Archive for martie, 2013


Ce este autismul ?


Editura Trei va invita la dezbaterea Ce este autismul ? cu ocazia Zilei Internationale de Constientizare a Autismului – 2 aprilie.

Intalnirea are loc in libraria Carturesti Verona, marti 2 aprilie, ora 18.00.

Vor vorbi:   
Andreea Sorescu
parinte, Director executiv Asociatia Invingem Autismul
Anca Munteanu   
psihoterapeut
Camelia Dumitru
psihoterapeut, traducator

In cadrul acestui eveniment se va lansa si cartea Carapacea protectoare scrisa de psihoterapeuta britanica Frances Tustin.

carapaceaProtectoareFB


Bine-cunoscutul autor Pascal Bruckner se intalneste cu cititorii din Romania, joi 4 aprilie 2013, ora 18.00, in Libraria Carturesti-Verona, unde va avea loc lansarea celui mai recent roman al sau – Casa Ingerilor – publicat de Editura Trei.

Alaturi de Pascal Bruckner vor fi prezenti criticul literar Simona Sora, jurnalistul Luca Niculescu si directorul editorial al Editurii Trei, Magdalena Marculescu.

Pascal Bruckner reflecteaza asupra decaderii umane si a contrastului izbitor dintre viata „civilizata” si cei aflati pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale.

Oare cersetorii sunt reversul fatal al societatii noastre ultraigienizate?

   
blogCasaIngerilor-1

Fragment:

Odată ajunși la etajul cinci, Antonin a trebuit să-și sporească elocvența pentru a le prezenta apartamentul sub cele mai bune auspicii. Din nefericire, femeia înțelegea greu franceza, iar barbatul era nevoit să-i traducă frază cu frază, omițând efectele cele mai studiate. Dublarea sărăcea discursul. Fiindcă era întrerupt des, Antonin pierdea șirul, interveneau completări cu frânturi de engleză, drept care conversația se pierdea într-o franceză stricată propice neînțelegerilor. Știind că deseori decizia aparține soției, Antonin nu o scăpa din ochi, surâzându-i, însă ea se eschiva și îi vorbea tot mai mult bărbatului ei, într-un debit verbal rapid. Câteva cuvinte reveneau în tiradele sale:

Não, meu querido, eu não prefiro (nu, dragule, nu-mi place).

(…)

Antonin a înțeles că afacerea fusese pierdută. La ieșirea în stradă i s-a strâns dintr-odată inima și nu a îndrăznit să se uite pe jos. Barbatul era prabușit pe o bancă, la doar câțiva metri distanță, cu mutra îndreptată spre cer. Urma de vomă, spălată cu multă apă de către portăreasă, era de acum o pată roșiatică, de parcă fix în locul acela ar fi avut loc o crimă. Brazilienii nu au făcut nicio aluzie în privința incidentului. Observând bețivul, soția i-a dat totuși un cot discret bărbatului ei. Stângaci, Antonin s-a crezut dator să adauge:

— Vă rog să mă credeți ca este un cartier foarte sigur și curat.

Au mai vrut să arunce un ochi în parcarea subterană, după care au plecat pe jos, surâzatori, urmați la o distanță respectuoasa de limuzină.

(…)

Căutându-se prin buzunare, a realizat ca își uitase al doilea rând de chei ale apartamentului din Plaine Monceau chiar acolo. Și-a blestemat propria neatenție, și-a aruncat haina pe el și a plecat spre metrou. Probabil că le uitase pe masa din bucătărie. Nici nu a ajuns bine, că a și dat peste ele, fără nicio greutate, fără a mai fi nevoie să aprindă lumina, atât de bine știa pe de rost topografia locului. Ca să nu se mai simtă cu conștiința încărcată, a refăcut vizita de prezentare de unul singur, pe întuneric aproape, repetându-și partitura cu voce tare ca un actor care și-a ratat rolul, iar acum voia să-și repare greșeala. Intrând în joc, a mimat și participarea cumpărătorilor, accentul și extazul lor simulat. Adunatură de fățarnici, bogătani împuțiți! Toți sunteți la fel!

Când a ajuns din nou pe trotuar, vântul începuse să sufle cu putere, anunțând furtuna, prima din noul anotimp. Pe bulevard, felinarele erau stinse, fără îndoială din cauza unei pene de curent. Evident, nivelul calitativ al cartierului coborâse. Antonin abia a apucat să facă vreo câțiva pași dincolo de ușă, când o mâna i-a prins piciorul de sub genunchi. A tresărit și s-a clătinat, cuprins dintr-odată de spaima animalului mușcat de gura de fier a unei capcane. În pofida întunericului, a recunoscut pe loc ticălosul care se prăbușise vomând la picioarele zidului. Se întorsese la locul crimei. Când intrase în imobil, Antonin nu-l observase.

Întins pe-o parte, bărbatul a grohăit:

— Pasează-mi zece euro, îs mort de sete!

Antonin și-a scuturat piciorul pentru a și-l elibera, dar individul îl ținea bine, strângându-l tot mai tare. Avea forță javra, în ciuda stării în care era. Cu celălalt picior, Antonin a încercat sa zdrobească brațul care-l prinsese, lovindu-l cu talpa pentru a-i produce o durere cât mai mare. Văzând ca e pe cale să-și piardă echilibrul, s-a sprijinit cu mâna de perete, cu piciorul rămas liber trăgând o ploaie de șuturi în burta, pieptul și mutra agresorului. Și, pe măsură ce lovea, îl învăluia un imens sentiment de plăcere. Celălalt însă se ținea bine, fără îndoială anesteziat de băutură. Fiindcă insul mai era și gras, Antonin și-a perfecționat din mers loviturile pentru a atinge organele vitale și încheieturile oaselor.

Mizerabilul avea sa plătească pentru agresiune.

Pentru că a vomat la picioarele lui.

Pentru vânzarea ratată.

Puțin câte puțin, bărbatul a cedat, dând din picioare în gol și încercând să-și apere fața. Norocul a făcut ca nimeni să nu treacă pe stradă în momentele acelea, nici oameni, nici mașini. Bulevardul era gol. Abia mai suflând, degustând amara bucurie de a-l lovi pe cel mai slab decât el, Antonin a luat-o la fuga, lasând zdreanța umană prada propriului ei destin. A mers fără țintă vreo două ceasuri pentru a se liniști, întorcând încontinuu privirea peste umăr, tresărind de fiecare dată când trecea o mașină a poliției. Ajuns acasă, și-a aruncat pantofii într-un dulap, perechea lui de Weston scumpi, cumparați de la Londra, uitându-se apoi la ei oripilat. Erau singurii răspunzatori pentru accesul de violență. Ca să-i pedepsească pentru răutatea pe care o dovediseră, a refuzat să-i mai dea cu cremă, jurându-se că nu și-i va mai pune niciodată în picioare.

Peste două zile, răsfoind Le Parisien la birou, a citit la rubrica de fapte diverse că un vagabond fusese descoperit mort, bătut măr, în cartierul unde Antonin se dusese pentru acea afacere imobiliară. Poliția ajunsese la concluzia că fusese vorba despre o reglare de conturi între vagabonzi. Deși Antonin și-a atribuit pe loc paternitatea evenimentului.

 


Ormond McGill a fost un talentat hipnotizator de scenă. Născut în 1913, el a lucrat sub numele de scenă „Dr. Zomb” şi a fost pionierul multora dintre tehnicile folosite de hipnotizatorii din zilele moderne.

Cartea publicată de McGill în 1947 sub titlul de The Encyclopedia Of Genuine Stage Hypnotism, descrie cum pot fi poziţionate găinile pentru a le imobiliza şi a le face să pară hipnotizate. Conform lui McGill, tot ce trebuie să faceţi este să prindeţi cu grijă pasărea de gât, să o puneţi pe burtă pe o masă şi să‑i aşezaţi capul în plan orizontal. Apoi desenaţi cu creta pe masă o linie de circa 60 cm, începând direct de la ciocul ei. Găina va sta apoi nemişcată pe masă.

În timp ce e hipnotizată, găina poate fi făcută să mănânce o ceapă, să poarte ochelari pentru raze X şi să ofere un număr de striptease. Glumesc. De fapt, lipsa de mişcare nu se datorează hipnozei, ci unei imobilităţi tonice, în care găina adoptă un mecanism de apărare intenţionat menit îndepărteze eventuale animale de pradă prin simularea morţii. Pentru a părea că treziţi animalul din starea de transă profundă, pur şi simplu îndepărtaţi capul găinii de linia desenată cu creta.

Fragment din:  

Paranormalitatea

   


Este posibil ca gândurile şi sentimentele să joace un rol în îmbolnăvirea organismului?

Cei doi autori consideră că da; când nu putem să exprimăm ceea ce simţim, prin vorbit, scris sau altă manifestare directă, corpul nostru preia această misiune şi exteriorizează sentimentele prin boală. Afecţiunile cu care ne confruntăm sunt, de multe ori, semne ale mesajelor pe care noi nu reuşim să le transmitem celorlalţi.

Conflictele, tulburările şi dezamăgirile care apar în cadrul relaţiilor cu ceilalţi pot avea efecte reale asupra organismului nostru.” 

Potrivit noilor cercetări, creierul se află într-un dialog constant cu sistemul imunitar, acesta din urmă putând fi afectat nu doar de infecţii, dar şi de anumiţi oameni sau evenimente. Dacă, de exemplu, cineva simte ură faţă de o persoană, este posibil ca în prezenţa ei să manifeste la nivelul pielii iritaţii, erupţii sau alte simptome.

De ce se imbolnavescBolile grave nu sunt însă provocate exclusiv de minte; aceasta poate crea predispoziţii ce accentuează sau uşurează calea factorilor patologici. În perioadele de separare sau pierdere, corpul este mai predispus la boli, aşa că va fi mai probabil să întâmpinăm probleme de sănătate, dar nu înseamnă ca ne vom îmbolnăvi neapărat.

Cartea critică abordarea din medicina convenţională, care ignoră legăturile dintre minte şi corp, bazându-se exclusiv pe principiul cauză-efect. Cei doi autori nu neagă beneficiile medicinei clasice, dar sunt de părere că aceasta ar fi mai eficientă dacă ar lucra în colaborare cu psihanaliza.

Ideile psihanalitice pot fi de folos pentru înţelegerea detaliilor referitoare la motivul pentru care se îmbolnăveşte cineva, dar nu psihanaliza este cea care va vindeca boala. Mai degrabă, ar putea lucra într-o asociere cu tratamentele medicale adaptate, care dau atenţie dialogului şi recunoaşterii umane”.

Ca răspuns la boli, autorii propun un mix între tratamentele medicale convenţionale şi cele care provin din psihologie. O mai bună ascultare, un dialog real între medic şi pacient completează remediile clasice şi ar oferi mai multe şanse de vindecare.

„Practicile medicale pot avea şi mai mult succes atunci când sunt efectuate în contextul mult mai larg al dialogului. Fragmentarea şi alienarea impusă pacienţilor în climatul medical actual acţionează împotriva acestuia”.

   Citește întreaga recenzie pe blogul LecturiDeMămică.

  


Schimbarea trece drept scrierea autobiografică a lui Mo Yan. Asta o face, din capul locului, de două ori interesantă.

Mai întîi, pentru că în cărticica aceasta (care, pe lîngă un roman de dimensiuni medii, e cam cît bobul de orez pe lîngă o pită ardelenească) încape viaţa de pînă prin 2010 a autorului, adică a celui care, în 2012, avea să fie nobelizat în literatură. În al doilea rînd, pentru că autorul acesta chinez, care ţine să se reinventeze stilistic în fiecare carte, are totuşi obiceiul de a asezona introspecţia şi faptul istoric cu fantezia şi cu absurdul, ceea ce, pentru o autobiografie, poate fi şi ca sarea-n bucate, dar şi ca nuca-n Marele Zid Chinezesc.

Mie mi s-a părut că e ca sarea-n bucate. Schimbarea  lui Mo Yan – realistă, fantezistă şi absurdă în egală măsură – schimbă în primul rînd tiparele autobiografiei, pe care o transformă, delicat şi jucăuş, în una dintre cele mai altruiste proze cu putinţă.

SchimbareaCine caută informaţii despre viaţa autorului nu va fi, în nici un caz, dezamăgit, căci va găsi aici o întreagă istorie personală, cu date exacte, locuri precise, confesiuni fără înconjur şi observaţii de atmosferă generală. Numai că – şi aici e marea surpriză a cărţii – personajul principal nu va fi doar scriitorul, ci un cvartet alcătuit din: Mo (adică el), Lu (o fostă colegă de generală, foarte apetisantă), He (un fost coleg de-al lor, cu oarecari pusee în stil Zorba) şi un camion vechi, cu nume ceva mai lung (Gaz 51). Mo se dă adeseori la o parte şi, cu o hîtră generozitate, invită epica să se ocupe de destinele celorlalţi protagonişti. Povestea de iubire a lui Mo (cu cea care-i va fi soţie) ocupă o paranteză de cîteva rînduri. Povestea iubirii lui He pentru Lu ocupă cîteva zeci de pagini (din cele 120 ale întregii cărţi). Iar finalul, un autodenunţ laconic, pune cireaşa pe tortul unei autobiografii atît de ironice încît frizează romanul.

Recenzie apărută în Dilema Veche  

  


De‑a lungul anilor pe care i‑am petrecut ţinând regim, am crezut că fiecare problemă pe care o aveam îşi trăgea rădăcinile din greutatea mea excesivă.

Când intram într‑un magazin şi nu aveau haine pe măsura mea, când mă alăturam unui grup de oameni şi nimeni nu îmi dădea atenţie, când nu mă puteam hotărî asupra profesiei pe care o voiam şi mă simţeam leneşă, inutilă şi proastă, când mă pomeneam singură în fiecare sâmbătă seară, credeam că nefericirea mea are de‑a face cu corpul meu.

Fragment din:

Cand mancareCredeam că atâta vreme cât aveam să fiu grasă, îmi înăbuşeam creativitatea, libera exprimare şi frumuseţea. Când voi reuşi să ajung zveltă, îmi spuneam, va fi un simbol al dispoziţiei mele de‑a primi plăcere; să fiu zveltă va fi declaraţia la adresa mea și a lumii că după atâţia ani, am crezut în cele din urmă că merit să fiu iubită.

Greşeam. Faptul de‑a fi zveltă făcea doar ceea ce putea să facă: m‑a ajutat să mă simt mai uşoară şi mai atrăgătoare în viaţa de zi cu zi şi după standardele societăţii, dar nu m‑a vindecat de suferinţa subiacentă şi de angoasa refulată în copilărie. Şi nu o va face niciodată.

***

Bărbaţi căsătoriţi, relaţii la distanţă, iubiţi care sunt dependenţi de droguri, muncă sau alcool — căutarea lor insistentă este acelaşi lucru cu a crede că dacă slăbeşti, angoasa care te urmăreşte ca o umbră va dispărea. Amândouă sunt nişte fantezii; una implică obţinerea a ceva; cealaltă implică faptul de‑a câştiga pe cineva. Amândouă sunt un mod de‑a spune: „Prezentul (sau trecutul) s‑ar putea să fie cumplit, dar nu trebuie să mă gândesc la el din cauză că viitorul va fi minunat.” Amândouă sunt menite să te distragă; amândouă oferă o ţintă, un ţel spre care poţi înainta neîncetat fără să îl atingi vreodată.

  


Editura Trei  va invita la cea de-a zecea editie a TARGULUI INTERNATIONAL DE CARTE SI MUZICA ce se desfasoara in perioada 21 – 24 MARTIE 2013 la BRASOV BUSINESS PARK.

Grupul editorial TREI va asteapta cu noutati si reduceri de 30% !

Va asteptam !

unici-si-diferiti_bv


Jan Willem Bos este traducatorul in limba olandeza a peste 15 autori romani, printre care Mircea Cartarescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu si Urmuz. A studiat limba si literatura romana la Universitatea din Amsterdam. In timpul studentiei, a facut mai multe vizite in Romania. Intre 1982 si 1984, Jan Willem Bos revine in Romania in calitate de lector de olandeza la Universitatea din Bucuresti.

In 2007, Jan Willem Bos depune o cerere prin care solicita sa-si vada dosarul intocmit de politia secreta…

      

Suspect       

Un specialist in computere reuseste sa creeze un soft prin care cei vii pot comunica cu cei morti. 

Sam concepe un program care ii va permite iubitei sale sa comunice cu bunica ei (Livvie) care tocmai murise de parca nenorocirea nici nu s-ar fi intamplat. Pornind de la toata corespondenta bunii decedate – mesaje e-mail, Facebook, Skype – Sam creeaza o simulare pe computer a lui Livvie, care poate raspunde la e-mail sau videochat ca si cum ar fi vie.

    

Adio     

Un asteroid urias apare pe orbita Pamantului si interiorul lui contine lumi neasteptate, care se deschid din una in alta.

„Poate cea mai bine construita epopee hard SF de pana acum, in linia lui Rendez-vous cu Rama de Clarke.” – Washington Post

   

Eon

              


Fred Vargas uimește din nou prin amestecul de realism și fantezie, atât de straniu pentru un roman polițist. Comisarul Adamsberg se luptă cu nălucile copilăriei, care par să fie mult mai puternice decât un coșmar infantil.

Tridentul lui NeptunÎn acest roman, comisarul Adamsberg trebuie să înfrunte o traumă veche ce i-a marcat copilăria și relația strânsă pe care o avea cu fratele său, în timp ce încearcă să mențină echilibrul departamentului de poliție și să dezlege tainele unei crime obscure, făcute cu un trident.

Scriitoarea îl readuce pe Adamsberg (personaj principal și în Omul cu cercurile albastre) în tumultul crimelor sângeroase, de această dată, însă, aruncându-l de partea cealaltă a dreptății. Avem de-a face cu un personaj negativ mereu în umbre, cu un prieten care nu este ceea ce pare a fi (Danglard), cu șefi de poliție din ce în ce mai suspicioși, dar și cu o hackeriță bătrână (personaj savuros prin bizarerie) – Fred Vargas face combinații inedite, aducând un aer de fantezie în lumea crudă a criminalilor și justiției „oarbe”.

Narațiunea are un ritm alternant, asemeni schimbărilor interioare ale comisarului, purtându-ne între Paris și Quebec, într-un „trasure hunt” de istorii vechi și noi, prea apropiate pentru a fi doar coincidențe. În tot acest amestec, bineînțeles că nu putea să lipsească nici interesul amoros, tratat însă ca temă secundară, drama familială fiind mai puternică decât cea afectivă (chiar dacă nu în totalitate). Păstrând același tip de mister ca în Omul cu cercurile albastre, Vargas se joacă în construirea de fragmente, detalii și simbolistică, provocându-l pe cititor să fie alert la tot pasul.

Citește întreaga recenzie pe BookBlog.ro.

  


DUMINICĂ de la 14.00:

Editura Trei lansează în cosmos

Pasărea Domnului de Mary Doria Russell.

Invitați la numărătoarea inversă de la Târgul de SF & F ”Final Frontier” din Centrul Vechi:

Liviu Radu, Bogdan Perdivară – traducator, Ionuţ Bănuţă – ilustraţie copertă, Mihai-Dan Pavelescu – coordonator colecţia Epsilon Science Fiction

    

blogPasareaDomnului    

Aflați din fragmentul de mai jos de unde începe toată tărășenia:

 

Era, în cea mai mare parte, o interpretare vocală. Exista un acompaniament de percuţie şi posibil instrumente de suflat, dar era greu de spus — încă era mult bruiaj, deşi Jimmy filtrase o parte. Şi era, incontestabil, de pe altă planetă. Timbrele vocilor, armoniile erau pur şi simplu diferite, într‑un mod pe care Jimmy nu‑l putea descrie în cuvinte.

— Vă pot arăta semnături sonore care să pună grafic în evidenţă diferenţele dintre vocile lor şi ale noastre, le spuse, cam în felul în care se poate vedea că o vioară sună altfel decât o trompetă. Nu ştiu cum să zic altfel.

— Ştiu că nu e ştiinţific, dar poţi, pur şi simplu, să‑ţi dai seama, îşi arătă acordul Anne, ridicând din umeri. E ca şi cum ai diferenţia vocea Arethei Franklin de oricare alta, dintr‑o singură notă. E pur şi simplu diferit.

Ascultară fragmentul muzical de la început, în repetate rânduri, nemulţumiţi de fiecare dată când semnalul se transforma în fâşâieli exact când arhitectura muzicală devenea minunată. Apoi, după a treia audiţie, Anne zise:

— OK. Ce putem spune despre ei? Cântă în grupuri şi au un solist. Deci au organizare socială. Putem presupune că respiră aer fiindcă muzica lor se aude aşa?

— Putem presupune că au un fel de atmosferă care propagă undele sonore, zise George, dar nu neapărat una pe care s‑o putem respira noi.

— Au deci chestii precum plămâni şi guri, pot controla aerul expirat, sau ce respiră, continuă Anne cu lista.

— Şi pot să audă, altfel cântatul nu ar avea sens, corect? zise Jimmy.

— Limba nu‑mi sună tonal, zise Emilio, dar e greu de spus atunci când se cântă. Există o structură a frazării. Există consoane şi vocale, plus ceva în gâtlej, de tipul ocluzivelor glotale.

Nu‑i trecu prin cap să se întrebe dacă aveau gâtlej.

  

  

%d blogeri au apreciat asta: