Archive for iunie, 2011



După Prinţesa gheţurilor şi Predicatorul, regina romanului poliţist suedez revine cu o nouă poveste de îţi îngheaţă sângele în vine. Cioplitorul în piatră, al treilea thriller psihologic al Camillei Läckberg, aduce din nou în prim-plan cuplul Patrik Hedström, ambiţiosul poliţist din Fjällbacka, şi Erica Falck, care a tocmai a născut şi trebuie să facă faţă greutăților din noua viața de mămică…

La întoarcerea acasă a lui Patrik, Erica stătea singură pe întuneric, cufundată în gânduri.

Kristina o scosese pe Maia la plimbare şi Charlotte se dusese de mult acasă. Spusele lui Charlotte nu‑i dădeau pace.

Când îl auzi pe Patrik deschizând uşa de la intrare, Erica se ridică în picioare şi merse pentru a‑l întâmpina.

— De ce stai aici, pe întuneric?

Puse câteva pungi de cumpărături pe blatul de lucru din bucătărie şi începu să aprindă lămpile. Licărirea o orbi pentru un moment, până se obişnui cu ea. Apoi se aşeză greoi la masă şi îşi privi soţul, în vreme ce acesta despacheta cumpărăturile.

— Ce plăcut e acasă, zise el voios, uitându‑se în jur. Chiar e bine că mama poate veni să ne ajute din când în când, continuă el, fără a şti că Erica nu îl privea cu ochi buni.

— A, da, o reală plăcere, zise ea, caustic. Trebuie că e grozav să te întorci măcar o dată într‑un cămin curat şi pus în ordine.

— Cum să nu! spuse Patrik, fără a realiza că‑şi săpa singur groapa cu fiecare clipită.

— Atunci poate c‑ar trebui să te gândeşti să mai stai pe‑acasă în viitor, pentru ca lucrurile să fie mai organizate pe‑aici! urlă Erica.

Creşterea bruscă a volumului îl făcu pe Patrik să tresară. Se întoarse, cu o expresie uluită pe faţă.

— Acum ce‑am mai zis?

Erica săltă în picioare, de pe scaun, ieşind ca o vijelie. Uneori, soţul ei era un prost de nedescris. Dacă nu pricepea, ce putea ea să‑i explice?

Se aşeză din nou, în lumina vagă a sufrageriei, şi privi pe fereastră. Vremea de afară oglindea întocmai ceea ce simţea lăuntric. Cenuşie, zbuciumată, aspră şi glacială. Perioade înşelător de calme, cu puternice furtuni ocazionale. Lacrimi începură să‑i curgă pe obraji. Patrik intră şi se aşeză lângă ea, pe canapea.

— Îmi pare rău că sunt aşa tont. Probabil că nu‑i uşor s‑o ai pe mama prin casă, nu?

     

     

Îşi simţi buza inferioară tremurând. Se săturase de plâns. Avea senzaţia că nu făcuse nimic altceva în ultimele luni. De‑ar fi fost măcar pregătită pentru cum aveau să stea lucrurile! Contrastul era într‑atât de mare faţă de bucuria pe care crezuse dintotdeauna că o va simţi la naştere. În clipele ei cele mai întunecate, aproape că îl ura pe Patrik fiindcă nu se simţea la fel ca ea. Latura ei raţională era uşurată, fiindcă cineva trebuia să menţină familia pe picioare. Însă îşi dorea ca Patrik să se poată pune în situaţia ei pentru o secundă şi să înţeleagă ceea ce simţea.

De parcă i‑ar fi citit gândurile, acesta spuse:

— Aş vrea să pot face schimb de locuri cu tine, sincer. Dar nu pot, aşa că va trebui să nu mai fii așa de înverșunată şi să‑mi spui ce se petrece cu tine. Poate că ar trebui să stai de vorbă şi cu altcineva, cu un specialist. Probabil că ne‑ar putea ajuta cei de la centrul pentru îngrijirea copilului.

Erica dădu din cap. Depresia avea cu siguranţă să treacă de una singură. Trebuia. În plus, existau femei cu stări mult mai rele decât ale ei.

— Charlotte a trecut azi pe‑aici, spuse ea.

— Cum se simte? rosti încet Patrik.

— Mai bine… ce‑o fi însemnând asta…

Făcu o pauză.

— Voi ajungeţi undeva cu ancheta?

Citește și:   

Cum scrii un roman polițist: în bucătărie, cu căștile pe urechi

Camilla Lackberg, specialista pistelor false și deplasării indiciilor

Patrik se lăsă pe spate, pe canapea, şi privi spre tavan. Oftă adânc şi spuse:

— Nu, din păcate. Abia dacă ştim de unde să începem. În plus, mama cea ţicnită a lui Charlotte pare interesată mai mult de‑a găsi muniţie pentru conflictul cu vecinul ei, decât de‑a ne ajuta pe noi cu ancheta. Nu ne‑a uşurat deloc munca.

— Despre ce e vorba? întrebă cu interes Erica.

Patrik îi făcu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din ziua respectivă.

— Chiar crezi că vreo persoană din familia Sarei putea să fi fost implicată într‑un fel în moartea acesteia? întrebă Erica.

— Nu, îmi vine greu să cred asta, spuse Patrik. Cu toţii au alibiuri credibile cu privire la unde se aflau în dimineaţa aceea.

— Zău? rosti Erica, pe un ton straniu.

Patrik era pe punctul de a întreba ce anume vroia să spună, când auziră uşa deschizându‑se, iar Kristina intră, cu Maia în braţe.

— Nu ştiu ce i‑ai făcut copilului ăstuia, zise ea iritată. A urlat în căruţ tot drumul la întoarcere şi a refuzat să se potolească. Asta se întâmplă dacă o tot iei în braţe, doar pentru că se agită un pic. O răsfeţi. Tu şi sora ta n‑aţi plâns niciodată aşa mult…

Patrik îi întrerupse tirada, mergând spre ea şi luând‑o pe Maia. Erica îşi dădu seama după ţipetele Maiei că fetiţei îi era foame şi, oftând, se aşeză în fotoliu, îşi desfăcu sutienul pentru alăptat şi culese de‑acolo o căptuşeală fără formă, îmbibată cu lapte. Sosise din nou timpul…

  

Fragment din romanul Cioplitorul în piatră de Camilla Läckberg

  

Reclame

Un titlu incitant în cadrul colecției de psihologie practică a editurii Trei, cu atît mai mult cu cît ne dovedim doar 1% din timp deștepți și 99% proști, cum l-am auzit spunînd pe Dl. Prof. Valeriu Gherghel, pe vremea cînd îmi era profesor la Facultatea de Filosofie din Iași. Cu atît mai mult cu cît sîntem persoane inteligente, de ce ne sînt rezervate ”gafe” prin care am putea fi cu ușurință etuchetați ca ”proști”?, completează psihologul american, Madeleine L. Van Hecke.

Cartea are două mize. Pentru început, se adresează individului: prin lucrul cu sine și puțină atenție, acesta ar putea contracara acele ”unghiuri moarte”, din cauza cărora se comportă prostește, neasumînd o perspectivă corectă asupra lucrurilor. Pînă la urmă, problema nu ține de coeficientul de inteligență, ci de perspectivă sau modul în care ne raportăm la realitatea imediată. Cu alte cuvinte, spune-mi din ce unghi privești, ca să-ți spun cine (cît de deștept) ești.

Cele zece unghiuri moarte identificate de autor sînt:

1. Dacă nu stai să gîndești, pierzi: ia-ți un răgaz de gîndire, distanțează-te de activitățile zilnice care te absorb și gîndește-te la ele; în felul acesta vei lua decizii mai deștepte.

2. Sîntem convinși că știm un lucru, rămînînd orbi la propria ignoranță. Dacă ne-am îndoi, am reuși să învățăm lucruri noi.

3. Uneori nu observăm ceea ce ne e prea familiar sau la îndemînă, ceea ce duce la gafe puerile (”ce culoare are mașina mea?”).

4. Sîntem incapabili să fim atenți la și să ne observăm/ privim obiectiv, corect propriul comportament (”bîrna din propriul ochi”).

5. Sîntem robii propriului punct de vedere, incapabili să vedem contraargumentele celorlalți, să gîndim dintr-un punct de vedere opus.

6. Avem o ”gîndire încorsetată”, care are mereu tendința de a categorisi, eticheta, plasînd totul sub tipare deja existente. Ce-ar fi să începem să gîndim liber, creativ, să vedem lucrurile și altfel decît ne-am obișnuit?

7. Multora necesitatea logică le scapă și simt nevoia să confrunte raționamentele cu faptele. Gîndirea practică folositoare vieții de zi cu zi nu e suficientă, trebuie să ținem cont și de logică.

8. Concepțiile și credințele noastre creează ”unghiul mort” al probelor neconcludente. Nu reușim să gîndim corect, să reunim piesele dintr-un ”puzzle”, deoarece le respingem pe cele care nu sînt conform paradigmei dominante (o concepție de viață și un set de valori deja adoptate, o imagine generală a lumii acceptată).

9. Nu observăm cauzele reale, ascunse ale unui fapt.

10. ”Nu vedem pădurea din cauza copacilor”: atenți la detalii, ignorăm sau desconsiderăm imaginea de ansamblu și nu ajungem să identificăm conexiunile dintre evenimente.

Citeste intregul articol scris de Dana Țabrea pe Boomlit


După ce a debutat la 17 ani cu un poem, scris în engleză, în revista Chicago Review, Alex. Leo Şerban n-a mai publicat versuri decît de cîteva ori, deşi a continuat să scrie.

Pentru că imaginea care însoţeşte poetul, aceea de om „sensibil“, nu-i plăcea, dar, mai ales, pentru că poezia era o chestiune mult prea personală, mult prea intimă, pentru a deveni şi publică. (Excepţie făcînd poemele dedicate Lisabonei pe care le-a publicat sub forma unui album-jurnal, a unui omagiu adus oraşului unde a trăit Pessoa).

 

   

  

De altfel, povestea acestui prim şi ultim volum de poeme – unic şi la propriu, şi la figurat – o spune Svetlana Cârstean, coordonatoarea colecţiei „Cercul poeţilor apăruţi“, în textul de deschidere unde şi aminteşte un interviu mai vechi, realizat de ea însăşi, în care Alex. Leo Şerban îi mărturisea

„teama de a scrie cărţile pînă la capăt, angoasa în faţa formei definitive, a punctului final care nu mai lasă loc de intervenţii, de digresiuni sau bonusuri“.

Ca şi cum literatura nu poate exista decît postum, ca şi cum opera nu ar putea co-exista cu propriul creator, acesta oglindindu-se în creaţie numai de Dincolo. Alte camere, alte glasuri de ieri îşi conţin în titlu propriul principiu artistic şi propriul destin. Cele cinci cicluri de poeme – primul datînd din 1984, ultimul de anul trecut – reflectă, de altfel, „camerele“ interioare ale lui Alex. Leo Şerban de-a lungul anilor, vîrstele sale emoţionale şi culturale succesive, „glasurile“ sale care s-au schimbat în tot acest timp.

   

„orașul tot e

 violet

dar grădina de

lîngă poștă e

albă

ca un cuțit

și femeia trecînd

prin ea

tăiată în

bucățele galbene

roșii verzi

e un vitraliu“    

   

Poemele poartă permanent chipul şi glasul („ghicite, nu descifrate“) celui care le-a scris, sînt aşadar (şi) autoportrete în forme, tonuri şi stiluri variate & variabile. Introspective, metaforice sau descriptive (picturale la propriu şi la figurat), biografice sau livreşti, intertextuale; ermetice sau (doar) sentimentale, fie că e vorba de haiku-uri sau de sonete, de versuri albe sau rimate, pe teme date ori inspirate de operele altor artişti (Bosch, Dürer, Giacometti sau Michaux) cu care întreţin un fin dialog în oglindă, filtrul estetizant al exerciţiilor de sine ale lui Alex. Leo Şerban are întotdeauna rafinament şi o anume exactitate a eleganţei în emoţie şi sens.

Simplitatea şi absenţa absolută a oricăror influenţe artistice fiind atinse în ciclul final, intitulat „Lispoeme“, unde poemele sînt, de fapt, nişte imagini, nişte „capturi“ de scene de viaţă şi de stări de o claritate şi o sensibilitate pure. Aici se vede cel mai bine graţia sa poetică, în aceste poeme finale, retras cu totul în spatele instantaneelor urban-lusitane marcate de absenţa/prezenţa lui Pessoa, dar numai pentru a fi „ghicit“ (nu neapărat şi „descifrat“) cel mai bine. Căci ultima piesă a operei sale, ultimul poem scris de Alex. Leo Şerban (datat 30 noiembrie 2010, ziua împlinirii a 75 de ani de la moartea lui Pessoa) este, de fapt, un omagiu adus frumuseţii, misterului şi dispariţiei. Vieţii.

   

Fragment din cronica lui Marius Chivu din ”Dilema Veche” la volumele lui Alex Leo Șerban Alte camere, alte glasuri de ieri (Editura Pandora M) și Mica dietetică (Editura ART).

  


Mallul poate fi cel mai dificil test al drumului tău spre vindecarea de obsesia cumpărăturilor.

Mallurile te pot stimula în cel mai înalt grad, deseori apelând simultan la toate cele cinci simțuri. Există o știință a „atmosferei“, o construcție psihologică ce poate provoca reacții emoționale care să te convingă să cumperi. Totodată, ești împins să cheltuiești când vezi, în jurul tău, cumpărători fericiți.

  • Imediat ce intri într-un mall, observă cum atenția îți este manipulată. Un anume parfum sau o anumită etalare de produse, o tânără frumoasă care oferă mostre gratuite sau o muzică ce te atrage spre un anume magazin? Toate cele cinci simțuri îți sunt bombardate. Există ceva în „atmosferă“ care pare să îți trezească anumite sentimente sau gânduri?
  • Magazinele — și mallul, ca întreg — sunt special construite ca să te țină acolo cât de mult timp posibil. Ai observant vreodată că nu există ceasuri nicăieri? Nu te mira! Cu cât stai mai multă vreme în mall, cu atât este mai posibil „să dai peste ceva care îți face cu ochiul“. Așa că limitează-ți timpul petrecut în orice magazin. Poartă un ceas. Pune-l să sune sau pune alarma telefonului pentru ca, astfel, să nu cutreieri la nesfârșit printre rafturi.

 

        

   

  • Vizitează doar un număr limitat de magazine. Cu cât mergi în mai multe magazine într-o zi, cu atât vei cumpăra mai mult și, prin urmare, vei cheltui mai mult. Deși compărarea produselor și a prețurilor pare a fi un gest prudent, toată această activitate ți-ar putea slăbi rezistența la tendința de a cumpăra în exces.
  • Ai grijă la acele expuneri de produse care parcă te îndeamnă să ceri sfatul vreunui angajat al magazinului. Cumpărătorii care cer sfaturi pot sfârși prin a cumpăra mai multe decât cei care nu cer sfatul nimănui. Dacă ai de ales între un coș și un cărucior, alege coșul. Vei cumpăra mai puțin. De asemenea, interesează-te de politica de returnare practicată de magazinul respectiv; și părăsește orice magazin care nu îți va înapoia banii pentru produsul returnat, ci îl va înlocui cu un altul.
  • Rezervarea și cumpărarea în rate a unui produs sunt două strategii care te pot proteja de cele mai mistuitoare dorințe. Ambele îți oferă șansa de a distruge vraja creată de mall, de a te opri o clipă și de a lua o decizie chibzuită. Atenție, însă: dacă alegi una dintre aceste două variante, ai grijă ca tranzacția incompletă să nu te bântuie mai apoi aidoma unei melodii pe care nu ți-o poți scoate din minte.
  • Și mai presus de toate, nu te lăcomi. Cercetările au demonstrate ceea ce știi din proprie experiență: după ce ai cumpărat primul produs, rezistența la cumpărături adiționale scade simțitor. Așa că ia o pauză, oprește-te din alergătura după chilipiruri și, dacă este posibil, părăsește magazinul imediat după ce ai cumpărat produsul absolut necesar.

Află mai multe despre terapia dependenței de cumpărături și despre cum să-ți gestionezi banii din volumul

Cum să cumperi sănătos de April Lane Benson

   

 


Flavia de Luce, copilul-minune al literaturii poliţiste, se întoarce cu o nouă aventură!

După uriaşul succes al primului său roman, Plăcinta e dulce la sfârşit, Alan Bradley îşi pune iarăşi la încercare eroina preferată.
O întâmplare stranie tulbură din nou liniştea din Bishop Lacey, acest bucolic sătuc englezesc, cu grădini îngrijite şi păşuni învăluite în ceţuri. Şi de data aceasta e nevoie de talentele Flaviei de Luce – neîntrecut detectiv şi chimist genial – cu riscul ca ora ei de culcare să fie în repetate rânduri depăşită. Pentru că Flavia se află la dificila vârstă de 11 ani. Şi pe lângă asta, trebuie să lupte cu două surori veninoase, să se descurce cu imaginea fantomatică a unei mame pe care n-a apucat s-o cunoască, să accepte răceala unui tată absorbit de clasoarele lui cu timbre… şi, în plus, să mai rezolve şi acest caz dificil! Rupert Porson, păpuşar vestit, a suferit în timpul unui spectacol cu marionete un şoc… electric şi, din păcate, a părăsit această lume.
Excentrica lui asistentă pare suspectă, dar nu este singura. Prin poveste bântuie şi Meg Nebuna, locuitoare a pădurii Gibbet, unde se găsesc rămăşiţele unei vechi spânzurători – scena unui episod întunecat din trecut. În toiul intrigii mai aterizează şi un pilot german îndrăgostit de surorile Brontë, care a riscat totul doar pentru a survola ţinuturile mlăştinoase şi colinele acoperite de iarbă neagră. Şi lista suspecţilor se extinde…
Cum va dezlega neastâmpărata Flavia misterul şi la ce îi vor folosi de data aceasta cunoştinţele extinse de chimie rămâne să descoperim.

«O performanţă desăvârşită care întrece un debut deja remarcabil.» – Houston Chronicle

«Absolut încântător… o demonstraţie de ingeniozitate… Ceea ce ne seduce este vocea plină de haz a Flaviei şi distribuţia excentrică a personajelor. » – People

«Bradley preia elementele clasice ale unui roman poliţist şi le subminează, iar rezultatul e o poveste alertă, cu nerv, care nu trenează niciun moment.» – Entertainment Weekly

Alan Bradley trăieşte în Canada, a publicat numeroase poveşti pentru copii, precum şi o carte de memorii (The Shoebox Bible, în 2004) şi a lucrat ca jurnalist în presa canadiană.
Buruiana care împleteşte ştreangul este al doilea dintr-o serie de cinci romane, serie a cărei protagonistă este Flavia de Luce, fetiţa detectiv pasionată de chimie.
Primul roman din seria respectivă, Plăcinta e dulce la sfârşit, a fost tradus în 36 de limbi şi a fost recompensat în 2007 cu Dagger Award, precum şi cu numeroase alte distincţii literare.


Virginia Satir, pionier al psihoterapiei de familie profund inspirata de gestalt-terapie si orientarea experientiala, ofera lumii acest ghid al vietii de familie, de o infinita valoare sociala: Arta de a fauri oameni. Premisa de la care pleaca este aceea ca daca parintii ar sti cum sa creeze o viata de familie sanatoasa (explicatia pentru ce inseamna sanatoasa este destul de complexa), lumea ar fi cu totul alta, intr-un sens mai bun.

Mesajul meu dintotdeauna este ca exista o legatura puternica intre viata de familie si tipul de adulti in care se vor transforma copiii familiei respective.

Tema este multistratificata prin nivelurile de intelegere si actiune, iar implicatiile pe care le presupune sunt prea mari pentru a o ignora. Personal, visez la o societate in care cei care sunt pe cale de a face copii sa fie obligati legal sa frecventeze cateva luni de cursuri intensive de parenting si de viata de familie.

 
Din cercetarile-experienta proprie pe care le-a intreprins, Satir explica existenta a patru aspecte-cheie ale vietii de familie, carora trebuie sa le acordam atentie si ingrijire speciala: stima de sine a membrilor familiei, comunicarea, sistemul familial (regulile) si legatura cu societatea. 

Indiferent de problema care aducea familia in cabinetul meu – o sotie infidela, un sot deprimat, o fiica delincventa sau un fiu schizofrenic -, descopeream, curand ca tratamentul era acelasi. Daca doream sa usuram durerea familiei, trebuia gasita o solutie pentru a schimba acesti patru factori-cheie.

Pentru a-si face principiile cunoscute si intelese de catre orice cititor (in fond, cand este vorba de psihologia familiei, cu atat mai mult aceasta trebuie inteleasa de toata lumea), autoarea foloseste imagini si metafore foarte pragmatice si eficiente. Cea mai semnificativa dintre ele este metafora prin care ne face sa intelegem ce inseamna o familie sanatoasa. Astfel, ea diferentiaza familiile care „favorizeaza dezvoltarea”  de familiile care „nu favorizeaza dezvoltarea”.
 
  
  
 
Aproape fiecare capitol al cartii dedica un moment unei incursiuni in propria copilarie si viata de familie de la inceputurile noastre, ceea ce da abordarii experientiale a Virginiei Satir si o nuanta psihodinamica, nepretuita si pentru care adeptii teoriilor inconstientului si ai primilor ani de viata vor fi foarte recunoscatori.
 
Pentru ca vorbim de o carte de „self-help” in esenta, deci aplicabila si pragmatica, vom intelege diferite tipologii de parinti, de copii, de familii, diferite modalitati in care putem sa invatam sa raspundem problemelor de familie si de cuplu. De exemplu, autoarea identifica patru tipare de comunicare:
  • impaciuitorul,
  • evaluatorul,
  • acuzatorul si
  • confuzul.
 
Pentru intelegerea fiecarui tipar in parte, ni se propun exercitii postural-corporale cu jocuri de rol, in care unul din parteneri joaca pe rand, dupa indicatii precise, rolul acuzatorului si al celorlalte tipologii, iar cel de-al doilea partener incearca sa faca fata unei astfel de comunicari defectuoase. Experimentarea fizica a exercitiilor propuse, de inspiratie gestalt-moreniana, au rolul de a ne face sa intelegem, prin trairi corporale (de exemplu, daca jucam rolul impaciuitorului o vom face stand in genunchi si cu mana intinsa, cersind) sentimentele pe care ni le generam noua si celor din jur prin adoptarea unui anumit stil de comunicare si de punere a unei probleme. Capitolul „Jocuri de comunicare” poate fi o mina de aur pentru familiile sau cuplurile care au deschiderea si dorinta de a experimenta intr-un mod creativ si amuzant modalitati de imbunatatire a contactului si intalnirii in comunicare. ()
 
Citeste mai departe recenzia psihoterapeutei Mihaela Costea pe revista virutală CafeGradiva.
 

Ce ascund cercurile albastre


A doua zi dimineaţă, cercul mare fu găsit pe strada Cunin-Gridaine, în arondismentul 3. Nu avea în mijloc decât un bigudiu.

Conti îl fotografie.

Noaptea următoare le aduse un cerc pe strada Lacretelle şi un altul pe strada Condamine din arondismentul 17, încercuind, unul, o poşetă veche, iar celălalt un beţişor de curăţat urechile.

Conti fotografie poşeta, apoi beţişorul, fără să facă vreun comentariu, dar în mod evident agasat. Danglard rămânea tăcut.

Următoarele trei nopţi furnizară o monedă de un franc, o fiolă de Surgector, o şurubelniţă şi, ceea ce îi mai ridică moralul lui Danglard, dacă se poate spune aşa, un porumbel mort, cu aripa smulsă, pe strada Geoffroy-Saint-Hilaire.

Adamsberg, impasibil, zâmbitor, îl descumpănea pe inspector. Continua să decupeze articolele din presă care făceau aluzie la omul cu cercurile albastre şi să le expedieze fără nicio rânduială în sertar, dimpreună cu fotografiile pe care i le furniza treptat Conti. Acum toate astea erau deja cunoscute la comisariat, iar Danglard îşi cam făcea griji. Dar mărturisirile complete ale lui Patrice Vernoux tocmai îi dăduseră lui Adamsberg un statut de neatins, deocamdată.

Cât are să mai ţină povestea asta, domnule comisar? îl întrebă Danglard.

Care poveste?

Păi, chestia asta cu cercurile, pentru numele lui Dumnezeu! Doar n-o să ne ducem să ne reculegem în faţa unor bigudiuri în fiecare dimineaţă, ce naiba!

A, cercurile! Da, poată săţină multă vreme, Danglard. Chiar foarte multă vreme. Dar ce importanţă are? Dacă facem asta sau ailaltă, ce mai contează? Sunt amuzante bigudiurile.

Atunci ne oprim?

Adamsberg înălţă capul cu bruscheţe.

Dar nici nu poate fi vorba de una ca asta, Danglard, nici nu poate fi vorba.

Vorbiţi serios?

Cât se poate de serios. Chestia asta va lua proporţii, Danglard, ţi-am mai spus-o.

Danglard dădu din umeri.

O să avem nevoie de toate documentele astea, reluă Adamsberg, arătând spre sertar. Poate că ne vor fi indispensabile după aceea.

După ce, Doamne sfinte?

Nu fi nerăbdător, Danglard, doar nu doreşti moartea unui om, nu-i aşa?

A doua zi, fu găsit un cornet de îngheţată pe bulevardul Docteur-Brouardel, în arondismentul 7.

Fragment din romanul „Omul cu cercurile albastre”, de Fred Vargas, Editura TREI, Colectia Fiction Connection, 2011.

«Personajele din cărţile lui Fred Vargas sunt pe cât de anarhiste şi stranii, pe atât de savante. Unul este pasionat de Antichitate, altul împătimit de oceanografie… cert este că modul lor de a vedea lumea doboară orice conformism, dezminte cu umor şi fantezie ordinea prestabilită a lucrurilor.»
Le Magazine Littéraire

Fred Vargas s-a născut la Paris, în 1957. Este cea mai cunoscută autoare de romane poliţiste din Franţa. De formaţie istoric şi arheolog specializat în Evul Mediu, Fred Vargas este cercetătoare la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique). A început să scrie pe la mijlocul anilor ’80. Trei dintre romanele ei au fost recompensate cu premiul International Dagger Award (unul dintre cele mai renumite premii literare din Marea Britanie, decernate romanelor poliţiste şi de suspans traduse în limba engleză), fiind primul autor care a înregistrat o asemenea performanţă. Numele real al autoarei este Frédérique Audoin-Rouzeau, Fred Vargas fiind un pseudonim literar inspirat de unul dintre personajele interpretate de Ava Gardner în filmul „The Barefoot Contessa” (1954). Cărţile lui Fred Vargas se vând în milioane de exemplare în întreaga lume.


Julian insista să folosească tastatura calculatorului cu ochii închişi. Era o activitate oarecum meditativă.

Când răspundea, de pildă, la e-mailuri, îşi tasta cu o viteză ameţitoare calea de la un câmp de text la altul, fără să arunce nicio privire pe monitor. La câmpurile pe care le umplea nu era atent decât cu ochiul minţii şi se deplasa de la o intrare la alta prin combinaţii de taste.

 

   

      

Deoarece şi comunicarea noastră externă era anonimizată şi securizată prin diverse mecanisme, e-mailurile nu plecau de pe laptopurile noastre, ci de pe un computer la distanţă, iar legăturile erau exasperant de încete. Când tastai un cuvânt, îţi apărea pe monitor cu mare întârziere. Julian, însă, era ferm decis să rezolve totul cu viteza fulgerului, orbeşte.

„Să lucrezi fără feedback optic e o formă de perfecţiune, înseamnă să învingi timpul”, îmi explica el.

Şi îşi termina treaba cu mult înaintea computerului său.

La vremea aceea, primeam deja donaţii în contul PayPal şi ne făcuserăm un obicei din a trimite e-mailuri de mulţumire la intervale de timp regulate. Prin gestul acesta ne arătam recunoscători şi le scriam susţinătorilor noştri că donaţia lor e foarte importantă pentru noi şi reprezintă o investiţie în libertarea de informare. Ne ocupam de această sarcină pe rând şi de data aceasta îi venise rândul lui Julian să trimită e-mailul colectiv şi să introducă adresele actualilor donatori.

    

      

     

Julian şedea, aşadar, pe canapeaua mea, scăldat în lumină galbenă şi învelit în două pături de lână, şi îşi scria e-mailurile. Lângă mine, clămpănea, cloncănea şi lovea în taste, până când şi-a încheiat brusc aria cu un „God damn!” şoptit. Făcuse o greşeală. Deoarece e-mailul respectiv era trimis mai multor persoane, Julian trebuia să transforme „to” în „bcc”, pentru ca numele celorlalţi donatori să nu fie vizibile fiecărui destinatar. Şi exact aici greşise. Însă trimisese deja e-mailul.

Din cauza acestei gafe s-a produs în februarie 2009 prima şi ultima noastră scurgere de date proprii. Reacţiile la acest e-mail de mulţumire nu au întârziat să apară.

  • „Vă rugăm să folosiţi Blind Carbon Copy (BCC) când trimiteţi e-mailuri de acest gen… ” sau:
  • „Mă gândesc că un BCC ar fi mai potrivit, în cazul în care nu doriţi să se scurgă 106 adrese de e-mail ale susţinătorilor dumneavoastră”.
  • Unul dintre destinatari ne propunea: „Dacă nu cunoaşteţi diferenţa, nu ezitaţi să mă contactaţi, vă ofer consultanţă cu cea mai mare plăcere „.

Julian şi-a cerut scuze. Julian? Nu, Jay Lim, expertul nostru juridic din departamentul WikiLeaks Donor Relations, pentru relaţiile cu donatorii.

Destinului îi place să joace feste oamenilor, la fel şi nouă. Printre donatorii cărora le mulţumiserăm de data aceasta figura şi un anumit Adrian Lamo. Un fost hacker destul de celebru, care ulterior avea să fie răspunzător pentru arestarea presupusei noastre surse Bradley Manning.

„Ia uite, ce scârbă”, a spus Julian, când a descoperit ce ni se trimisese.

Am accesat căsuţa poştală. Primisem într-adevăr un nou „document secret”: cineva ne trimisese ca leak oficial propria noastră listă de donatori, însoţită de o notă nu foarte amabilă. În mod normal nu ne cunoaştem sursele. Însă Lamo avea să recunoască mai târziu că el ne trimisese propria noastră gafă. N-am avut încotro, a trebuit să o publicăm.

A fost interesant. Pentru că filozofaserăm deja de multe ori despre ce s-ar întâmpla dacă am fi nevoiţi să publicăm ceva despre organizaţia noastră. Eram amândoi de aceeaşi părere: şi ştirile proaste trebuiau publicate. Leak-ul acesta a avut însă un ecou pozitiv în presă. Măcar eram consecvenţi. Dintre donatori nu s-a plâns nimeni.

Fragment din WikiLeaks. Mărturisirile purtătorului de cuvânt al celui mai periculos website din lume de Daniel Domscheit-Berg

  


Anne Holt este una dintre cele mai citite scriitoare. La începutul anului cifra exemplarelor vândute în întreaga lume se apropia de şase milioane. A fost ministru norvegian al Justiţiei, a lucrat în poliţie, a profesat ca avocat, s-a apucat la un moment dat de scris romane poliţiste pentru că „dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. Cu experienţa mea în justiţie şi în poliţie, a fost cumva o urmare firească să-mi încerc mâna în acest gen de romane.” Şi a reuşit. La noi i-au apărut trei titluri, toate publicate de Editura Trei. Ultimul dintre ele – ”Doamna preşedintă”, își începe cronica Stelian Țurlea în suplimentul ZF, ”Ziarul de duminică”.

 

        
   

O carte care se petrece la câţiva ani după 11 septembrie 2001, când în FBI şi în lume s-au schimbat multe. După acel septembrie, când CIA a fost în mare măsură discreditată, Biroul a trecut, într-un timp record, de la statutul de organizaţie poliţienească având ca principală sarcină combaterea criminalităţii tradiţionale în interiorul ţării la acela de vârf de lance în lupta împotriva terorismului. Un vânt de eficienţă patriotică sufla în toate organismele, instituţiile şi organele statului american. Anne Holt explică ea însăşi, la un moment dat:

„Naţiunea cea mai puternică de pe planetă fusese întotdeauna ameninţată de anumite ţări şi state. Dar, după căderea şi fărâmiţarea Uniunii Sovietice, teama de un atac tradiţional practic dispăruse. Deoarece americanii aveau interese peste tot în lume, era important ca ei să-şi concentreze atenţia asupra naţiunilor ostile şi asupra statelor inamice, susceptibile să agreseze Statele Unite din raţiuni ideologice, economice sau teritoriale. Şi, ca întotdeauna, aşa se întâmplase. Dar, în acea zi de 11 septembrie, Statele Unite nu fuseseră atacate de niciun stat. (…) Noii duşmani ai Americii erau nişte indivizi, cu experienţa lor, cu măreţia lor şi cu punctele lor slabe. Ei nu trăiau într-un singur loc, într-un sistem, şi nu-şi purtau drapelul în aşa fel încât să fie văzuţi. Ei nu plecau la război mânaţi de un ordin, ci din convingere. Nu erau legaţi printr-o cetăţenie sau printr-o apartenenţă naţională, ci prin credinţă şi îndoială, prin ură şi dragoste.”

De la un anume sentiment de ură, dragoste şi răzbunare pleacă şi această carte. Anne Holt îşi imaginează o poveste în care, în SUA care chiar s-au schimbat după septembrie 2001, a fost aleasă preşedintă o femeie – Helen Lardahl Bentley, cu origini norvegiene. Ea decide ca prima ei vizită în străinătate să se desfăşoare în ţara strămoşilor ei, renumită pentru nivelul înalt de viaţă şi pentru absenţa actelor de terorism. Într-o asemenea ţară actele de terorism nu pot fi imaginate. Greşit! spune Anne Holt. Într-o lume care s-a schimbat enorm, nicio ţară nu mai este sigură. Dovada – în chiar ziua în care ajunge la Olso, preşedinta americană este răpită din hotel, noaptea, de sub nasul forţelor de securitate enorme, americane şi norvegiene. Şi nimeni nu are nici cea mai mică idee cum s-a putut întâmpla.

Intră în acţiune acum cuplul drag scriitoarei – poliţistul Yngvar Stubo şi soţia sa Inger Johanne Vik – care începe să dezlege firul.

   

Citește continuarea cronicii în ”Ziarul de duminică”.

  


   

        

 

Poveste: Supa rece spaniolă (GAZPACHO) este una de inspiraţie arăbească, originară din sudul Andaluziei. Maurii foloseau şi pâine înmuiată (astăzi, ingredient opţional), roşiile fiind adăugate reţetei după ce Columb a descoperit America, în 1492.

Descriere: Supa răcoroasă de legume, servită mai ales în lunile călduroase de vară, cunoaşte mai multe variaţiuni, adăugându-i-se felurite ingrediente, cum ar fi frunzele de ţelină sau măslinele fără sâmburi. În zona La Mancha, de pildă, se transformă într-o tocană uşoară de iepure cu ciuperci de pădure.

Calităţi: Legumele fiind folosite în stare crudă, vitaminele nu se mai pierd prin fierbere, supa fiind un veritabil cocktail energetic.

    

          

     

GAZPACHO SIMPLĂ

Ingrediente: 1 căţel de usturoi, 2 cepe, 1 kg de roşii coapte, 1 castravete curăţat de coajă şi de seminţe, 3 ardei verzi curăţaţi de cotor şi seminţe, 5 linguri de ulei de măsline, 3 linguri de oţet, sare, piper, ierburi de gust, avocado, crutoane de pâine.

Preparare: Usturoiul se pisează în mojar cu sarea, apoi se adaugă în blender cu legumele şi uleiul, până ce supa capătă o consistenţă fină, cremoasă. Se toarnă, apoi, într-un castron, în care se toarnă oţetul şi se asezonează cu sare şi piper. Se acoperă castronul cu folie şi se pune la rece minimum 3 ore. Se serveşte rece (uneori, chiar, cu cuburi de gheaţă!), garnisită cu cubuleţe de avocado, ierburi de gust proaspete şi crutoane.

Mai multe rețete delicioase găsiți în cartea lui

Dan-Silviu Boerescu,

Alfabetul mâncării sănătoase și gustoase.  

  

%d blogeri au apreciat asta: