Nebula 2012 pt. nuvelă: DOAMNA CARE‑A CULES FLORI ROŞII SUB FEREASTRA REGINEI

Tryce mi‑a aruncat o privire aspră, furioasă.

  

— Nu‑mi vorbi mie astfel. Oi fi fiind eu o Copilă Nesăbuită, dar sunt Regina.

Şi‑a îngăduit un moment de pauză, în care să‑şi recapete calmul.

— Ajunge cu pălăvrăgeala. Dă‑mi vraja pe care ţi‑am cerut‑o.

Tryce mă invoca în toate momentele oficiale, la care eram martoră din trupul câte unei servitoare căzute în dizgraţie sau al câte unei zămislitoare ajunse la capătul puterilor. Am luat parte la toate cele patru ceremonii în timpul cărora, înveşmântată în albastrul regal, i le‑a arătat soarelui pe fiicele ei nou venite pe lume: patru pachete mici, cu înveliş verde, născute, toate, chiar din trupul reginei. M‑am simţit îngreţoşată, dar am păstrat tăcerea.

(…)

Când am văzut‑o ultima oară, m‑a invocat cuprinsă de panică. Stătea în picioare, într‑o încăpere necunoscută, cu pereţii de piatră goi şi cu vântul tăios pătrunzând prin crăpăturile ferestrelor. Sângele altcuiva îi păta roba.

— Surorile mele m‑au trădat! mi s‑a plâns. Le‑au spus femeilor din fâneţe că‑ncerc să le preschimb în zămislitoare şi au condus revolta lor împotriva castelului. O mie de femei în marş! Am fost nevoită să le măcelăresc pe toate. Pe Darnisha am bănuit‑o tot timpul. Dar Peni părea mulţumită să se lase condusă. Toamna trecută a născut un copil din propriul ei trup. E adevărat c‑a fost un vierme, dar următorul ar fi putut fi fată. Spunea că vrea să‑ncerce!

— Ăla e sângele lor? Şi‑a întins mâinile înroşite şi s‑a holbat cu jale la ele, ca şi cum n‑ar fi făcut parte din fiinţa ei.

— Gudrin le ajuta. A trebuit să‑l sfărâm până n‑au mai rămas decât beţe. Probabil c‑au aruncat vreo vrajă asupra lui. Nu‑mi pot imagina…

Vocea a început să‑i tremure. Am aşteptat, oferindu‑i un moment în care să‑şi domolească purtarea nedemnă.

— S‑ar părea că ai reuşit să fii stăpână pe situaţie, am spus. O regină trebuie să facă din când în când faţă unor astfel de lucruri. Important e să nu‑ţi trădezi nicio slăbiciune în faţa curtencelor tale.

— Nu înţelegi! Lucrurile stau mult mai rău. În timp ce noi, femeile, ne luptam, năvălitorii au atacat Câmpiile Încălzite sub Cerul Liber. Au luat în stăpânire jumătate din Ţinut. Rezistăm în Castelul Unde Flutură Speranța, dar n‑o să‑i putem respinge la nesfârşit. Doar câteva săptămâni, cel mult. Le‑am spus că asta o să se‑ntâmple! Avem nevoie de mai multe fiice care să ne apere! Dar ele nu vor să m‑asculte!

fragment din

DOAMNA CARE‑A CULES FLORI ROŞII SUB FEREASTRA REGINEI

de Rachel Swirsky,

Premiul Nebula pentru nuvelă,

text apărut în Antologia Nebula 2012

 

Bruckner: ”Doar snobii se vor mai căsători”. Și despre scandalul căsătoriilor gay

Luca Niculescu (Digi TV): În Franţa are loc o dezbatere foarte aprinsă privind căsătoria între homosexuali. Au loc manifestări importante de ambele părţi, am impresia că mai ales din partea celor care se opun acestui proiect de lege. Sînteţi pentru această opoziţie?

Pascal Bruckner: Consider că opoziţia faţă de căsătoriile între homosexuali nu prea are de-a face cu homosexualitatea, este vorba, mai degrabă, de o opoziţie de ansamblu, la adresa guvernului lui Hollande. Cred că aici se amestecă mai multe lucruri. Pentru dreapta, care se dezintegrează, este o modalitate de a-şi strînge trupele, iar în spatele opozanţilor căsătoriilor gay se află opoziţia Bisericii Catolice, care se află în plină criză. Ştiţi că francezii nu prea mai merg la slujbă, numărul de preoţi este în scădere, Biserica Catolică traversează o criză de vocaţie, iar sosirea a cinci milioane de cetăţeni musulmani pe teritoriul francez a avut asupra catolicilor şi protestanţilor efectul unei bîte în moalele capului, iar în prezent reprezintă un moment de trezire. Căsătoriile între homosexuali sînt, pentru creştini, un pretext pentru a-şi reanaliza concepţiile, pentru a se remobiliza, pentru a fi mîndri de identitatea lor, pentru a spune că ne aflăm în faţa unei religii foarte demonstrative, foarte agresive şi vizibile, foarte practicante – islamul – şi este momentul ca şi noi, catolicii, să strîngem rîndurile şi să fim împreună în mod public. Consider că povestea căsătoriilor gay nu este altceva decît o ocazie de conjunctură pentru ca cele două tabere – Dreapta şi Biserica Catolică – să se reafirme ca atare.

Deci nu credeţi că opoziţia faţă de căsătoriile gay este puternică în sine?

Nu. Oricum, legea va fi adoptată, ea există deja în unele state europene, iar după instituirea căsătoriilor gay va trebui să ne gîndim la divorţul pentru homosexuali. Faptul că homosexualii se căsătoresc nu schimbă cu nimic instituţia căsătoriei, care este în criză de vreo 40 de ani. Oricum, mariajul pierde teren în Franţa, francezii se căsătoresc din ce în ce mai puţin, ei recurg tot mai mult la PACS – un pact de uniune civilă: oamenii trăiesc în uniune liberă, în concubinaj, iar legea le oferă aproape aceleaşi avantaje ca oamenilor căsătoriţi, mai puţin pe plan fiscal: pot avea copii, pot beneficia de alocaţii. Căsătoria ca instituţie se află în criză profundă. După cum am scris într-o altă carte, căsătoria din zilele noastre se bazează doar pe iubire, ea nu mai este sacră, ca odinioară, în ţările de tradiţie catolică, deci nici căsătoriile între persoane de acelaşi sex nu se vor sustrage acestei evoluţii. Aşadar, homosexualii şi lesbienele se vor căsători, după care vor divorţa, vor avea loc procese, litigii, avocaţii se vor îmbogăţi un pic mai mult.

Prin urmare, cei mai cîştigaţi vor fi avocaţii. În prezent, adevăratul trio adulterin nu mai este format din amant, soţ şi soţie, ci din soţ, soţie şi avocat. Avocatul este amantul ambelor părţi şi se va îndrepta către partea care îl va plăti mai bine. Căsătoriile între homosexuali nu vor schimba radical nici familia, nici căsătoria. Trăim un fenomen foarte paradoxal în ţările occidentale, la fel şi în România. Pe de o parte, avem o valorizare extremă a familiei pe care am ales-o, ne adorăm copiii, copiii sînt regii societăţii, vrem pentru copiii noştri cea mai bună soartă posibilă, iar pe de altă parte, căsătoria ca instituţie pierde teren, oamenii se separă, divorţează, formează alte familii, deci nu trăim momente de decadenţă – cum spun pesimiştii sau conservatorii –, trăim, dimpotrivă, un moment de recompunere a formelor familiale; însă – contrar a ceea ce auzim adesea, – familia este cea care triumfă în prezent, numai că această familie se bazează nu pe legături de constrîngere, ci pe legături de dragoste, de aceea este dificil să locuieşti cu persoana iubită. Pentru că ne iubim, iar în ziua în care nu ne mai iubim, uniunea se distruge – şi aceasta este marea provocare a secolului următor.

Deci trebuie să consolidăm dragostea, dacă ea este liantul dintre oameni…

Exact, trebuie să luptăm pentru a consolida dragostea. Problema care se pune şi care se punea deja pe vremea strămoşilor noştri este următoarea: se poate clădi o uniune durabilă numai pe dorinţă şi pasiune? Oare nu trebuie introduse în cadrul căsătoriei sau al cuplului elemente pe care noi, oamenii moderni, le îndepărtăm cu oroare – cum ar fi interesul economic, interesul financiar, avînd în vedere că un cuplu este o mică entitate economică? Dacă eşti sărac, dragostea dispare foarte rapid, trebuie să-ţi poţi creşte copiii sau să închiriezi un apartament convenabil, să duci o viaţă decentă, să-ţi poţi permite să pleci în concedii, călătorii, dar trebuie să integrăm elemente realiste, şi cum am putea, dacă ne-am bucurat atît de mult să ne debarasăm de ele, pe motiv că sînt nişte idei învechite din secolul al XVIII-lea, al XIX-lea? Cred că asta a fost prostia eliberării sexuale, un scriitor libertin chiar o afirmă. Da, a fost prostia acelor ani cînd nu aveam pe buze decît cuvinte ca poftă, dorinţă sexuală, pasiune şi cred că în prezent ne dăm seama că n-o să mai ajungem în vremurile anilor ’60, cu emanciparea femeilor, cu eliberarea moravurilor. Nu prezintă interes să revenim în trecut, dar vom tempera acest progres prin reintegrarea elementelor care erau considerate pînă în prezent tabu. Rolul banilor, de exemplu. Foarte puţini vorbesc despre această temă. Protestantismul este religia banilor. Anglo-saxonii adoră banii. Mai este şi diferenţa de roluri economice în cuplu. Ce se întîmplă în cuplu cînd femeia cîştigă mai mult decît bărbatul şi are o poziţie socială mai avantajoasă? Este o situaţie foarte dificilă, care se vede în cazul femeilor politice de anvergură din Franţa – soţul lor abia dacă există. Aceasta este o recompunere a rolurilor tradiţionale, care o să fie pasionant de analizat în anii care vin.

Şi credeţi că această recompunere va avea loc în 10-15 ani?

Cred că este deja în curs. Nu este vorba despre decadenţa familiei – a tradiţionaliştilor, aşa cum se spune –, ci familia se reconstruieşte pe noi baze, poate peste 12-15 ani chiar vom asista la renaşterea dragostei, probabil că va fi un fenomen minoritar, rezervat celor puţini şi fericiţi, snobilor şi nobililor care vor regăsi plăcerea mulţimilor. Doar snobii se vor mai căsători. Nimic nu este decis definitiv, de aceea nu sînt pesimist nici în ceea ce priveşte familia, nici căsătoria, nici Europa, pentru că trebuie să ne păstrăm sîngele rece pe timp de criză. Panica înseamnă să cădem iremediabil tocmai în ceea ce vrem să evităm.

Citiți întregul interviu în Dilema Veche

De ce mângâi telefonul mobil?

În cazul unei despărţiri, dificultatea principală nu e să continui să te gândeşti la celălalt, ci este să ţi-l poţi imagina pe celălalt întristat de separarea de tine, tot atât cât eşti şi tu din cauza despărţirii de el.

Problema ne urmăreşte întreaga noastră viaţă: suport despărţirea doar cu preţul nu de a mi-l reprezenta pe cel absent, ci de a mi-l reprezenta drept un absent care se gândeşte la mine tot atât de mult cât mă gândesc şi eu la el. Multă vreme, n-a existat alt remediu pentru această situaţie decât tovarăşul imaginar; astăzi însă există telefonul mobil.

Fragment din:

Ca o jucărie de pluş pentru copil, telefonul mobil nu are doar rolul de fi un mediator mai bun sau mai prost în relaţia noastră cu un interlocutor îndepărtat. Ci devine el însuşi acest interlocutor şi, încă şi mai mult, e un interlocutor care ne aminteşte fără încetare, în felul său, că nu ne uită!

Citește și:

Violența din jocurile video: partea bună

Încă de pe acum putem alege aspectul şi „vocea” mobilului. În curând, telefonul va însemna şi mai mult: va fi, să zicem, „gând la gând cu noi”. Adică, ne va propune în mod spontan muzică, programe de televiziune şi filme care ne-ar putea interesa şi, totodată, promoţii alimentare şi oferte de călătorie pe placul nostru! Unii îndrăgostiţi fac o înţelegere exigentă: „Surprinde-mă în fiecare zi!“ Este exact ceea ce ne promite telefonul „afin”.

Cu telefoanele noastre de primă generaţie am încercat să negăm faptul că despărţirea a avut loc. Cu cele din a treia generaţie, vom reconstitui în mod voluntar o legătură privilegiată cu un interlocutor întotdeauna disponibil şi atent, telefonul însuşi. Această adaptare a telefoanelor noastre pentru a face din ele interlocutori cu drepturi depline comportă un ultim aspect. Corpul celor cu care interacţionăm se estompează tot mai mult şi suntem tot mai tentaţi să-l înlocuim cu cel al maşinilor. Atingerea corpului, de exemplu, ne lipseşte în aşa măsură încât ne mângâiem cu bună ştiinţă telefoanele. Vom ajunge până acolo încât nu vom mai fi miraţi dacă, într-o zi, consistenţa acestor mici maşinării se va apropia de cea a pielii umane…

  

Aveam tendinţa să cumpăr toată cafeaua, gîndindu-mă: „Au băgat cafea!“.

Jan Willem Bos a fost lector de olandeză la Universitatea din București în anii ’80. Recent lansată, cartea sa Suspect. Dosarul meu de la Securitate prezintă România comunistă prin ochii străinului. Două răspunsuri dintr-un interviu publicat de Observatorul cultural:

   

– După cum descrieţi activitatea Securităţii, aceasta nu pare nici pe departe pe modelul orwellian, omniprezentă şi omniscientă. Atunci, cum a reuşit să instaureze un asemenea regim de teroare?
– Prin frică. Acesta era instrumentul lor principal. Nu munca pe care o făceau. Ceea ce făceau ei foarte bine era să instaureze frica: „Ce apartament frumos aveţi, tovarăşe, ce păcat ar fi să trebuiască să vă mutaţi în… Baia-Mare“, „Copilul dvs. are zece ani, ce păcat ar fi să nu poată merge la liceu…“. Pierdeai nu privilegiile, ci situaţia normală la care aspiră orice om: să aibă o casă, o slujbă cît mai bine plătită, să-şi trimită copiii la şcoală, să aibă ce pune pe masă etc. Securitatea asta a reuşit, să se creadă că totul e ţinut sub control.

– În carte, vorbiţi despre o anume atitudine uşor paranoică, pe care aţi împrumutat-o din cauza măsurilor excesive de precauţie pe care le vedeaţi peste tot în jur, astfel că, ajuns acasă, aveaţi tendinţa, de exemplu, să vorbiţi laconic la telefon. Cum aţi ajuns, relativ repede, să preluaţi acest comportament să-i spunem defensiv?
– Nu chiar atît de repede – trece aproape un an şi îţi dai seama că unele lucruri mai bine nu le spui. Pe mine, ca tînăr naiv, venit prima oară în România la vîrsta de 19 ani, m-a uimit foarte tare faptul că, acasă la Doru, cînd mergeam în vizită, mama lui punea o pernă pe telefon. Sau faimosul gest de a pipăi pe sub masă, pentru a vedea dacă sînt microfoane – pentru mine erau lucruri foarte ciudate, dar toată lumea le făcea şi te obişnuiai şi tu. Ştiam că este mai bine să nu vorbesc despre anumite lucruri – nu că îmi complicam mie situaţia, eu aveam o mare apărare, care era paşaportul olandez, eu nu am fost niciodată persecutat, nu am fost niciodată chemat la Securitate.

După experienţa românească, îmi rămăseseră anumite reflexe: de pildă, mergeam într-un supermarket din Amsterdam şi aveam tendinţa să cumpăr toată cafeaua, gîndindu-mă: „Au băgat cafea!“. Sau la Viena, căscam ochii la vitrine, unde erau haine, pantofi, lucruri obişnuite, şi spuneam: „Uite ce au ăştia aici!“. A doua zi, la micul dejun, am primit o tavă, destul de mare, pe care absolut totul era învelit în plastic: unt, în plastic, pîine în plastic, o furculiţă în plastic şi mă gîndeam ce risipă!

 

Citește întregul interviu în Observatorul cultural.

  

Când te porți pasiv-agresiv: ”Nu fac nimic, dar cât sunt de mânios!”

Exprimarea pasivă a mâniei prin uitări, refuzuri nemotivate, tăceri grele, atitudini de amânare sistematice şi nejustificate poate deveni singurul mijloc de a ne exprima indirect şi la modul defensiv agresivitatea.

Acest tip de rezistenţă pasivă îşi are utilitatea în faţa exigenţelor excesive ale celuilalt. Se ştie că dacă am exprima-o prea deschis, ea va fi o sursă de conflicte încă şi mai ascuţite decât dacă am face-o înţeleasă indirect prin uitări, sau printr-o atitudine care arată că, deşi nu reacţionăm, suntem furioşi pentru ceea ce ni se cere.

Un exemplu este, atunci când, ştiind că este foarte aşteptată, predăm o lucrare în ultimul moment, deşi am rezolvat-o cu mai mult timp în urmă, dar gândindu-ne totodată, fără să o spunem, că ar fi trebuit să fie elaborată de altcineva.

Practicat în mod sistematic, acest mijloc poate deveni exasperant, persoana preferând să se plângă de fiecare dată de incapacitatea celorlalţi care nu ştiu să-i dea ajutorul necesar.

Fragment din:

Resentimentul mai mult sau mai puţin conştient exprimat prin rezistenţă pasivă nu exclude de fapt o anumită plăcere pentru indispoziţia pe care o provoacă celorlalţi acest comportament.

La extrema cealaltă, mânia celui cu un comportament pasiv-agresiv nu va mai fi pur şi simplu exprimată în mod indirect faţă de celălalt, ci va fi întoarsă către propria  persoană. Scopul ultim, totuşi, rămâne acelaşi: a-l atinge pe aproapele, pozând în mod

dureros în victimă sau însuşindu-şi mai mult decât ar fi necesar rolul de martir.

Karine nu se simte prea bine în pielea ei. Ştie că este prea sensibilă, uneori prea pasivă, şi că agasează oamenii. Nici nu se poate împiedica să plângă atunci când are o nemulţumire. Îşi cunoaşte firea pesimistă; ştie că are un talent deosebit să vadă paharul mai degrabă pe jumătate gol, decât pe jumătate plin. În fond, ştie despre ea că se joacă de-a martira, fără să aibă vreun motiv; aşteaptă, cu braţele încrucişate, atât la birou cât şi acasă, ca nevoile sale să fie mai bine înţelese. Întârzierile ei, dificultatea de a face un serviciu, tendinţa ei de a-şi pune singură piedici îi sunt reproşate de către anturaj, nu numai în viaţa ei personală, ci şi în viaţa profesională. În mod fundamental, această tânără femeie nu este fericită în viaţă, dar modul ei de a exprima acest lucru este tipic: în loc să reacţioneze, să caute soluţii, ea se mulţumeşte să-şi analizeze întruna insatisfacţia şi mâniile, având sentimentul că nu a avut niciodată noroc.

Găsim adesea la persoanele pesimiste sau având o tendinţă depresivă utilizarea preferenţială a acestui mecanism de apărare. S-a vorbit la unii subiecţi despre un anumit tip de nevroză: nevroza de eşec. La subiecţii la care se menţionează acest diagnostic, se regăseşte în mod incontestabil şi predominant această modalitate defensivă.

   

Ce faci când un etiopian vrea să te hrănească din propria-i mână?

Un gest foarte familiar etiopienilor, manifestare a respectului faţă de o persoană, este acela de a‑i da să mănânce câţiva dumicaţi cu propria mână, direct în gură.

Fragment din:

În prima seară petrecută în restaurantul tradiţional din Mekele, împreună cu angajaţii noştri locali, unul dintre ei a dorit să mă „hrănească“ astfel. Am refuzat politicos (fără a cunoaşte semnificaţia gestului în codul de comportament etiopian şi fără a şti că astfel, l‑am jignit destul de tare!).

De fapt, gestul lui m‑a blocat pur şi simplu, în India fiind considerat de o maximă impoliteţe şi familiaritate faţă de o femeie, o aluzie transparentă care exprimă clar dorinţa fizică a bărbatului şi încrederea că va fi acceptat (aceasta mai ales dacă bărbatul îi oferă femeii frunze de „pan“ amestecate cu nucă de betel şi multe mirodenii). Acum, după mai bine de trei luni în Etiopia, ştiu că pot accepta astfel de „familiarităţi“ fără nicio teamă de semnificaţii ascunse.

  

Daniela Țane: o poveste cu budiști și mandale de nisip

Într‑una din mănăstiri avem norocul să fim prezenţi în momentul construcţiei unei mandale de nisip. Ritualul are loc numai de patru ori pe an şi durează o săptămână.

Găsesc un lama care vorbeşte foarte clar şi corect hindi; el îmi dă explicaţiile necesare, pe care le traduc prietenilor mei. Cei şase călugări însărcinaţi cu zugrăvirea mandalei se află în penultima zi de lucru, aşa că este aproape gata. Sunt aleşi pe sprânceană, dintre cei mai pricepuţi, căci, la fel ca în cazul iconarilor noştri, greşeala nu este permisă.

   Vă așteptăm joi la lansare:

  

Înainte de începerea lucrului, călugării meditează câteva săptămâni într‑o tăcere şi singurătate absolute, apoi săvârşesc ritualuri de purificare, pentru a putea vizualiza cât mai bine mandala. După aceea, lucrează în schimburi de câte patru, cu migală şi infinită răbdare, ore întregi, fără răgaz. Cred că sunt într‑un soi de transă. Mandala e desenată cu nisip viu colorat: roşu, galben, verde, albastru, alb. Acesta este turnat în conuri metalice care sunt frecate cu nişte beţigaşe, tot din metal. Frecarea determină scurgerea nisipului prin orificiul conului, precum şi debitul acestuia. Mă uimeşte precizia mâinilor călugărilor, faptul că sunt total netulburaţi, impasibili, adânciţi în munca lor, dăruiţi pe de‑a‑ntregul. Desenele geometrice şi florale sunt încadrate de cercuri şi pătrate, figuri ce simbolizează perfecţiunea.

Odată ce truda ia sfârşit, călugării meditează din nou, împreună cu ceilalţi tovarăşi ai lor din mănăstire, asupra mandalei create, apoi suflă în ea şi nisipul este purtat în cele patru vânturi. În acest fel budiştii vor să demonstreze inconsistenţa oricărui efort uman, oricât de mare ar fi acesta şi, prin extensie, efemeritatea a tot ce există, subliniind astfel teoria vidului universal. Decodarea completă a imagisticii mandalelor cere cunoştinţe aprofundate de budism tibetan, mitologie şi simbologie şi nu se poate face în afara unor ritualuri de iniţiere.

  

”Cum încetez să mă concentrez asupra gramaticii, cum încep din nou să mă gândesc la trupuri”

Nu mă mai inspiră nimic să vorbesc despre vegetaţie. Aş dori să tac următoarea sută de kilometri. Încep să calculez în gând ce distanţă i-a mai rămas de parcurs alături de mine. Cum încetez să mă concentrez asupra gramaticii, cum încep din nou să mă gândesc la trupuri.

Fragment din:

Dificultăţile mele lingvistice ar putea duce relaţia noastră la un alt nivel, cel al schimburilor fără cuvinte pe care le pot avea două corpuri omeneşti.

Orice-ar fi, trebuie să am grijă de plantele din portbagaj. Pun deci avariile şi trag pe dreapta. Fata îşi scoate centura şi se pregăteşte să mă urmeze în misiunea mea de a controla ce se întâmplă în spatele maşinii. Când deschide portiera, odată cu mine,  scenariul îi scapă din mână şi foile albe se împrăştie în toate direcţiile. Însă nu o ia la fugă după ele prin hăţişuri, ci se apropie cu viclenie şi atenţie, totuşi, foarte rapid, ca o felină gata să ţâşnească, gata să apese talpa pantofului cu toc înalt peste prada ajunsă la bunul ei plac. Îi întind de formă câteva pagini, dar, văzând că e perfect stăpână pe situaţie, o las să vâneze de una singură Casa păpuşilor şi mă duc să deschid portbagajul.

— Stai aşa, mă strigă, care e treaba cu plantele alea ale tale? E marijuana?

Mă priveşte suspicioasă cum le torn o sticlă de apă.

— Nu, nu sunt decât trandafiri, butaşi de trandafiri de la mine de-acasă, ba chiar şi doi de rezervă.

Actriţa izbucneşte în râs.

— Ai o iubită? mă-ntreabă direct după ce urcăm la loc în maşină.

— Nu, un copil.

  

Sacrul de la colțul străzii. Despre tot soiul de Indii, joi la Cărturești

Editura Pandora M si Librariile Carturesti va invita la evenimentul de lansare a cartii De la India la Indiile Africii de Daniela Tane. Va asteptam joi 20 iunie 2013, ora 18.00, la Libraria Carturesti-Verona.

„Daniela Tane scrie cu rezerva britanica, dar cu multa caldura romaneasca, pe un ton mereu just si mereu elegant.” apreciază profesorul Sorin Alexandrescu, care va fi dealtfel prezent la lansare alaturi de Magdalena Marculescu, directorul editorial al Grupului Trei. Totodata, Carmen Cotovanu Pesantez va realiza un scurt moment artistic.

  

  



”De la India la Indiile Africii s-a conturat incetul cu incetul, in misiuni diplomatice, umanitare sau ca simplu turist, din jurnalul de bord transmis periodic prietenilor de acasa.
 Am incercat sa surprind si sa dezvalui sufletul lumilor prin care m-au purtat pasii, intr-o incursiune in sacrul prezent la fiecare colt de strada, dar pe care suntem prea grabiti ca sa-l mai vedem. 
India, Sri Lanka, Cambodgia, Nepalul, Etiopia sunt lumi ce merita descoperite pe indelete. 
Etiopia poate fi considerata, din multe puncte de vedere, drept «India Africii». Expresia mi s-a parut absolut magistrala, deoarece a reusit sa surprinda, intr-o formula succinta, esenta istoriei si devenirii acestui pamant de-a lungul mileniilor.
 Intre India si Etiopia exista, in mod incontestabil, o inrudire de alt tip, spiritual. Amandoua sunt spatii cu un trecut grandios, tari care au lasat mosteniri importante in cartea culturala a umanitatii” scrie Daniela Tane

.

Autoarea a absolvit in 1994 Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti, sectia romana-hindi, iar in 1997, Facultatea de Stiinte Politice si Administrative, sectia in limba franceza, a aceleiasi universitati. Prima calatorie in India (care a reprezentat si primul voiaj in afara tarii) a fost in 1992, cu o bursa pentru studiul limbii hindi oferita de guvernul indian, la Institutul Central de Hindi (Kendriya Hindi Sansthan) din Agra. Din noiembrie 2000 pana in noiembrie 2004 a lucrat la Ambasada Romaniei din New Delhi, in calitate de atasat cultural. Dupa incheierea misiunii in India, a obtinut un post de delegat pentru Comitetul International al Crucii Rosii. In aceasta calitate a lucrat in domeniul protectiei si asistentei populatiei civile in tari aflate in conflict sau reconstructie post-conflict, in Etiopia, in taberele de refugiati din Tanzania, in Nepal, Republica Democrata Congo, Guineea (Conakry), Sierra Leone si Uganda.

Va invitam la un dialog incitant cu Daniela Tane la Libraria Carturesti-Verona din Bucuresti.

Victima persecutată: Atrăsese un atac asupra ei într-un mod masochist?

Freud a descris două forme de reamintire a trecutului personal: (i) o amintire conştientă care poate fi pusă în cuvinte şi (ii) o retrăire a trecutului — o compulsie inconştientă de a repeta tiparele relaţionale.

Trecutul este trăit acum prin aceste relaţii „vechi“ care supravieţuiesc în mintea cuiva. Ele sunt asemănătoare fantasmelor inconştiente şi alcătuiesc o lume interioară misterioasă a minţii umane – trecutul ce nu a fost lăsat în urmă.

În următorul exemplu, viaţa externă a comunităţii este văzută în lumina lumii interne a individului.

Fragment din:

Într-o întâlnire a comunităţii terapeutice, Ellen a trecut din postura de lider al unei discuţii practice, legate de organizarea spitalului, în victima tristă a unui atac  ejustificat care se petrecuse în noaptea precedentă. În acel moment, ea era internată în mica secţie pentru pacienţi şi venise la cină cu doi bărbaţi, pacienţi internaţi în ambulator. Pacienţii din ambulator nu aveau voie să ia cina în spital şi Ellen a fost „atacată“ pentru acest incident de asistenta din tura de noapte, responsabilă cu secţia.

Se părea că Ellen fusese repezită şi de Susan, asistenta din tura din dimineaţa următoare. Susan, prezentă la întâlnire, a relatat o versiune mai puţin drastică a întâmplării. Se părea că Ellen nu ştia de fapt aceste reguli, de vreme ce fusese internată cu doar două zile înainte. Ellen preluase rolul victimei inocente condamnate pe nedrept. Plângea neîntrerupt şi o implora pe Susan să n-o mai critice aşa. Pentru Susan, faptul de a-i explica lui Ellen regulile legate de mese fusese doar o informare necesară. Şi totuşi, indiferent de spusele lui Susan, Ellen percepea aceste informări drept critici acide şi reacţiona plângând sfâşietor.

Întâlnirea a ajuns la punctul culminant odată cu reacţiile dureroase ale lui Ellen. A apărut o indignare virtuoasă împotriva asistentei din tura de noapte, zugrăvită ca fiind o nevrotică nepotrivită pentru această meserie. Ellen a rămas îndurerată şi înlăcrimată şi părea aproape imposibil să se concentreze pe propriul ei rol din această poveste. Atrăsese un atac asupra ei într-un mod masochist? Ea chiar suferea de ceea ce credea că sunt atacurile continue ale lui Susan.

Ellen a parat cu îndemânare orice tentativă de a-şi examina propriul potenţial de a se plasa în rolul victimei — ascunzându-se de grup prin lacrimile ei, ca şi cum întâlnirea ar fi urmărit acelaşi atac. În cele din urmă, un participant tranşant şi nerăbdător a „satisfăcut-o“ pe Ellen asumându-şi rolul inchizitorului nemilos, iar întâlnirea s-a polarizat în partizani şi persecutori. Ellen a simţit un atac deosebit de crud, care o blama şi condamna.

Acest lucru era totuşi destul de departe de trăirile altor persoane referitor la ceea ce se întâmplase. Versiunea lui Ellen venise din propria ei lume interioară, în care era înclinată să sufere sub biciul unei persecuţii interne. Externalizarea acestei conştiinţe a neutralizat-o prin discreditare.  Lumea relaţiilor externe reale furnizează deseori justificări foarte convingătoare. Exemplul arată cum o „conştiinţă vinovată“ internă a fost ascunsă prin recrutarea unor participanţi externi.

Fiind inconştiente, aceste influenţe extrem de puternice sunt trăite numai prin aura mistificatoare a visului ori prin calitatea obsedantă a dispoziţiilor afective iraţionale şi indefi nibile. Relaţiile cu „obiecte“ interne (cum ar fi persecutorul lui Ellen) sunt surse puternice de anxietate, ce minimalizează anxietăţile fundamentate în realitatea externă.