Probabil că voi rupe scrisoarea asta. Cecilia, trebuie să‑ţi spun că atunci când aveam şaptesprezece ani…

Oare scrisoarea era o chestiune de viaţă şi de moarte?

 

Cecilia n‑a mai ezitat. A sărit din pat, a luat‑o prin holul întunecat şi a intrat în birou. A aprins veioza de pe masa de lucru, a deschis uşurel sertarul de sus al fişetului şi a scos dosarul roşu pe care scria Testamente.

S‑a aşezat în scaunul de piele, rotindu‑se în el cu faţa spre birou, şi a deschis dosarul în ochiul de lumină galbenă reflectat de veioză.

 

Pentru soţia mea, Cecilia Fitzpatrick.

Se va deschide numai la moartea mea.

 

A deschis sertarul de sus şi a scos de acolo cuţitul de desfăcut corespondenţa.

De deasupra s‑au auzit paşi agitaţi şi o bufnitură, ca şi când ar fi căzut ceva. Părea disperat. Ea şi‑a dat seama că, pentru a se întoarce acum în Australia, el se dusese probabil direct la aeroport după ce au vorbit la telefon aseară.

Fragment din:

Pentru numele lui Dumnezeu, John‑Paul, ce se întâmplă? Cu o singură mişcare rapidă şi brutală, a deschis plicul. A scos scrisoarea scrisă de mână. Preţ de o clipă ochii ei nu au putut să focalizeze imaginea. Cuvintele parcă dansau în faţa ei.

 

fetiţa noastră Isabel

îmi pare atât de rău să te las aşa

mi‑ai dăruit mai multă fericire decât meritam

 

S‑a forţat s‑o citească aşa cum trebuie. De la stânga la dreapta. Propoziţie cu propoziţie.

(…)

Scrisoarea era scrisă cu pix albastru pe o foaie de hârtie liniată. Se simţea rugoasă la pipăit, ca o hârtie Braille. Probabil că el apăsase tare cu pixul, încercând parcă să imprime adânc pe hârtie fiecare cuvânt. Nu folosise alineate şi nici spaţii.

 

Draga mea Cecilia,

Dacă citeşti această scrisoare, înseamnă că am murit, ceea ce, în scris, sună melodramatic, dar presupun că toţi murim la un moment dat. Tu eşti acum în spital, împreună cu fetiţa noastră Isabel. S‑a născut azi‑dimineaţă devreme. Este de atât de frumoasă, de micuţă şi de fragilă. N‑am simţit niciodată ceea ce am simţit în clipa când am ţinut‑o în braţe pentru prima oară. Sunt deja îngrozit că i se va întâmpla ceva. Şi de aceea sunt nevoit să scriu această scrisoare. În cazul în care mi se întâmplă mie ceva, cel puţin am făcut asta. Cel puţin am încercat să îndrept lucrurile. Am băut câteva beri. S‑ar putea să nu mai fiu coerent. Probabil că voi rupe scrisoarea asta. Cecilia, trebuie să‑ţi spun că atunci când aveam şaptesprezece ani…

  

Interviu cu Emmanuel Carrère: despre ”un erou al timpului nostru”

Eduard Limonov, fost haiduc ucrainean, idol al undergroundului sovietic, cerşetor, apoi valet al unui miliardar din Manhattan, scriitor la modă parizian, soldat pierdut prin Balcani şi fondatorul şi liderul Partidului Naţional Bolşevic, este personajul principal al romanului scriitorului francez Emmanuel Carrère.

Roman biografic sau biografie ficţionalizată, volumul „Limonov„, apărut recent la editura Trei, reconstruieşte viaţa unui personaj real, ivit parcă din paginile unei cărţi.

  

  

Emmanuel Carrère vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre cum a ajuns să scrie o carte despre Limonov, despre asemănările şi deosebirile dintre Eduard Limonov şi Vladimir Putin, dar şi despre percepţia publicului asupra acestui personaj.

 

Câteva fragmente din interviu:

 

Reporter: De ce aţi ales să scrieţi despre Limonov? Ce v-a impresionat cel mai mult din viaţa sa?

Emmanuel Carrère: A trebuit să scriu o poveste despre el pentru o revistă, pentru că eram interesat de subiect. Nu am luat în considerare să scriu o carte, dar era un subiect bun pentru o poveste, datorită a ceea ce era, personalitatea şi istoria sa erau un bun simbol al haosului în Rusia. L-am întrebat cum a fost să fie închis, fusese în închisoare pentru aproape trei ani. Mi-a spus că a fost în regulă, apoi a spus că îşi aminteşte că în una dintre închisori erau grupuri sanitare care erau exact la fel ca la un hotel foarte elegant din New York. Şi, deodată, s-a gândit că niciunul dintre deţinuţii din închisoare nu avea nicio idee despre acel hotel din New York şi niciunul dintre oaspeţii hotelului din New York nu avea idee despre cum era viaţa prizonierilor dintr-o închisoare dură. El a spus „câţi oameni din lume au o asemenea experienţă de viaţă variată?” şi era foarte mândru de asta. Eu i-am înţeles mândria aceasta. M-am gândit că este interesant să spun istoria unui bărbat care a făcut atâtea lucruri diferite. Viaţa lui a trecut prin diferite universuri. Mi-a dat ideea că, dacă spun povestea lui Limonov, în primul rând, voi arăta lucruri interesante despre postcomunismul din estul Europei, în special în Rusia. De asemenea, a fost un fel de roman picaresc, cu genul acela de personaj care trece la diferite medii, diferite tipuri de societate.

Emmanuel Carrère

  

Reporter: V-aţi gândit să faceţi un film despre viaţa lui Limonov?

Emmanuel Carrère: Este un proiect de film în Italia. Este vorba despre un regizor italian.

Reporter: Cum aţi descrie viaţa lui Limonov în doar trei cuvinte?

Emmanuel Carrère: Nu pot să vă spun, dar pot să vă dau două titluri la care m-am gândit. Unul este „o viaţă periculoasă” şi cel de-al doilea titlu – dar nu îmi place să folosesc titluri care deja există – este titlul lui Lermontov (scriitorul romantic rus Mihail Lermontov, n.r.) – „un erou al timpului nostru”.

Locuri ”bântuite”, fire transgeneraționale… și o regină ghilotinată

Aici este vorba de un caz clinic în care apar legături transge­neraţionale invizibile într‑un loc „bântuit“ de amintiri istorice.

 

Amélie lucrează în domeniul asistenţei sociale şi viaţa ei pro­fesională este normală şi fără probleme. În schimb, are în mod regulat o stare proastă, de neînţeles, însoţită de migrene. Ca să aflu autorul sau obiectul acţiunii, eu folosesc de obicei întrebă­rile cine?, ce?, iar ca să aflu circumstanţele acţiunilor sau stărilor, adverbele când?, unde?, cum?, cât?, de ce?“; o întreb, aşadar, de când şi unde.

Ea asociază această stare proastă în legătură cu schimbarea locului de muncă; o dată pe săptămână. De câteva luni, joia, lucrează într‑un vechi castel, devenit centru de formare, unde dispune de o încăpere de consultaţii. Dar acolo şi numai acolo, se simte prost, cu capul prins ca într‑o menghină. M‑am întrebat dacă locul acela avea cumva vreo particularitate. De fapt, da, avea! Este un loc în care a locuit regina Maria‑Antoaneta. Îi propun o ipoteză (pe care să o verifice ea singură) de posibile legături cu Maria‑Antoaneta şi o invit să facă ceva în această pri­vinţă. Ea hotărăşte să cumpere o carte poştală reprezentând‑o pe regină şi să o prindă pe peretele acelei încăperi, apoi, cât timp se află acolo, să‑şi cumpere de la muzeul Luvru o copie a unei broşe a Mariei‑Antoaneta, cu iniţialele ei „MA“ împletite.

Amélie se simte mai bine, dar mai căutăm şi alte dovezi. „Se întoarce“ în timp în genealogia ei, către epoca Revoluţiei, şi găseşte o servitoare la Varennes. Emitem ipoteze istorice: s‑ar putea ca această servitoare să se fi aflat la Varennes în momen­tul arestării Mariei‑Antoaneta, în timpul fugii cuplului regal, şi e probabil să fi existat un schimb de priviri, ba chiar de câteva cuvinte. Faptul nu poate fi dovedit în mod absolut, dar e posibil. Oricum ar fi, migrenele şi starea proastă au dispărut complet.

Să reamintim în treacăt că există numeroase mărturii în care, în anumite locuri, precum palatul Micul Trianon, oame­nii „simt“ şi o „văd apărând“ pe Maria‑Antoaneta, „frumoasa regină martiră“.

Legendele au o viaţă grea şi castelele bântuite nu se află doar în Scoţia. Dar anumite persoane, cele „senzitive“, cum se spune în Brazilia, simt câteodată oamenii şi evenimentele marcante din trecut care s‑au desfăşurat în acele locuri, mai ales dacă sunt însoţite de o moarte violentă.

Fragment din

PSIHOGENEALOGIA

de Anne Ancelin Schützenberger

        

Anina Ciuciu în presa românească: despre rușinea și mândria de a fi rrom

Anul trecut, a scris o carte, „Mândră să fiu rromă“, pe care se temea să o publice. Îi era, în continuare, ruşine de povestea ei.

Apoi, şi-a amintit că multe persoane – nu numai rromi, ci şi români – trăiesc în sărăcie şi nu pot merge la şcoală. Pe ei vrea să îi încurajeze. Cartea, scrisă direct în franceză, a apărut la Paris, la Editura City Editions, în 2013, pentru ca apoi să fie tradusă şi în română. Publicat de Editura Pandora M, volumul a fost lansat de curând şi la Bucureşti, scrie Medeea Stan în prefața largului interviu luat pentru ziarul Adevărul.

Anina Ciuciu (foto: Medeea Stan/Adevărul)

Acceptată la Sorbona, pentru un masterat în drept, Anina Ciuciu povestește cum părinții (dar și bunicii ei) au trebuit să-și ascundă tot timpul originea etnică. Știau ei ce știau, pentru că atunci când secretul a fost dat la iveală, și-au pierdut slujbele, povestește autoarea pentru Adevărul:

Părinţii ne-au povestit, mie şi surorilor mele, că şi ei au fost nevoiţi să se ascundă. Când s-a aflat că sunt rromi, şi-au pierdut slujbele. Tata lucra la un magazin de piese auto. Era contabil. Nu ştim exact ce s-a întâmplat. Într-o zi a fost concediat. Nu mai aveau nevoie de el. Mama, la fel. Avea o slujbă la spitalul din Craiova. Colegii au aflat că e rromă şi a fost dată afară.

Acum, la 24 de ani, Anina Ciuciu poate spune că și-a împlinit visul (și l-a împlinit și pe cel al părinților). Dar până să ajungă să studieze la Paris, a parcurs, alături de ai săi, un lung ocol prin Italia și apoi prin Franța, trăind adesea cu teama că va fi expulzată și fiind chiar nevoită să cerșească, așa cum povestește în interviul de pe site-ul HotNews:

În Italia n-am avut nicio autorizație de ședere, nu aveam niciun document, nu era posibil nici să te gândești la o muncă pentru că nu aveai dreptul la așa ceva si eram totdeauna în pericol de expulzare, pentru ca nu aveam dreptul de ședere pe teritoriu. Singura soluție de a supraviețui era cerșitul și când nu ai de ales, pentru a supraviețui… Nu pot să descriu, este ceva foarte greu, este ceva foarte jignitor, este o umilință foarte grea, de care chiar și astăzi nu îmi face plăcere să vorbesc și încă este o durere.

Despre povestea vieții sale, masteranda sorbonardă a relatat și în fața camerelor de la Digi24 TV, amintind despre bogăția ei spirituală („am triplă identitate: sunt romă, româncă şi franţuzoaică”), dar și despre faptul că suspiciunile față de rromi sunt la fel de vădite și în România, și în Franța. Iar cartea ei se dorește a fi și un răpsuns la toate aceste clișee negative, mai ales că există destule exemple de etnici rromi care au reușit foarte bine în viață:

„Am vrut să reacţionez scriind această carte şi să dau o imagine care se apropie mai mult de realitate (…) Sunt foarte mulţi ca mine care au reuşit. E foarte dăunător pentru comunitate, pentru că nu se vorbește decât de exemple negative”, spune Anina în interesantul interviu luat de Luca Niculescu.

      

Jung și visul casei medievale: „Atunci mi-a venit ideea inconștientului colectiv.“

Küsnacht, 16 ianuarie 1952. Plimbare după micul dejun cu C.G. Vreme însorită. Mi-a povestit din nou, dar altfel decât data trecută, visul său despre casa medievală, astfel:

 

Mă aflu la primul etaj al unei case, mobilată oarecum ca biroul meu, în genul secolului al optsprezecelea. Acum trebuie să văd ce este jos. O scară veche, frumoasă, iar parterul este din secolul al șaisprezecelea – cu o mobilă veche, grea, dar frumoasă. Am gândit, „Ia te uită, nu știam că se află așa ceva aici – poate are și o pivniță.“ Și avea. Am coborât – pereți goi, mortarul scorojit, care lăsa să se vadă cărămizi romane; podeaua era pietruită. Într-un colț era o piatră în care era fixat un inel. Am ridicat-o și m-am uitat dedesubt și jos erau rămășițe preistorice – oase, cranii și vase de lut.

Fragment din: 

Avusese acest vis în timpul vizitei sale în America, la Clark University, împreună cu Freud. I-a povestit visul lui Freud, care l-a interpretat ca pe o dorință de a scăpa de cineva. Freud a insistat asupra acestui aspect, apoi a spus, „Ei bine, trebuie să însemne că vrei să scapi de nevastă-ta.“ Freud nu a luat în seamă nimic altceva din vis decât oasele și craniile, pe care le-a asociat cu moartea cuiva. El a văzut visul numai prin prisma teoriei sale.

Freud era prins în teoria sa, aceasta îi oferea protecție; totul trebuie redus la ceva  derogatoriu, atunci ești într-o poziție superioară. La fel și cu spiritualitatea – pentru Freud nu însemna nimic altceva decât sexualitate. Pentru el totul avea o explicație. L-a rugat pe Jung să-i promită: „Promite-mi că vei susține dogma sexualității. Dacă nu avem nicio dogmă, torentul întunecat al ocultismului ne va lua pe sus și ne va înghiți.“ Freudienii suferă cu toții de folie à deux, de un delir indus, și reduc totul la altceva. În mod contrar, noțiunea lui Jung de inconștient colectiv implică ceva mai amplu și mai mare, care există de sine stătător.

Ne aflam în umbrar când, după ce a terminat de repovestit visul casei medievale, mi-a spus: „Atunci, în acel moment, mi-a venit ideea inconștientului colectiv.“

  

FII BINE CU TINE IN CUPLU: 5 ateliere ”psi” despre cuplu, certuri si fidelitate (la Cărturești-Verona)

Cat dureaza pasiunea intr-un cuplu? Cel mult trei ani, spun studiile. Si ce faci cand se stinge flacara iubirii? Cum iti mai faci timp pentru perechea ta cand vine copilul? Ce faci cu relatia care s-a transformat intr-o rutina fada?

Afla de la psihologi cu experienta cum poti mentine o casnicie sigura, calda si aducatoare de impliniri. 

In perioada 31 martie – 4 aprilie, te invitam in Libraria Carturesti-Verona din Bucuresti la intalnirile Fii bine cu tine in cuplu. Incepand de la orele 18.30, de luni pana vineri, vei putea afla de la psihoterapeutii invitati cum sa te certi„ca la carte”, ce sa faci cand infidelitatea se strecoara in cuplu, cum sa cultivi o relatie durabila, cum sa impaci rolul de parinte cu cel de partener romantic si in ce fel poti sa vorbesti cu umor despre capriciile iubirii.

Fii bine cu tine in cuplu este un eveniment organizat de Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei (ISTT) in colaborare cu Editura Trei si Librariile Carturesti. Invitatii sunt psihologi si psihoterapeuti, membri ai ISTT.

Intrarea la evenimente este libera, iar cartile de psihologie ale Editurii Trei sunt incluse in promotia 2+1 in libraria Carturesti Verona.

  

  

PROGRAM EVENIMENTE  – Libraria Carturesti Verona / Bucuresti

Bogdan Ion: Cearta in Cuplu – Cum sa te certi ca la carte. In zilele noastre, unele cupluri se lasa sufocate de certuri ce scapa de sub control si le erodeaza bucuria de a fi impreuna, in vreme ce altele se pierd in distanta ce apare atunci cand membrii cuplului evita sa se certe, desi traiesc disensiuni importante in relatie. Descopera cum poti aspira spre un echilibru mai bun in cuplu, certandu-te „ca la carte”.
Data: 31 martie (luni) – ora 18.30

Carmen Ragea – Cuplul „in gluma”. De ziua pacalelilor, iti propunem, intr-o formula jucausa, cateva opinii si sugestii despre relatia in cuplu, despre „mecanica” relatiilor romantice si despre cum poti discuta cu zambetul pe buze despre dificultatile casniciei de zi cu zi.
Data: 1 aprilie (marti) – ora 18.30

Monica Lespezanu – De la doi la trei… o poveste provocatoare. Afla in ce fel vei reusi sa-ti asumi cu brio rolurile concurente de parinte, respectiv de partener. Participa la o discutie despre provocarile la adresa cuplului in momentul venirii pe lume a unui copil.
Data: 2 aprilie (miercuri) – ora 18.30

Diana Vasile – Poveste cu sfarsit neasteptat. Credem adesea ca relatia de cuplu, mai ales daca presupune si casatorie, reprezinta o relatie fara sfarsit. In realitatea relationala, ea are un sfarsit, chiar mai multe… Iata o tema care te invita la reflectie, la flexibilitate in gandire si comportament, precum si la o dezvoltare personala si relationala!
Data: 3 aprilie (joi) – ora 18.30

Diana Frazzei – Despre incredere si tradare in cuplu. In asteptarea weekendului, va fi bine-venita o discutie despre cum se impaca dorinta de libertate cu nevoia de apropiere si de siguranta. Afla cum poti sa construiesti o relatie de durata si daca mai exista viata de cuplu dupa tradare.
Data: 4 aprilie (vineri) – ora 18.30

  

Băiatul autist și aventurile sale detectivistice

Pe langa functia beletristica, O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii [reeditata de curand – n.red.] dezvaluie si mici secrete din lumea unei boli psihice relativ necunoscute pentru oamenii de rand: autismul.

Ii debaraseaza de rangul de nebuni pe autisti si ii aduce printre noi, ii face mai simpatici si ne ajuta sa ii intelegem si sa ii acceptam. Ceea ce e deja foarte mult pentru un simplu roman de fictiune, nu? Pentru mine asta face cu adevarat o carte buna. Micile revolutii interioare pe care le declanseaza in fiecare cititor.

Inca de la inceput te prinde prin amanunte neobisnuite: capitolele nu sunt numerotare crescator, incepand de la 1, cum ar fi normal. Va las pe voi sa aflati care e smecheria, de ce cartea incepe de la capitolul 2. Christopher John Francis Boone scrie un roman politist, mai exact el e naratorul romanului de fata. E un baiat aparent normal, locuieste cu tatal sau, mama lui a murit in urma cu doi ani. Intr-o zi gaseste cainele vecinei mort.

  

Mark Haddon este un scriitor lucid şi, în acelaşi timp, extrem de amuzant, care intră perfect în mintea personajului său.

– Ian McEwan

  

De aici incepe si povestea. Pe scurt, politia il crede vinovat de moartea cainelui, vecina la fel, iar Christopher isi propune sa gaseasca adevaratul criminal. Ce intriga si ce te face sa continui sa citesti? In primul rand povestea nu e asa simpla cum pare, prin prisma faptului ca mintea si comportamentul protagonistului nu sunt asa simple cum par.

E un copil autist, la urma urmei. Asta face ca aventurile lui prin lumea adultilor, pe drumuri, investigand si intreband, sa fie povestite si resimtite cu totul altfel. Joaca de-a detectivul are de data asta alte reguli. De exemplu, lui Christopher nu ii place sa fie atins. Uraste culorile galben si maro. Nu intelege expresia faciala a unei persoane, decat daca aceasta ii explica in cuvinte ce anume simte. Se intreaba in permanenta de ce oamenii se asteapta sa fii sincer daca nu vor sa auda adevarul. Cel mai cutremurator lucru mi se pare faptul ca el nu isi poate imagina lucruri. Nu intelege metafore, nu are imagini fictive in minte, nu poate presupune. Totul e concret, masurabil, logic sau demonstrat.

Cronică publicată de Bookblog.

  

”Puricii” de pe vechile televizoare ascundeau rămășițe ale Big Bangului

La începutul acestei săptămâni, site-ul revistei Știință și tehnică relata despre ”o știre importantă despre începutul universului”. Este vorba despre niște măsurători care ”confirmă încă o dată teoria Big Bang-ului inflaționar”, măsurători bazate pe analiza fondului cosmologic de radiații.

În ce constă mai precis această măsurare a ”rămășițelor” Big Bangului? Aflați dintr-un fragment din cartea ”Universul din nimic”, un story cosmologic despre cele mai noi ipoteze și descoperiri din astrofizică.

***

Măsurătorile radiaţiei cosmice de fond din domeniul microundelor, sau RCFM, reprezintă cel  mai important set de observaţii din întreaga cosmologie.

RCFM nu este altceva decât efectul remanent al Big Bangului. Ea oferă o altă dovadă directă, în cazul în care ar mai fi nevoie, că Big Bang a avut loc cu adevărat, deoarece ne permite să privim direct în urmă şi să detectăm natura universului foarte tânăr şi fierbinte din care au apărut ulterior toate structurile pe care le vedem astăzi.

Unul dintre numeroasele lucruri remarcabile legate de radiaţia cosmică de fond este că a fost descoperită în New Jersey, dintre toate locurile, de doi oameni de ştiinţă care habar n-aveau ce caută.

Celălalt lucru este că a existat practic sub nasurile noastre vreme de decenii, potenţial observabilă, dar nimeni n-a sesizat-o. De fapt, s-ar putea să fiţi îndeajuns de vârstnici ca să-i fi văzut efectele fără să vă daţi seama, dacă vă amintiţi de zilele de dinaintea televiziunii prin cablu, când posturile îşi încheiau ziua de transmisie la orele mici ale nopţii şi nu transmiteau reclame până-n zori. Când transmisia se încheia, mai întâi apărea „mira”, după care ecranul se umplea de „purici”, de fapt un „zgomot de fond”. Cam 1% din acel zgomot de fond pe care-l vedeaţi pe ecranele televizoarelor era radiaţia remanentă de la Big Bang.

Originea radiaţiei cosmice de fond este relativ simplu de determinat. Dat fiind că universul are o vârstă finită (să ne amintim că este de 13,72 miliarde de ani), şi când ne uităm la obiecte tot mai depărtate, privim înapoi în timp (deoarece lumina de la aceste obiecte are nevoie de mai mult timp ca să ajungă la noi), şi am putea să ne imaginăm că, dacă ne uităm îndeajuns de departe, am putea să vedem Big Bang-ul însuşi. În principiu, acest lucru nu este imposibil, dar, în practică, între noi şi acea perioadă de început se înalţă un zid. Nu unul fizic, ca zidurile din camera în care scriu aceste rânduri, dar unul care, în mare măsură, are acelaşi efect.

Nu pot să văd dincolo de zidurile din camera mea deoarece sunt opace. Absorb lumina. Acum, când mă uit la cer tot mai mult înapoi în timp, mă uit la univers aşa cum era când era mai tânăr şi tot mai tânăr, dar şi tot mai fierbinte, pentru că el se răceşte începând cu momentul Big Bang-ului. Dacă privesc suficient de departe înapoi, la un moment când universul avea cam 300 000 de ani, temperatura universului era cam de 3000 de grade (pe scara Kelvin) deasupra lui zero absolut. La această temperatură radiaţia ambientală avea o energie atât de mare încât era capabilă să divizeze atomii dominanţi din univers, cei de hidrogen, în constituenţii lor, protonii şi electronii. Înainte de asta, materia neutră nu exista. Materia normală din univers, alcătuită din nuclee atomice şi electroni, consta dintr-o „plasmă” densă de particule încărcate electric, care interacţiona cu radiaţia.

Totuşi, plasma poate fi opacă la radiaţii. Particulele încărcate din compoziţia plasmei absorb fotonii şi îi reemit astfel încât radiaţia nu poate să treacă uşor şi neîntrerupt printr-un astfel de material. Ca urmare, dacă încerc să privesc înapoi în timp, nu pot să văd dincolo de timpul în care materia din univers era în mare parte compusă dintr-o astfel de plasmă.

 

Simona Tache: ”Nu mă mai gândesc deloc la viitor, mă concentrez pe prezent. Face bine la cap”

Cartea pe care Simona Tache a lansat-o împreună cu Mihai Radu, de la Cațavencii, Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut, a ajuns la 8500 de exemplare vândute în doar două luni de la lansare și a stat, pentru o vreme, pe primul loc în vânzările de la Cărturești. Citiți un fragment din interviul cu Simona Tache, publicat recent de revista Unica

  

  

Există oameni sau cărți care te-au influențat în felul în care scrii?

Cu siguranță există, căci suntem cu toții roade ale iubirii dintre felul în care ne-a făcut Mama Natură și experiențele noastre, inclusiv cele culturale, dar nu mi-am propus niciodată să scriu ca X sau ca Y.

De ce te-ai oprit la acest stil, (auto)ironic și plin de umor?

Nu am experimentat mai multe, după care m-am oprit la ăsta. Am scris așa din capul locului, pentru că asta mă reprezintă, așa sunt.

Cu cine ți-ai dori să faci interviul vieții?

Hm… Stai așa să mă gândesc. Uite, cu Steven Hawking. Despre viața lui, nu despre univers, îți dai seama. Despre femei… A declarat deja că sunt un mister și nu le înțelege, deși a avut două neveste.

Ce te motivează să mergi înainte?

Înainte unde? De la o vreme nu mă mai gândesc deloc la viitor, mă concentrez pe prezent. E reconfortant, face bine la cap, recomand genul ăsta de atitudine.

Despre ce îți place cel mai mult să scrii la laptopul argintiu?

Despre lucrurile simple și de râs, cum ar zice Mihaela Rădulescu. Caut mereu râsul, acest Xanax natural. Viața e plină de umor și îmi place să arăt tot timpul asta, pentru că nu văd altă metodă de a o face mai ușor de trăit.

  

Fragment din interviul Simona Tache, în căutarea Xanax-ului natural, publicat de revista UNICA

 

Soțul bătăuș: un portret psihologic

Dependenţa extremă de ceilalţi este cauzată de lipsa amintirilor liniştitoare introiectate.

Acei copii mai puţin norocoşi care au părinţi care îi abuzează sau îi abandonează nu au destule amintiri legate de modul în care au fost calmaţi sau mângâiaţi în timpul copilăriei lor. De aceea, ajunşi adulţi, ei nu se pot calma singuri atunci când sunt stresaţi. De fapt, atunci când se întorc spre ei înşişi, tot ceea ce trăiesc este un vid care se transformă într‑o anxietate şi mai mare. Aşadar, aceşti indivizi trebuie să se bazeze pe alte persoane şi nu pe ei înşişi pentru a se calma.

Fragment din:

Această incapacitate de a se linişti pune într‑o mai mare dificultate persoanele cu tulburări de caracter care au un pattern independent, decât pe cele care au un pattern dependent. De aceea, aceasta reprezintă o problemă mai curând pentru indivizii care abuzează decât pentru victimele abuzului şi este unul dintre motivele pentru care bărbaţii care îşi bat partenerele sunt atât de dependenţi de femeile pe care le abuzează. Ei sunt absolut dependenţi de partenerele lor pentru a‑şi regla senzaţia internă de calm, iar fără partenerele lor ei se simt abandonaţi şi la cheremul haosului lor intern. (…)

Nu este ceva neobişnuit pentru pacienţii cu tulburare de caracter să‑şi exprime sexualitatea ca şi cum ar fi singura formă de apropiere existentă pentru el. De exemplu, unul dintre foştii mei pacienţi îi cerea soţiei sale sa aibă contact sexual cu el în fiecare seară. Atunci când ea îl refuza, el era nemulţumit, comenta şi intrau într‑o tiradă ostilă până când ea ceda. Dacă se întâmpla ca ea să reuşească să se sustragă, atunci el o suna la serviciu şi o obliga să‑i promită că vor avea contact sexual în acea noapte. Fără actul sexual zilnic, sentimentele lui de abandon l‑ar fi copleşit şi ar fi simţit o panică interioară.

Trecutul său era atât de sărăcăcios, încât contactul fizic era singurul mod în care el se simţea „aproape“ de soţia‑mamă, aşa cum care era aceasta simbolizată. Sexualitatea sa era motivată de lipsa unui obiect internalizat care să ofere liniştire, iar dependenţa de soţia sa care regla tensiunea lumii sale interne era aproape totală.