Ce faci în weekend? Mergi la mare cu familia sau stai acasă ca să termini raportul de marketing?

Părinţii care au reuşit să aibă o carieră şi un succes material se confruntă adesea cu un adevăr şocant.

Pentru prima oară în viaţa lor, sunt într‑o situaţie în care este dintr‑odată imposibil să obţină note maxime la toate „materiile“ de acasă şi de la serviciu. Cu doar câţiva ani înainte, la facultate sau la primul loc de muncă, cu cât munceau mai mult şi cu cât se străduiau mai mult, cu atât obţineau rezultate mai bune. Laudele din partea familiei, a şefilor şi chiar a partenerilor de viaţă îi făceau să se simtă nişte oameni împliniţi. Să iei un 10 la un examen despre Shakespeare, după o noapte albă, era un motiv de sărbătoare şi de mândrie. Un raport strălucit la marketing care ţi‑a mâncat timpul pe care altfel l‑ai fi petrecut într‑un weekend la plajă, dar care a stârnit admiraţia colegilor era şi el un prilej de mare satisfacţie.

Să privim acum lucrurile din altă perspectivă: trebuie să faceţi acel raport de marketing, dar aveţi trei copii, toţi sub zece ani, care au nevoie de mama. Partenerul de viaţă se plânge că nu mai aveţi timp să staţi de vorbă sau pentru puţină intimitate. Privind înainte, la următoarele patruzeci şi opt de ore care urmează, vă daţi seama că nu aveţi nicio posibilitate să petreceţi puţin timp cu fiecare copil, să vă puteţi bucura de puţină intimitate cu partenerul de viaţă, şi să obţineţi „nota maximă“ pentru raportul de marketing.

Se pare că trebuie să faceţi o alegere dificilă: puteţi alege să obţineţi un calificativ bun pentru raport, dar o notă mică din partea copiilor şi a partenerului de viaţă. Sau să obţineţi o notă mare de la copii şi partenerul de viaţă, dar o notă proastă pentru raportul de marketing şi poate chiar să vă asumaţi riscul de a fi concediată. Aş putea să vă sugerez o a treia alternativă: puteţi încerca să realizaţi un echilibru rezonabil şi să obţineţi câte un 9 de la copii, partenerul de viaţă şi de la şef.

Cum? Să vă mulţumiţi numai cu un 9?

Cei mai mulţi oameni, după ce depăşesc euforia prilejuită de căsătorie şi împlinirea pe care ţi‑o dă rolul de părinte, adesea se confruntă cu această realitate. Totuşi, dacă un părinte vrea să fie corect cu toată lumea şi să nu‑şi neglijeze nici copiii, nici partenerul de viaţă sau şeful, trebuie să se mulţumească să facă o treabă bună numai în măsura posibilităţilor — poate pentru prima oară în viaţă. În viaţa reală, să fii un părinte afectuos şi preocupat de creşterea copiilor poate însemna uneori că, în funcţie de familie şi locul de muncă, să nu te mai aştepţi să faci minuni şi să te asiguri că partenerul de viaţă şi copiii se bucură de prezenţa ta şi beneficiază de atenţia necesară.

Fragment din 

Copilul care îţi dă de furcă. Cinci tipuri de copii „dificili“,

de Stanley I. Greenspan și JaCqueline Salmon

Copilul îți spune că ești ”prost”. Cum îi răspunzi?

Obiectivul general cu un copil sfidător, în mai mare măsură decât cu majoritatea copiilor, este să fiţi pe cât posibil afectuoşi, calmi şi respectuoşi. Să răspundeţi cu flexibilitate lipsei lui de maleabilitate, rigidităţii lui.

De pildă, îl ajutaţi să-și lege şireturile. Îşi trage piciorul.

— Nu aşa de strâns, prostule. Mă doare piciorul!

În loc să spuneţi, „Nu-mi vorbi obraznic!“, puteţi trage aer în piept şi spune, în timp ce-i legaţi din nou şiretul:

— Înţeleg că piciorul tău este cam sensibil. Acum e mai bine?

Într-un alt moment al zilei, când nu mai este atât de mofturos, puteţi încerca să lămuriţi problema de ansamblu şi să-l întrebaţi de ce se înfurie atât de mult şi vă face „prost“ ori de câte ori nu aţi îndeplinit „perfect“ un „ordin“. În acest caz, îl puteţi ajuta să se gândească la faptul că poate este exagerat de dur cu voi, părinţii. Dacă aţi reuşit să‑l ajutaţi să înţeleagă acest tipar şi să-l încurajaţi să devină mai flexibil, reţineţi că probabil va deveni mai dur cu el, se va face „prost“ sau chiar mai rău. Iată de ce o strategie defensivă („Nu-mi vorbi obraznic!“), urmată de o izbucnire nervoasă îndreptată împotriva comportamentului său „răsfăţat, insensibil“ (chiar dacă este de înţeles) nu numai că nu dau rezultate, ba chiar accentuează atitudinea sfidătoare a copilului.

Trebuie să ştiţi că, oricât de mult rău vă face copilul, cu el este şi mai nemilos. Când sunteţi prea dur cu el, nu faceţi decât să intensificaţi atitudinea dură pe care o are faţă de el însuşi, ceea ce-l îndeamnă chiar să se dispreţuiască. Empatia şi flexibilitatea şi câteva explicaţii formulate cu calm îl ajută să înţeleagă că este prea dur atât cu voi, cât şi cu el însuşi.

Fragment din Copilul care îți dă de furcă, de Stanley Greenspan

 

Cine se infurie primul? Ghid pentru parintii cu copii impulsivi

„A-ti iesi din fire”

„A-ti sari mustarul”

„A fi cu glontul pe teava”

„A fi cu capsa pusa”

„A te calca pe nervi”

„A vedea rosu in fata ochilor”

„A lua foc”

„A sari ca ars”

Sunt doar cateva dintre modurile in care exprimam enervarea si furia. Despre „Ce sa faci cand iti iesi din fire?” este vorba in cartea pe care o poti citi atat copiii cat si parintii lor, educatorii sau psihologii. Cu totii simtim enervarea, mai des sau mai rar, in diferite contexte si din varii motive. De data asta, incercam sa intelegem ce ii infurie pe copii si cum isi exprima aceste stari. Caracteristica lor esentiala este impulsivitatea: a injura, a da un pumn, o palma, a jigni, a tranti ceva, a sparge, a arunca cat colo…, lucruri care se pretrec inainte sa ne dam bine seama. Impulsivitate inseamna, asa cum sugereaza numele, a actiona din impuls, fara a astepta, fara a avea capacitatea de a amana.

Copiii se infurie, se enerveaza de obicei in situatii de frustrare. Cand ceva nu le iese, cand nu se intampla asa cum vor sau asa cum s-au pregatit, cand sunt refuzati, cand ceilalti au alte pareri si ii contrazic sau le aduc contraargumente, cand se simt in inferioritate, cand se simt presati de timp sau miza actiunii respective este prea mare. Si copiii, si adultii se infurie mai repede atunci cand sunt intr-o stare de tensiune.

 

Nu uitati! Miercuri, 29 aprilie, lansam colectia de ghiduri psihoeducaționale Ce sa faci… la Carturesti-Verona (de la 18.30):

 

La copii intalnim si situatii in care ei sunt foarte obositi, excitati, suprasolicitati, excesiv de incantati, luati prin surprindere.

Solutia? Dezvoltarea capacitatii de a amana, de a astepta, de a se abtine de la descarcarea imediata. Usor de zis, greu de facut!

De aceea, o serie de discutii despre ce simtim cand ne enervam, despre ce ne place si ce nu, despre momentele cand ne-am simtit jigniti sau amenintati si am avut impulsul de a reactiona impulsiv, o serie de exercitii prin care sa reusim impreuna cu copilul sa cream un spatiu-tampon intre primul impuls si capacitatea de a gandi situatia, de a estima consecintele, toate acestea sunt intodeauna de folos cu conditia sa se desfasoare atunci cand copilul si adultul sunt linistiti.

A avea un timp in care sa discutam cu copilul ce l-a suparat, enervat, ce ii trece prin minte, ce simte este o ideea foarte buna care il va ajuta sa-si dezvolte capacitatile de a se controla, de a amana o reactie impulsiva, de a astepta momentul prielnic in care sa poata exprima ce simte.

Cartea ne invata cum „sa stingem furia” care este resimtita ca un foc, ca un incendiu care ne cuprinde corpul si mintea si cum sa exprimam in siguranta nemultumirea frustrarea, mania, furia, dezamagirea.

Asa vom reusi sa iesim din cercul vicios in care se afla multe familii in care adultii se enerveaza atunci cand copilul se enerveaza si invers. Astfel, nimeni nu are capacitatea de a elabora o situatie stresanta sau dificila si enervarea apare ca o incercare de descarcare imediata a tensiunii resimtite. De aici, ne putem duce cu gandul la violenta fizica, emotionala si verbala si la consecintele care decurg din ea.

Recenzie de Anca (Munteanu) Ganciu,

presedinte al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie „Enrique Pichon Riviere”  

 

 

Joi la Saptamana Psi: Romanii la psiholog. Cuplu, boala si copii

Joi, 6 noiembrie, atelierele Saptamanii Psi vin cu discutii despre cuplu, psihosomatica si parentaj.

Toate intalnirile se vor desfasura in librariile retelei Carturesti, iar intrarea va fi libera. Workshopurile debuteaza la 18.30, exceptie facand cel de la Cluj, care incepe cu o jumatate de ora mai devreme. Nu uitati, cartile de psihologie ale Editurii Trei vor fi reduse cu 25% pe parcursul  saptamanii in reteaua Carturestilor. Iata si programul zilei:

 

• Brasov: Specialista in psihotraumatologie Diana Vasile va invita la o discutie extrem de actuala, in conditiile in care institutia casatoriei se clatina tot mai tare: Singur sau in cuplu?
• Cluj (Iulius Mall): Pe Raluca Anton o stiti poate de la emisiunea ”Jurnal de psiholog” de pe Look TV. Pe langa rolul de pe micul ecran, ea e specializata in terapiile cognitiv-comportamentale, avand experienta practica si de cercetare inclusiv in psihoterapia copilului. Va vorbi (de la 18.00!) despre Ce inseamna sa cresti un copil fericit?

• Bucuresti (Verona): Redactor-sef al editiei romanesti a celebrei reviste ”Psychologies”, Iuliana Alexa a publicat recent la Editura Trei cartea de interviuri ”Romanii la psiholog”. Acesta va fi pretextul de la care va pleca discutia cu invitatii ei: psihologii Aurora Liiceanu si Dragos Cirneci.
• Iasi (Palas): Avand o bogata experienta in psihoterapia sistemica de familie si de cuplu, Cristian Petrescu si-a ales un subiect care intereseaza pe oricine traieste in secolul vitezei, stresului si suprasolicitarii, cand relatia cu perechea ajunge sa fie tot mai superficiala: Intimitatea emotionala in cuplu.
• Timisoara (Mercy):  Anca Munteanu este profesor emerit al Universitatii de Vest din Timisoara. Membru fondator la Asociatiei Romane de Psihologie Transpersonala, si ea va ramane in sfera tematica a cuplului, vorbind despre Iubirea, eterna poveste.
• Constanta: Boala – realmente o sansa? Intrebarea psihologilor Ramona Caracostea, Liliana Popa si Cristina Ghencea suna paradoxal. Va amintesc, insa, ca titlul atelierului trimite la o inedita carte de psihosomatica, ”Boala ca sansa” – e vorba despre ”sansa” de a ne recunoaste si vindeca tensiunile si blocajele sufletesti exprimate prin limbajul afectiunilor somatice.

  

Violența în școală: Cum îl ajuți pe copil s-o gestioneze?

România se află undeva printre primele state în care proliferează violenţa şcolară. Iată de ce publicarea unei cărţi precum cea scrisă de americanca Catherine DePino, Violenţa în şcoală. Ajută-ţi copilul să-i facă faţă, înseamnă un gest salutar şi extrem de bine-venit.

Autoarea este profesor universitar, şefă de catedră în cadrul Departamentului de limbi străine şi engleză de la Philadelphia School System. Are la activ un doctorat în pedagogie şi teoria dezvoltării curriculare. Ceea ce este însă şi mai important e faptul că domnia sa a trăit revelaţia imensului cataclism pe care-l reprezintă violenţa şcolară pentru sufletul infantil. De aici şi pînă la a pune la punct proiecte şi programe de combatere a violenţei în şcolile publice din Philadelphia nu a fost decît un pas.

Într-adevăr, ce-am putea face astfel încît intervenţia noastră, de părinţi sau dascăli, să fie eficientă şi mai ales preventivă? Catherine DePino ne oferă, în volumul citat, scheme ale unor jocuri de rol, sfaturi de intervenţie, modele de dialog, toate acestea fiind mijloace pentru a-i învăţa pe copii să identifice semnele comportamentelor agresive ale colegilor, de ordin corporal sau chiar verbal, să încerce să–şi păstreze calmul prin dialog asertiv, dar şi să ceară cu încredere intervenţia adulţilor învestiţi cu autoritate, fie ei pedagogi sau părinţi.

Faţă cu extrema varietate a agresiunilor, de la simpla batjocură discursivă trecînd prin persecutarea mediatică online şi sfîrşind cu violenţa fizică efectivă, părinţii şi profesorii trebuie să fie pregătiţi pentru a le acorda rapid şi mai ales eficient suport micilor victime. Fireşte că dintr-o asemenea pregătire tehnică e vital să lipsească tonul moralizator sau atitudinea ex cathedra, căci suferinţa sufletească nu are nevoie de neînţelegere. Prin maniera în care decidem să intervenim putem să stimulăm capacitatea copilului de anticipare a intenţiilor agresive din partea colegilor.

Cei mici se cuvine să fie încurajaţi să apeleze la bunul-simţ şi la educaţia morală primită, astfel încît să discearnă efectiv nedreptatea şi violenţa îndreptate împotriva lor. Copiii trebuie să aibă sentimentul propriei demnităţi, dar şi să evite a-i provoca prin ţinută, îmbrăcăminte şi comportament pe cei care abia aşteaptă mărci ale alterităţii pentru a produce agresiunea.

Este necesar ca ei să fie familiarizaţi cu o reacţie promptă şi echilibrată faţă de cei care îi insultă, îi discriminează şi îi terorizează. Şi mai ales nu uitaţi: tăria morală a copilului îşi găseşte sursa de inspiraţie în propriul dumneavoastră caracter! Iată suficiente argumente că volumul scris de Catherine DePino, Violenţa în şcoală. Ajută-ţi copilul să-i facă faţă, reprezintă o adevărată comoară de sfaturi utile pentru părinţi şi dascăli.

Citiți întreaga recenzie a lui Valentin Protopopescu

în Observatorul cultural 

  

Ești un părinte prea sobru sau ”fără imaginație”? Cum te joci cu cei mici?

Joaca este foarte importanta pentru dezvoltarea copiilor. Dar, ca parinti, nu avem mereu timp sau nici chef sa ne jucam cu cei mici. Cum se joaca un parinte mai serios?

Larry Cohen, renumit psiholog specializat in terapia prin joaca, explica ce poti face in caz ca ai o personalitate mai sobra, mai stricta. In alte cuvinte, afla cum sa te joci chiar si atunci cand esti mai putin jucaus!

De exemplu, unul din sfaturile sale este ca, atunci cand ai ajuns acasa, sa te schimbi din hainele de munca in imbracamintea special pregatita pentru joaca. Iar daca ai uitat cum sa te joci, micutul tau te va ajuta sa-ti amintesti pe loc.

Urmareste mai departe sfaturile lui Larry Cohen, autorul cartilor Retete de jocuri si Retete impotriva ingrijorarii, ambele traduse la Editura Trei:

 

  

Sursa text si video: http://www.itsybitsy.ro/scapa-de-anxietati-prin-joc/

  

Lawrence J. Cohen: De ce am scris „Reţete împotriva îngrijorării“

Am scris această carte pentru că văd în cabinetul meu din ce în ce mai mulţi copii care se luptă cu anxietatea.

De asemenea, mai văd anxietate şi când vizitez şcolile, apoi aud despre mai multă anxietate a copiilor când discut cu grupurile de părinţi. Părinţii sunt, şi ei, mai anxioşi. De fapt, sintagma de „părinte elicopter“ a intrat în vocabular pe când scriam această carte. Mulţi dintre colegii mei relatează acelaşi lucru — o creştere semnificativă a numărului de copii care au venit la terapie din cauza fricii, anxietăţii, îngrijorării sau perfecţionismului. Cred că ar fi potrivit s‑o numim epidemie.

În timpul unei convorbiri cu părinţii la o şcoală elementară, am auzit despre copii cărora le era prea frică de apă ca să înoate sau chiar să facă o baie fără un enorm consum emoţional; copii prea speriaţi de a face vreo greşeală, ca să se descurce bine la şcoală; copii care nu voiau să încerce nimic nou; copii paralizaţi şi de cele mai simple alegeri, cum ar fi cu ce să se îmbrace ca să meargă la şcoală; şi copii care nu suportau să fie într‑o altă încăpere decât aceea unde se aflau părinţii, nici măcar ca să se ducă la baie.

  Nu uitați de lansarea de vineri:

 

 

Niciunul dintre copiii aceştia sau din familiile lor nu era înscris într‑un program de terapie — deşi eu împărţisem numeroase cărţi de vizită! O educatoare cu îndelungată experienţă mi‑a spus că, de zeci de ani, le povestea basme copiilor. Dar, de curând, în fiecare grupă avea cel puţin un copil care nu suporta să asculte poveştile, aceleaşi dintotdeauna, pentru că erau prea înfricoşătoare. O profesoară la gimnaziu mi‑a mărturisit că un părinte stăruise ca lucrările copilului să nu fie corectate cu cerneală roşie, pentru că aceasta îl făcea prea nervos.

Nimeni nu ştie de ce anxietatea infantilă este în creştere, dar printre cauzele probabile sunt competitivitatea crescută la şcoală, stresul crescut de acasă, părinţii copleşiţi şi ritmul general al vieţii. Mulţi părinţi se simt neputincioşi când copiii lor devin anxioşi, mai ales când încercările de a‑i linişti nu dau rezultat. E o luptă grea. Sunteţi frustraţi, mânioşi şi îngrijoraţi de viitorul copiilor voştri. Vedeţi cum anxietatea, frica şi îngrijorarea le limitează vieţile şi îi împiedică să fie fericiţi. Vreţi să‑i ajutaţi. Din fericire, puteţi să‑i ajutaţi, în moduri la care probabil nu te‑ai gândit niciodată.

Va exista întotdeauna loc pentru profesioniştii în sănătate mentală, mai ales în tratarea anxietăţii severe, dar lucrarea mea este destinată părinţilor, pentru a o folosi cu copiii lor. Chiar dacă aveţi un copil într‑un program de terapie, puteţi folosi aceste tehnici de joc şi de expresie emoţională acasă, în plus faţă de ceea ce se întîmplă la cabinet. Eu sunt un mare adept al terapiei — cu asta mă ocup —, dar terapiei îi lipseşte puterea relaţiei părinte‑copil, care poate fi o resursă importantă de vindecare şi schimbare. Majoritatea abordărilor anxietăţii infantile îi lasă deoparte pe părinţi, ceea ce eu cred că este o mare greşeală. Abordarea din această carte pune parentajul în centru. Sper că ea va îmbunătăţi relaţia cu copiii voştri, care ar putea fi chinuiţi de anxietate. Veţi găsi, de asemenea, un ajutor pentru propria anxietate — dacă, din întîmplare, suferiţi de aşa ceva.

Fragment din Introducerea lui Lawrence J. Cohen la cartea

Reţete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietăţii şi fricii copiilor

 

Cum comunici cu cei mici și ce poți afla din lumile lor virtuale

…Nu pot să trec cu vederea un alt aspect foarte important, şi anume comunicarea virtuală.

Facebook, tablete, iPad-uri – şi orice alt dispozitiv care devine un avatar al vorbirii noastre. Ce s-a schimbat radical este faptul că relaţiile noastre se petrec în permanenţă live, „se întîmplă“ tot timpul, nu mai există absenţă. Sîntem permanent conectaţi. Ne face lucrul acesta să comunicăm mai bine? Este acest lucru dăunător? Mai degrabă ne-am putea întreba de ce am vrea să fim permanent în legătură cu celălalt, să ştim tot timpul ce face, cum este, unde este.

Serge Tisseron, psihanalist şi psihiatru francez, autor al cărţii Virtuel, mon amour (Albin Michel, 2008), tradusă şi la noi cu titlul Lumea virtuală: avaturi şi fantome (Editura Trei, 2013), atrage atenţia asupra unei confuzii între spaţiul virtual şi cel imaginar. Virtualul este ca un spaţiu de trecere între imaginar (lumea noastră interioară) şi realitate. Aceste două uşi trebuie mereu păstrate deschise. Altfel, există riscul de a ne izola, de ne rupe de realitate.

Părinţii sînt îngrijoraţi pentru timpul petrecut de copii în mediul virtual, şi adesea încearcă să le interzică accesul, fără a se întreba însă ce caută ei acolo. O fetiţă îmi povestea că în ultimul timp stă foarte mult pe Facebook pentru că acolo este în derulare un conflict cu o altă fetiţă şi că el nu poate fi abandonat, ea trebuie să îl ducă pînă la capăt, nu poate renunţa pur şi simplu. Alţi copii confundă ceea ce este personal cu ceea ce poate deveni public şi pun la dispoziţia tuturor informaţii personale. Virtualul poate fi o dovadă foarte clară că există o confuzie între ceea ce înseamnă interior şi exterior, că limitele sînt foarte fragile şi că ceea ce este intim poate deveni cu uşurinţă public. Părinţii pot folosi aceste informaţii pentru a construi împreună cu copiii aceste limite şi un înveliş care să îi protejeze din punct de vedere psihic.

Nu putem comunica astăzi cu cuvintele de ieri. Este nevoie să redescoperim cuvinte noi, să recunoaştem ceea ce simţim, să ne regăsim împreună cu celălalt acolo unde ne-am pierdut tocmai prin prea multe cuvinte goale.

 

Fragment din articolul psihologului Cristina Călărășanu

Cum comunici cu copilul tău apărut în Dilema veche

  

Să mai dai sau nu bani copiilor deveniți adulți?

Mai bine de jumătate dintre tinerii români rămân multă vreme dependenți de banii părinților, care îi ajută să își rotunjească veniturile de la un salariu la altul, arată un studiu recent citat de Digi24.ro.

Cât de indicat este ca părinții să-i încurajezi pe copii să depindă financiar de ei chiar și la vârsta adultă? Când și cum poți să oferi bani tinerilor copii? Aflați un răspuns nuanțat în extrasul de mai jos din cartea Cum să te porți cu copiii tăi deveniți adulți:

Capcana în care putem cădea noi, părinţii, este ideea fantezistă că, atât timp cât copilul va avea nevoie de banii noştri, ne va iubi şi ne va fi recunoscător. În realitate, situaţia stă exact pe dos. Părintele care oferă bani reprezintă pentru copil o sursă de jenă şi de neîncredere în sine pentru copil. De fapt, aici avem de-a face cu un cerc vicios: copilul nu are încredere în el însuşi şi se întoarce la starea de dependenţă, iar dependenţa alimentează insecuritatea şi anxietatea… şi iată cum roata se întoarce.

 

Cum procedaţi însă dacă totuşi doriţi să‑i daţi nişte bani copilului vostru? Cel mai bine este să i‑i oferiţi sub formă de cadou, nu de împrumut. Copiii care au nevoie de bani este puţin probabil să poată achita un împrumut. Ţine de natura umană să fim îngrijoraţi în privinţa unui împrumut pe care nu‑l putem înapoia şi să preferăm să ne distanţăm de persoana căreia îi datorăm banii respectivi. Tot atât de important de reţinut este că părinţii nu trebuie să le ofere copiilor ceva ce depăşeşte resursele lor materiale.

Părinţii este bine să fie atenţi să nu folosească banii ca pe un instrument de control. Ei n‑ar trebui să dorească să‑şi controleze copiii adulţi şi n‑ar trebui să utilizeze banii în acest scop. De aceea, un cadou în bani este mai bun decât un împrumut. Dacă mama şi tatăl îi împrumută copilului bani să‑şi cumpere o maşină, este foarte probabil să dorească să aibă un cuvânt de spus în alegerea ei şi să se supere atunci când acesta nu optează pentru o achiziţie prudentă.

Şi încă ceva foarte important: părinţii n‑ar trebui să‑i permită copilului lor să încerce să‑i manipuleze prin intermediul banilor, sau, mult mai probabil, pretextând lipsa acestora. Doar pentru că nu şi‑a găsit încă slujba viselor lui, nu înseamnă că părinţii sunt obligaţi să‑l întreţină.

  

Miercuri, la SĂPTĂMÂNA PSI PENTRU PĂRINȚI: copilărie prelungită, copilărie regăsită

Miercuri, la Săptămâna PSI pentru părinți, vor fi cinci ateliere extrem de interesante despre divorț, creativitate, adolescență, comunicare și întoarcerea la propria copilărie.

Atelierele vor fi găzduite de rețeaua Librăriilor Cărturești și vor începe de la orele 18.00. Accesul este liber, iar cărțile de parentaj și psihologie a copilului de la Editura Trei vor putea fi cumpărate cu o reducere de 25% în toată săptămâna, în toate librăriile Cărturești (inclusiv prin librăria online).

Iată și programul din cele cinci orașe:

• Brașov: Profesor universitar la Universitatea ”Transilvania”, psihologul Marcela Rodica Luca va aduce în discuție o temă delicată și deloc de neglijat în cuplurile în care apar rupturi: Divorțul – act responsabil din partea părinților.
• Iași (Palas): Sînziana Băltățescu îi așteaptă pe părinți la un atelier despre Ce și cum îi comunic copilului meu. Pare o bagatelă să vorbești cu un ”micuț”, dar suntem oare tot timpul conștienți de mesajele pe care le trimitem și de ce anume (și cât) receptează el din ce-avem noi de zis?
• Timișoara (Mercy): Psihoterapeutul Ali Baeram va vorbi cu părinții despre turbulenta etapă a emancipării și a hormonilor rebeli: Adolescentul între criză și întrebări. (Iar o temă la care se va ajunge cu siguranță privește educația sexuală – temă tratată și într-o carte destul de nouă de la Trei: Adolescenții și sexul)
• Cluj (Iulius Mall): La curent cu ultimele cercetări din psihologia dezvoltării, Laura Visu-Petra ridică problema creativității, nu doar la cei mici, dar și la cei mari: Putem învăța să fim creativi? Despre beneficiile unei copilării prelungite.
• București (Verona):  Autoare a unor inedite cărți de psihologie motivațională, psihoterapeuta Cristiana Levițchi îi va invita pe părinți să se întoarcă în timp la vremea când au fost și ei copii: Propria copilărie și meseria de părinte.