Probabil că ar deveni plictisitor să mai subliniem dimensiunea detectivistă a profesiei de medic, atâta timp cât tocmai această dimensiune pare să fie sursa care stârneşte o mare fascinaţie pentru public, îi zgândăre curiozitatea şi îi provoacă inteligenţa. Nu trebuie să ne gândim decât la arhicunoscutul serial Dr. House pentru a întemeia această idee. În serialul american avem de a face cu un personaj arogant, dispreţuitor, lipsit parcă de competenţe sociale, pe care nimeni nu l-ar căuta, dacă n-ar avea nevoie de el. Cine are nevoie de el? Pacienţii serialului, respectiv publicul din faţa televizoarelor. Atât pacienţii cât şi publicul au nevoie de diagnostic: doar că pentru pacienţii fictivi acesta este o nevoie vitală, în vreme ce pentru privitorii din afara scenariului este mai degrabă o nevoie de divertisment. Recunosc că mă aşteptam, în momentul în care am deschis cartea Lisei Sanders la un soi de abordare pur detectivista a la Dr House (doar auzisem că autoarea prezentului volum, o reputată cliniciană şi jurnalistă, este una din persoanele care au contribuit, într-un fel sau altul la crearea popularului serial): se ia un caz medical dificil şi se conduce cu măiestrie de roman poliţist, cu suişuri şi coborâşuri, cu drumuri înfundate şi cu noi speranţe, cu dozaj adecvat de surpriza şi sentiment de captivitate sau neputinţă până la deznodământul optimist. Doar nu există potenţial mai bun pentru o intrigă plină de suspans decât acea înfruntare cu un adversar ca boala, atât de aproapiat şi totuşi atât de greu de prins şi de pătruns.
Până şi prototipul popular al detectivului, anume Sherlock Holmes este un personaj pe care Arthur Conan Doyle l-a imaginat pornind de la un chirurg scoţian, deci de la un medic. Da, fără îndoială că activitatea medicală este provocatoare, atâta timp cât nesiguranţa pare a fi mediul ei de mişcare, atâta timp cât cele mai banale aparanţe pot ascunde labirinturi rătăcitoare. Cu toate acestea, probabil că nu mi-ar fi plăcut prea mult cartea Lisei Sanders dacă ar fi acceptat această cale facilă, a bestsellerului de a te purta în caruselul curiozităţilor şi senzaţiilor tari. În fapt, poveştile pe care le spune autoarea americană (şi care nici măcar nu sunt reîmbrăcate în straiele narative adaptate romanului poliţist, ci sunt sumarizate în câteva pagini, sunt avansate la obiect) sunt doar unul din elementele prin care cititorul capătă o privire (chiar dacă subiectivă, insa suficient de întemeiată) asupra felului în care se învaţă şi se practică medicina astăzi.
Este vorba de o medicină care se dovedeste, cum altfel, decât hipertehnologizată şi avansată din multe puncte de vedere. Un fel de medicină care salvează mult mai multe cazuri decât în trecut, care prelungeşte speranţa de viaţă şi care ajunge să amelioreze chiar şi cele mai grave afecţiuni. Pe de altă parte, tocmai acest progres, tocmai acest confort al tehnologiei, este cel care predispune specialiştii la neglijenţă, superficialitate şi chiar ignoranţă. Medicina de azi îi face pe practicieni şi pe învăţăcei mai puţini încrezători în ei înşişi, mai dependenţi de aparate şi de analize – cele care au instalat un declin profund al importanţei examinării fizice si anamnezei pacientului. Explorând toate pârghiile pe care un medic ar trebui să le utilizeze pentru a construi un diagnostic, Lisa Sanders ilustrează prin cazuri cât se poate de variate (antrenând şi propriul ei istoric) felul în care o mulţime de bolnavi au fost salvaţi nu doar datorită preciziei intervenţiei tehnologice, ci mai ales datorită simţurilor ascuţite ale doctorilor, datorită unei examinări fizice temeinice, datorită acelei ştiinţe a observaţiei pe care orice medic trebuie să şi-o dezvolte (acea ştiinţă care le dă de fapt aerul de detectivi celor care îmbracă halatul alb – cea care le permite “să observe ceea ce văd”).
Citeşte întreaga recenzie realizată de Sever Gulea aici.
Cine a fost (adevăratul) Stieg Larsson? Cum era, de fapt, bărbatul care a reuşit să vândă post-mortem 50 de milioane de exemplare din trilogia sa poliţistă, devenită un soi de roman-cult al ultimilor ani? După ce a protestat constant în presă împotriva “industriei Stieg” generate de lăcomia familiei romancierului suedez dispărut în 2004, Eva Gabrielsson revine cu o carte emoţionantă, un tribute lui Stieg Larsson, care dezvăluie detalii de viaţă, dar şi de geneză a operei. Cei care sunt curioşi în legătură cu trecutul militant şi revoluţionar al lui Stieg, dar şi cei care aşteaptă cu nerăbdare să afle dacă există o continuare a trilogiei Millenium pot afla răspunsurile în volumul, „Eu si Stieg”, de Eva Gabrielsson, in curs de aparitie la Editura Pandora M, in colectia Reality Shock.
Puteti viziona un clip/ interviu (realizat de Televiziunea Nationala din Suedia) cu Eva Gabrielssonaici
“Din vieţile noastre şi din convieţuirea noastră vreme de 32 de ani s-a născut această trilogie. Ele sunt rezultatul experienţei lui Stieg, dar deopotrivă şi al experienţei mele. Al bătăliilor noastre, al călătoriilor noastre, al pasiunilor noastre, al fricilor noastre… De aceea, nu pot spune cu precizie care părţi din Milleniumvorbesc despre mine şi care despre el”. (Eva Gabrielsson)
Povestasi innascuti, cu o identitate comuna data de conditiile geografice si de civilizatie, scriitorii din Nordul european au cu ce sa-i atraga si surprinda azi pe strainii dispusi sa idealizeze social-democratia lor si nivelul ridicat de trai, sub care, la ora mondializarii, se ascund si acolo drame, retele de raufacatori, coruptie, extremisme politice. Poate si de aceea voluminoasele romane politiste venite din acest spatiu au atata succes in lume.
Desi ele respecta codurile genului, sunt mai mult decat un divertisment bazat pe logica in ancheta din jurul unor crime misterioase; au si componente sociale, politice, psihologice verosimile, daca nu chiar reale, din vecinatatea investigatiei jurnalistice. Substituindu-i-se sau colaborand cu politia, diverse personaje – ziaristi, avocati, psihiatri sau chiar marginali – se lanseaza pe cont propriu in cursa de a descoperi si denunta criminali.
Fireste, pentru asta au de invins piedici si primejdii de moarte, de facut legaturi cu o multime de alti oameni, fiecare cu povestea lui, dezvaluitoare de mizerii ascunse si vulnerabilitati ale sistemului-model. Pe langa fulminantul Stieg Larsson cu trilogia sa „Millennium”, Editura Trei (care are o bine gandita strategie in alcatuirea portofoliului) a tradus o multime de thrillere de suedezele Liza Marklund si Camilla Lackberg, de islandezii Yrsa Sigurdardottir si Arnaldur Indridason, de norvegiana Anne Holt s.a. Toate – pasionante, daca va place genul si daca vreti sa aflati mai multe despre modul de viata din Nordul prosper.
Din aceeasi „industrie” de romane politiste meseriase, care te tin in priza pe sute de pagini, e si „Sub hipnoza”. Autorul, Lars Kepler, nu exista. Sub acest pseudonim s-a ascuns, pana a fost „demascat”, un cuplu de romancieri suedezi, Alexander Ahndoril si Alexandra Coelho Ahndoril, care aveau fiecare in bibliografie carti „serioase”, distinse cu premii literare. Fenomenul Stieg Larsson, cu averea uriasa castigata de trilogia lui, i-a stimulat sa se indrepte impreuna spre genul mai profitabil material.
Asa ca si-au inventat si ei un detectiv de plimbat dintr-un roman in altul, comisarul de politie Joona Linna, iar „Sub hipnoza” e capul de serie al cazurilor elucidate de el. Cum nu pot sa va povestesc subiectul fara sa va stric placerea de a strabate meandrele dramatice ale anchetei, pline de intorsaturi surprinzatoare, va spun doar ca romanul e bine documentat si construit, cu atentia focalizata cinematografic pe actiune si personaje, ingenios complicate prin aportul unui psihiatru-hipnotizator. Nu-l incepeti seara, daca nu vreti sa va sacrificati o noapte de somn, caci te prinde in mreje si nu te mai lasa, pana la sfarsit.
Citește întreaga recenzie semnată de Adriana Bittel în Formula AS.
În cartea „Cum să fim fericiţi în cuplu. Între fidelitate şi infidelitate”, Gerard Leleu a categorisit cauzele infidelităţii, cele care îi fac pe parteneri să se îndepărteze de axa cuplului
– agitaţia sexuală: trăim într-o lume în care curiozitatea şi dorinţa de a explora sînt dominante. Leleu pune în această categorie şi dorinţa de a trăi, de a trăi noul şi interzisul – contradicţiile: „vreau să am o iubire pînă cînd moartea ne va despărţi, dar vreau să fiu şi liber să fac ce vreau în acest timp”. Ambivalenţa firii umane poate, de asemenea, aduce infidelitatea – valenţele multiple: mai mult decît ambivalent, omul poate fi plurivalent. Fiecare faţetă a caracterului poartă cu ea dorinţe şi idealuri proprii – lucrurile se schimbă: viaţa e ca un fluviu. Nimic nu rămîne nemişcat, iar oamenii se adaptează, chiar dacă asta înseamnă că, la un moment dat, iubim pe altcineva – rutina: uzura şi monotonia sînt foarte des invocate atunci cînd unul din parteneri este infidel – lipsurile rămase din copilărie: tarele psihologice de cînd eram copii pot cauza infidelitatea – imaturitatea: Leleu consideră că, uneori, copilul din noi caută în alte persoane părintele de sex opus – alegerea greşită: cîteodată, cel de lîngă nu este deloc persoana potrivită – infidelităţile-mesaj: înşelăm pentru a pedepsi sau pentru a testa
Aflați soluțiile pentru a rezolva și depăși aceste obstacole din volumul „Cum să fim fericiţi în cuplu. Între fidelitate şi infidelitate”.
“Scrisul tău de mână are o direcţie ascendentă, nu-i aşa că eşti un optimist?”
“Ai grijă, eşti foarte stresat în ultima vreme – să ştii că te paşte un ulcer de zile mari!”
“ Nu mă urc în avion, azi noapte am visat că se va prăbuşi, nu vreau să risc nimic.”
” Şeful tău e cam schizofrenic: dimineaţa pare a fi cea mai amabilă persoană, dar chiar înainte de prânz se transformă într-un tiran autentic.”
“ Cred că m-am îndrăgostit de ea tocmai pentru că e atât de diferită de mine.”
Ne sună familiar câteva din aceste judecăţi şi observaţii? Le-am auzit la cunoscuţi, le-am văzut înscenate în filme, am citit despre ele în cărţi, le-am acceptat drept fireşti sau le-am privit cu suspiciune, cert e că ne-am lovit de ele la un moment dat. Toate sunt frânturi de psihologie populară, instrumente extrem de utile în viaţa de zi cu zi: doar ne ajută să explicăm rapid diferite fenomene (de pildă: să deducem trăsături de personalitate, bazându-ne pe aspecte grafologice) sau să facem predicţii (legate de potenţiale legături amoroase, pornind de la caracterul opus al protagoniştilor) sau chiar amândouă (ne înţelegem trecutul şi ne pregătim pentru viitor interpretându-ne visele). Problema e că multe din aceste judecăţi populare reprezintă o bază de acţiune şi înţelegere într-o lume… posibilă, cu siguranţă nu a noastră. În lumea noastră ele sunt doar mituri pe care n-ar trebui să le luăm în serios, atâta timp cât acceptăm că ştiinţa este autoritatea privilegiată în a stabili cum stau lucrurile în fapt… iar verdictele ei în ceea ce priveşte multe din judecăţile psihologiei populare sunt destul de defavorabile. Cel puţin de asta încearcă să ne convingă patru profesori de psihologie care editează prima carte cuprinzătoare şi accesibilă publicului larg menită să demoleze concepţiile deformate pe care le avem cu privire la comportamentul uman.
Cei patru autori identifică în primul rând sursele cele mai frecvente care dau naştere miturilor legate de psihologie: tendinţa oamenilor de a se baza pe intuiţie în formularea judecăţilor chiar şi când au de a face cu realităţi complexe, acceptarea unor concepţii bazându-te pe argumentul majorităţii (toată lumea ştie că…) sau al autorităţii –dubioase- (mi-a spus tanti Aurica, expertă în chiromanţie şi alţii de acelaşi rang), acceptarea necritică a informaţiilor din mass media care adesea simplifică până la deformare lucrurile, aşa zisele euristici (scurtături mentale) – un fel de gândire prin stereotipii care nu întotdeauna ne duce pe calea cea bună etc.
După identificarea surselor se trece la examinarea critică a miturilor psihologice, grupate pe teme centrale cum ar fi: capacitate cerebrală, memorie, boli psihice, conştiinţă, inteligenţă, comportament interpersonal etc. Va fi interesant să aflaţi, la o privire mai atentă (şi bine documentată)
că oamenii nu îşi folosesc doar 10% din creier (poate doar dacă sunt în comă profundă – de reţinut şi faptul că orice zonă cerebrală nefolosită se atrofiază),
că teoria mesajelor subliminale – folosite în publicitate şi în politică – a picat testele (puţine de altfel) la care a fost supusă (n-ar strica Bisericii Ortodoxe să revizuiască puţin condamnarea muzicii rock),
că efectul Mozart (ideea conform căreia muzica lui Mozart îmbunătăţeşte performanţele cognitive) are şanse cel mult să cultive de timpuriu gustul estetic al bebeluşilor, fără să-i facă mai inteligenţi sau
că visele ar putea foarte bine să fie traducerea unor activităţi cerebrale bine determinate, golite de orice semnificaţie (ce lovitură primeşte Freud!).
A, şi ca să nu uităm de unde am plecat: opusele nu par să se atragă, schizofrenia nu înseamnă personalitate multiplă, ulcerul şi stresul nu mai formează de ceva vreme un cuplu (divortul a fost sarbatorit chiar cu un premiu Nobel).
De apreciat este maniera în care cei patru autori sunt decişi să facă psihologie cu ciocanul: sistematic si riguros, ca să nu mai rămână nici o încreţitură mitologică care să nu fi fost netezită. Autorii nu combat miturile de pe poziţii de autoritare (pur şi simplu pentru că sunt oameni de ştiinţă), pretinzând încredere oarbă din partea cititorului, ci fac o demontare prin apel la argumente şi documentaţie relevantă (bibliografia care susţine volumul e întinsă pe vreo 70 de pagini): cititorii sunt invitaţi să înţeleagă sursa mitului (interesant este adesea că multe mituri originează în experimente ştiinţifice al căror rezultat a fost exagerat sau depăşit) şi rezistenţa sa în raport cu dovezile ştiinţifice (unele mituri sunt pur şi simplu infirmate, altele nu primesc confirmare ştiinţifică, dar nu sunt infirmate concludent – ar fi fost important ca autorii să sublinieze această diferenţă totuşi).
Volumul celor patru psihologi tratează doar 50 de mituri ale psihologiei. Cu siguranţă că ele sunt mult mai numeroase (iar unii fac averi pe seama neştiinţei). De aceea, dincolo de contribuţia punctuală a dărâmării acestor 50 de mituri, autorii propun cititorilor instrumente de gândire critică (a face diferenţa dintre cauzalitate şi corelaţie, conştientizarea argumentele falacioase ad populum, ad auctoritas, post hoc ergo propter hoc) pentru a întregi finalitatea pedagogică a demersului lor. Evident asta înseamnă că toţi elevii care au citit cartea, adică au înţeles lecţia vor deveni la rândul lor profesori pentru apropiaţi.
Sursa: blogul Libris – recenzie realizata de Sever Gulea
Mă gândeam acum câţiva ani la o… utopie – şi anume ca, aşa cum există (sau ar trebui să existe, şi la noi!) consilieri psihologici în întreprinderi, instituţii, fabrici ori şcoli, tot astfel să aflăm, în aceste locuri, şi o branşă a consilierilor filosofici, care să peripatetizeze printre strunguri şi bancurile de lucru, sub privirile – etern chiorâşe – ale muncitorilor (Noi muncim, nu gândim, nu-i aşa?), dar ajutând totodată, prin sfaturi, imbolduri şi exemple filosofice la creşterea productivităţii muncii.
Ei bine, iată că aşa ceva chiar există! Ceea ce mi se părea a fi o idee extravagantă şi de luat nu fără o linguriţă de umor, este, în fapt, o realitate. Înghite Platon, nu Prozac, se intitulează volumul masiv al lui Lou Marinoff tradus anul trecut la Editura Trei (fiind una dintre cărţile care au inaugurat colecţia “Acum pentru viitor” a editurii). Aflăm de la autor că în lume există astăzi consilieri filosofici, a căror activitate cu scop terapeutic este practica filosofică. Un domeniu destul de nou al filosofiei, dar în plină dezvoltare, un domeniu ale cărui origini pot fi aflate în anii ’80 în Europa, odată cu activitatea lui Gerd Achenbach, răspândindu-se în anii ’90 şi pe continentul nord-american.
Cine credea că filosofia este un domeniu ermetic, al sferelor înalte, mult prea înalte pentru marea majoritate a oamenilor? Că este o discuţie plictisitoare despre nimic concret? Că nu foloseşte la ceva anume şi e o pierdere de vreme? Nu e inaccesibilă, nu e plictisitoare şi, iată, foloseşte, aşa cum ne încredinţează Lou Marinoff (cartea sa fiind dedicată, de altfel, “Celor care au ştiut că filosofia este bună la ceva, dar n-au putut niciodată spune cu exactitate la ce anume”). Foloseşte – sub forma consilierii filosofice, definită de consilierul canadian Peter March ca “terapie pentru cei sănătoşi la minte”. În opinia consilierilor filosofici, multe discipline psihologice şi psihiatrice au mers către patologizarea (medicalizarea) clienţilor, tinzând să le descopere acestora diferite disfuncţii ori sindromuri…
Citeste aici intreaga recenzie scrisa de Dorin-Liviu Bîtfoi pe blogulCafe Gradiva.
„Acum câţiva ani am primit un telefon de la un producător pe nume Paul Attanasio. Crease un serial de televiziune bazat în parte pe rubrica mea din New York Times Magazine şi voia să ştie dacă m ar interesa să fiu consultantă pentru acest serial. Era o dramă, mi-a spus el, despre un doctor ţâfnos care era un strălucit diagnostician. Am acceptat să lucrez pentru acest serial, gândindu mă că nu va dura mult. Serialul, numit Dr. House, şi a găsit rapid un public entuziast.
În acest serial, dr. Gregory House nu preţuieşte anamneza pacientului. De fapt, el le spune frecvent elevilor săi că nu ar trebui să creadă versiunea pacientului despre boala şi simptomele lui deoarece „toată lumea minte”. În contextul serialului, aceste lucru este într-o oarecare măsură adevărat. Pacienţii îl mint frecvent pe House, uneori şi pe subordonaţii lui — nu pentru că pacienţii sunt mincinoşi de felul lor, ci pentru felul în care este. După cum apare el (strălucit interpretat de Hugh Laurie), House este departe de doctorul amabil şi blând a cărui prezenţă încurajează încrederea şi mărturisirile. În schimb, este narcisist şi arogant, dependent de droguri şi oarecum pedant. Este o versiune mai întunecată şi mai încrâncenată a meditativului detectiv al lui Conan Doyle, Sherlock Holmes. Comportamentul lui House le sugerează pacienţilor că sentimentele şi semnificaţiile pe care boala le ar putea avea pentru ei nu sunt importante, astfel că ei nu le împărtăşesc. Drept rezultat, House obţine adesea doar o parte a poveştii lor.
Misterul se rezolvă doar atunci când restul poveştii este dezvăluit — fie din probe găsite atunci când subordonaţii lui pătrund prin efracţie în casa pacientului (o modalitate excentrică de a obţine o anamneză completă) sau când, în cele din urmă, pacientul este obligat să dezvăluie adevăruri tăinuite. House recunoaşte importanţa unei anamneze complete a pacientului, dar conchide că problema e pacientul care minte, mai degrabă decât doctorul care nu reuşeşte să stabilească o relaţie în care adevărurile dificile, stânjenitoare sau tulburătoare să poată fi spuse.”
<<Intr-un interviu pentru British Medical Journal, doctoriţa multilaterală şi-a povestit viaţa şi cum s-a născut figura medicului cel mai iubit de pe micul ecran. (..) Rubrica „Diagnostic” s-a născut întâmplător. „Ca jurnalist de televiziune m-am ocupat de medicină ani de zile şi mi s-au relatat multe poveşti despre medicină şi doctori. La Universitate mi-am dat seama că lucrul cu adevărat interesant era misterul poveştii care stă la baza întâlnirii dintre medic şi pacient. Într-o zi i-am spus o poveste din perioada când eram jurnalist TV unui prieten de la New York Times, care mi-a spus să scriu despre aceste lucruri”.
De aici până la „Dr. House” nu a mai fost decât un pas mic. Serialul s-a născut din rubrica ziarului. Atunci când producătorii au decis să-l realizeze, „m-au chemat să mă întrebe dacă vreau să mă implic, explicându-mi că povestea se baza pe un medic arogant, irascibil şi farmaco-dependent, care urăşte pacienţii dar iubeşte diagnosticele. La început am fost uşor şocată, dar am răspuns afirmativ deoarece nu aş mai fi avut o a doua şansă de acest fel. Acum sunt unul dintre cei trei consultanţi tehnici ai filmului”, a continuat Sanders.
La întrebarea dacă „Dr. House” este un alter ego masculin al său, Sanders a explicat că „iubeşte diagnosticul, dar asta este tot ce avem în comun”, adăugând: „Am petrecut mult timp scriind despre importanţa relaţiei dintre medic şi pacient în punerea unui diagnostic. House spune mereu, şi este adevărat, că toţi mint. Dar ceea ce nu spune este că toţi îl mint pe el pentru că este ‘odios’ „.>>
Sursa: Romania Libera online. Citeste tot articolul si un interviu audio cu autoarea aici
Creatorul de modă Karl Lagerfeld vrea să pună în vânzare un parfum cu miros de cărţi. Celebrul designer are o bibliotecă cu 300.000 de volume şi deţine o librărie la Paris, scrie cotidianul austriac Kleine Zeitung.
Noul parfum se va numi „Paper Passion”, a declarat editorul german Gerhard Steidl, care va colabora cu Lagerfeld la punerea în pratică a ideii. Aceasta i-a venit designerului în timp ce răsfoia un volum recent editat de Steidl.
Parfumul va fi creat de Geza Schön şi va avea o notă uleioasă. Creatorul berlinez a spus că vrea să se orienteze către mirosul de hârtie tipărită şi netipărită.
„Paper Passion” va fi vândut într-o carte cu coperţi cartonate, între paginile căreia va fi tăiată o fantă în care se afla flaconul.
”Din când în când, îl tachinez pe Toby în privinţa gusturilor sale pentru jucării”, povestește psiholoaga Lise Eliot în cartea sa Creier roz, creier bleu.
„Hai să ne jucăm cu păpuşile Juliei!“ La început, îl prind cu garda jos, după care mă priveşte atent, ca să îşi dea seama dacă nu cumva vorbesc serios. Apoi, văzând că fac cu ochiul, se înroşeşte la faţă şi spune, şocat şi pe jumătate stânjenit: „Mamă! Nici vorbă!“
„Glumesc doar“, îi spun eu, pentru a‑l asigura că nu îi provoc imaginea de sine.
Şi totuşi, cred că, din când în când, este bine să le mai dăm un ghiont copiilor, pentru a‑i face să‑şi conştientizeze înclinaţiile. Căci, dacă factorii înnăscuţi îi determină pe băieţi şi pe fete să aleagă anumite jucării, există şi suficiente dovezi care atestă că asemenea alegeri sunt, ulterior, amplificate de părinţi, colegi, dar, mai ales, de propria conştientizare a faptului că sunt băieţi sau fete.
Un studiu amplu efectuat pe gemeni în vârstă de trei şi patru ani, condus de Robert Plomin de la King’s College din Londra, a stabilit că stilul de joacă tipic unui anumit sex este moştenit în proporţie de 50%. Rămâne restul de 50%, determinat, fireşte, de creştere, educaţie sau de diferitele influenţe sociale care îi îndeamnă pe băieţi şi pe fete către preferinţe extreme.
Un alt motiv pentru a suspecta rolul influenţelor culturale este forţa variabilă a preferinţelor fiecărui sex. După cum dezvăluie studiul suedez, dar şi multe altele, în anii preşcolari, băieţii tind din ce în ce mai mult să evite jucăriile de fete, în timp ce fetele încep, pe la jumătatea perioadei, să îşi inverseze preferinţele. Asemenea lui Toby, cei mai mulţi băieţi de ani sau mai mult au un tabu puternic pentru orice este roz sau de fete, cum ar fi o păpuşă sau un set Polly Pocket. Fetele însă încep să se deschidă în jurul vârstei de 4‑5 ani, experimentând mai mult cu maşinuţele, jocurile sportive şi alte jucării albastre sau negre, pe care le evitau în urmă cu un an sau doi.
Faptul că fetele sunt mai flexibile decât băieţii în ceea ce priveşte preferinţele pentru jucării reflectă rolurile diferite ale femeilor şi bărbaţilor în cultura vestică. Prin comparaţie cu bărbaţii, femeile au o paletă mai variată de opţiuni la maturitate — de la a fi mamă casnică până la a fi femeie de afaceri, soldat, doctor, şofer de autobuz şi altele. Fetele văd aceste roluri în viaţa reală şi, din ce în ce mai mult, în reviste care prezintă femei‑pompieri, femei care lucrează în construcţii, femei‑piloţi. Dacă au noroc, fetele sunt învăţate că şi ele pot face orice din ceea ce fac băieţii. Toate aceste aspecte fac jucăriile de băieţi şi mai atrăgătoare pentru fete, pe măsură ce acestea evoluează dincolo de simpla dihotomie femeie–bărbat în înţelegerea sexelor.
Din nefericire, băieţii nu primesc acelaşi mesaj. Oricât de mult ar vrea lumea să vadă că bărbaţii beneficiază de aceeaşi gamă de oportunităţi, cei care îşi aleg o ocupaţie tradiţional feminină, rămânând acasă pentru creşterea copilului, de pildă, sau devenind infirmier ori educator, sunt, în continuare, stigmatizaţi. (Dacă nu sunteţi siguri de aceasta, închiriaţi filmul „Socri de coşmar“, în care Ben Stiller joacă rolul unui infirmier vânat fără milă — şi destul de hilar, din cauza meseriei sale — de viitorul său socru, interpretat de Robert De Niro.) Băieţilor li se spune rar că pot face orice fac şi fetele.
Nu prea avem ce face în privinţa înclinaţiilor instinctive ale copiilor, dar putem combate stereotipia legată de jucării. Încurajaţi‑vă fata să se joace cu mingea sau să construiască folosind un set de construit, încurajaţi‑vă fiul să alinte o păpuşă sau un animăluţ din pluş şi să vă ajute să împăturiţi rufele uscate. Fiţi atenţi în mod deosebit să evitaţi etichetele aplicate unui gen sau celuilalt — a numi ceva jucărie de fete sau jucărie de băieţi este calea cea mai sigură pentru a micşora motivaţia copiilor de a se juca cu ceva care poartă eticheta greşită.
Editura Trei 