Tag Archive: literatura



dubla expunere-lansare

   

Joi, 22 ianuarie, de la ora 19.00, Editura Trei și Kontakt Art organizează la Cafeneaua Cărturești Verona evenimentul „Dublă expunere cu Dumitru Gorzo”. Invitat: Thomas Ciulei.

Evenimentul pleacă de la cartea-album Dublă expunere, lansată la sfârșitul anului trecut. De fapt, ”Dublă expunere” este mai mult decât o carte – este un moment de tensiune, un punct de întâlnire și, mai ales, o platformă generatoare de dialog, acțiuni, proiecte și evenimente culturale, toate având drept scop apropierea și familiarizarea publicului din România cu literatura și arta contemporană.

În urmă cu mai bine de jumătate de an, Roxana Gamarţ, coordonatoarea proiectului Dublă expunere, a provocat câţiva autori contemporani să scrie fiecare câte o proză scurtă, având ca punct de plecare lucrarea unui artist vizual contemporan. 

Rezultatul este această antologie, un hibrid între o carte de literatură şi un album de artă contemporană. O invitaţie la un alt gen de dialog decât cel cu care ne-am obişnuit.

Scriitorii care au acceptat provocarea au parcurs portofoliile celor zece artişti prezenţi în proiect şi fiecare dintre ei şi-a ales reproducerea unei lucrări, imagine ce avea să joace rolul de declanşator al demersului lor narativ. Prozatorii au avut libertate totală – de la alegerea artistului şi a lucrării, până la modalitatea în care aceştia au decis să conecteze proza lor cu imaginea care i-a inspirat.

Dublă expunere reprezintă întâlnirea dintre vârste creative diferite, provocarea constând în găsirea unui limbaj comun între cei doi, deşi au fost cazuri în care afinităţile la nivel de percepţie s-au dovedit a fi surprinzător de mari. În același timp, este și întâlnirea dintre două tipuri diferite de consumatori de cultură – publicul pe care îl întâlneşti de obicei la licitaţii de artă, vernisaje sau alte tipuri de evenimente expoziţionale şi cel pe care îl găsim de cele mai multe ori în compania cărţilor.

Zece autori + zece artişti vizuali + zece proze scurte + zece lucrări de artă = un experiment cultural inedit, la care au luat parte:

Ștefan Agopian – Roman Tolici, Bogdan Coșa – Zoltan Bela, Augustin Cupșa – Ion Grigorescu, Philip O ‘Ceallaigh – Gili Mocanu, Filip Florian – Sandor Szasz, Adela Greceanu – Dan Perjovschi, Nora Iuga – Andrei Gamarț, Marin Mălaicu-Hondrari – Mircea Cantor, Mitoș Micleușanu – Tara von Neudorf, Radu Paraschivescu – Dumitru Gorzo.

Mai multe despre cartea-proiect pe dublaexpunere.wordpress.com

Aflați de aici sensul tehnic/fotografic al ”dublei expuneri”

 

 

 

 

 

Reclame

Deși este o lucrare de sinteză, compusă din fragmente ale operei specialistului american, antologia Yalom nu reprezintă, așa cum singur recunoaște autorul doar un memento melancolic al îmbătrânirii, un avatar al epuizării resurselor inspirației creatoare, ci mai degrabă o ocazie provocatoare pentru cunoscutul psihiatru de a-și reevalua contribuțiile sale științifice, în consonanță cu analiza evoluției motivațiilor sale profesionale în timp, scrie Sever Gulea în recenzia de pe blog.libris.ro.

Cartea este structurată în trei capitole mari, dedicate principalelor abordări pe care Yalom le-a experiementat în cariera sa: psihoterapia de grup, psihoterapia existențială și activitatea literară. Primele două capitole cuprind o selecție din lucrările Tratat de psihoterapie de grup, respectiv Psiohterapia existențială prin care Yalom conturează o imagine de ansamblu asupra fundamentelor acestor abordări, asupra principalelor caracteristici, tehnici și provocări pe care acestea le antrenează. Dimensiunea teoretică este completată de exemplificări cazuistice, din practica autorului.

Yalom ReaderPrivite cu o oarecare suspiciune și dezaprobare de mediul academic, atât psihoterapia de grup, cât și psihoterapia existențială își dezvăluie însă funcționalitatea și cadrul teoretic solid, în prezentarea lui Yalom. Departe de a fi o terapie individuală diluată, proiectată la scară colectivă (din rațiuni economice, după cum suspicionează cârcotașii), psihoterapia de grup contribuie în mod particular la gestionarea crizei pacienților prin faptul că: poate cultiva speranța (pacienții sunt martori la evoluția pozitivă a celor din jur), dezvăluie universalitatea problemelor cu care ne confruntăm (așadar, ne demonstrează că nu suntem singuri și unici în ceea ce privește dramele noastre), dezvoltă tehnicile de socializare și, poate cel mai important, în cadrul ei, grupul acționează ca un microcosmos social – grupul este locul în care pacienții vor evidenția în cele din urmă comportamentul și trăirile patologice, de care ceilalti participanti vor lua act, contribuind la conștientizarea și la articularea dorinței de schimbare a celui suferind. Prezentând câteva din principalele tehnici pe care le poate folosi terapeutul, Yalom dedică și pagini interesante explorării grupurilor specializate și dificile: pacienții din secțiile psihiatrice, alcoolicii, bolnavii terminali sau cei aflați în doliu.

În ceea ce privește psihoterapia existențială, profesorul american combate ideea conform căreia această abordare este doar un pretext superficial și o jonglerie lingvistică de care profită terapeuții încâlciți pentru a-și face numărul, într-o improvizație haotică. Definind-o drept o abordare dinamică concentrată pe grijile universale derivate din existența oricărui individ (anume moartea, libertatea, izolarea și lipsa de sens a vieții), Yalom subliniază importanța confruntării cu aceste probleme autonome, pe care alte abordări fie le reduc și le descompun mai departe, fie le ocolesc pentru a nu amplifica criza pacientului.

Ultimul capitol, dedicat literaturii, reflectă interesul lui Yalom pentru scris și pentru narațiune în general. Un subcapitol interesant face o analiză psihiatrică a lui Ernest Hemingway (o personalitate conflictuală care a eșuat în realizarea sinelui său idealizat), o analiză prudentă însă, ce ține cont de limitele metodologice ale explorării biografice a unui personaj dispărut, în vreme ce fragmentele din Călăul dragostei, Plânsul lui Nietzsche și Minciuni pe canapea ilustrează maniera în care Yalom a reușit să transforme și să integreze preocuparea și pasiunea pentru scris, într-o adevărată tehnică terapeutică experimentală, într-o formă subtilă de a aduce tribut precursorilor psihoterapiilor moderne, într-un prilej de explorare a provocărilor pe care le ridică relația dintre pacient și terapeut.

Citiți întreaga recenzie pe blog.libris.ro

 

  


Editura Trei participa in perioada 6 – 10 martie 2013 la a XXI-A editie a Târgului International de Carte LIBREX.

Grupul editorial TREI va asteapta cu noutati si reduceri de 30% !

Program de vizitare pentru public:

Miercuri – Vineri: 10.00 – 19.30
Sambata: 10.00 – 20.30
Duminica: 10.00 – 15.00

librex

GAUDEAMUS Cluj-Napoca, ediţia a XIII-a, se va desfăşura în Piaţa Unirii – Matei Corvin, într-un pavilion expoziţional mobil.

Programul de vizitare va fi următorul: 28 martie – 1 aprilie, de miercuri până sâmbătă, între orele 10.00 şi 19.00, duminică între orele 10.00 şi 14.00.

Grupul Editorial TREI vă asteaptă cu noutăţi şi reduceri de 30% !

Intrarea este liberă pentru toate categoriile de vizitatori.

Ce inseamna sa fii viu?


In SUA, este o adevarata celebritate. La aproape 80 de ani, Irvin Yalom, psihiatru, psihoterapeut, binecunoscut eseist si scriitor, traieste si lucreaza in casa sa de lemn din Palo-Alto, California. O intalnire cu „tatal“ terapiei existentiale.

Ma asteapta in fata casei sale de lemn. In mijlocul unui drum de tara californian, cu mainile in buzunar, Irvin Yalom verifica discret daca nu cumva am gresit drumul.

Nu peste multa vreme octogenar, profesor emerit de psihiatrie al Facultatii de Medicina din cadrul Universitatii Stanford, autor al mai multor carti best-seller, terapeutul bombardat de intrebari isi scoate la iveala mintea ascutita, exprimandu-se cu o voce blanda, dar ferma.

In timpul interviului s-a ridicat numai o singura data, pentru a-mi arata un e-mail pe care il primise in acea dimineata.

O persoana fara adapost care gasise intr-o pubela Tratamentul Schopenhauer ii scrisese, dintr-un internet café: „Romanul dumneavoastra mi-a schimbat viata“.

Cand Irvin Yalom era copil, lectura i-a luminat si imbogatit existenta simpla. Descoperind framantarile naturii umane, acesta a decis sa isi concentreze atentia asupra lor si asupra ameliorarilor posibile.

Viata fiului de imigranti saraci a demonstrat ca el a reusit sa imbine doua pasiuni mistuitoare: scrisul si terapia.

Hélène Fresnel: Putem incepe cu copilaria dumneavoastra?

Irvin Yalom: Am crescut in Washington DC. Copilaria mea nu a semanat prea mult cu viata unui copil.

Am crescut impreuna cu sora mea, mai in varsta decat mine cu sapte ani, intr-un apartament situat deasupra magazinului de zarzavaturi al familiei mele.

Eram singurii albi din cartier, intr-un Washington DC inca oras segregat. Nu mi-a fost deloc usor.

Afara, nu erai in siguranta, iar acasa, parintii mei inca erau din alta lume, care nu intelegea cultura americana.

Pe langa asta, nu au fost foarte prezenti. Munceau foarte mult, 12 ore pe zi, sase zile pe saptamana.

In aceasta perioada v-ati simtit ca un strain?

I.Y.: Ei bine, aveam o multime de prieteni negri. Iar problema ca sunt evreu nu a intarziat sa apara. Parintii mei erau emigranti din Rusia, de langa granita cu Polonia.

Tata spunea ca este rus, iar cand iernile sovietice erau prea greu de suportat, atunci zicea ca este polonez. Nazistii le-au distrus complet micul sat. Astazi nu mai gasesti nicio urma acolo.

In orice caz, nimeni nu a lamurit problematica originilor mele. Asta, poate si pentru ca familia mea era foarte imersata in cultura iudaica. Citeau ziarul in idis, toti prietenii lor erau evrei.

Cand eram mic, identitatea mea mi-a adus destule neplaceri la scoala, din cauza puternicului curent antisemit.

Din fericire, parintii mei au reusit sa cumpere o alta casa, intr-o zona mult mai buna a orasului, astfel ca la 15 ani m-am mutat, iar viata mea s-a schimbat.

Dar si atunci eram timid, iar profesorii nu ma sprijineau. Acum cateva zile vorbeam cu sotia mea, Marilyn, despre profesorii pe care i-am avut.

Cand era la varsta de 14 ani, ea a avut norocul sa cunoasca un minunat profesor de franceza, care i-a fost mentor. (Marilyn este cercetator si scriitoare, specializata in cultura si literatura franceza.)

Eu nu am avut niciodata un mentor si nici nu mi-am vazut parintii citind o carte. Daca ma gandesc bine, nici nu stiu cum am ajuns adultul de acum.

Simt ca m-am creat singur. Literatura m-a construit. In jur de 9-10 ani, mi-am gasit refugiul in romanele pe care le imprumutam de la biblioteca municipala.

De atunci, pasiunea aceasta nu m-a parasit niciodata si in fiecare zi sunt cufundat in lectura…

Citeste intregul interviu in revista Psychologies


La începutul cărții dvs. Paradoxul iubirii/Le Paradoxe amoureux, evocați cîteva elemente biografice: Parisul la începutul anilor ’70,rive gauche, cartierul Mouffetard, grădinița la care vă duceați fiul în fiecare zi. În ce raport se află – în acest eseu despre paradoxurile iubirii, care pleacă de la generația lui mai ’68 și evoluția ei ulterioară, de la boemi la burghezi („les bobos“) – biograficul și analiza teoretică, generală?

Într-adevăr, cartea aceasta reprezintă un fel de bilanț a ceea ce s-a petrecut în domeniul iubirii, din anii ’60 încoace. E un soi de autocritică, ce consemnează atît aspectele pozitive, cît și pe cele negative.
 
În carte există în mod sistematic mici secvențe încadrate, marcate printr-un chenar: e vorba oare de articole jurnalistice deja publicate și reluate în carte?

Nu, întregul text este inedit, iar aceste secvențe încadrate – pe care le practic, de altfel, în eseurile mele – se află cumva în același timp în interiorul și în afara cărții propriu-zise. Sînt ca niște antracte, care ies din zona reflecției teoretice, fiind mai literare. E un tip de structură pe care am practicat-o începînd cu Le nouveau désordre amoureux/Noua dezordine amoroasă(1977) în toate eseurile mele.

 

Dacă vreți, „paradoxul amoros“ se află deja în romanulLuni de fiere/Lunes de fiel (1981), romanul care v-a făcut cunoscut și a avut succes de public. E vorba despre o temă veche, recurentă  în cărțile dvs. Ea se regăsește într-o carte și mai nouă, Le mariage d’amour a-t-il échoué? (Grasset, 2010). Așadar, se poate spune că cuplul monogam și căsătoria din dragoste au eșuat în societatea occidentală?

Nu, nu e vorba despre un eșec, ci despre o criză, tocmai pentru că exigențele occidentalilor sînt mai ridicate decît cele ale altor culturi. Să spunem că emanciparea are un preț, e cel pe care îl plătim în existența cotidiană și, mai precis, în viața noastră amoroasă. Dar nu e un eșec, ci o consecință a emancipării femeilor, dar și a sentimentelor amoroase. E un progres, dar un progres care costă scump. Nu e un eșec, ci o etapă pe care o vor traversa toate culturile în momentul în care femeile se vor emancipa.
 

O întrebare legată de stilul paradoxal și retoric al cărții dvs., foarte pregnant aici. E pentru „a epata burghezul“ sau pentru a corespunde mai bine subiectului – iubirea –, o temă dificil/imposibil de analizat cu mijloacele rațiunii?

Stilul acesta îmi e caracteristic, e probabil inconștient, e drept și că este vorba despre o adecvare la subiectul tratat. De la început am avut același stil – poate că acum este mai concentrat –, însă nu este deliberat. Cartea aceasta nu e deloc provocatoare pentru burghez, ci dimpotrivă, e o carte cuminte, rezonabilă.
 

În „Epilogul“ cărții, afirmați: „Iubirea nu-i bolnavă, ea este ceea ce trebuie să fie în fiecare clipă, cu abisurile și cu splendorile sale. Ea rămîne acea parte a existenței pe care nu o stăpînim, care rezistă înregimentărilor și este refractară ideologiilor“. Pe de altă parte, îi citați adesea pe La Rochefoucauld, Casanova, Rousseau, Maupassant etc., scriitori, moraliști și libertini deopotrivă. Care este poziția pe care o adoptați dvs., în calitate de eseist care tratează despre iubire?

În eseuri, sînt un moralist care încearcă să înțeleagă natura sentimentului amoros. În romane, sînt mai degrabă un libertin, sau chiar un pervers. E o dualitate, e ca și cum aș avea două personalități, două creiere: moralist în eseuri, pervers în romane.
Fragment din interviul realizat de Adina Diniţoiu cu Pascal BRUCKNER pentru Observatorul Cultural

Editura TREI va fi prezentă în perioada 2-6 martie la Salonul de Carte, Presă şi Muzică. Manifestarea aflată la cea de-a XVI-a ediţie este gazduita de Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR) din București.

Cărțile Editurii Trei vor fi reduse cu 30%!

    

Noutăți la Editura Trei:

    

 

 

 

 

 

 

 

 

   


”De ce n-aţi oferi ca mărţişoare cărţi semnate de preaiubite autoare? Mai ales că autoarele au cucerit de ani buni piaţa de carte a lumii: tirajele depăşesc zeci de milioane, o noutate se anunţă din vreme, orizontul de aşteptare o transformă rapid într-un bestseller ca să ajungă apoi longseller”, scrie Elisabeta Lăsconi în suplimentul cultural al Ziarului Financiar. Mai departe, vin propunerile, printre care și romanul deja clasic al Ericăi Jong, Teama de zbor:

Erica Jong a debutat spectaculos, în 1973, cu romanul „Teama de zbor”, vândut în peste 20 de milioane de exemplare. Scris la persoana I, cu multe elemente autobiografice, romanul a făcut senzaţie, îndrăznind să dezvăluie tema dorinţei sexuale a femeii. Zborul peste ocean şi călătoria prin Europa devin experienţe erotice prin care eroina, Isadora Wing, se cercetează pe sine şi se autocunoaşte. Farmecul cărţii vine din amestecul de poveşti libertine, din analize psihologie şi descrieri amuzante, din multiple referinţe culturale şi literare, mai ales din sinceritatea confesiunii unei femei care se apropie de 30 de ani (prefix ce sperie, de la Balzac citire…) şi vrea să-şi înţeleagă identitatea şi sensul propriei vieţi.

În același supliment al ZF, Stelian Țurlea recomandă la rubrica noutăților literare una dintre cele mai citite autoare suedeze, Lisa Marklund, cu noua traducere de la Trei – Studio 69 -, o continuare a peripețiilor încăpățânatei jurnaliste de investigații Annika Bengtzon:

Romanul este continuarea bestsellerului „Explozii la Stockholm”, adică al doilea roman din seria al cărei personaj principal este jurnalista Annika Bengtzon. Acţiunea se petrece însă cu opt ani înaintea celei din primul volum, la începutul carierei reporteriţei. De data aceasta este descoperit cadavrul unei femei care fusese violată şi strangulată, care lucra ca stripteuză la clubul Studio 69. Autoarea demască lumea promiscuă a cluburilor de noapte. Un roman încununat cu două premii, pentru cel mai bun autor şi pentru cea mai bună carte a anului. A apărut în 1999.

  

  

  

Dar să nu uităm că există și ficțiuni masculine cu trecere la fel de mare la publicul feminin, și care ar putea la fel de bine înlocui un trifoi sau un coșar. Ce-ați zice de neconvenționalul Frederic Beigbeder, cel care se consideră un ”egoist romantic”, alergic la viața plicticoasă de familie, și pentru care iubirea este pur și simplu un ”un electroșoc care resuscită memoria”? Dana Țabrea i-a dedicat recent o recenzie pe revista online BoomLit. Pretextul a fost, cum altfel?, Un roman francez:

Atunci cînd intenționează să-și povestească propria copilărie, Beigbeder întîmpină o piedică aparent insurmontabilă: amnezia totală domnește asupra trecutului, nu-și mai amintește nimic din propria viață. Abia la finalul cărții aflăm și motivul acestei amnezii declarate: ”Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire”. Uitarea ca balsam, ca mecanism de apărare în fața realității – un frate perfect, care chiar în momentul scrieirii cărții de față se pregătea să primească Ordinul Legiunea de Onoare, în raport cu care Beigbeder și-a definit în permanență identitatea pein opoziție, o mamă catolică, sufocantă, un tată excentric, doi părinți divorțați, adevăratele motive ale separării părinților îndelung ignorate, scindarea între mai multe case și mai mulți părinți, adolescentul timid și singur, ce se înroșea fără rost și se îndrăgostea fără speranță (…)

 

  

Puțină pisicologie


Pisicile simbolizează independența și puterea. Pisicile sunt simboluri ale femininului, ale prosperității, sexualității și puterii. În vis, reprezintă fie aceste atribute, fie mieroșenia sau șiretenia, aflăm din Enciclopedia visului a lui James R. Lewis.

  

 

 

Dar ce va să fie pisica în reveriile scriitoricești? Filologul Anca Gâtin a răspuns la această întrebare într-o dizertație de masterat centrată pe literatura română, din care a spicuit și în ”Dilema veche”.

”Pisicologul” de serviciu, cum îl numește ea pe Radu Paraschivescu, semnează în 2008 prefața la volumul lui Hippolyte Taine, Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici (Editura ART, 2008). El prinde dintr-o frază esența șarmului felin, concentrată în șantajul emoțional:

„Există aici o varietate a procedeelor păcălitorii care i-ar umple de invidie pe mulţi bipezi. Pisica mimează vulnerabilitatea, dar în spatele moliciunii ei retractile se ascunde un psihic de ciment“.

După ce amintește de ”meta-oamenii” lui Petru Cimpoeșu (Christina Domestica şi Vînătorii de suflete), care ”nu vor mai folosi limbajul articulat al oamenilor, ci vor comunica direct prin telepatie. Iar în rest, vor mieuna ca pisicile“, autoarea articolului din Dilema Veche se oprește la Pisicâinele inventat de Răzvan Rădulescu în fantasy-ul său Teodosie cel Mic:

Pisicîinele e şi pisică, deci cade întotdeauna în picioare. Mai precis, reuşeşte să ajungă într-un final în miezul luptei. Chiar dacă o face pe ocolite…  

Turul de forță prin universul livresc al felinelor se încheie cu motanul cosmopolit al lui Filip Florian (Zilele regelui). Personajul venit taman din Berlin, se acomodează repede cu mieunăturile balcanice:

„…în cele 47 de zile scurse de la sosirea în Bucuresci, Siegfried aflase cum purtau coada pisicile valahe, cît de mulţi erau şobolanii şi cît de aprig luptau motanii vagabonzi. Era mulţumit“.

***

Sigur, cu puțină imaginație, puteți duce poveste mai departe în literatura universală. Eu aș începe cu asta:

„Greşeli de neiertat”


Philippe Djian, Greşeli de neiertat, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin, Colecţia „Fiction Connection“, Editura Trei, 2010.

Un singur cîntăreţ pop elveţian ştiu: Stephan Eicher. Am aflat de el într-o prăvălie de discuri din gara Lausanne unde, acum vreo 12 ani, coborîsem dintr-un tren şi aşteptam un altul. I-am ascultat acolo cîteva piese de pe un disc şi mi s-a părut sympa, la fel ca look-ul său gen Aramis (muschetarul) pe care-l afişa pe coperta albumului.

Anii au trecut şi, iată, îmi cade mai deunăzi în mînă romanul acesta al lui Philippe Djian, autor francez despre care, la o googleală sumară, aflu că este nu doar un scriitor sexagenar de succes, ci şi textier al lui Stephan Eicher. E de bine, mi-am zis, după care, cu un ochi curios şi unul prietenos, i-am citit omului cartea.

Omul e interesant, cartea nu-i rea. Povestea – litorală, familială, tristă – aminteşte de Marea lui John Banville, cu adîncurile ei sumbre. Dar e mai degrabă apatică în privinţa cadrelor exterioare şi mult mai deschisă înspre introspecţia unor trăiri dureroase, măcinate în relaţii ratate. Protagonistul – scriitor sexagenar şi el, aşezat cu casa pe malul oceanului, în Ţara Bascilor, aproape de Pirineii traversaţi cîndva de Hemingway – îşi povesteşte înstrăinarea de soţie şi de fiică, după ce, în urmă cu 12 ani, cealaltă soţie şi cealaltă fiică arseseră de vii, sub ochii săi. Istoria lui e a unei derive trădînd „forţele haotice şi deprimante care orchestrau mersul împleticit, ca de beţiv, al lumii“.

Citeste intreaga recenzie scrisa de Claudiu Constantinescu in Dilema Veche: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/greseli-de-neiertat

%d blogeri au apreciat asta: