Archive for martie, 2011



In luna aprilie Editura Trei si 121.ro iti propun o intalnire interactiva pe marginea cartii Urasc conflicteleSapte pasi de urmat pentru a rezolva orice diferend din viata dumneavoastra – de Lee Raffel

 

GAZDELE INTALNIRII: Daniela Fugaru Kammrath, redactor sef 121.ro si Mirela Horumba, psiholog, consilier, psihoterapeut

Te asteptam marti, 5 aprilie, ora 18:30 la libraria Carturesti de la Muzeul Taranului Roman (Soseaua Kiseleff 3, Sector 1, Bucuresti).

 

 

 

 

Sapte pasi de urmat pentru a rezolva orice diferend din viata dumneavoastra

Fie ca este vorba despre o ciondaneala cu un prieten apropiat sau de o cearta aprinsa cu seful, preferam adesea sa ne purtam cu manusi in loc sa ne confruntam. Dar evitarea conflictului ne oboseste, ne incarca cu emotii negative si ne distruge sanatatea. Cartea de fata isi propune sa ne ajute sa facem fata conflictelor din plan personal si profesional cu curaj, incredere si sensibilitate. Pornind de la cercetarile din psihologie, Lee Raffel a creat un program in sapte pasi care ne ajuta sa nu mai evitam divergentele, sa vorbim si sa ascultam celalalt punct de vedere cu calm, sa dezamorsam situatiile explozive si sa ne aprofundam relatiile. Daca vom utiliza conflictul ca o oportunitate pentru dezvoltare si schimbare, vom fi capabili sa ne imbunatatim relatiile, sa reducem nivelul de stres la care suntem supusi si sa ne usuram sufletul. Autorul ofera sfaturi despre cum sa discuti in contradictoriu fara a escalada conflictul, cum sa-l impiedici pe partener sa saboteze discutiile si cum sa te adaptezi fiecaruia dintre cele cinci stiluri de conflict descrise in carte.

Lee Raffel este psihoterapeut si practica terapie de familie si de cuplu de peste treizeci si cinci de ani. Printre lucrarile publicate se numara Should I Stay or Go? How Controlled Separation (CS) Can Save Your Marriage.


Într-o prezentare a diferitelor roluri implicate în testarea psihologică, Schafer (1954) se referă la aspectul oracular. Cel care testează şi, s-ar putea adăuga, terapeutul: ”înțelege sensuri ascunse, prezice răsturnări de evenimente, sfătuieşte implicit sau explicit”. Schafer consideră că anumiţi indivizi pot intra în domeniul psihologiei tocmai în căutarea unui astfel de rol oracular. El afirmă:

Testarea – sau terapia – poate fi pentru el o cale regală către omniscienţă – scurtă, largă, lină şi bine marcată. Această concepţie poate fi văzută în formă stridentă la numeroşi tineri, absolvenţi de psihologie clinică, pentru care nu există răspuns pe care nu-l pot interpreta, nu există contradicţie pe care să nu o poată rezolva, nicio obscuritate pe care să nu o poată pătrunde, nicio integrare pe care să nu o atingă… dar, în oricare dintre noi, chiar dacă bine refulată sau controlată, există această dorinţă de omniscienţă, de a avea puteri oraculare.

 

   

    

S-ar putea ca ştiinţele din domeniul sănătăţii mentale să atragă studenţi care, în mod inconştient, caută să-şi împlinească dorinţele intense de omniscienţă. Fantasma iniţială ar putea fi aceea că, prin studierea comportamentului uman şi a funcţionării psihice, se poate atinge, în cele din urmă, o înţelegere perfectă a propriei persoane şi a celorlalţi. Puşi în faţa limitelor concrete ale cunoaşterii actuale, astfel de indivizi pot să evite cercetarea şi să găsească refugiu în rolul de psihoterapeut, care poate, cel puţin, să menţină iluzia de omniscienţă. Marmor (1953) descrie modul în care reacţiile pacienţilor şi ale publicului, în general, pot întreţine fantasma terapeutului de a cunoaşte tot:

Terapeutul a devenit şamanul societăţii noastre, tatăl atotvăzător cu un ochi ciclopic. El este înzestrat cu o perceptivitate dumnezeiască. “Mai bine aş fi atent, altfel îmi vei citi gândurile” este o reacţie constant întâlnită. Presupunerea că psihoterapeutul poate înţelege dintr-o privire orice tip de vis, problemă de comportament sau tulburare emoţională este comună pentru pacienţi şi pentru public.

 

Datorită puterii transferului, ne putem baza pe faptul că pacienţii îl văd pe terapeut ca posedând acelaşi tip de omniscienţă atribuit părinţilor lor de copiii mici. Prin folosirea jargonului profesional, practicianul poate spori şi mai mult astfel de atitudini. Alte moduri de a promova sentimentul de omniscienţă în cadrul clinic indicate de Guggenbuhl-Criag (1971) pot fi mai subtile şi ascunse:

Atunci când pacientul îi vorbeşte despre problemele lui, analistul lasă să se vadă faptul că el deja înțelege tot. Prin anumite gesturi, cum ar fi datul din cap cu înţelepciune şi remarci pregnante intercalate între afirmaţiile pacientului, analistul creează impresia că, deşi s-ar putea să nu fie pregătit să comunice toată cunoaşterea sa şi toate gândurile profunde, el a explorat deja complet profunzimile sufletului pacientului său.

   

Aflați și alte motivații inconștiente care stau la baza carierei de psihoterapeut din volumul

O chemare curioasă.

Motivaţia pentu a deveni psihoterapeut

de Michael B. Sussman


Cînd aţi început să scrieţi? Şi cum de aţi hotărît să scrieţi romane poliţiste într-o ţară cu o rată a criminalităţii atît de scăzută?

Este o întrebare foarte dificilă, pentru că autorii pe care i-am avut în minte atunci cînd am hotărît să mă apuc de scris nu ar fi tocmai flataţi dacă i-aş pomeni. Pe scurt, am început să scriu literatură pentru copii după ce am văzut cît de slabe erau cărţile pe care fiul meu le primea de la un club de lectură la care era abonat. Erau nişte cărţi prost scrise şi la fel de plicticoase precum temele pentru acasă. Răsfoindu-le, m-am simţit motivată să scriu ceva mai bun. Aşadar, am fost inspirată de autorii de la fundul grămezii – ceea ce, din păcate, nu-i tocmai poetic sau artistic. Inutil să spun că Islanda, cu cei 320.000 de locuitori ai ei, are una dintre cele mai mici populaţii din lume şi, de asemenea, una dintre cele mai scăzute rate ale criminalităţii. De aceea, atmosfera din ţara noastră încă este foarte asemănătoare cu cea dintr-un mic oraş, chiar dacă în ultima vreme ne-am străduit să devenim mai cosmopoliţi. Aşa se explică faptul că între personajele din cărţile autorilor islandezi se stabilesc legături foarte complexe, care diferă extrem de mult de cele din romanele care au loc într-un mare oraş. Dacă la acest specific al relaţiilor sociale adăugăm nenumăratele peisaje stranii pe care le oferă Islanda – o ţară activă din punct de vedere vulcanic –, atunci obţinem un fundal nemaipomenit pentru nişte crime înfiorătoare şi captivante.

(…)

Cum v-a venit ideea ca personajul principal al romanelor dumneavoastră, Thóra Gudmundsdóttir, să fie o avocată?

Voiam să scriu o serie de romane poliţiste şi aveam nevoie de un personaj care să se poată implica în elucidarea mai multor crime. Din păcate, nu mă puteam folosi de o ingineră, întrucît e foarte puţin probabil ca, în activitatea sa, un inginer să aibă de-a face cu o crimă – darămite cu mai mult de una… Profesiile cele mai indicate erau: poliţist, jurnalist, criminalist, procuror şi avocat. Or, eu nu prea eram dispusă să colind secţiile de poliţie ca să aflu cum îşi fac treaba poliţiştii – în plus, nu cred că le-ar fi plăcut să le stau pe cap. Acelaşi lucru era valabil şi pentru celelalte profesii, mai puţin pentru cea de avocat, întrucît o foarte bună prietenă a mea este avocată şi s-a arătat dornică să mă ajute atunci cînd i-am cerut să-mi explice detaliile muncii ei. Aşa că am ales o avocată, şi cred că profesia aceasta se potriveşte cel mai bine modului meu de a gîndi – mi-ar fi fost mult mai greu să descriu procedurile unei anchete poliţieneşti, de exemplu.

Fragment din interviul realizat de Laurentiu Dulman, aparut in „Dilema veche”, nr. 371, 24-30 martie 2011.

Cititi continuarea aici

La Editura TREI au aparut deja, in colectia Fiction Connection, romanele „Suflete damnate” si „Cenusa si pulbere” de Yrsa Sigurdardottir.


Editura TREI şi Librăria Avant-Garde Librarium (Iaşi) vă invită astăzi, 29 martie, ora 18.00, la evenimentul de lansare a cărţii: Sentimentul metafizic al tristeţii de Horia Pătraşcu

Vor vorbi:
prof. dr. Petru Bejan
lector dr. George Bondor
lector dr. Horia Pătraşcu

Trebuie să remarc maniera personală şi atrăgătoare în care a fost elaborată această lucrare, limbajul ei elevat şi de o eleganţă aparte. Horia Pătraşcu a căutat să argumenteze, într-o manieră destul de clară, faptul că istoria gândirii metafizice stă în relaţie esenţială cu unele sentimente profunde pe care le trăiesc oamenii de la o epocă la alta. Am motive să cred că lectura acestei cărţi va răspunde sensibilităţii celor atraşi de recunoaşterea unor moduri elevate ale experienţei metafizice, încă elocvente astăzi. În definitiv, tocmai acesta pare să fie un pariu al cărţii sale, faptul că metafizica, în pofida exaltării celor care-i anunţă de la o zi la alta sfârşitul definitiv, îşi vede în continuare de drumul ei. Fără să revină la pretenţiile ei doctrinare de altădată şi fără să mai urmeze modelul discursiv al ştiinţelor acestui timp, metafizica îşi descoperă noi resurse. – Noi şi, totuşi, destul de vechi în cultura europeană. Or, experienţa unor dispoziţii afective de limită, aşa cum sunt melancolia, acedia, nostalgia şi angoasa, reprezintă una din aceste resurse.
Ştefan Afloroaei


Cri­za eco­no­mi­că mondială declanșată în 2008 este pusă sub lupă de Jacqueline Barus-Michel, profesoară la Universitatea Paris 7. Iată mai jos un fragment din articolul ei publicat în recentul volum colectiv Psihosociologia crizei, coordonat de psiholoaga pariziană împreună cu profesorul ieșean Adrian Neculau.

Cri­za fi­nan­cia­ră având ori­gi­nea în SUA — care afec­tea­ză în­trea­ga pla­ne­tă — pre­zin­tă următoarele caracteristici:

  • re­fu­la­rea re­a­li­tă­ţii ris­cu­ri­lor, în nu­me­le unui pro­fit ime­diat;
  • eve­ni­men­te de­clan­şa­toa­re ale unei ex­plo­zii care mar­chea­ză în­toar­ce­rea la re­a­li­ta­tea ne­ga­tă;
  • pier­de­rea ca­pa­ci­tă­ţi­lor de sim­bo­li­za­re, ma­ni­fes­ta­tă prin pier­de­rea sen­su­lui, in­ca­pa­ci­ta­tea de a găsi ex­pli­ca­ţii şi ine­fi­cien­ţa lim­ba­ju­lui fi­nan­ciar;
  • ima­gi­na­rul ca­tas­tro­fei care îi do­mi­nă pe toţi ac­to­rii so­ciali;
  • pro­pa­ga­rea cri­zei în lu­mea în­trea­gă, ge­ne­ra­li­za­rea ei în toa­te ţă­ri­le, mul­ti­pli­ca­rea efec­te­lor cri­zei în toa­te do­me­ni­i­le, din­co­lo de cel eco­no­mic: via­ţa co­ti­dia­nă, po­li­ti­că, di­ver­se ac­ti­vi­tăţi, via­ţa cul­tu­ra­lă etc. (…)

Gre­en­span, aflat în frun­tea FED, se ocu­pă de or­ga­ni­za­rea unei for­me de re­fu­la­re (de­cla­ra pe vre­mea aceea că este „o ale­ge­re vi­ta­lă“ — afir­ma­ţie fă­cu­tă într-o pe­rioa­dă de creş­te­re eco­no­mi­că ba­za­tă pe îm­pru­mu­turi; mai târ­ziu, în oc­tom­brie 2008, tot el măr­tu­ri­sea: „M-am în­şe­lat“). S-a vor­bit de un „fun­da­men­ta­lism al pie­ţei“, un fel de cre­din­ţă fa­na­ti­că în pu­te­ri­le eco­no­miei care i-a or­bit pe adep­ţii săi.

 

   

 

Ten­ta­ti­va de re­con­ver­sie la re­a­li­ta­te (atât în pri­vin­ţa re­a­li­ză­ri­lor, cât şi a su­me­lor re­tra­se) duce la o de­con­struc­ţie a sis­te­mu­lui (crah) deoa­re­ce aceas­tă re­con­ver­sie este de fapt im­po­si­bi­lă: sim­bo­lul banului şi-a pier­dut ori­ce co­res­pon­dent în bu­nuri re­a­le. În ca­drul jo­cu­lui fi­nan­ciar sunt ma­ne­vra­te la bază do­rin­ţe şi ne­voi (sub for­mă de pro­mi­siuni şi da­to­rii), şi nu pro­du­se sau bu­nuri în­ţe­le­se ca va­loa­re re­a­lă. Acest joc asi­gu­ră sa­tis­fac­ţia şi pu­te­rea ju­că­to­ri­lor care ma­ne­vrea­ză va­lori-si­mu­la­cru, dând al­to­ra ilu­zia po­se­siu­nii, până când atât jo­cul, cât şi ilu­zia se sparg ca un balon.

Re­fu­la­rea re­a­li­tă­ţii se com­bi­nă cu ne­ga­rea fic­ţiu­nii: toa­tă lu­mea se com­por­tă ca şi cum — şi vrea să crea­dă că — ba­nul de­ve­nit si­mu­la­cru este re­fe­ren­tul unei re­a­li­tăţi exis­ten­te, când de fapt aces­ta nu este de­cât re­fe­rent ima­gi­nar, re­fe­ren­tul unei do­rin­ţe con­si­de­ra­tă drept re­a­li­ta­te (do­rin­ţa de a fi pro­prie­ta­rul unei case în­seam­nă în­da­to­ra­re, un cre­dit care va cir­cu­la ca va­loa­re re­a­lă; spe­cu­la­ţia se ba­zea­ză pe va­loa­rea atri­bui­tă unei do­rin­ţe şi pe în­cre­de­rea po­ten­ţia­lu­lui cum­pă­ră­tor în jo­cul sim­plu al vân­ză­rii-cum­pă­ră­rii, în va­lo­ri­le în schim­ba­re sau în va­lori ima­gi­na­re). Con­tro­lul asu­pra vie­ţii ac­ti­ve şi a pro­duc­ţiei îl au ju­că­to­rii (ac­ţio­nari şi co­mer­cianţi).

În­tre­gul edi­fi­ciu al aces­tei eco­no­mii se spri­ji­nă pe ima­gi­nar, spe­ran­ţă, în­cre­de­rea în do­rin­ţă şi pu­te­rea aces­te­ia, în jo­cul si­mu­la­cre­lor. Acest ima­gi­nar eu­fo­ri­zant, edi­fi­cat pe ne­ga­rea re­a­li­tă­ţii, oda­tă con­frun­tat cu aceas­ta, îşi schim­bă sen­sul, trans­for­mân­du-se brusc în pier­de­rea în­cre­de­rii, dez­i­lu­zie, pa­ni­că, efec­te care duc la fa­li­men­te, şo­maj, să­ră­cie. Un ima­gi­nar al ca­tas­tro­fei tul­bu­ră din nou per­cep­ţia re­a­li­tă­ţii, re­pri­mă ca­pa­ci­tă­ţi­le sim­bo­li­ce, pre­cum şi fo­lo­si­rea unui lim­baj ra­ţio­nal care să co­res­pun­dă re­a­li­tă­ţii, în­tre­ţi­nând ast­fel cri­za, care nu mai este doar eco­no­mi­că.

Ima­gi­na­rul edi­fi­cat pe an­goa­să are, evi­dent, efec­te asu­pra re­a­li­tă­ţii. Prin­tre aces­tea amin­tim:

  • al­te­ra­rea struc­tu­ri­lor uni­ta­re, a co­o­pe­ră­rii, a so­li­da­ri­tă­ţii;
  • de­va­lo­ri­za­rea bu­nu­ri­lor care până atunci fu­se­se­ră re­a­le;
  • de­mo­ra­li­za­rea in­di­vi­zi­lor, în­cli­naţi acum că­tre ex­ce­se, vio­len­ţă şi de­pre­sie.

Din cauza unui efect de con­ta­mi­na­re, aceşti fac­tori fa­vo­ri­zea­ză in­sta­u­ra­rea unei ano­mii ge­ne­ra­li­za­te.

Ca ori­ce cri­ză, şi cri­za eco­no­mi­că s-a acu­mu­lat în timp, din ca­u­za unor pe­rioa­de mai di­fi­ci­le, a unei în­gri­jo­rări determinate de o se­rie de eve­ni­men­te pre­ves­ti­toa­re, care au fost mas­ca­te printr-un efort prin care po­li­ti­cie­nii pre­tin­deau a cău­ta o re­zol­va­re, până când unul dintre aceste eve­ni­men­te a scă­pat de sub con­trol, lă­sând re­a­li­ta­tea să se ma­ni­feste în toa­tă au­ten­ti­ci­ta­tea ei.

Sunt voci care au avan­sat ipo­te­za că aten­ta­te­le de la 11 sep­tem­brie, ur­ma­te de răz­boiul din Irak, au fost eve­ni­men­te pre­ves­ti­toa­re şi de­clan­şa­toa­re ale unei cri­ze care avea să zdrun­ci­ne cer­ti­tu­di­ni­le unui sis­tem ba­zat pe aro­gan­ţa ca­pi­ta­lis­mu­lui fi­nan­ciar, in­ca­pa­bil să facă alt­ce­va de­cât să re­a­fir­me atot­pu­ter­ni­cia sa, într-o suc­ce­siu­ne in­co­e­ren­tă de ri­pos­te ne­a­dap­ta­te la si­tua­ţii re­a­le. Fac­to­rul de­clan­şa­tor cel mai efi­cient a fă­cut să ex­plo­de­ze re­fu­lă­ri­le aco­lo unde erau mai ac­cen­tua­te (fa­li­ment efec­tiv sau doar de­cla­rat al băn­ci­lor Lehman Bro­thers, For­tis sau De­xia — ban­că a so­cie­tă­ţii de asi­gu­rări AIG etc.).

Au fost ac­ti­va­te me­ca­nis­me de ca­mu­fla­re (s-au in­jec­tat mi­li­ar­de în aceste bănci); apoi, fir­me afla­te în si­tua­ţii de­zas­truoa­se au fă­cut apel, într-un fel de si­tua­ţie pa­ra­do­xa­lă, la fac­to­rul po­li­tic. Aces­ta a în­cer­cat să-şi re­in­tre în drep­turi, să facă or­di­ne în sfe­ra eco­no­mi­cu­lui. Re­cu­pe­ra­rea este însă foar­te di­fi­ci­lă, dis­cursul po­li­tic nu poa­te să in­sti­tuie o lo­gi­că în con­di­ţi­i­le în care sis­te­mul sim­bo­lic al ba­nu­lui a fa­li­men­tat, după pe­rioa­de în care a dom­nit ne­stin­ghe­rit de ni­meni şi de ni­mic.

Lo­cul băn­ci­lor şi al pie­ţei este luat cu paşi mici şi cu pru­den­ţă de că­tre stat; dar lu­cru­ri­le merg greu, cu sui­şuri şi co­bo­râ­şuri, fără o co­e­ren­ţă ade­vă­ra­tă, deoa­re­ce ma­la­dia sis­te­mu­lui s-a ge­ne­ra­li­zat, iar dis­cur­sul po­li­tic nu poa­te fi una­nim. Dreap­ta li­be­ra­lă în­ce­pe să ţină un dis­curs so­cia­list; sem­ni­fi­can­ţii dis­cur­su­lui se in­ver­sea­ză, per­tur­bând spi­ri­te­le. Ne aflăm în plin non­sens. Efec­te­le ne­ga­ti­ve sunt nu­me­roa­se; de­va­lo­ri­za­rea sen­su­lui şi su­fe­rin­ţa se re­per­cu­tea­ză în toa­te re­gis­tre­le psi­hi­cu­lui, în toa­te sec­toa­re­le de ac­ti­vi­ta­te, de­ter­mi­nând miş­cări re­ven­di­ca­ti­ve, re­vol­te, vio­len­ţă şi să­ră­cie, care de­pă­şesc fron­tie­re­le po­li­ti­ce sau na­ţio­na­le, sau pe care unii în­cear­că să le nege (Ru­sia pre­tin­de a nu fi afec­ta­tă de cri­ză, în timp ce oa­me­nii, pa­ni­caţi, iau cu asalt ma­ga­zi­ne­le, go­lin­du-le de pro­du­se).

Efec­tul de yo-yo al bur­se­lor ara­tă cât sunt de lungi şi de di­fi­ci­le pro­ce­se­le de res­ta­u­ra­re sim­bo­li­că, de în­toar­ce­re la re­a­li­ta­te, echi­li­bra­rea aces­to­ra, ca şi res­ta­u­ra­rea unui ima­gi­nar co­lec­tiv cu re­fe­rin­ţe atât în re­gis­trul sim­bo­lic, cât şi în cel real.

An­ti­ci­pă­ri­le spe­cia­liş­ti­lor în eco­no­mie în ceea ce pri­veş­te du­ra­ta cri­zei iz­buc­ni­te în 2008 ră­mân sub sem­nul în­tre­bă­rii. După unii, faza de re­ce­siu­ne ar tre­bui să aco­pe­re pe­rioa­da 2009–2010, în timp ce al­ţii nu pre­văd o re­dre­sa­re de­cât peste vreo 10 ani. Se adu­ce ca ar­gu­ment cra­hul din 1929, când re­sta­bi­li­rea echi­li­bru­lui şi a va­lo­ri­lor s-a re­a­li­zat abia în 1959, dar să nu ui­tăm că în­tre timp avu­se­se loc al Doi­lea Răz­boi Mon­dial.

O sche­mă a cri­zei, aşa cum este ilus­tra­tă de cri­za eco­no­mi­că iz­buc­ni­tă în 2008 în­ce­pând cu SUA după că­de­rea bur­se­lor de pe Wall Stre­et, apoi de sis­te­mul eco­no­mic in­ter­na­ţio­nal, poa­te fi re­gă­si­tă în toa­te cri­ze­le, ori­ca­re ar fi sec­toa­re­le în care aces­tea se ma­ni­fes­tă sau uni­tă­ţi­le so­cia­le afec­ta­te.

Fragment din volumul colectiv Psihosociologia crizei

  


● Arnaldur Indridason, Oraşul borcanelor, traducere de Monica Vlad, Colecţia „Fiction Connection“, Editura Trei, 2010.

De la o vreme, în colecţia „Fiction Connection“ de la Editura Trei poţi găsi nişte policier-uri nordice excelente, neguroase, cu dichis şi curat vikinge în şarjele thrilleriste. Cap de serie cred că a fost Millennium-ul lui Stieg Larsson, dar între timp au mai apărut alte două semnături suedeze, plus una norvegiană. Başca acest islandez Indridason, cu romanul său de debut, Oraşul borcanelor, unde nu de murături, zacuşti sau şerbeturi va fi vorba, ci de nişte marinate în formol ce conservă o sinistră memorie a anomaliilor.

 

  

 

Povestea e perfectă: are o investigaţie care se „leagă“ ca un rebus isteţ, are un detectiv ataşant (delabrat, morocănos, dar simpatic chiar şi în suferinţă), are un macabru cu schepsis şi o recuzită studiată (ploi, subsoluri, o scrumieră ca armă a crimei, o fotografie stranie, un mesaj esopic), are cazuri „de viaţă“ paralele cu cel principal, „de moarte“, şi mai are un soi de gîndire naţional-ironică, ce ia peste picior, cu un umor negru… polar, tipicurile islandeze (inclusiv, de pildă, „crima tipic islandeză“ – „murdară, inutilă şi comisă fără nici o încercare de a o ascunde, de schimbare a indiciilor sau de tăinuire a dovezilor“).

Mi-a plăcut un amănunt: din cînd în cînd, acţiunea face ce face şi aduce vorba despre cărţi. Detectivul citeşte un volum despre supravieţuitori în situaţii extreme (citise adeseori şi Biblia, dar fără folos); în casa victimei sînt găsite mai multe cărţi, între care şi Lolita etc. Cărţile par să funcţioneze aici ca nişte markere ale misterului, aşa cum ţigările, în filmele americane, au ajuns markerul clar al personajului negativ. Simpla prezenţă a unei cărţi pregăteşte, tacit, frisonul. De meditat.

Cronică publicată de Claudiu Constantinescu în Dilema Veche


Psihoterapeutul Anca Munteanu semnalează pe site-ul Curcubeu o carte utilă mamicilor (actuale si viitoare), dar si specialistilor din domeniul psihoterapiei care au de-a face cu parinti sau cupluri care asteapta un bebelus (Ghid psihologic pentru sarcina si maternitate): 

Scrisa de Corinne Antoine, psiholog clinician, psihoterapeut si profesor la Paris VIII, cartea are titlul original La revolution interieure, psychologie de la grossesse et de la maternite (”Revolutia interioara, psihologia sarcinii si maternitatii”) si este aparuta la editura Trei, in colectia Psihologie practica. In capitolul III, putem citi despre diferiti psihologi si psihanalisti care s-au preocupat in cariera lor de aceste aspecte, precum si principalele concepte fundamentate de ei.

 

  

 

Cartea este un periplu complet prin perioada care incepe cu dorinta de a avea copii si se sfarseste dupa nastere. Abordate din perspectiva psihologica, gasim mai toate subiectele din aceasta perioada:

  • iubirea dintre membrii cuplului,
  • dorinta lor sau doar a unuia de a avea copii,
  • implinirea prin copii, mostenirea pe care vrem sa o transmitem mai departe,
  • fertilitatea si momentul in care aflam despre sarcina,
  • probleme de infertilitate si asteptarea aparitiei copilului, incarcate de sentimente intense,
  • aspecte psihologice ale ecografiei, imaginea a ceea ce se petrece in interior,
  • consecinte ale bolilor si anomaliilor prenatale,
  • decizia de a intrerupe sarcina sau de a o continua,
  • situatii speciale precum sarcini tarzii, sarcini neasteptate, avorturi repetate, mame adolescente, dependenta de droguri la mama sau diferite afectiuni medicale care interfereaza cu sarcina,
  • moartea in utero, moartea la nastere, doliul dupa copil, copilul de substitutie,
  • intreruperea sarcinii (avortul spontan, intreruperea la cerere, intreruperea medicala),
  • consecinte,
  • despresia post-natala.

In ultimul capitol, facem impreuna cu autoarea o incursiune in clinica, citind diferite cazuri pe care Corinne Antoine le-a avut in cariera sa de psihoterapeut. Tot aici, putem afla cum ne poate ajuta psihologia, psihoterapia, psihanaliza individuala sau de familie, hipnoza in problemele legate de sarcina si maternitate, de nastere, de infertilitate, de diferite temeri si angoase, de capacitatea de a deveni “o mama buna” sau “parinti buni”.

La sfarsitul cartii, exista un glosar, in care ne sunt explicati diferiti termeni folositi in carte, cu scopul de a facilita intelegerea textului si de catre persoanele care nu sunt de specialitate.

Asadar este vorba despre o carte din care aflam raspunsuri la intrebari care ne framanta dar gasim si idei noi, teorii si concepte din care putem invata multe lucruri. Scrisa intr-un limbaj accesibil si plina cu exemple practice, merita citita nu doar de actuale si viitoare mame ci si de barbati si de profesionisti in domeniul sanatatii.

   


Editura TREI va fi prezentă în perioada 24-27 martie la Târgul Internaţional de Carte şi Muzică desfăşurat la Braşov.  Târgul aflat la a VIII – a ediţie se va desfăşura în Aula Sergiu T. Chiriacescu, Universitatea Transilvania.

Vă aşteptăm cu drag !


”Nu am putut niciodată să citesc onest şi îndîrjit romane poliţiste”, își începe confesiunea scriitorul și editorialistul Costi Rogozanu.

   

După care pare să admită că orice tabiet are, și el, excepțiile sale care să-l confirme:

Săptămâna asta însă m-a ţinut paralizat ore în şir Sub hipnoză, romanul semnat de Lars Kepler, un nume fictiv care acoperea, cum aveau să afle mai târziu fanii suedezi, identitatea a doi autori deja consacraţi: Alexandra şi Alexander Andorhill. O întreagă vânătoare cu efect benefic de marketing pentru carte a avut loc în presa suedeză pentru aflarea scriitorilor din spatele psudonimului Kepler. (…) Lumea compară automat cartea cu trilogia lui Stieg Larsson, divaghează despre farmecul thrillerului şi al poliţistului nordic. Se întreabă de unde vine forţa suedeză în romanul poliţist şi altele asemenea.

  

  

 

Apoi, recunoscându-și prejudecățile față de literatură polițistă, explică de ce i-a plăcut acest roman ”scris perfect”:

Romanul semnat de Lars Kepler are exact ce-mi trebuie. Metoda neconvenţională de investigaţie, hipnoza; personajul Erik Maria Barkde tip om-de-ştiinţă-persecutat-de-societate (poate nu întâmplător pseudonimul Kepler trimite şi la celebrul om de ştiinţă german, născut acum jumătate de mileniu). Toate astea sunt cu „lipici“. Clişeele din romanele poliţiste sunt exploatate altfel când vii cu o documentare serioasă despre subiecte adiacente.

La final, câteva vorbe de bine și despre profilul mai degrabă șters al detectivului Joona Linna, (anti)eroul seriei care debutează cu romanul Sub hipnoză:

Se pare că sunt nişte reguli de fier: nu ai cum să găseşti un criminal dacă nu eşti sărit de pe fix. Dar ce e frumos la Joona este modestia, faptul că-şi face treaba exploatându-l pe omul de ştiinţă Bark. E modest, singurul lui rol este acela de a-i asculta cu atenţie pe restul. Linna are întotdeauna aliaţi, nu lucrează singur. O metodă subtilă de a evita clişeul criminalistului enervant de bun.

Întreaga recenzie-confesiune o găsiți pe librăria online elefant.ro.

     

Autismul este o trăsătură masculină?


 Autismul a fost identificat abia la mijlocul secolului al XX-lea, dar acum constituie unul dintre cele mai răspândite sindroame ale copilăriei, 3,4 copii din 1.000 fiind diagnosticaţi cu această boală. Dintre aceştia, aproape 80% sunt băieţi, scrie specialista în biologia creierului Lise Eliot în cartea Creier roz, creier bleu.

    

Severitatea autismului variază, dar există un element central, şi anume incapacitatea de conştientizare socială sau de înţelegere a sentimentele şi motivelor celorlalţi din jur. Autismul poate fi diagnosticat încă de la vârsta de doi ani sau, mai frecvent, în al patrulea an de viaţă, deşi este posibil ca primele semne să se manifeste în primul an de viaţă, precum lipsa schimbului de priviri cu alţii şi a expresiilor faciale vesele. Aceşti copii au dificultăţi de comunicare, de stabilire a unui contact vizual şi, mai ales, de înţelegere a faptului că alţi oameni au gânduri şi emoţii diferite de ale lor. Cu alte cuvinte, acestora le lipseşte empatia; astfel, raportul de 3 sau 4 băieţi diagnosticaţi cu autism la o fată (diagnosticată cu aceeaşi boală) sugerează că băieţii sunt mai vulnerabili, deoarece ei nu au, din naştere, la nivelul creierului, aceste circuite necesare empatiei.

         

Sistematizare vs. empatie

Cel mai fervent susţinător al acestei viziuni este Simon Baron‑Cohen, care descrie de fapt autismul ca fiind consecinţa unui aşa‑numit „creier masculin extrem“. Teoria sa se bazează pe deficitele de comunicare şi empatie ale autismului, precum şi pe tendinţa celor cu autism de a demonstra interese foarte restrânse – precum calculele compulsive pe care le face personajul pe care îl interpretează Dustin Hoffman în filmul Rainman. Baron‑Cohen şi colegii săi au construit numeroase chestionare care testează aceste două dimensiuni — empatia versus capacitatea de sistematizare. Chestionarele arată ca orice joc de „război al sexelor“ şi, deloc surprinzător, femeile obţin rezultate mai mari pe scala de empatie, iar bărbaţii, pe scala capacităţii de sistematizare. Şi totuşi, avem o problemă, şi anume faptul că aceste scale se bazează pe o autoraportare în loc de măsurători mai obiective ale percepţiei faciale sau capacităţii de analiză; în realitate, la unul din testele lui Baron‑Cohen care le cerea subiecţilor să identifice emoţia unei persoane în baza unei fotografii în care se vedeau doar ochii, bărbaţii şi femeile nu au obţinut rezultate foarte diferite.

     

De la gene la televizor

Atunci care este factorul responsabil pentru această maladie distrugătoare?

Lise Eliot, specialista in neurostiinte --- Foto: rosalindfranklin.edu

Răspunsul la această întrebare rămâne un mister agonizant, mai ales pentru părinţii cu copii autişti. Genele sunt cel mai important factor: se estimează că între 60 şi 90% din cazuri, boala este moştenită. Cu toate acestea, autismul nu este cauzat de o singură genă, ci, se pare, boala implică interacţiunea mai multor gene diferite. De asemenea, există o conexiune clară între autism şi cromozomul X, spre deosebire de alte boli care apar cu precădere la băieţi (precum distrofia musculară Duchenne sau daltonismul). Au fost invocate ca motive şi influenţele mediului, de la dietă până la expunerea la televizor şi la programul de vaccinare îndelung criticat. Niciunul dintre motive nu a fost validat ştiinţific, după cum nu a pretins că explică de ce această afecţiune este mai frecventă la băieţi.

      

O terapie extrem de scumpă

Există însă o certitudine legată de autism, şi anume: cu cât copiii sunt mai repede diagnosticaţi şi trataţi, cu atât prognosticul va fi mai bun. Cel mai bun tratament implică interacţiunea socială — 40 ore pe săptămână în şedinţe individuale cu un terapeut care încurajează exprimarea, contactul vizual şi alte aspecte ale comunicării, motivând copilul prin joacă. Este o propunere scumpă, dar merită efortul pentru copiii care nu sunt grav afectaţi şi care încep o asemenea formă de terapie de timpuriu, de preferat până la vârsta de doi ani. Motivul pentru ca terapia să înceapă la o vârstă cât mai fragedă este conectarea corespunzătoare în circuitele sociale şi de comunicare înainte ca funcţionarea creierului să fie preluată de comportamente repetitive, neadaptative şi interesele restrânse care îi caracterizează pe copiii autişti ceva mai mari.

  

Freagment din cartea Creier Roz, Creier Bleu scrisă de specialista în neuroștiințe Lise Eliot (care, de altfel, e și mamă a doi băieți și o unei fete).

    

%d blogeri au apreciat asta: