiut că e ceea ce trebuia. Fiindcă, de obicei, aşa se întîmplă, cel puţin aşa mi se întîmplă mie, atunci cînd ai construcţia, ai, de fapt, toată cartea. Această formulă conţinea ceva mecanic, ceva ludic, ceva asociativ. De fapt, ceva mecanic combinat cu ceva foarte liber. Şi scrierea propriu-zisă a cărţii s-a petrecut foarte rapid, deşi eu nu scriu repede. În orice caz, a avut ceva jubilatoriu. A fost un moment plin de bucurie.

Dacă nu e roman de doliu, nici autobiografie, nici autoficţiune, atunci ce e?

E ceva experimental. Eu sînt foarte neîncrezătoare faţă de astfel de categorii generice. Există, bineînţeles, persoana I, care nu apare, însă, decît ca un ecou al altei voci. Nu e, pur şi simplu, distanţa memoriei, e mai mult. Nu ştiu dacă ar trebui să spun eu acest lucru, dar Nimeni este o carte despre riscul, dar şi despre bucuria pe care o simţi atunci cînd nu trebuie să te iei în posesie pe tine însuţi, despre faptul că poţi fi mai mulţi. Cred că, într-o anumită măsură, fiecare dintre noi e făcut din mai multe voci. E o carte despre puterea vitală pe care o are literatura…

 


Mihai Albu lansează azi (joi, 4 decembrie) cartea REIKI. O METODĂ PRACTICĂ. Ca o prefață la eveniment, vă propun un fragment dintr-un interviu oferit mai demult în revista Psychologies.

De ce sa alegem reiki? In ce situatii ne ajuta?

M.A: Exista o mare diferenta intre a trata si a vindeca. Astfel, metoda reiki (autotratamentul si practicarea celor cinci principii) poate fi folosita in tratarea multor afectiuni, insa nu garanteaza vindecarea. De altfel, practicantul reiki este sfatuit sa nu puna diagnostice si sa nu ofere sfaturi medicale, acestea fiind de competenta medicilor autorizati. Nu in ultimul rand, este necesar sa precizam ca ceea ce intelegem noi (in cadrul culturii neasiatice) prin „vindecare“ este foarte diferit de ceea ce se intelege in cadrul culturii si spiritualitatii asiatice, mai ales in cadrul unui sistem spiritual si de tratament precum reiki.

Printre cele mai frecvente afectiuni tratate cu reiki sunt:

  • bolile de inima (daca n-au existat manifestari de preinfarct sau infarct),
  • bolile de piele necontagioase,
  • orice fel de boli de nervi, cu exceptia alcoolismului cronic,
  • tumorile necanceroase,
  • toate bolile digestive,
  • toate bolile ginecologice (in afara de cele canceroase si cele contagioase),
  • toate formele de reumatism,
  • dereglarile circulatorii neprovocate de infarct,
  • toate bolile de ochi,
  • afectiunile sistemului endocrin,
  • astenia nervoasa, sindroamele neurovegetative, afectiuni psihosomatice.

   

Lansare_Reiki

   

Exista dovezi stiintifice care sa ateste eficacitatea reiki?

M.A.: In ultimii ani, in Statele Unite ale Americii, numarul institutiilor conventionale de ingrijire sanitara in care se ofera pacientilor si tratamente prin metoda reiki a crescut rapid, iar lista cuprinde spitale prestigioase. Un studiu publicat in Journal of the American Medical Association a relevat faptul ca cetatenii americani cheltuiesc mai multi bani pentru sevicii de medicina alternativa (vindecari) decat pe vizitele la medicul alopat. Studiile stiintifice sunt numeroase, prin urmare iata cateva site-uri unde puteti gasi informatiile necesare: http://www.reikiinmedicine.org, http://www.centerforreikiresearch.org/ si http://www.reikimedresearch.com.

Care sunt limitele reiki?

M.A: Ceea ce pot considera ca limita a practicii reiki este timpul. Nefiind o pastila chimica si bazandu-se pe vindecarea naturala, practica reiki necesita timp. Daca „timpul le vindeca pe toate“, atunci vindecarea dureaza. Scurtaturile si promisiunile de vindecare instantane pot fi iluzorii.

In societatea actuala, cu ritmul accelerat in care traim, a-ti acorda timp poate fi privit ca un lux sau ca o limita. Reiki traditional este deseori folosit ca metoda de prevenire si reducere a stresului si a simptomelor asociate. Si cum suntem afectati din plin de ritmul alert, fara pauze, si suntem supusi nonstop la tot felul de stimuli, va invit sa va intrebati: meritati sa va acordati 30 minute de pauza, 30 de minute pentru dvs.?


”Franţa nu-şi uită supravieţuitorii pentru că aşa vrea. Ci pentru că n-are putere să se mai ocupe şi de ei, pentru că nu-i poate ajuta să revină în societate. Dezastrul a fost prea mare, după Primul Război Mondial a urmat criza, ţara a fost ruinată de efortul militar, ca să mai vină şi cinci milioane de foşti soldaţi să întrebe noi ce facem acum? Nici statul nu mai ştia ce să facă cu ei”, povestește Pierre Lemaitre, laureatul Premiului Goncourt 2013 pentru romanul La revedere acolo sus.

 

Iată câteva răspunsuri din interviul acordat pentru România literară:

 

Generaţia pierdută…

Da, e expresia inventată de Gertrude Stein pentru Hemingway şi ceilalţi americani la Paris. Generaţia asta pierdută, inclusiv în America, îşi trage rădăcinile din primul război mondial.

 

La revedereRealitatea pe care o povestiţi îmi evocă mai degrabă urmările războiului din Vietnam, cu militari incapabili să se mai adapteze la viaţa obişnuită, decât pe cele ale Primului Război Mondial. Cum rescrie istoria recentă perspectiva noastră asupra momentului 1918?

Istoricii francezi au împrospătat, în ultimele decenii, viziunea pe care o aveam despre Primul Război Mondial. Războiul despre care povestea tatăl meu nu mai seamănă cu ce ştiu eu azi că a fost. Instrumentele de analiză, de înţelegere s-au modernizat. Istoricii au început să se intereseze de viaţa cotidiană, de provenienţa socială a soldaţilor…

 

La petite histoire, Şcoala Analelor…

Da, Şcoala Analelor a înnoit o istorie care era pronunţat evenimenţială. Esenţială pentru cartea mea a fost abordarea lui Bruno Cabanes, care spune că războiul nu se încheie brusc, ca să-i urmeze pacea, ca şi cum ai întoarce un comutator. Dimpotrivă, există un continuum, o perioadă de trei-patru ani de tranziţie, dominată de derută, de doliul pe dos. Doliul normal presupune să reînveţi să trăieşti în absenţa cuiva pe care l-ai iubit. Doliul acesta, de după război, e exact contrariul. Să te reobişnuieşti să trăieşti în absenţa a ceva ce ai detestat, un doliu foarte complicat, care răneşte fibra societăţii. A fost o perioadă de turbulenţe, până prin 1922, în care Franţa a trebuit să accepte, să negocieze la nivel intelectual, cultural, această reintrare în normalitate.

 

Dar istoria literară? Ea ce rol a jucat în roman? Cum vă raportaţi la marii maeştri?

Am predat mulţi ani literatură. Aşa că, vrând-nevrând, sunt prizonierul unor referinţe culturale. Nu pot să le ignor. Nu m-au influenţat, însă, cine ştie ce aceia care au scris despre Primul Război Mondial, fiindcă subiectul meu nu este războiul, ci urmările lui. Am vrut să povestesc cât de greu reîncepi să trăieşti după ce războiul s-a terminat. Mă simt mult mai apropiat de secolul XVI spaniol, de tradiţia romanului picaresc, de Lazarillo de Tormes. Am căutat un tip de erou pe care să-l pot folosi ca să-mi spun povestea. M-a interesat eroul care-şi riscă excluderea, aflat pe marginea prăpastiei, care trebuie să devină necinstit ca să rămână în angrenajul social.

 

Vivere pericolosamente…

Da, vine un moment în care, ca să supravieţuieşti, trebuie să te porţi ca şi când morala n-ar exista. Altfel, mori. Cam ca Figaro al lui Beaumarchais. Romanul picaresc e marele roman al excluderii. Cartea mea se ocupă de riscul excluderii celor care s-au întors din război.

  

 


Fiul cel bunGenerația lui Pascal Bruckner este ultima generație de intelectuali francezi implicați în polemici publice. “Nimic nu se întâmplă fără polemici,”  spune Bruckner într-o lungă convorbire în redacția Contributors.ro, discuție care pleacă de la ultimul său volum,  autobiografia Fiul cel bun.

Iată un fragment în care Bruckner recomandă cei mai importanți filosofi ai momentului de pe bătrânul continent:

  

Mai există „maeștri ai gândirii” în zilele noastre?

Nu, pentru că nimeni nu-și mai asumă acest rol.

 

De ce?

Pentru că este ciudat să vrei sa fii un maestru de gândire. Doar Alain Badiou, ca ultim stalinist, ar vrea sa fie un maestru al gândirii. Marile sisteme de gandire au fost deconstruite. Acum trebuie să deconstruim deconstrucția. Badiou este ultima mare figură stalinistă din Franța, sunt mulți care o afirmă, dar despre el nu se poate spune mai mult. Din fericire, nu mai există maeștri de gândire.

 

Badiou este studiat intens și evocat des la Sorbona. Este un ganditor care se bucură de propriul lui succes.

Fenomenul Badiou este interesant pentru ca este un fel de privilegiu al supraviețuitorului. De fapt, el era cel mai puțin înzestrat din generația lui, era mai puțin talentat decât Derrida, Foucault, Deleuze, Lyotard… Era chiar cel mai slab dintre toți. Guy Debord a spus despre el că este cel mai prost dintre deșeurile criticii. O expresie foarte reușită. Badiou a fost total necunoscut timp de 70 de ani, apoi a devenit notoriu printr-o carte despre Sarkozy, dar, altfel, rămâne un filosof foarte mediocru. Era un critic prost, îi adora pe Khmerii Roșii și pe Mao Zedong, este cu adevărat un filosof mărunt. Cel puțin așa cred eu. Nu are talent, nu știe să scrie.

 

Dar ce sau cine anume permite crearea marilor figuri de intelectuali? Ceilalți intelectuali sau tinerii, publicul? Există și o graba in a idolatriza unele figuri. Nu este ca în 1968, când tinerii voiau să distrugă idolii, ci parca exista o nevoie de a avea intelectuali.

Într-adevăr, este vorba despre necesitatea cvasireligioasă de a avea un maestru care să-ți spună ce să gândești. Exista lucrul acesta, însă ceea ce face notorietatea unui intelectual este respectul confraților săi și fidelitatea publicului său. Publicul decide dacă o persoană sau alta este intelectual. Mă întrebați mai inainte dacă există în prezent un mare filosof în Franța. Da, acesta este Michel Serres. Are un stil foarte frumos, o vastă cunoaștere științifică. In Germania ar fi Sloterdijk. Un foarte bun filosof. Iată, așadar, doi filosofi de mare calitate. La fel cum este și René Girard, doar că acesta este foarte în vârstă acum. Îl ador pe René Girard.

 

Pe cine ați menționa – dintre tinerii filosofi sau intelectuali francezi?

Pierre-Henri Tavoillot este un discipol și fost student al lui Luc Ferry. Nu este tocmai tânăr, are aproape 50 de ani, dar este strălucit, foarte inteligent. Mai sunt și alții: Jocelyn Benoit, Meillassoux, dar sunt foarte confidențiali. Ultimul „tânăr” este Michel Onfray, dar are 58 de ani. Toți aceștia sunt prieteni de-ai mei. Iarasi, Charles Pepin, care mi-a fost student. Dar ei încă nu au obținut o larga recunoaștere publică. Pentru a avea recunoașterea publicului larg trebuie să fi iscat o polemică. O mare polemică intelectuală sau politică. Noi am fost ultima generație care a făcut așa ceva. Generațiile noi – nici vorba! Cred că noi suntem ultimii intelectuali generaliști, ce au putut reflecta în numeroase domenii, iar tinerii filosofi au un spirit foarte ascuțit în materie de fenomenologie, metafizică. Dar să știți că avem romancieri tineri, de 30-40 de ani, care sunt foarte promițători. Însă, din câte știu, nu s-au remarcat filosofi tineri. Vă rog să-i rețineți pe Jocelyn Benoit și pe Meillassoux, ei sunt preocupați de metafizică. Nu-i un domeniu ușor.

  


Retete ingrijorare

Joaca este foarte importanta pentru dezvoltarea copiilor. Dar, ca parinti, nu avem mereu timp sau nici chef sa ne jucam cu cei mici. Cum se joaca un parinte mai serios?

Larry Cohen, renumit psiholog specializat in terapia prin joaca, explica ce poti face in caz ca ai o personalitate mai sobra, mai stricta. In alte cuvinte, afla cum sa te joci chiar si atunci cand esti mai putin jucaus!

De exemplu, unul din sfaturile sale este ca, atunci cand ai ajuns acasa, sa te schimbi din hainele de munca in imbracamintea special pregatita pentru joaca. Iar daca ai uitat cum sa te joci, micutul tau te va ajuta sa-ti amintesti pe loc.

Urmareste mai departe sfaturile lui Larry Cohen, autorul cartilor Retete de jocuri si Retete impotriva ingrijorarii, ambele traduse la Editura Trei:

 

  

Sursa text si video: http://www.itsybitsy.ro/scapa-de-anxietati-prin-joc/

  


Pierre Lemaitre, laureat al Premiului Goncourt în anul 2013, a vizitat România, pentru a lansa romanul „La revedere acolo sus“. O explicație pentru acest titlu a oferit-o într-un inedit interviu pentru România Liberă:

 

De ce se numeşte cartea dvs. “La revedere acolo sus”?

P.L.: Înainte de a începe să scriu romanul, am citit o carte care era o colecţie de scrisori redactate de soldaţi în timpul războiului. Unele erau scrise într-un mod inteligent, aparţinând probabil unor intelectuali, dar cele mai multe scrisori erau ale unor ţărani sau ale unor oameni simpli, care scriau într-o franceză elementară, dar care spuneau lucruri foarte sensibile. Am descoperit astfel scrisoarea unui băiat pe nume Jean Blanchard. Nu avea un vocabular bogat, deci e posibil să fi făcut parte dintre oamenii săraci. El urma să fie împuşcat. Cu o zi înainte de execuţie, îi scria soţiei sale o scrisoare extrem de emoţionantă, în care îi spunea: “La revedere acolo sus, draga mea soţie, unde sper că Dumnezeu ne va reuni”. Mi-am spus atunci că acesta trebuie să fie titlul cărţii mele în onoarea tuturor “Jean Blan­chard-ilor” din ambele tabere care au luptat în Marele Război.

 

La revedere

   

%d blogeri au apreciat asta: