Tag Archive: explozii in stockholm



”Cei care nu au îndrăznit să abordeze încă acest gen, sau cei saturați de romane polițiste de mâna a doua vor găsi această carte ca fiind o lectură surprinzător de captivantă”, scrie Elena Potocean la finalul recenziei cărții Ar fi putut fi paradisul.

Mai jos, un fragment din cronica apărută pe BookBlog.

 

Ar fi putut fi paradisul

În timpul zilei, Siri este un psiholog excepțional, capabil să ajungă la rădăcina problemelor cu care se confruntă pacienții ei. Ajunsă acasă, se transformă într-o femeie bântuită de incertitudinea umbrelor din trecut proiectată în teama de întuneric și neputința de a se împăca cu absența celui iubit.

Ascunzându-și problemele sub preș, înecate în vin și multă muncă, reușește un timp să păstreze aparența unui echilibru emoțional. Găsirea unui cadavru în apropierea locuinței sale vine ca un factor declanșator al declinului psihic al femeii.

(…)

Până și locația în care se fixează acțiunea, între Stockholmul plin de viață, luminos, unde lucrează, și locuința izolată din mijlocul pădurii, devine o unealtă eficientă în reliefarea contrastului dintre cele două personalități ale femeii. În același timp dovedește nivelul la care cele două surori (Camilla Grebe și Asa Traf) își ridică scriitura prin utilizarea abilă a tot felul de mijloace stilistice, imprimând romanului, pe lângă povestea captivantă, și valoare estetică.

Siri, victimă nu doar a celui care o pândește din întuneric, ci și a proprilor angoase, nu este cel mai credibil narator, aspect ce învăluie povestea într-o doză considerabilă de mister și suspiciune ținând cititorul tensionat până la final.

   

 

 

 

Reclame

   

Că tot am ajuns la mijlocul săptămânii dedicate de site-ul Trei.ro romancierei suedeze Liza Marklund și personajului ei atipic pentru romanele detectivistice – jurnalista Annika Bengtzon -, ia să vedem cum s-a născut temerara Annika…

Mai jos, un fragment din interviul autoarei pentru Jurnalul Național.

   

● Cum aţi devenit scriitoare?

Scriu cărţi şi poveşti încă de când am descoperit că literele formează cuvinte. Am scris primele povestiri poliţiste când aveam 8 ani şi chiar şi atunci eroina mea se numea Annika (aveam o păpuşă pe care o chema Annika şi fiica mea cea mare se numeşte la fel, aşa că port acest nume cu mine de multă vreme…). Cărţile erau despre mistere şi Annika le rezolva. Era isteaţă şi curajoasă şi intra mereu în bucluc, dar până la urmă izbândea (aşadar, încă de atunci, scriu practic aceeaşi poveste…).

(…)

● Am fost fascinată de Annika Bengtzon, energia ei este pur şi simplu uimitoare! Aţi construit personajul având un model în viaţa reală? Este oare posibil pentru o femeie cu doi copii şi cu o carieră impresionantă să mai aibă timp să facă dragoste cu soţul ei?

În Suedia, este posibil, dar nu fără complicaţii, după cum puteţi vedea în roman… Pentru mine, a fost foarte important ca eroina mea să aibă o paletă largă de trăsături. Când am creat-o pe Annika, am vrut să fie o fiinţă umană complexă, cu toate defectele şi virtuţile omeneşti posibile – chiar dacă e femeie. Am vrut să fie inteligentă şi ambiţioasă, ireverenţioasă, agresivă aproape faţă de colegii ei, mergând prea departe – şi în acelaşi timp iubitoare cu copiii ei, nesigură în prezenţa bărbaţilor, vulnerabilă şi plângând prea mult… Realmente, e imposibil ca o femeie să se poarte ca ea şi să reziste. Femeilor nu le este permis să facă genul de greşeli pe care le face Annika. Seamănă oarecum cu o incantaţie: dacă voi continua să scriu şi să vorbesc despre ea îndeajuns de mult, poate că vom ajunge să îi semănăm puţin…

   

     

Liza Marklund: „Cartea nu moare!”


Liza Marklund a inventat o specie: scriitoarea suedeză de romane poliţiste. Şi a mers mai departe, inventînd scriitoarea suedeză care vinde 11 milioane de romane poliţiste în lumea întreagă. La bază, e jurnalistă, semnează încă în paginile tabloidului suedez „Expressen”. Şi-ar fi dorit să scrie un roman cronică de familie, despre Italia din Al Doilea Război Mondial.

A ajuns să scrie despre cazuri de crimă, atentate teroriste şi reporteri de investigaţii care o fac pe detectivii.
Ce crede Liza Marklund despre succesul autorilor scandinavi şi care sînt sursele de inspiraţie, aflaţi din interviul de mai jos.

„Un loc special în iad”

– Care sînt asemănările dintre reportera-detectiv Annika Bengtzon şi Liza Marklund?
– Toate personajele din romanele mele sînt părţi din mine. Annika, de exemplu, a „împrumutat” stilul meu de a lucra ca jurnalist (cînd sînt în perioadele mai proaste). Dar poveştile de viaţă, ambiţiile şi motivaţiile noastre sînt foarte diferite. Annika nu şi-ar părăsi niciodată jobul ei interesant de editorialist pentru a se închide în dormitor şi a scrie romane poliţiste, cum am făcut eu.

– Unde se sfîrşeşte viaţa reală şi unde începe ficţiunea în cărţile Lizei Markulnd?
– Romanele mele poliţiste sînt ficţiune totală. Mereu au fost aşa. Am scris şi două cărţi bazate pe fapte reale. Au fost vîndute tot ca romane de editura mea, Piratförlaget, şi sînt considerate tot ficţiune de mine, de editori, de industria suedeză de carte. De altfel, s-au aflat pe lista bestseller-urilor de ficţiune, nu de nonficţiune.

– Cărţile tale au o latură feministă. Care e condiţia femeii în Suedia de azi?
– Mai avem drum lung înainte. Am scris o carte întreagă despre asta, numită „În iad există un loc special pentru femeile care nu se ajută între ele”. E un citat din Madeleine Albright . Aş putea vorbi încontinuu despre asta, dar mă abţin…

– Ce autori ţi-au influenţat stilul? Ce cărţi deja scrise ţi-ai fi dorit să fie semnate de tine?
– În cea mai mare parte, mă inspir din realitate: ziare,TV, filme. Cel mai bun roman pe care l-am citit vreodată e „La Storia”, de Elsa Morante. Chiar mi-aş fi dorit mult s-o fi scris eu…

„Să vrei prea multă putere, ăsta e răul!”
– Cum crezi că se explică succesul romanului poliţist scandinav în lumea întreagă?
– Tocmai m-am întors din Kenya. Acolo nu au deloc literatură poliţistă. Am mai observat asta şi înainte, în America de Sud, de exemplu. Găseşti tot felul de romane pe listele de bestseller-uri de la ei, dar, pînă de curînd, nici un roman poliţist. Pentru ca oamenii să consume violenţa fictivă, trebuie să trăiască într-o democraţie stabilă, într-o societate sigură. Nu simţi nevoia de brutalităţi literare cînd ai brutalităţi reale, la doi paşi de casă. Poate din acest motiv suedezii sînt atît de bine reprezentaţi pe scena romanului poliţist de azi.
Greu de găsit o ţară mai paşnică şi mai sigură! N-am mai avut războaie din 1809, cînd ruşii ne-au luat Finlanda…

Citeste întreg interviul in Gazeta Sporturilor


Gazeta Sporturilor și Editura Trei lansează miercuri, 9 februarie, romanul poliţist „Explozii în Stockholm”, de Liza Marklund, a doua carte din ”Seria Neagră (ziarul plus cartea fac 13,99 lei).
 
  
  
Editorialistă la tabloidul „Expressen”, Lisa Marklund, o blondă cu privire de inchizitor, a semnat 12 cărţi în 12 ani. În opt dintre acestea, personajul principal este o jurnalistă, Annika Bengtzon, care a ajuns, la un moment dat, subiect de dezbatere şi în Parlamentul de la Stockholm”, scrie ”Gazeta Sporturilor”. Dacă n-ați citit încă acest thriller, vă propun mai jos o bucată delectabilă de investigație ”pe surse”:
 
 
***  
 

Şi‑a aruncat paharul de plastic în coşul secretarei, apoi s‑a dus în biroul ei şi a închis uşa. Sosise vremea telefoanelor. Mai întâi voia să stea de vorbă cu sursa ei din poliţie, care lucra în tura de zi. A format numărul său direct, ocolind centrala sediului de poliţie. A avut noroc: poliţistul i‑a răspuns imediat.

— Cum ai aflat că datele ei personale au fost secretizate? a întrebat‑o el.

— Când a aflat poliţia că victima era Christina Furhage? i‑a răspuns Annika, ocolindu‑i întrebarea.

Poliţistul a oftat.

— La foarte puţin timp după ce‑am ajuns la stadion, pentru că în tribună am dat de lucrurile ei… Dar bineînţeles că procedurile standard pentru stabilirea identităţii au durat mai mult. În cazuri dintr‑astea nu prea te hazardezi, ca să nu greşeşti…

Annika a tăcut, dar când a văzut că poliţistul nu mai spune nimic, l‑a întrebat:

— Şi acum cu ce vă ocupaţi?

— Facem tot felul de verificări… Şi ştim cu siguranţă că n‑a fost mâna Tigrului.

— Cum v‑aţi dat seama? l‑a întrebat Annika pe un ton surprins.

— Nu pot să‑ţi spun, dar ştim că n‑a fost el. A fost mâna cuiva din interior, aşa cum bănuiai încă de ieri.

— Îţi dai seama că azi o să scriu un articol despre chestia asta, nu?

  

  

 

Poliţistul a oftat încă o dată:

— Da, îmi dau seama… Oricum, mersi că ai păstrat secretul timp de douăzeci şi patru de ore.

— Serviciu contra serviciu, a spus Annika.

— Şi ce vrei la schimb?

— Să‑mi spui de ce i‑au fost secretizate datele personale.

— Pentru că în urmă cu trei ani sau patru ani a primit o scrisoare de ameninţare. Se pare că a avut loc şi un incident violent, dar n‑a fost ceva serios.

— Ce incident?

— Nu pot să‑ţi dau detalii. Persoana în cauză nu a fost dată în judecată. Se pare că Furhage ar fi zis cam aşa: „Nu vreau să‑i ruinez viaţa. Toată lumea merită o a doua şansă”. S‑a mulţumit să se mute şi să ceară ca datele ei şi ale familiei sale să fie secretizate, ceea ce a şi obţinut.

— Un gest foarte generos… comentă Annika.

— Aşa‑i.

— Ameninţările pe care le‑a primit aveau vreo legătură cu Jocurile Olimpice?

— Nicidecum.

— Era vorba de o persoană pe care o cunoştea? Poate o rudă?…

Poliţistul a ezitat:

— Da, s‑ar putea spune şi aşa. Atacatorul avea motive pur personale, şi tocmai de‑aia nu vrem să facem public incidentul: ţine de viaţa ei privată… În fine, până acum n‑am găsit niciun indiciu care să ne facă să credem că atentatul de la stadion a fost un act terorist. Credem că atacul a fost îndreptat împotriva Christinei, dar asta nu înseamnă că făptaşul e cineva din anturajul ei.

— O să interogaţi persoana care a ameninţat‑o?

— Am interogat‑o deja.

Annika a clipit repede:

— Vasăzică nu staţi degeaba… Şi ce‑aţi aflat?

— N‑am cum să‑ţi dau detalii, dar pot să‑ţi spun un singur lucru: în prezent, toată lumea este la fel de suspectă…

— La cine te referi când zici „toată lumea”?

  

 CITIȚI ȘI:

Răzbunarea Păpușilor Ninja

”În romanele mele, femeile nu sunt doar o parte din decor”

  

 

— Poţi să‑ţi dai seama şi singură. E vorba de toată lumea care a avut de‑a face cu ea. Să tot fie vreo patru‑cinci sute de persoane. Multe dintre ele pot fi excluse de pe lista suspecţilor, dar n‑am de gând să‑ţi spun care anume.

— Cred că‑s destul de mulţi cei care au carduri de acces pe stadion… a insinuat Annika.

— Spune‑mi câţiva dintre ei.

— Membrii Secretariatului Olimpic şi cei ai Comitetului Olimpic Internaţional, personalul de serviciu al stadionului, angajaţii firmelor de construcţii de pe şantierul olimpic — electricieni, zidari, turnători –, angajaţii firmelor de transport şi ai companiilor de pază, reporterii sportivi ai televiziunilor…

Poliţistul n‑a scos niciun cuvânt.

— Mă înşel? l‑a întrebat Annika.

— Deloc. Ai dreptate: toţi cei pe care i‑ai pomenit au avut, au sau vor avea carduri de acces…

— Dar?…

— Dar n‑o să poţi intra pe stadion în miezul nopţii doar cu ajutorul unui card de acces, i‑a explicat el.

Annika îşi frământa creierii.

— Codurile de securitate! a spus ea după o clipă. Doar un număr restrâns de persoane a primit codurile astea!

— Da, dar deocamdată va trebui să păstrezi tăcerea în privinţa asta.

— Bine. Până când? Şi cine are acces la coduri?

Poliţistul a izbucnit în râs:

— Eşti incorigibilă! Cercetările sunt în curs de desfăşurare.

— E posibil ca alarmele stadionului să fi fost dezactivate?

— Iar uşile să fi fost descuiate?… Fii serioasă, Bengtzon!

La celălalt capăt al firului s‑au auzit două voci în fundal, apoi poliţistul a acoperit receptorul cu mâna şi a spus ceva.

— Trebuie să plec, i‑a spus Annikăi, după ce a luat mâna de pe receptor.

— Încă ceva!

— Ce anume?

— Ce căuta Christina Furhage pe stadion în toiul nopţii?

— Draga mea, asta chiar că‑i o întrebare foarte dificilă! Vorbim mai încolo.

   

Tremurați de frig?


Vă plângeți că nu e căldură în calorifer? Ei bine, se poate și mai rău. Undeva spre Cercul Polar, o jurnalistă de investigații (Annika Bengtzon, personajul principal al romanului polițist Explozii în Stockholm, în orginal: Sprängaren) aflată pe urmele detonatorului unei bombe la stadionul olimpic își cam găsește nașul. Ia vedeți mai jos:

***

Annika tremura. Era frig. Din câte îşi putea da seama, în tunel nu erau mai mult de patru‑cinci grade. Din fericire, în dimineaţa aceea îşi luase o pereche de colanţi groşi, pentru că avea de gând să meargă acasă pe jos. Măcar nu avea să moară de frig. Dar i se udaseră şosetele de la atât mers prin zăpadă şi avea picioarele foarte reci. A început să‑şi mişte degetele de la picioare ca să şi le încălzească un pic.

Avea mare grijă să nu‑şi mişte picioarele prea brusc, de teamă ca nu cumva să detoneze bomba prinsă de spate. La intervale regulate, îşi schimba poziţia, ca să nu înţepenească: dacă stătea pe‑o parte, îşi prindea unul dintre braţe sub trunchi, dacă se întindea pe burtă, o durea gâtul, iar dacă se ghemuia sau se aşeza în genunchi, îi amorţeau picioarele. Striga după ajutor din când în când, iar pe măsură ce trecea timpul, mintea îi devenea din ce în ce mai limpede.

Încă era în viaţă. Spaima i s‑a domolit, iar raţiunea a preluat controlul. Se gândea la un mijloc de a scăpa. Nu era realist să creadă că ar fi putut să‑şi desfacă legăturile şi să fugă de acolo. De asemenea, îi era limpede că nu putea atrage atenţia muncitorilor de pe stadion; probabil că Beata o minţise când îi spusese că deja începuseră lucrările de reparaţii. Ce rost ar fi avut să se apuce de lucru cu o zi înainte de ajunul Crăciunului? În plus, Annika nu văzuse în preajma stadionului nicio maşină şi niciun muncitor. Dacă lucrările chiar ar fi fost demarate, ar fi trebuit să vadă tot felul de utilaje. Şi oricum, toată lumea ar fi plecat acasă de mult: probabil că era seară. Sau poate se înnoptase de‑a binelea. Ceea ce însemna că deja începuseră s‑o caute.

Când şi‑a dat seama că Ellen şi Kalle probabil încă erau la creşă, a izbucnit iarăşi în plâns. Ştia foarte bine cât de tare se enervau angajaţii în astfel de cazuri; Thomas o păţise cu un an în urmă. Iar acum, copiii stăteau acolo, aşteptând să meargă acasă şi să împodobească bradul, iar ea nu mai venea. Poate că nu avea să‑i mai vadă niciodată. Poate că aveau să crească fără ea. Ellen nici nu şi‑ar mai fi amintit de ea, iar Kalle şi‑ar fi amintit‑o vag pe mama lui, mai ales dacă s‑ar fi uitat pe pozele făcute la cabană cu o vară înainte. A început să plângă cu sughiţuri. Era atât de nedrept!

Fragment din romanul Explozii în Stockholm de Liza Marklund

Mai citește:

Dan C. Mihăilescu: ”Miza este femininul, nu intriga detectivistică”

”În romanele mele, femeile nu sunt doar o parte din decor”

Topirea clișeelor despre paradisurile nordice



”Avem un roman axat pe problemele feminității, de la umilința conjugală și socială până la lesbianism și drepturile egalitariste. Miza este femininul, nu intriga detectivistică în sine”, spune criticul Dan C. Mihăilescu într-o telerecenzie a cărții Explozii în Stockholm (Liza Marklund), prezentată de curând la Pro Tv (Omul care aduce cartea).

Este doar primul din cele 8 romane din seria Annikăi Bengtzon, o jurnalistă de investigații și un… ”model”, spune criticul.

Aviz doamenelor noastre care vor să intre în viață cu bocancii și cu mașini 4 x 4, aveți aici un personaj-model. Este o soție-model și mamă a doi copii, are probleme în a se împărți între ziar, investigații și sursa ei din poliție, un ofițer misterios, dar în ciuda acestui vălmășag sentimental conjugal-parental cât se poate de agasant și totuși acaparant, meseria, adevărul, ancheta primează”,

mai spune Dan C. Mihăilescu.

Să-i dăm cuvântul, după care vă propun un fragment dintr-o ședință de redacție în stil suedez:  

 

     

***

 

   

Când a ajuns în biroul redactorului‑şef, toată lumea se strânsese deja acolo. Nimeni nu s‑a uitat la ea când a intrat pe uşă. Annika încă avea porumb printre dinţi, iar geanta mai avea un pic şi îi cădea de pe umăr. Bărbaţii din birou îşi propuseseră să insiste cât mai mult pe ipoteza teroristă.

— Ziarul nostru a rămas mult în urmă din punctul ăsta de vedere, a spus Spike mai tare decât ar fi trebuit, iar Annika l‑a auzit.

În timp ce se întorcea de la cantină, aflase frânturi din ce se întâmplase. S‑a aşezat la unul dintre colţurile îndepărtate ale mesei, iar când şi‑a strecurat picioarele sub masă scaunul a scârţâit uşor.

— Scuze! a spus ea.

Cuvântul a rămas suspendat în aer. Trebuia să‑şi ceară scuze nu numai pentru că scaunul ei scosese un scârţâit. Trebuia să mănânce papara! Cu o oră înainte, stătuse chiar la masa aceea şi susţinuse că atentatorul o vizase pe Christina Furhage şi că explozia nu avea nicio legătură cu Jocurile propriu‑zise, iar acuma bum! Încă o explozie într‑un alt complex olimpic.

— Avem pe cineva la faţa locului?

— Da, Patrik Nilsson a plecat într‑acolo, a spus Spike cu aerul unui om stăpân pe situaţie. Ar trebui să ajungă la Sätra Hall în zece minute.

— Sätra Hall? a întrebat Annika pe un ton surprins. Am crezut că a fost aruncat în aer un alt complex olimpic.

Spike s‑a uitat la ea cu un aer superior:

— Sätra Hall este un complex olimpic.

— Şi la ce foloseşte? Ca loc de antrenament pentru aruncătorii de greutate?

 

 

 

Spike şi‑a luat privirea de la ea:

— Acolo or să se desfăşoare mai multe probe, dar nu ştiu exact care.

— Întrebarea este asta: cum trebuie să procedăm? a intervenit Schyman. Trebuie să reluăm lucrurile pe care celelalte ziare le‑au tot publicat în legătură cu ipoteza teroristă. Şi trebuie să pară că ne‑am gândit la terorişti încă de la început. Cine se ocupă de treaba asta?

— Janet Ullman lucrează în tura de noapte, a spus Ingvar Johansson. Am putea s‑o chemăm la redacţie mai devreme.

Annika se simţea cuprinsă de un vertij care ba o trântea la podea, ba o arunca până în tavan. Un coşmar! Un adevărat coşmar! Cum de se înşelase în aşa hal? Oare poliţia o minţise în toate acele zile? Îşi pusese în pericol reputaţia în cadrul redacţiei, prezentând atentatul potrivit punctului ei de vedere. Oare mai putea rămâne şefă la Investigaţii după tot ce se întâmplase?

— Va trebui să mergem la celelalte complexuri olimpice şi să vedem în ce stare se află sistemele lor de securitate, a spus Spike. Va trebui să chemăm personal suplimentar: cea de‑a doua echipă de noapte, cea de‑a doua echipă de după‑amiază…

Cei trei şi‑au întors piepturile bombate unul către altul, iar din colţul ei, Annika nu le mai vedea decât spinările. Vorbeau unul peste altul, iar Annika s‑a sprijinit pe spetează, respirând din greu. Era terminată. Ştia foarte bine că era terminată. Cum naiba mai putea rămâne la ziar după povestea asta?

Întâlnirea a fost scurtă şi la obiect. Toţi erau de acord cu privire la ce aveau de făcut şi toţi voiau să se pună pe treabă: aveau de gând să scrie cât mai repede materialele despre ipoteza teroristă. Annika stătea stingheră în colţul mesei. Nu ştia cum ar fi putut să se ridice de pe scaun fără să se facă ţăndări. Avea în gât un nod cât o cărămidă.

(Fragment din romanul Explozii în Stockholm de Liza Marklund)

  

Pe aceeași temă:

”În romanele mele, femeile nu sunt doar o parte din decor” (interviu cu Liza Marklund în Jurnalul Național)

Literatura ușoară, dreptul la plictis și câteva explozii

Topirea clișeelor despre paradisurile nordice

   

 


Două cărți de luat pe plajă sau în vârf de munte. Recomandare semnată de Ștefan Agopian în revista 24FUN

 

 

Liza Marklund, Explozii în Stockholm

Cu câteva zile înaintea Crăciunului o parte a stadionului olimpic, aflat în constructie în Stockholm, este aruncată în aer cu o mare încărcatura de dinamită. Poliția descoperă că dinamita respectivă fusese legată pe pieptul unei doamne mai mult decât respec­tabile, Christina Furhage, care era chiar șefa Comitetului Olimpic.

Pe firul poveștii întră o anume Annika Bengtzon, șefa departamentului de investigații al unui tabloid foarte influent. Annika e tânară, deșteaptă și plină de energie. Ea ține romanul și investigația în spate, chiar dacă până la urmă se cacă pe ea de frică, când este rapită și amenințată că va fi aruncată în aer tot cu o încărcătură de dinamită. Spre norocul ei lucrurile se termină cu bine.

Autoarea romanului, Liza Marklund, e nascută în 1962, traiește în Spania, a fost timp de mai multă vreme ziaristă și romanul acesta este primul dintr-o serie de opt.

Éric Fottorino, Dezmierdare de catifea

Mă silesc să scriu cât mai rapid despre cărțile pe care le-am citit deoarece am constatat că le uit foarte repede. Sigur, de vină pot fi cărțile respective, dar la fel de bine poate fi vinovat și un domn numit Alois Alzheimer (1864-1915). Stați linistiți, p-asta n-am uitat-o încă.

Un tătic de vreo patruzeci de ani își crește singur copilul, un baiețel. Ca să fie și mamică se deghizează din când în când în femeie. Din păcate baiețelul este omorât într-un accident de mașina. Dacă citiți cartea o să aflați cine l-a omorât pe copil.


O altă scandinavă se ală­tură, în portofoliul “poliţist” de scriitoa­re nordice al editurii Trei, deja cunoscutei Anne Holt. Liza Marklund a fugit din orăşelul său amorţit de lângă cercul polar la vârsta de 16 ani.   

                      

Devenită ziaristă, a început prin a fi cunoscută pentru cronicile sale angajate, apoi, preluând diverse subi­ec­te pe care i le oferea meseria, s-a apu­cat de scris romane poliţiste, care, toate, distrug sistematic clişeele legate de pa­ra­disurile nordice.

      

Moartea unui președinte 

Cu toate că ţările scandinave au simbolizat decenii la rând emanciparea femeii, reformele sociale îndrăzneţe şi toleranţa, situaţia actuală s-a degradat: şomajul, corupţia, omuciderile, violenţa familială, delic­tele sexuale, toxicomania şi xenofobia au atins cote alarmante, sub ochii neputincioşi ai puterii publice. Prota­gonista acestui roman este detectiva favorită a scriitoarei suedeze, Annika Bengtzon. Ea a luat pe cont propriu ancheta privind moartea preşedintei comitetului olimpic suedez, al cărei trup neînsufleţit a fost găsit pe noul stadion din Stockholm.
              

Reglare personală de conturi

Organizarea Olimpiadei pare definitiv compromisă pentru că atât poliţia, cât şi presa vor­besc despre un atentat terorist. Annika Bengtzon, care tocmai a preluat condu­cerea rubricii de „Afaceri judiciare” a unui mare cotidian, descoperă însă că este vorba despre o reglare de conturi şi, deci, despre un act personal de răzbunare. Asta pentru că victima era o personalitate complexă şi stânjenitoare pentru mulţi: femeie lider – admirată şi iubită de unii, temută şi detestată de alţii -, mamă a unei fiice psihotice, eşuată într-un mariaj ratat.


  

Recenzie apărută pe 6 iulie în revista Timeout.


”Toţii şefii mei de la ziarele unde am lucrat mi-au spus că subiectele mele nu se vând. Acesta este motivul pentru care am început să scriu cărţi”, povestește în Jurnalul Național suedeza Liza Marklund, fost jurnalist de investigație, autoarea romanului polițist Explozii în Stockholm.

 

Întrebată cum de s-a apucat de scris, romanciera răspunde cu un vădit simț al umorului: ”Ei bine, am crescut în mijlocul pădurii la Cercul Polar. Chiar nu era nimic de făcut acolo în afară de a citi şi a scrie”.

Mai departe, povestește cum primele sale scrieri polițiste le-a semnat pe când avea 8 ani, iar eroina de atunci purta același nume cu actualul personaj de succes: Annika. ”Cărţile erau despre mistere şi Annika le rezolva. Era isteaţă şi curajoasă şi intra mereu în bucluc, dar până la urmă izbândea”, își amintește Marklund.

Puterea și agresivitatea reprezintă tema de bază a scriitoarei:

Aşa cum am spus: puterea. Acesta e firul conductor al romanelor mele – şi lumea! Violenţa (şi consecinţele ei, ceea ce numim răul) e doar un instrument pentru a ajunge la putere. „Dacă nu faci ce spun eu sau nu eşti de acord cu mine, te bat sau chiar te omor.”

De ce a renunțat la jurnalism pentru romanul polițist?

Toată cariera mea am scris despre aceleaşi subiecte (violenţa împotriva femeilor, abuzul împotriva copiilor, drepturile omului) şi toţii şefii mei de la toate ziarele unde am lucrat mi-au spus că subiectele mele nu se vând. „Nimeni n-are nevoie de asta, e plictisitor, nimănui nu-i pasă, de ce nu renunţi?!” Iar răspunsul meu era, cu încăpăţânarea unui nebun, acelaşi: „Dar e important! Oamenilor le pasă! Sunt ca şi ceilalţi şi îmi pasă!”. Motivul pentru care am început să scriu cărţi este în principal acesta: canalelor media dominante pentru care am lucrat ca jurnalist nu le plăceau subiectele mele, răspunde Marklund

 

Citește, mai departe, în Jurnalul Național care este scriitoarea preferată a romancierei suedeze și la ce mai scrie în prezent.

Poetica femeii-detectiv


”În literatura polițistă, personajele feminine sunt fie solitare, fără soț și copii, fie lesbiene. Am vrut ca eroina mea să fie căsătorită, cu copii și cu un serviciu”, spune Lisa Marklund despre jurnalista de investigații Annika Bengtzon, personajul principal al unei serii de romane polițiste, care începe cu recenta traducere Explozii în Stockholm.

Annika, jurnalista perspicace care ia urmele unui presupus atentat terorist din timpul Jocurilor Olimpice din Stockholm, nu este eroina tipică ce trage cu pistolul și se ia la trântă cu cei mai fiorși masculi. Autoarea suedeză a vrut un personaj verosimil, cu probleme cotidiene, tot timpul pe fugă, o jurnalistă ocupată până peste cap, care-și neglijează familia și își vede așteptările înșelate.

Lisa Marklund povestește cum soțul ei i-a reproșat că scrie prea mult despre mersul la toaletă, despre transpirație și alte fluide corporale. ”Dar sunt parte din viața oricărei femei. Nu e ciudat că cele mai familiare chestii devin cele mai șocante?”, se întreabă scriitoarea într-un interviu acordat în 2001 ziarului finlandez Helsingin Sanomat.

Romanciera suedeză a trecut de la jurnalism la romanul polițist pe la finele anilor ’90, când a debutat cu primul său policier de succes Explozii în Stockholm.  Ea povestește că mai scrisese pe la 20 de ani niște romane cu niște ”prostioare existențialiste”, pe care nimeni n-a dorit să i le publice.

Cât despre proverbiala ”rețetă a succesului”, Marklund spune că totul ține de tenacitate, de un dram de spirit autocritic, dar mai deloc de inspirație.

Că vorbeam despre personaje verosimile cu nervi cotidieni și griji domestice, iată și o scenă de familie din viața tumultoasă a jurnalistei-detectiv Annika Bengtzon (fragment din proaspăta traducere Explozii în Stockholm):

***

Annika a ajuns acasă puţin după ora opt. Luase un taxi şi se aşezase pe bancheta din spate, iar pe drum o cuprinsese ameţeala. Şoferul era nemulţumit din pricina unei chestii apărute în Kvällspressen şi turuia despre responsabilitatea reporterilor şi despre mijloacele despotice folosite de politicieni.

— Mai bine le spuneţi toate astea unui reporter. Eu sunt femeie de serviciu, îi spusese Annika.

Apoi închisese ochii şi dăduse capul pe spate. Încet‑încet, pe măsură ce se strecurau prin traficul de pe Norr Mälarstrand, ameţeala i se transformase în greaţă.

— Te simţi rău? a întrebat‑o Thomas când i‑a deschis uşa, ţinând în mână o cârpă de bucătărie.

Annika a scos un oftat prelung:

— Sunt doar puţin ameţită.

Şi‑a dat părul din ochi cu ambele mâini şi a simţit că era slinos — trebuia să‑l spele a doua zi dimineaţă.

— A mai rămas ceva de mâncare? a întrebat ea.

— N‑ai mâncat nimic la serviciu?

— Jumătate de porţie de salată… În timp ce mâncam, a apărut o ştire extrem de importantă.

— Mâncarea e pe masă: file de porc cu cartofi la cuptor.

Thomas şi‑a aruncat cârpa pe umăr şi a dat să meargă în bucătărie.

— Copiii s‑au culcat?

— Da, acum o oră, i‑a spus el, întorcându‑se către ea. Erau istoviţi… Şi cred că Ellen s‑a îmbolnăvit. Ţi s‑a părut că dimineaţă era mai obosită decât de obicei?

Annika a încercat să‑şi aducă aminte:

— Nu neapărat. Poate puţin mai alintată… A trebuit s‑o duc în braţe până la autobuz.

— Să ştii că nu pot să‑mi iau liber în perioada asta, i‑a spus Thomas. Dacă se îmbolnăveşte, va trebui să stai acasă cu ea.

Annika simţea că o cuprinde furia:

— Dar ştii bine că n‑am cum să rămân acasă… N‑ai auzit că în seara asta a avut loc un nou atentat la unul dintre complexurile olimpice şi că a murit cineva?

— La naiba! Habar n‑aveam… Am ascultat buletinul de la radioul naţional, dar n‑au pomenit de nicio victimă, a lămurit‑o Thomas, apoi a plecat în bucătărie.

Annika s‑a dus după el. Bucătăria arăta ca după o explozie, dar pe masă o aştepta o farfurie cu mâncare. Thomas îi pusese în farfurie cartofi, carne, sos, ciuperci înăbuşite şi salată verde. Alături de mâncare se afla o sticlă de bere care, cu vreo două ore în urmă, trebuie să fi fost rece ca gheaţa. A pus farfuria în cuptorul cu microunde, l‑a setat la trei minute şi i‑a dat drumul.

%d blogeri au apreciat asta: