Tag Archive: roman



Nimeni-micaDouă ecouri proaspete la recenta traducere a romanului NIMENI semnat de scriitoarea pariziană Gwenaëlle Aubry:

# Într-un interviu-reportaj apărut în numărul de pe ianuarie al revistei ”The One”, Alina Vîlcan scrie:

”Poetic și halucinant, NIMENI este portretul încărcat de emoție al unui tată maniaco-depresiv, văzut de o fiică ce încearcă astfel să îl înțeleagă, să și-l apropie, reconstruindu-l din frânturi de amintiri, din fragmentele unui manuscris răvășitor ținut ani de-a rândul de acel părinte straniu, adesea absent, chiar și când erau împreună, mereu neînțeles. Un avocat cu minte tulbure și suflet de poet, care-și trăiește viața într-un vârtej al tristeților și nevrozelor cu nimeni împărtășite”.

# Un roman, deci, despre bucățelele în care se risipește identitatea fiecăruia, așa cum o spune chiar autoarea (cercetător în filosofie antică la CNRS) în interviul acordat pentru ”The One”:

”Romanele mele tratează problema unui eu făcut din mai multe euri, se referă la necesitatea de a fi atenți la toate eurile noastre. În NIMENI fac referire la o lucrare despre Plotin la care am scris mult timp. Or, potrivit lui, în fiecare dintre noi se ascund de fapt mai mulți. E acolo cheie de lectură, ba chiar de descifrare a procesului de scriere a romanului meu”.

# În al doilea număr din ianuarie al săptămânalului Observator cultural, Cristina Manole apreciază pătrunderea psihologică a autoarei, dar și tehnica literară:

”Gwenaëlle Aubry (n. 1971, Premiul Femina, 2009, pentru acest roman, cu un prestigiu internaţional în curs de configurare rapidă, dovadă prezenţa pe mai multe liste de premii: Médicis, Goncourt, Premiul Academiei Franceze) se dovedeşte o bună cunoscătoare a psihologiei umane. Pătrunde în locuri întortocheat accesibile. În sufletul şi mintea oamenilor. Structura romanului e inedită – e greu să mai descoperi roata astăzi, dar încercări se fac –, literele alfabetului constituind un incipit pentru fiecare capitol. Alfabetul latin, evident”.

  


Gwenaëlle Aubry (n. 1971), una dintre cele mai interesante şi mai originale voci de pe scena literară franceză a ultimilor ani, este autoarea lui NIMENI, roman recent tradus la Pandora M. Florina Pîrjol a intervievat-o pe romanciera-filosof pentru Observatorul cultural. Iată un fragment din consisentul dialog:

Ştiu că ideea scrierii acestei cărţi a pornit de la un manuscris al tatălui dvs.

Da, am avut acest imens noroc de a avea un text scris de el. Şi, de fapt, în mod paradoxal, acest text n-a făcut decît să mărească opacitatea din jurul lui, fiindcă el nu a fost niciodată un personaj transparent nici pentru sine, nici pentru ceilalţi. Însă e adevărat că, la un moment dat, după momentul morţii şi prin intermediul limbajului, al tuturor acestor voci din textul lui, un alt fel de relaţie s-a construit între noi. Acesta este unul dintre lucrurile magice pe care le permite şi le autorizează, de fapt, literatura, fraza scrisă. E ceva din moştenirea subterană despre care vorbeam mai devreme, lucruri în care eu cred foarte mult. Şi mai cred, deşi ar putea părea o banalitate, că pe măsură ce ne maturizăm şi îmbătrînim, există în noi un strat vital care iese la suprafaţă şi care poate fi legat fundamental de comportamentul cuiva dispărut. Comportamentul tatălui meu în raport cu provocarea simt că-l am şi eu din ce în ce mai mult. Nasul de clovn, tentaţia de a-ţi pune un nas de clovn în toate situaţiile realmente codificate social, o am din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce îmbătrînesc. Sînt tot mai mult fiica tatălui meu.

Nimeni-micaDeci, aţi găsit acest manuscris al tatălui dvs. A fost o surpriză?

Nu, ştiam de existenţa lui, îmi povestea despre el de pe vremea cînd încă scria la el. Dar l-am găsit abia după moartea lui. Ştiam că voia să-l vadă publicat. Apropo de ce vorbeam mai devreme, în familia mea există o relaţie destul de serioasă cu scrisul. Şi bunicul meu a lăsat în urmă sute şi sute de pagini. Există un soi de grafomanie generalizată în această familie, se pare [rîde]. Şi cînd am regăsit manuscrisul tatălui meu avea un titlu, Oaia neagră melancolică, dar şi un subtilu între paranteze „de romanţat“, pe care l-am simţit imediat ca pe un soi de injoncţiune textuală adresată mie. Sau poate că, după ce a terminat de scris, şi-a notat acest subtitlu pentru el, ca pe ceva ce avea de rezolvat. Dar trebuie spus, în acest context, că îmi spunea că sînt o romancieră. Mă mai numea uneori autoare de „filozofice“, dar nu-mi zicea niciodată scriitoare, pur şi simplu. Aşa că, atunci cînd am văzut acea notiţă „de romanţat“, m-am gîndit că îmi era adresată mie. În plus, era un mesaj destul de opac, de încifrat: ce însemna el, în fond, cum adică „de romanţat“? Am petrecut mult timp citind şi recitind acest manuscris, încercînd să înţeleg ce era cu el şi cum anume să ascult această injoncţiune spectrală.

Şi ce conţinea acest manuscris?

Conţinea o mulţime de lucruri pe care eu le-am tot citit şi din care am selectat şi extras tot felul de pasaje, dar nu neapărat din raţiuni literare. Există, în acest manuscris, nişte texte foarte stranii, foarte frumoase, uneori şi foarte indecidabile sub aspectul genului sau al formei. Distincţia dintre real şi ficţiune, dintre real şi minciună sau delir, cum vreţi să-i spuneţi, e complet suspendată prin aceste texte. Ştiam un singur lucru: că nu voiam să fac un roman familial, un roman de doliu, nu voiam să zic „eu“, voiam să fiu la maximum de distanţă posibilă faţă de propriul meu eu. Şi distanţarea a fost atît de mare încît am ajuns să-mi interzic folosirea persoanei I. Apoi, într-o bună zi, s-a impus ca de la sine această formulă a abecedarului, şi în acel moment am ştiut că e ceea ce trebuia. Fiindcă, de obicei, aşa se întîmplă, cel puţin aşa mi se întîmplă mie, atunci cînd ai construcţia, ai, de fapt, toată cartea. Această formulă conţinea ceva mecanic, ceva ludic, ceva asociativ. De fapt, ceva mecanic combinat cu ceva foarte liber. Şi scrierea propriu-zisă a cărţii s-a petrecut foarte rapid, deşi eu nu scriu repede. În orice caz, a avut ceva jubilatoriu. A fost un moment plin de bucurie.

Dacă nu e roman de doliu, nici autobiografie, nici autoficţiune, atunci ce e?

E ceva experimental. Eu sînt foarte neîncrezătoare faţă de astfel de categorii generice. Există, bineînţeles, persoana I, care nu apare, însă, decît ca un ecou al altei voci. Nu e, pur şi simplu, distanţa memoriei, e mai mult. Nu ştiu dacă ar trebui să spun eu acest lucru, dar Nimeni este o carte despre riscul, dar şi despre bucuria pe care o simţi atunci cînd nu trebuie să te iei în posesie pe tine însuţi, despre faptul că poţi fi mai mulţi. Cred că, într-o anumită măsură, fiecare dintre noi e făcut din mai multe voci. E o carte despre puterea vitală pe care o are literatura…

 


Duminică 23 noiembrie 2014, de la orele 12.00, vă invităm să o întâlniţi pe autoarea franceză Gwenaëlle Aubry (Premiul Femina 2009) la standul Grupului Editorial Trei de la târgul de carte Gaudeamus.

  

gwenaelle-aubry

  

Prozatoare și apreciată cercetătoare în filosofie (a tradus din Plotin, de pildă), Gwenaëlle Aubry îşi va lansa romanul Nimeni. Alături de Gwenaëlle Aubry se vor afla: Svetlana Cârstean (scriitor) şi Magdalena Mărculescu (director editorial Grupul Editorial Trei).

  • Scriitoarea și criticul Simona Sora, despre felul în care romanciera franceză dă glas părintelui ei rătăcit în nevroză:

„Dacă tata ar fi trăit, spune Virginia Woolf în Jurnal, n-aş fi scris nici un cuvânt. Pentru că tata n-a reuşit să trăiască niciodată cu adevărat, pare să spună Gwenaëlle Aubry în Nimeni, a trebuit să încep să scriu. Romanul familial şi, mai ales, figura Tatălui retează sau, dimpotrivă, autorizează fantasma scriitoricească. A deveni scriitoare înseamnă pentru Gwenaëlle Aubry a da o voce unui părinte pierdut în propria-i nevroză, înseamnă a dialoga cu eurile lui multiple, înseamnă a-l autoriza să existe măcar după moartea sa fizică. Iar acest dialog – care ne implică şi pe noi, fie că citim, fie că scriem – s-ar putea numi Nimeni aşa cum foarte bine s-ar putea numi Noi, toţi.”

  •  Nimeni-micaDar cum de tatăl, apreciat profesor de Drept, devine un NIMENI? Răspunde scriitoarea Gabriela Adameșteanu:

„Un apreciat profesor de Drept lasă moştenire un manuscris în care, povestindu-şi boala (un sindrom maniaco-depresiv), şi-a căutat identitatea pierdută. Boala l-a transformat într-un nimeni, dar comentariul profund, nuanţat, al fiicei, îl recompune din măştile ordonate alfabetic. Două voci, două vieţi decalate, efortul de a ascunde suferinţa, de a atinge sau de a păstra normalitatea. O carte tulburătoare, pasionantă, impecabil scrisă, despre legături indestructibile de familie, despre graniţa incertă dintre literatură şi proiecţiile psihice.”

  • Despre autoare:

Gwenaëlle Aubry (n. 1971) este scriitoare, traducătoare a lui Plotin, doctor în filosofie, cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Personne (Nimeni) a apărut în 2009 şi a fost recompensat cu Premiul Femina. Personne (Nimeni) a fost tradus în zece limbi, iar ediţia din Statele Unite a beneficiat de prefaţa lui Rick Moody, autorul bine-cunoscutului roman The Ice Storm, cel care spunea despre Nimeni că este „o bijuterie literară” și că ”se remarcă în literatura contemporană europeană prin strania claritate.”

 


Marţi 11 noiembrie, de la ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona, Daniela Ştefănescu lansează un roman emoţionant, Două supravieţuitoare, o carte tulburătoare, în care triumfă speranţa.

Alături de autoare, la eveniment, vor fi prezente: Luana Schidu (traducătoare și editor), Nicole Sima (scriitoare) şi Magdalena Mărculescu (director editorial Editura Trei).

Povestea răscolitoare a două supravieţuitoare care au obţinut o victorie asupra timpului (anihilând o distanţă de jumătate de veac), a spaţiului (înlăturând o distanţă de jumătate de glob) şi a unui duşman similar (învingând o boală nemiloasă).

Cartea se bazează pe trăiri reale, pe documente, pe însemnări făcute în vâltoarea desfăşurării evenimentelor, având marca autenticului; dar bogata imaginaţie şi talentul literar ale autoarei îşi lasă şi ele amprenta, transmiţând un mesaj puternic, încărcat de optimism.

  

“Eroina are deschis drumul regenerării, al vieţii. Ea triumfă în înfrângere, câştigând lupta cu sinele. Sinceritatea este desăvârşită, […] păstrând ceea ce este câştigat, pe latura construcţiei şi a unei pudori caracteriale, de promiţătoare ţinută.” – Barbu Cioculescu

images154

 

Claire este o fetiţă minunată, a cărei viaţă este schimbată radical la doar doi ani şi jumătate, de un diagnostic implacabil: leucemie. Dar Claire este şi preadolescenta sănătoasă, energică, veselă, isteaţă. Două persoane diferite? Aparent, da. În realitate, aceeaşi copilă, la câţiva ani după încheierea tratamentului dur şi invaziv care i-a răpit ani din viaţă, dar i-a şi redat-o, ca să se poată bucura din plin de ea. În ciuda subiectului sumbru, povestea nu este tristă, ci emană curaj, speranţă şi încredere. Romanul creşte chiar sub ochii cititorilor, născând mereu alte întrebări, care-şi vor găsi răspuns abia în paginile de final.

Daniela Ştefănescu (n. 1952) a absolvit Facultatea de Limbi Germanice din Bucureşti. A lucrat ca profesor, apoi ca redactor la Editurile Creangă, Kriterion, Humanitas şi Trei. Este membră a Uniunii Scriitorilor, secţia prozatori. Dintre romanele publicate: Compoziţie la patru mâini, Intrarea oprită, Eu sper, tu speri, el (ea) speră

 

 


Miercuri, 7 mai, ora. 18.30, Librăria Cărturești-Verona: lansăm PORTBAGAJUL 🙂 Cu o vorbă bună, ne vin în ajutor: Andreea Răsuceanu, Dan C. Mihăilescu, Ciprian Măceșaru și Magdalena Mărculescu.

   Poster-lansare Macesaru

  

Romanul a fost recompensat cu Premiul „Tânărul scriitor al anului 2013“ pentru roman în manuscris, acordat de Filiala Bucureşti (secția Proză) a Uniunii Scriitorilor din România.

Pentru protagonistul romanului Portbagaj, un individ abrutizat şi stăpânit de fascinaţia răului, singura cale spre celebritatea literară e impostura. După ce şi-a însuşit pe nedrept un manuscris pe care l-a publicat sub numele său, găseşte întâmplător jurnalul Alinei, soţia lui. Frustrat şi neîmplinit, se cufundă cu voluptate în lectura paginilor secrete, descoperind lucruri teribile care pun într-o lumină cu totul nouă întreaga sa căsnicie.

„Ne uram, dar aveam interese mai presus de această ură, în cazul ei era vorba despre dragostea pentru soţia mea, în cazul meu despre o ură şi mai mare, ura pentru aceeaşi femeie, pentru femeia pe care-o iubisem ca un nebun, mama copilului meu, femeia care nu mă dorea, femeia căreia îi era silă de mine, frigida, femeia cu sexul ca un deşert, femeia fără sex, femeia fără viaţă, femeia moartă…”

 

Ciprian Măceşaru (37 de ani) s-a născut la Câmpina. Primul om de cultură pe care l-a admirat a fost N. Grigorescu. Haşdeu şi fantoma Iuliei l-au îngrozit. Jebeleanu l-a lăsat rece. În liceu a cântat thrash metal pe versuri de Bacovia.

A lucrat ca desenator de animaţie (cea mai frumoasă slujbă pe care a avut-o vreodată), vânzător, responsabil de librării, PR Manager al revistei Şapte Seri. A fondat revista bucureşteană Accente. A publicat în reviste din România şi străinătate. În Irlanda a fost inclus într-o antologie de poezie. A publicat mai multe cărţi de poezie, un volum de interviuri, un jurnal cultural şi un roman.

  


    


Scriitorul Pierre Lemaitre a fost recompensat cu Premiul Goncourt pe 2013, cel mai prestigios trofeu literar francez, pentru volumul Au revoir là-haut. Bestsellerul său, Alex, a fost tradus și în limbă română, fiind publicat de Editura Trei.

Romanul Au revoir là-haut [La revedere acolo sus], apărut la Editura Albin Michel, spune povestea unei generaţii pierdute, demobilizaţii din Primul Război Mondial, sacrificaţi de o Franţă vlăguită după patru ani de oroare în tranşee. Cartea a fost recompensată de membrii juriului Goncourt, în al doilea tur de scrutin, cu şase voturi contra patru, informează Mediafax, citată de Cronica Română.

Pierre Lemaitre, născut pe 19 aprilie 1951, la Paris, este un romancier şi scenarist francez. Romanele sale au fost traduse în peste 20 de limbi străine.

(Sursă: Cronica Română)

***

Și câteva gânduri despre romanul tradus la Ed. Trei, ALEX, preluate din ”Revista de suspans” (nr. 1 din 2012):

alexPierre Lemaitre are aceeaşi compasiune faţă de criminali şi de victimele lor pe care am întâlnit-o la Simenon – o întristare în faţa împrejurărilor care îi fac pe unii oameni să-i omoare pe alţii şi o înţelegere care nu te face neapărat să ierţi, dar măcar să-ţi pară rău după viaţa pe care unii dintre ei ar fi putut să o ducă. Ce are în plus e o aplecare mult mai serioasă spre literatură – cei cărora le place să citească cărţi multe şi diverse vor recunoaşte împrumuturi delicate dintr-o seamă de scriitori clasici şi moderni, un dar pentru remixare şi o tehnică superioară celei a lui Simenon.

Mulţi cititori ar putea însă să respingă romanul acesta pentru că e, în parte cel puţin, deosebit de brutal. La asta autorul răspunde, în mod destul de tipic franţuzesc, cu o interogare asupra rostului romanului poliţist – trebuie el să traseze o limită a acceptabilului? Să umanizeze crima? Să exorcizeze barbaria din societate? Nu dă şi răspunsurile, rămânând ca fiecare cititor să aleagă cât şi ce poate suporta să citească.

Eu una am trecut peste teama şi greaţa date de unele scene şi am fost mulţumită că am făcut-o – sfârşitul romanului e cu adevărat frumos, deşi foarte întunecat. Sper să am ocazia să citesc în româneşte şi alte cărţi ale lui Lemaitre, a fost pentru mine una dintre revelaţiile literaturii de suspans citite anul acesta.


Hotul de umbreDespre cate tipuri de iubire e vorba in Hotul de umbre? Exista o alegorie, o fabula acolo?

M.L.: Am vrut sa scriu despre o prietenie puternica, despre acea prima dragoste pe care, orice s-ar intampla, o vei tine minte toata viata, despre iubirea unei mame pentru fiul ei si despre iubirea copilului pentru mama lui.

E vreo urma autobiografica in vocea acestui baietel care fura umbrele celor din jur?

M.L.: Sunt un om prea discret ca sa scriu despre mine insumi, dar, ca orice scriitor, cred ca exista intotdeauna elemente autobiografice, mai mult sau mai putin constiente, care se strecoara in romanele mele. Cu siguranta, exista ceva din propria mea copilarie in protagonistul din Hotul de umbre, dar am realizat asta abia dupa ce am terminat de scris cartea. Si, ca sa fiu sincer, nu-mi amintesc sa fi fost un elev atat de silitor ca naratorul din romanul meu. Probabil ar trebui s-o intreb pe mama

Unul dintre cele mai frumoase pasaje din carte e acela in care Cléa, fetita surdomuta, il intreaba pe hotul de umbre daca umbra ei are o voce frumoasa. Ce semnifica „umbra“ in romanele dumneavoastra?

M.L.: Un suflet, cred, sau oglinda unui suflet, o voce capabila sa spuna toate lucrurile pe care noi nu le-am spus niciodata.


Baietelul din carte are vreo legatura cu eroul lui Salinger din De veghe in lanul de secara? Uneori, cei doi „vorbesc“ la fel…

M.L.: Daca vi se pare asa, ma bucur. E un mare compliment, pentru ca eu il admir mult pe Salinger.

Fragment din interviul publicat de revista Psychologies.

  


Scriitorul Stelian Tănase a primit Premiul Observatorul cultural 2013 pentru proză, în cadrul galei desfășurate luni 8 aprilie, la Teatrul Odeon. Stelian Tănase a fost recompensat pentru romanul Skepsis apărut la Editura Trei, în noiembrie 2012.

Fragment:

SkepsisExcelența Voastră,

Țara e supusă. Se lasă stoarsă de ultima picătură de sudoare fără să crîcnească. Danilo Karnim e de negăsit, din cauza molimei sau a afacerilor lui tenebroase. Ar fi trebuit să-și prezinte scrisorile de acreditare din partea Curții vieneze. Vodă a refuzat să-l primească de frica molipsirii, zic unii. Pentru că-l știe în solda dușmanilor lui, zic alții. E la mijloc și mîna lungă a Sankt Petersburgului. Partida națională tace. Melinte Olărașu și Hristu Mavru conspiră, unul pe Bosfor, celălalt la Viena.

Circulă zvonul că Vodă e șantajat din cauza unor polițe date cămătarilor din Bazar, pentru a-i mitui pe muftiu și oficialii cu greutate de la Istanbul. E vorba mai ales de ambasadori occidentali. Ținut pe la uși, Karnim ar fi amenințat că, dacă nu e primit într-o săptămînă, va părăsi Bucureștii. Ministrul său de Externe va interveni ferm, stîrnind un scandal, pe care Vodă nu și-l dorește. Nu are a face că e holeră și ocupație străină! A bătut cu pumnul în masă. Oh, nu la Vodă în Palat, Doamne ferește, că rămînea ciung, ci la hanul „Kiriazi“.

Treburile de stat nu suferă amînare! s-a răstit spre meseni. I-am zis că, dacă vrea la privată, o găsește în fundul curții. Numai acea treabă nu suferă amînare, în rest… M-a acuzat că îl zeflemisesc și m-a amenințat cu duelul dacă voi continua să mă adresez lui „pe acest ton disprețuitor“. I-am zis: Hai sictir! M-a lovit cu mănușa peste obraz și-a lăsat-o să cadă pe podea. Am ridicat-o îndată. I-am spus că îi voi trimite martori.

Ne găurim cu plumbi sau încrucișăm săbiile? Cînd ziceam vorbele astea, diva Farfara ne-a făcut semne peste balustradă. Ne-a văzut înfierbîntați și a crezut că ne certăm din cauza ei. Ne-a invitat în odaie să bem din Chianti-ul trimis de Vodă ca leac împotriva holerei. „E bun să potolească țîfna unor cavaleri!“ De băut am băut, de împăcat nu ne-am împăcat.

Al dumneavoastră îndatorat, Jacoppo Vizanti.

„Onoare și sînge!“

  

Povești de luptă și iatac


SkepsisCu rafinament epic construieşte Stelian Tănase romanul Skepsis.

Bine cunoscut şi ca impenitent jurnalist/analist politic – ne aducem aminte de epoca de antifesenism romantic din anii ’90 –, şi ca un bun realizator de televiziune, trecînd şi prin faza de om politic, un scriitor deja cu lungi stagii în aventura prozei, Stelian Tănase ne livrează acum un roman fals istoric.

Înţesat de personaje reale, posibil reale, dar în mare măsură fictive, întreţesut de istorii – în foarte mare măsură ireale, dar cu iz de hiper- şi suprareal –, romanul se construieşte modular. Personaje mateine – contabilizate în coada cărţii – ce au vînturat lumea balcano-otomană se întîlnesc şi se despart, dispar şi revin, creînd o atmosferă ce amestecă lirismul cu grotescul.

Secvenţele tari nu lipsesc, limbajul narativ e plin de arhaisme bine sudate între ele, poveştile, în care se consumă fel de fel de grozăvii, de luptă sau de iatac, par scene în care Bosch şi Bruegel se întîlnesc cu Goya şi Dali. Miresme de parfumuri fine alternează cu mirosuri pestilenţiale. Viaţa şi moartea nu au valoare şi nici limite. Bun scotocitor în „cioroboaiele trecutului“, Stelian Tănase construieşte o masă epică din care fiecare cititor poate extrage cîte ceva.

Fragment din cronica apărută în Observatorul Cultural

   

Lizoanca pe nemțește


LizoancaRomanul Lizoanca, publicat de Editura Trei, în 2009, a fost tradus de curând în limba germană, la Horlemann Verlag, Berlin, aceeaşi editură care publică în limba germană cărţile lui Mo Yan.


Invitată la Târgul Internaţional de Carte de la Leipzig (14-17 martie a.c.), 
Doina Ruşti va susţine mai multe lecturi şi va avea o serie de întâlniri cu cititorii germani (Cafe Europa şi Theater Fact). În aceeaşi perioadă, autoarea va participa şi la alte activităţi, printre care un dialog literar, organizat la Berlin, de Deutsch-Rumänisches Forum, în colaborare cu Ambasada României. (13 martie).

Promovarea romanului Lizoanca de Doina Ruşti se bucură şi de sprijinul Ministerului Culturii.

Romanul Lizoanca
 (Ed. Trei, 2009) a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române şi se află în curs de apariţie în Italia (Editura Rediviva, Milano) şi în Spania (Ediciones Traspiés, Granada). Versiunea germană îi aparţine scriitorului Jan Cornelius.

llizoanca-buchcoverȘi un fragment din carte:

În mijlocul cărării, Lizoanca observă cu emoţie o mişcare mică şi apoi coada tremurătoare a unei fiinţe. Era un guşter, parcă ieşit din buzunarele porumbilor, verde şi subţirel, ţintuit în mijlocul potecii. Nu stătea de bunăvoie. Avea înfipt în spinare un cui, pe care o mână nemiloasă îl împlântase în carnea lui şi a pământului. Pe pielea verde se prelingeau picături diforme de sânge, ţâşnite din corpul terciuit.
Primul impuls fusese să scoată imediat cuiul şi să elibereze guşterul. Dar o fulgeră imediat gândul că oricum nu-i mai folosea la nimic. Era ca şi mort. Când un câine trage să moară, omul îi crapă capul cu un par, ca să-i scurteze suferinţa. 
Lizoanca se uită după o piatră, deşi i se rupea sufletul. Între rândurile de porumb, guşterul se legăna încet, prins în cuiul argintiu, iar Lizoanca, lăsată pe vine, îl privea fără să ştie ce să facă. Era prizonier într-un timp perfid, care nu era nici al vieţii nici al morţii. 

  

%d blogeri au apreciat asta: