Tag Archive: policier


Sânge pe pereți


Kaiken    

Ar fi trebuit să facă duș ca de obicei, la subsol, dar voia să rămână aproape de copii. Avea deci să folosească baia lui Naoko, de la etaj. (…)

Passan se dezbrăcă, puse pistolul pe marginea chiuvetei și intră sub duș. Închise ochii la contactul cu apa. Pentru o clipă, se simți bine. Începuse chiar să fredoneze ceva cu voce scăzută. Dar zgomotul apei îl izola de restul casei — și asta nu‑i plăcea. Se săpuni energic, hotărî să termine repede cu spălatul și să se culce pe o saltea în fața camerei copiilor.

Avea să doarmă lângă Diego.

Doi câini de pază veghind somnul micuților.

Brusc deschise ochii. Se scălda într‑o baie roz. Pieptul îi era presărat cu picături roșii. La picioarele lui, o baltă de culoarea somonului făcea bule. Înălţă capul și văzu că plăcile de faianță erau mânjite cu dâre lungi de sânge.

Era rănit. Dumnezeule. Pișa sânge. Se palpă, se pipăi între picioare. Nimic. Totuși, acela era sânge, curgea pe pereți, îmbibând podeaua cu o spumă greţoasă.

Pe pipăite, opri apa, se izbi de ușa de sticlă și reuși să iasă. Tremura. Pieptul, vintrele îi erau roșii ca focul. Întinse brațele și se agăță de chiuvetă. Își luă pistolul și îl armă din reflex.

Copiii.

Se năpusti pe coridor, cu pistolul în mână. Deschise ușa cu grijă, în timp ce Diego se dădea somnoros la o parte, fără să înțeleagă ce se întâmplă.

Nimic neobișnuit. Shinji și Hiroki dormeau liniștiți.

Ud leoarcă de apă, se întoarse în baie, scoase glonțul de pe țeavă, apoi puse din nou piedica. În stare de șoc, își observă chipul în oglindă. Prin ceața roz, semăna cu o carcasă de vită, agățată de un cârlig.

Își căută mobilul. Sună la un număr, apoi se lăsă să alunece pe lângă perete și își strânse genunchii la piept. Sângele se coagula deja, strângându‑i pielea.

— Alo?

Passan vorbi cu o voce scăzută:

— Fifi? Eu sunt. Vino aici. Imediat.

— Dar ai zis…

— Sună și la Poliţia Judiciară. O vreau pe Zacchary în persoană. Cu toată echipa.

— Ce naiba se întâmplă?

— Mașini normale. Nu combinezoane, nu logo, nu girofar. Și mai ales fără sirenă. Ai înțeles?

Închise. Ghemuindu‑se lângă perete, își dădu seama că se legăna înainte și înapoi, ca un musulman care își recită surele. Se simțea inundat de valuri de teroare.

Aruncă o privire înspăimântată spre cabina de duș.

Părea o rană sângerândă.

Fragment din romanul KAIKEN de Jean-Christophe Grangé

 

 

Reclame

In saptele norilor— Nu cred că cineva pe lumea asta îşi poate imagina, şuieră Jon Mohr şi picături mici de salivă zburară peste masă. Nimeni nu‑şi poate imagina cum e să‑ţi pierzi singurul copil într-un accident stupid, îngrozitor, absolut oribil…

Rosti fiecare cuvânt răspicat. Se lăsă încet înapoi pe spate şi‑şi cuprinse faţa cu ambele mâini, până când încheieturile degetelor se albiră.

— În clipa asta e destul de tragic pentru mulţi alţii, spuse Henrik Holme fixând monitorul calculatorului. Diferenţa e că în cazul lor se cunoaşte făptaşul.

Jon Mohr îşi îndepărtă mâinile şi se uită la el neîncrezător, aproape dezgustat. Ochii i se îngustară pe chipul lui plâns. Henrik Holme scutură încet din cap, ridicându-şi încet mâinile într-un gest de împăcare.

— Linişte‑te, spuse el.

Făptaşul? rânji Jon Mohr. Ce dracu’ vrei să spui cu făptaşul? Sander a căzut de pe o scară. De pe scara dublă pentru draperii din propria noastră cameră! Nu s‑a în­tâmplat nimic altceva! Ce dracu’ vrei să insinuezi?

— Nimic, răspunse Holme cât putea de calm.

Transpira abundent. Îşi drese glasul şi spuse:

— Am pornit de la premisa că moartea fiului tău intră în categoria deceselor accidentale. Asta nu înseamnă că…

Ridică din nou mâinile, de data asta pentru a‑l îm­piedica pe Jon Mohr să-l întrerupă. Bărbatul stătea ca pe ace. Chipul îi era roşu-aprins şi furios.

— Nu înseamnă că suspectăm pe cineva anume, spuse Home. Deocamdată! Vom elucida lucrurile. Îi vom interoga pe cei interesanţi de audiat, vom primi raportul medicului legist şi tehniciana va analiza în detaliu probele adunate în seara asta. Vom lua în calcul absolut toate datele pe care le avem la dispoziţie. La sfârşit, vom trage concluziile. OK?

Acum se simţea mai mulţumit de sine.

Bărbatul din fotoliul audiaţilor părea să se fi calmat puţin.

El, Henrik Holme, poliţist de douăzeci şi şase de ani, reuşise să calmeze un bărbat de vârstă mijlocie înainte ca omul să‑i scoată ochii.

Era bine.

Fragment din  


Când cel mai mare spărgător de bănci citește Proust, iar puștii din protipentada stalinistă se împușcă în stitlul Pușkin, un criminalist se trezește cu un fetus de maimuță în frigider, iar un altul face autostopul, nimerind în mașina celor mai dubioși tipi din zonă…

Găsiți în acest weekend la târgul GAUDEAMUS romane cu antren și adrenalină la prețuri cu reduceri de până la 50%. Dați de noi în Pavilionul Central, la standul 16. Catalogul cu toate noutățile poate fi descărcat de aici.

Mai jos, am ales 6 noutăți din literatura cu detectivi, anchete și răsturnări de situație.

  

politiste-gaudeamus2014

 

6. KAIKEN. Abia divorțat de soția sa Naoko, criminalistul Olivier Passan își găsește casa mânjită de sânge și cu un fetus de maimuțică înghesuit în frigider. Ce să fie, ce să fie? Passan pleacă la Tokio, pe urmele trecutului sumbru al lui Naoko. O poveste excelent spusă de reporterul și scenarisul francez Jean-Christophe Grangé.

5. ÎN SPATELE NORILOR ÎNTUNECAȚI se cheamă ultimul roman din seria lui Vik și Stubo aparținând apreciatei Anne Holt. ”Un roman polițist construit în jurul datei de 22 iulie 2011 – o zi neagră pentru Norvegia [e vorba de crimele lui Anders Breivik]: pare un demers atât speculativ, cât şi riscant. Dar Anne Holt reuşeşte să creeze o narațiune în care suspansul şi compasiunea omenească se îmbină perfect”, scrie Dagbladet.

4. URMĂRIT. Editura Trei vine cu a doua traducere din celebra serie Jack Reacher semnată de Lee Child. Totul începe când eroul, un fost ofițer al poliției militare americane, face autostopul pentru a ajunge în Virginia, doar pentru a se trezi într-o mașină cu doi bărbați și o femeie ce pare extrem de îngrijorată. În acelaști timp, FBI-ul lansa un apel de urmărire generală pentru că în zonă avusese loc o crimă și o persoană fusese răpită.

3. VIERMELE DE MĂTASE de Robert Galbraith, aka JK Rowling. Scriitorul Owen Quine dispare de acasă. Tocmai finalizase un manuscris în care făcea câte un portret necruțător aproape fiecărei persoane pe care o cunoaștea. Când scriitorul este găsit ucis cu brutalitate, pentru Cormoran Strike (îl știți deja din Chemarea cucului) devine o cursă contracronometru să înțeleagă ce l-a împins pe ucigașul nemilos să comită acea crimă atroce…

2. ÎNTR-O NOAPTE DE IARNĂ de Simon Sebag Montefiore (i-ați citit poate excelenta istorie a Ierusalismului). 1945, Moscova stalinist: „copiii de aur” ai protipentadei comuniste pun în scenă un joc inspirat de duelul mortal al lui Pușkin. Se lasă cu doi puști morți și cu o anchetă în care ceilalți copii sunt acuzați că ar fi conspirat la răsturnarea regimului.

1. SUTTON. Jurnalist premiat cu Pulitzer, J.R. Moehringer spune povestea unuia dintre cei mai mari spărgători de bănci din SUA, Willie Sutton (1901-1980). ”Americanii, sărăciţi de criză, l-au transformat în erou naţional: băncile îi jefuiseră pe ei, Sutton jefuia băncile vinovate. Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust”, ne atrage atenția Ștefan Agopian.

  

  

 

 

 

 

 

 

 


Chemarea cuculuiE începutul unei alte poveşti fascinante scrisă de J.K. Rowling, o poveste care ameninţă să devină o serie de succes; e revenirea în forţă de după romanul social Moarte subită; fără alte adăugiri… e intrarea într-o lume de mister şi suspans, unde magia a fost înlocuită de o minte ascuţită, pregătită să scormonească în păienjenişul relaţiilor din înalta societate.

Această minte sclipitoare poartă un nume: Cormoran Strike, fost membru al poliţiei militare engleze, cândva soldat în Afganistan, acum detectiv particular, cu un picior amputat, o iubită răzbunătoare, rămas fără apartament, dispunând de un birou în centrul Londrei, pe care abia dacă şi-l permite. Acest bărbat masiv, pătrunzător, subtil ori impetuos în funcţie de situaţie, primeşte un client bizar – domnul avocat John Bristow, fratele supermodelului Lula Landry, care umblă disperat după adevăr: s-a aruncat cu adevărat frumoasa femeie de la balcon sau a fost împinsă?

Două filmuleţe surprinse de camerele de supraveghere din cartier lasă să se vadă doi negri luând-o la goană în jurul orei la care s-a petrecut incidentul… posibili suspecţi? Unul poartă o geacă trendy, cu iniţialele GS: Guy Some, numele designerului pentru care lucra adesea Lula. Aşadar, e un complot în lumea modei? E o depresie adâncă ce nu şi-a găsit altă rezolvare decât sinuciderea – ipoteza e plauzibilă dat fiind că modelul suferea de tulburare bipolară?

În orice caz, odată cu venirea lui Robin în birou – secretara temporară aflată în culmea fericirii, recent logodită în faţă la Piccadilly Circus, care va deveni partener devotat în anchetă – iţele încep să se strângă din ce în ce mai tare. E o cursă nebunească printre modele invidioase mimând compasiunea, părinţi adoptivi măcinaţi de resentimente, prieteni adunaţi de pe străzi versus prieteni apropiaţi cu lacrimi sincere pe obraji… Strike face slalom printre oameni, îi priveşte drept în ochi şi îşi scoate blocnotesul pentru a nu scăpa niciun detaliu…

Citiți continuarea recenziei pe BookBlog.ro

  

  


Sa nu te intorci— Din pacate, asta nu e problema despre care vorbeam.

— Atunci, care e?

— Cineva crede ca stiu ceva ce nu stiu. Asta e problema.

— Si ce nu stii?

Nu stiu cine e iepurele, zise Turner. Sau ce mama dracului face, unde si de ce. Sau cum. De fapt, nu stiu nimic despre ce se intampla in Afganistan.

Romanul SĂ NU TE ÎNTORCI NICIODATĂ! va fi ecranizat, rolul principal al lui Jack Reacher urmând să fie interpretat de Tom Cruise

— Dar ai trimis doi insi acolo.

— Mult mai devreme. Pentru un motiv complet diferit. In Kandahar. Pura rutina. Fara nicio legatura. Dar pe parcurs au cules o soapta de la un informator pashtun, cum ca un ofiter american fusese vazut indreptandu-se spre nord ca sa se intalneasca cu un sef de trib. Identitatea americanului nu era cunoscuta, nici scopul lui, dar exista sentimentul ca nu putea sa fie ceva de bine. Noi ne retragem. Trebuia sa ne indreptam spre sud, spre Bagram si Kabul, inainte de a pleca de-acolo. Nu avem ce sa cautam in interiorul tarii, sa ne intalnim in secret cu aia cu izmana-n cap. Asa ca i-am trimis pe baietii mei sa verifice zvonul. Asta a fost tot.

— Cand?

— Cu o zi inainte sa fiu arestata. Deci nici macar n-o sa am un nume inainte ca cei doi sa-mi raporteze ce au aflat. Lucru pe care n-o sa-l poata face pana cand nu ma intorc la baza. Reacher nu spuse nimic. Turner intreba:

— Ce e?

— E mai rau de-atat.

— Cum adica?

— N-o sa mai poata raporta niciodata, spuse Reacher.

Pentru ca sunt morti.

Fragment din romanul 

Să nu te întorci niciodată!

de Lee Child


— Dar aveţi ceva ciudaţi pe‑aici…

Femeia-căpitan nu umbla cu mănuşi în descrierea pacienţilor şi acest lucru îi plăcu doctorului Freire. În general, vizitatorii arborau o mină de circumstanţă. Pentru a‑şi ascunde mai bine frica sau boala. Anaïs se temea şi ea, dar modul ei de a reacţiona era atacul frontal.

Ajunseseră la Centrul de Documentare. O clădire din cărămidă, dominată de un coş care ar fi putut adăposti tot atât de bine sistemul de încălzire sau uneltele de grădinărit. Freire îşi căută cheile. Discuţia îl amuza. Descuie uşa. Strecură mâna înăuntru ca să aprindă lu­mina. Era plăcut să intre aici, duminica, împreună cu poliţista asta superbă. Ca un puşti care duce pe cineva în vizită în coliba din fundul grădinii.

— Aşteptaţi‑mă aici.

Se găseau în sala de lectură, mobilată cu pupitre şi sca­une în stil Jean Prouvé. Freire trecu în biblioteca propriu‑zisă: şiruri de rafturi care purtau un secol de lucrări de specia­litate, monografii, teze, reviste medicale. Mathias ştia de unde să scoată la iveală cărţile de care avea nevoie pentru demonstraţie.

Când reveni în sală, Anaïs se aşezase la un pupitru. Savură spectacolul: silueta de motociclist, piele şi jeanşi în contrast cu confortul maro‑auriu al camerei. Îşi trase un scaun şi se aşeză de partea cealaltă a pupitrului, cu documentaţia în faţă.

— Cred că Mischell, cel care pretinde că se numeşte aşa, este în plină fugă psihică.

Anaïs făcu ochii mari.

— Am crezut mai întâi că suferă de un sindrom amnezic re­trograd. O pierdere de memorie clasică, care atinge memoria personală. A doua zi după internare, amintirile au început să îi revină. Trecutul îi ieşea la lumină. În realitate se petrecea exact contrariul.

— Contrariul?

— Cowboy‑ul nostru nu îşi reamintea, ci inventa. Îşi crea o identitate nouă. Este ceea ce se numeşte „fugă psihică“ sau „fugă disociativă“. În jargonul psihiatrilor îi mai spunem sindromul „călătorului fără bagaje“. O patologie extrem de rară, cunoscută din secolul al XIX‑lea.

Pasagerul— Explicaţi-mi mai clar.

Freire deschise prima carte — scrisă în engleză — şi se opri la un capitol. Întoarse apoi cartea pentru ca Anaïs să poată citi. The Personality Labyrinth, de un anume McFeld, de la Universitatea Charlotte, din Carolina de Nord.

— Se întâmplă ca un om, sub presiunea unui stres puternic, să se îmbolnăvească şi să îşi piardă memoria. Mai târziu, când crede că îşi aminteşte, îşi inventează o nouă identitate, un trecut nou, pentru a scăpa de propria lui viaţă. E un fel de fugă, dar în interiorul său.

— Tipul e conştient de ceea ce face?

— Nu. Mischell, de exemplu, chiar crede că îşi aminteşte. În realitate este pe cale să îşi schimbe pielea.

Fragment din:

Anaïs frunzărea cartea, dar nu citea. Reflecta. Mathias o privea atent. Avea buzele strânse. Clipea des. O simţea: era familiarizată cu tulburările psihologice. Ridică brusc privirea şi Freire tresări.

— De când se studiază cazurile acestea?

— Primele fugi psihogene au fost descoperite în secolul al XIX‑lea în Statele Unite. În general, erau din cauza unor con­diţii de viaţă insuportabile: datorii, crize conjugale, coşmaruri. Fugarul se ducea până undeva şi nu se mai întorcea niciodată. Între timp, uita totul. Când îşi amintea, era un cu totul alt om.

— Pentru dumneavoastră, Mischell este un astfel de caz?

— Sunt convins.

— De ce?

— Mai întâi, amintirile lui sunt false. Verificaţi şi dumneavoastră. Mai mult, se simte că sunt fabricate… inconştient.

— Daţi‑mi un exemplu.

Mathias se ridică şi ocoli biroul din stejar masiv al şe­fei de secţie. Într‑un sertar găsi ceea ce căuta şi reveni, aşe­zându‑se în faţa lui Anaïs cu o cutie de Scrabble în mână.

— Necunoscutul nostru spune că se numeşte „Mischell“.

Scrise cu literele de plastic: MISCHELL.

De multe ori un nume inventat de subconştient este o anagramă.

Amestecă literele şi scrise: SCHLEMIL.

— Ce înseamnă asta?

— N‑aţi auzit de Peter Schlemihl?

— Nu, îi răspunse ea pe un ton franc.

— Este eroul unui roman din secolul al XIX‑lea scris de Adelbert von Chamisso. Omul care şi‑a pierdut umbra. Am­nezicul nostru, când şi‑a creat noua identitate, şi‑a amintit de cartea aceasta…

— Are vreo legătură cu trecutul lui?

— Pierderea umbrei este poate pierderea identităţii lui. De când e aici, Mischell are acelaşi vis. Merge în soare printr‑un sat gol. Dintr‑odată o explozie albă şi fără zgomot are loc. Fuge, dar umbra lui rămâne lipită pe un perete.

  


Trei secundeUn agent secret, inexistent pentru societate, un detectiv încăpățânat de bun, o crimă violentă – un thriller psihologic dur, captivant, cu multe mesaje de transmis.

Lalele. Biserică. SwissMiniGun. Zece kile. Bibliotecă. Cronometru. Scrisoare. Expeditor. Nitroglicerină. Casetă de valori. CD. Poezie. Mormânt. Mai avea treizeci și șapte de ore și cinzeci și cinci de minute. Începu să pășească pe asfalt pe lângă oamenii care-l priveau fără să-l vadă, niște străini fără zâmbete pe față. Îi era dor de o casă de pe o stradă liniștită, aflată la câțiva kilometri de oraș, singurul loc care nu-l zorea și nu-i cerea să supraviețuiască…

… Piet Hoffman, fost prizonier transformat în agent secret, are la dispoziție puțin timp pentru a se infiltra într-una dintre cele mai periculoase închisori din Suedia și a prelua conducerea asupra traficului de amfetamină pentru mafia poloneză. E singurul agent care a reușit să ajungă atât de departe în ierarhia Wojtek, o organizație mafiotă violentă, pe care poliția suedeză o vânează de mult timp. Sub nume de cod „Paula”, Piet e singur, inexistent pentru societate, un ex-con care trebuie să gândească încă odată ca un criminal autentic dacă vrea să supraviețuiască.

Un cărăuș, un cadavru, un polonez. Tocmai văzuse un bărbat care avea trei găuri mari în cap. Ceea ce înseamnă trafic de droguri, ceea ce înseamnă violență, ceea ce înseamnă țară est-europeană.Treizeci și cinci de ani în slujba Poliției Capitalei și, cu toate astea, i se părea mai greu de suportat, mai dur. Ceea ce înseamnă crimă organizată. Nu era de mirare că uneori alesese să se refugieze în trecut.Ceea ce înseamnă mafie...

…Ewert Grens are de rezolvat o crimă cu prea multe necunoscute, care poate distruge întreaga misiune pentru Piet. Un caz închis pentru detectivul încăpățânat și ultra eficient înseamnă moartea pentru agentul secret.

Un roman care se coordonează în pași ritmici, din ce în ce mai alerți, după fiecare personaj, Trei secunde prezintă perspectivele complexe asupra unei zone gri a societății: închisori, trafic de droguri, sistemul de agenți secreți și practicile neortodoxe ale poliției. Fără a scăpa nici cel mai mic detaliu, Roslund și Hellström își construiesc povestea din fragmente, împărțind romanul pe părți, zile ale săptămânii și capitole scurte, înfățișând gândurile, mișcările, psihologia fiecărei persoane implicate în labirint. Totul este cronometrat – zile, ore, secunde – pentru că trei secunde le despart, adesea, pe personaje de moarte.

  

Citește continuarea recenziei pe Bookblog

 

  


După o serie de thrillere care i-au avut ca protagonişti pe comisarul de poliţie Yngvar Stubo şi pe soţia lui Inger Johanne Vik, profiler, Anne Holt a imaginat un alt personaj puternic, Hanne Wilhelmsen, inspector-detectiv în cadrul poliţiei din Oslo.

Abandonarea unor eroi şi inventarea altora este un semn de respect faţă de cititori. Anne Holt nu vrea să se repete, nu doreşte să devină monotonă, obositoare. Eroina din “Fericiţi cei însetaţi” este un tip de anchetator cu totul diferit decât cei prezentaţi anterior, demonstrând capacitatea de creaţie a unei autoare cu mare priză la public, reprezentantă de seamă a “valului nordic”.

Fericiti cei insetatiÎn primul rând, Hanne Wilhelmsen duce o viaţă secretă. Fiind lesbiană, îşi ascunde cu străşnicie relaţia cu prietena sa Cecilie. Această taină îi provoacă multe frământări. Dar nimic n-o împiedică să fie desăvârşită în profesie.

Ca şi în romanul precedent, “Zeiţa oarbă”, are parte de sprijinul procurorului Hakon Sand şi al avocatei Karen Borg, la rândul lor excelenţi în domeniile lor de activitate.
Acţiunea se precipită de la primele pagini. În diverse locuri din capitala norvegiană sunt descoperite bălţi de sânge şi numere de opt cifre scrise pe pereţi. Sunt scene ale unor crime? În cazul acesta unde sunt cadavrele? Sunt farsele unor adolescenţi care folosesc sânge de provenienţă animală pentru a-şi bate joc de forţele de ordine?

După multe investigaţii anchetatorii desluşesc un adevăr cutremurător: numerele respective sunt ale dosarelor unor femei imigrante dispărute. Un ucigaş în serie colindă străzile din Oslo şi suprimă vieţile unor persoane a căror singură vină este aceea de a fi cerut să se stabilească în Norvegia.

Pe fundalul acestei psihoze acţiunea se complică şi mai mult. O tânără este violată cu sălbăticie de un agresor imposibil de identificat. Zadarnic sunt interogaţi vecinii de apartament ai fetei, în van ziarele publică un portret-robot al bărbatului, pistele care duc la el rămân încurcate. Exasperaţi de ineficienţa poliţiei, victima şi tatăl ei îşi încep propriile investigaţii, fiecare pe cont propriu. Doresc să-şi facă singuri dreptate şi, în cele din urmă, dau de urma violatorului, dorind să-l suprime. Între timp şi Hanne Wilhelmsen şi colegii ei au aflat cine este făptaşul şi încearcă să-i oprească pe cei doi să comită o crimă din răzbunare.
Vor câştiga sau nu cursa contra-cronometru în care s-au prins?

Anne Holt întreţine cu abilitate suspansul până în ultima clipă. E unul dintre meritele cărţii. Un altul ar fi alternarea cu măiestrie a pasajelor în care sunt înregistrate tribulaţiile eroilor cu descrierea unor fapte spectaculoase. În sfârşit, scriitoarea cunoaşte cu exactitate poblemele sociale din Norvegia (doar a fost Ministru de Justiţie!) şi creionează un tablou complex al realităţii din această ţară.
Desigur, chiar dacă se bazează pe o documentaţie de încredere, naraţiunea sa rămâne o ficţiune, bine scrisă şi pasionantă.
  

Cronică semnată de cunoscutul autor de literatură polițistă George Arion

și publicată de Jurnalul Național


— Wardle.

— Da, alo. Mă numesc Cormoran Strike și…

— Cine zici că ești?

— Cormoran Strike, așa mă numesc.

— A, da, spuse Wardle. Anstis tocmai m‑a sunat. Ești detectivul particular, nu? Anstis mi‑a zis că ești interesat să vorbim despre Lula Landry?

— Da, sunt, spuse Strike, înăbușindu‑și un alt căscat în timp ce examina panourile pictate ale tavanului; dezmă­ţuri bahice care deveneau, sub privirile lui, o petrecere a zânelor: Visul unei nopţi de vară, un bărbat cu cap de măgar. Dar ce‑aș vrea eu cu adevărat este dosarul.

Chemarea cuculuiWardle râse.

— Amice, doar nu mi‑ai salvat viaţa!

— Am oarece informaţii de care ai putea fi interesat. Mă gândeam c‑am putea să facem un schimb.

Urmă o pauză scurtă.

— Presupun că nu vrei să facem acest schimb la telefon?

— Întocmai, spuse Strike. Ai vreun loc unde‑ţi place să bei o bere după o zi grea de muncă?

După ce‑și notă numele unui pub din apropiere de Scotland Yard și conveni că din ziua aceea într‑o săptă­mână (mai devreme nefiind posibil) era bine și pentru el, Strike încheie convorbirea.

Nu întotdeauna fusese așa. Cu doi ani în urmă, era în măsură să comande supunerea martorilor și a sus­pecţilor. Era la fel ca Wardle, un om al cărui timp avea o valoare mai mare decât a majorităţii colegilor săi și care putea să hotărască unde, când și cât de lungi ur­mau să fie interogatoriile. Ca și Wardle, nu avea nevoie de uniformă, pentru că prestigiul și caracterul oficial al funcţiei erau veșmintele lui permanente. Acum, era un ins șchiopătând, într‑o cămașă șifonată, folosindu‑și vechile cunoștinţe în încercarea de a face un târg cu niște poliţiști care altădată ar fi fost bucuroși să‑i răspundă la telefon.

— Bulangiule! rosti el cu glas tare, stârnind ecou în paharul de bere.

  


Clientul mărunţi masa alb-gălbuie şi tare, adună puţin praf cu lama de ras şi-l vărsă într-un pahar de apă gol.

Trase douăzeci de mililitri de apă într-o seringă şi o împroşcă în pahar peste pulberea care se dizolvă şi se amestecă în lichidul clar care se scurgea încet. Bărbatul dădu din cap mulţumit. Praful se dizolvase repede. Lichi­dul era clar. Da, era amfetamină şi se dovedise a fi exact aşa de concentrată cum îi promisese vânzătorul.

— Patru ani la Tidaholm. Nu-i aşa?

— Da, din nouăş’şapte până în două mii. Dar n-am stat decât trei ani. Am ieşit înainte de termen.

— Ce secţie?

Hoffmann studie faţa cumpărătorului.

Muşchii nu-i zvâcneau, nu clipea, nu dădea niciun semn că ar fi tulburat.

Înc-o dată. La ce secţie?

— Aripa C. Din nouăş’şapte până în nouăş’nouă.

— Aripa C. Unde, mai exact?

Şi o făcu prea târziu.

— Ce dracu’ vrei?

Unde?

Aripa C. Secţiile nu sunt numerotate în Tidaholm.

Zâmbi.

Piet Hoffmann îi zâmbi înapoi.

— Cu cine ai fost închis?

— Da’ ia mai lasă-mă, frate!

Cumpărătorul ridicase tonul, voia să pară şi mai iri­tat, şi mai ofensat.

Dar Hoffmann detectă altceva.

Un soi de nesiguranţă.

— Vrei să continuăm sau nu? Aveam impresia că m-ai chemat ca să-mi spui ceva.

Cu cine ai fost închis?

Cu Skåne. Mio. Josef Libanon. Virtanen. Contele. Mai vrei?

— Şi cu mai cine?

Tipul stătea în continuare în picioare şi făcu un pas spre Hoffmann.

— Gata, eu nu mă bag în chestia asta.

Se apropie, iar bijuteriile de argint de la mână şi de pe degete licăriră când îşi flutură mâna în faţa lui Piet Hoffmann.

— Nu-ţi mai dau niciun nume. Ajunge. Tu hotărăşti dacă încheiem sau nu afacerea.

  

Vino la Gaudeamus să-i întâlnești pe AUTORI!

slideuri4

  

— Josef Libanon a fost expulzat pe viaţă şi a dispărut imediat după ce a aterizat în Beirut acum trei luni şi jumătate. Virtanen a stat tot anul la Säters, secţia închisă, îi curg balele, e complet dus, are psihoză cronică. Şi Mio e la trei metri sub pământ…

Cei doi îmbrăcaţi în costume scumpe auziseră vocile şi deschiseseră uşa de la bucătărie.

Hoffmann le făcu semn să nu se apropie.

— Mio e îngropat în nisip lângă Ålstäket, pe Värmdö, cu două gloanţe în ceafă.

De data asta erau trei persoane în cameră, care vor­beau într-o limbă străină.

Piet Hoffmann observă modul în care cumpărătorul îşi roti privirea prin încăpere, încercând să găsească o cale de evadare.

— Josef Libanon, Virtanen, Mio. Şi continui cu Skåne care şi-a băut creierii şi nu-şi mai aminteşte dacă a fost închis la Tidaholm sau la Kumla sau, de ce nu, la Hall. Şi Contele… lui i-au tăiat laţul cei de la penitenciarul Härnösand, că s-a spânzurat cu cearşaful. Cam astea ar fi cele cinci nume date de tine. Le-ai ales bine. Ca să nu poată să depună mărturie nimeni c-ai fost închis şi tu.

Cei doi în costume, Mariusz şi Jerzy, discutau aprins. Z drugiej strony (1). Mariusz trebuia să se mute pe partea cealaltă, în dreapta cumpărătorului. Blizej głowy (2). Trebuia să se ducă şi mai aproape, să ridice arma şi s-o lipească de tâmpla lui, pe partea dreaptă.

— Mă scuzi, dar prietenii mei din Varşovia sunt un pic cam agitaţi.

Aruncă o privire scurtă spre cei doi care se apropia­seră de ei şi dezbăteau problema poziţionării ţevii pisto­lului în raport cu capul clientului.

— Noi doi avem o problemă. Şi asta pentru că nu eşti cine zici. Ai două minute să-mi explici cine eşti.

— Nu înţeleg la ce te referi.

— Nu, nu aşa. Fără căcaturi. E prea târziu pentru asta. Spune-mi cine dracu’ eşti şi gata. De preferinţă acum. Pentru că, spre deosebire de prietenii mei, eu ştiu că mor­ţii nu creează decât probleme şi mai sunt şi rău-platnici pe deasupra.

Mariusz strângea mânerul pistolului, plescăind mai tare şi mai des; nu înţelesese ce discutase Hoffmann cu clientul, dar simţea că era ceva pe punctul de a exploda. Strigă în poloneză, despre ce dracu’ vorbiţi, cine dracu-i ăsta, şi eliberă piedica.

— OK.

Clientul percepu zidul de agresivitate necontrolată, neliniştea şi imprevizibilul din jurul lui.

— Sunt poliţist.

Mariusz şi Jerzy nu vorbeau suedeza.

Dar cuvântul „poliţist“ nu necesita traducere.

Ţipară din nou unul la celălalt, mai ales Jerzy care striga la Mariusz să apese pe trăgaci, în timp ce Piet Hoffmann ridică ambele braţe şi făcu un pas mai aproape.

— Daţi-vă mai în spate!

— E poliţist!

— Eu mă ocup de treaba asta!

— Nu acum!

Piet Hoffmann se repezi spre ei, dar mult prea târziu, iar cel cu bucata de metal lipită de tâmplă simţi asta, în timp ce se scutură cu faţa schimonosită.

(Fragment din romanul TREI SECUNDE de Roslund & Hellstrom)

________

(1) Du-te dincolo. (în pol. în orig.)

(2) Mai aproape de cap. (în pol. în orig.)

  

%d blogeri au apreciat asta: