– Făptaşul?… Ce dracu’ vrei să insinuezi?

— Nu cred că cineva pe lumea asta îşi poate imagina, şuieră Jon Mohr şi picături mici de salivă zburară peste masă. Nimeni nu‑şi poate imagina cum e să‑ţi pierzi singurul copil într-un accident stupid, îngrozitor, absolut oribil…

Rosti fiecare cuvânt răspicat. Se lăsă încet înapoi pe spate şi‑şi cuprinse faţa cu ambele mâini, până când încheieturile degetelor se albiră.

— În clipa asta e destul de tragic pentru mulţi alţii, spuse Henrik Holme fixând monitorul calculatorului. Diferenţa e că în cazul lor se cunoaşte făptaşul.

Jon Mohr îşi îndepărtă mâinile şi se uită la el neîncrezător, aproape dezgustat. Ochii i se îngustară pe chipul lui plâns. Henrik Holme scutură încet din cap, ridicându-şi încet mâinile într-un gest de împăcare.

— Linişte‑te, spuse el.

— Făptaşul? rânji Jon Mohr. Ce dracu’ vrei să spui cu făptaşul? Sander a căzut de pe o scară. De pe scara dublă pentru draperii din propria noastră cameră! Nu s‑a în­tâmplat nimic altceva! Ce dracu’ vrei să insinuezi?

— Nimic, răspunse Holme cât putea de calm.

Transpira abundent. Îşi drese glasul şi spuse:

— Am pornit de la premisa că moartea fiului tău intră în categoria deceselor accidentale. Asta nu înseamnă că…

Ridică din nou mâinile, de data asta pentru a‑l îm­piedica pe Jon Mohr să-l întrerupă. Bărbatul stătea ca pe ace. Chipul îi era roşu-aprins şi furios.

— Nu înseamnă că suspectăm pe cineva anume, spuse Home. Deocamdată! Vom elucida lucrurile. Îi vom interoga pe cei interesanţi de audiat, vom primi raportul medicului legist şi tehniciana va analiza în detaliu probele adunate în seara asta. Vom lua în calcul absolut toate datele pe care le avem la dispoziţie. La sfârşit, vom trage concluziile. OK?

Acum se simţea mai mulţumit de sine.

Bărbatul din fotoliul audiaţilor părea să se fi calmat puţin.

El, Henrik Holme, poliţist de douăzeci şi şase de ani, reuşise să calmeze un bărbat de vârstă mijlocie înainte ca omul să‑i scoată ochii.

Era bine.

Fragment din  

În spatele norilor întunecaţi

de Anne Holt

Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat.

— Bună.

Strike tresări și ridică privirea. Robin stătea în faţa lui, în haina ei de ploaie, roz la faţă, cu părul lung și desfăcut roșcat‑auriu, ciufulit și poleit de lumina soarelui de dimineaţă care intra pe fereastră. Abia atunci, lui Strike Robin i se păru foarte frumoasă.

— Mai vrei un ceai?

— Ar fi excelent, mersi, spuse el fără să‑și ridice ochii din manuscris. Lasă‑mi cinci minute, vreau să termin asta…

Și cu senzaţia că plonjează iar într‑o apă contaminată, se scufundă la loc în lumea grotescă a lui Bombyx Mori.

„O poveste despre ranchiună şi crimă

într-o lume literară toxică.

Pur şi simplu, nu te poţi opri din citit.”

– Sunday Times

În timp ce se holba prin fereastra castelului, pironit de priveliștea oribilă a lui Phallus Impudicus și a cadavrului, Bombyx se trezi capturat fără menajamente de o mulţime de creaturi cu glugă, târât în interiorul castelului și dezbrăcat complet în faţa lui Phallus Impudicus. La acest moment, burta lui Bombyx era enormă, iar el părea gata să nască. Phallus Impudicus le dădu ordine rău prevestitoare creaturilor lui, care îl lăsară pe Bombyx convins că avea să fie oaspetele de onoare la un festin. Când Bombyx ajunse în sală, descoperi că nu avea loc. Ceilalţi oaspeţi se ridicară în picioare, se apropiară de el cu frânghii și îl imobilizară. Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat. Masa care crescuse în el se dovedi a fi o minge de lumină supranaturală, care fu smulsă și încuiată într‑o casetă de Pahllus Impudicus. Conţinutul urciorului fumegând se dovedi a fi vitriol, pe care cei șapte atacatori îl turnară veseli peste Bombyx, care încă trăia și urla. Când, în sfârșit, acesta amuţi, ei începură să‑l mănânce.

— Fir‑ar a dracu’, spuse Strike încet.

Ridică privirea. Robin așezase lângă el un ceai proaspăt, fără ca el să observe. Stătea pe canapea, așteptând în tăcere ca el să termine.

— E totul aici, spuse Strike. Ce i s‑a întâmplat lui Quine.

E aici.

— Ce vrei să spui?

— Eroul cărţii lui Quine moare exact în modul în care a murit el. Legat, cu măruntaiele scoase, cu o substanţă acidă turnată peste el. În carte îl mănâncă.

Robin îl privi fix.

— Farfuriile. Cuţitele și furculiţele…

— Exact. (…) Acum citește asta, spuse Strike, întinzându‑i paginile relevante.

Robin făcu întocmai în tăcere. După ce termină, ridică privirea spre el, cu niște ochi care păreau de două ori mai mari.

— Dumnezeule mare, spuse ea. Câţi oameni crezi că au văzut cartea asta?

— Ar putea fi foarte mulţi deja. Fisher a trimis prin e‑mail bucăţi din ea în tot orașul; între el și scrisorile avocaţilor, a devenit un bun căutat.

În timp ce vorbea, lui Strike îi trecu prin cap un gând straniu și accidental: Quine n‑ar fi putut să‑și creeze o publicitate mai bună nici dacă ar fi încercat…

Fragment din Viermele de mătase

de Robert Galbraith

 

 

”Am în mine o răutate palpabilă, ca un organ”

Am în mine o răutate palpabilă, ca un organ. Spintecă-mi burta și s-ar putea să alunece afară, cărnoasă și întunecată, să cadă pe dușumea și s-o calci în picioare.

E sângele familiei Day. Ceva nu-i cum trebuie cu el. N-am fost niciodată o fetiță cuminte, iar după crime treaba s-a stricat și mai mult. Libby, Micuța Orfelină, a crescut posacă și molatecă, dată în grijă de la o rudă la alta — rude mai de departe, veri de-al doilea, surori ale bunicilor și prieteni de-ai prietenilor — înțepenită prin tot soiul de rulote sau ferme împuțite din lungul și latul Kansasului. Eu, ducându-mă la școală cu hainele purtate ale surorilor mele moarte. Cămăși cu subsuori gălbejite. Nădragi cu tururile lăsate, largi de te lua râsul, atârnați pe mine cu o curea răpănoasă, strânsă până la ultima gaură. În pozele cu clasa părul mi-era mereu în dezordine — bentițe alandala, rătăcite printre șuvițele de păr ca niște obiecte aruncate de vânt în hățișuri — și aveam mereu pungi umflate sub ochi, pungi de bețivancă. Poate și niște buze lăsate în jos, ciudoase, pe unde-ar fi trebuit să fie zâmbetul. Poate.

Fragment din:

N-am fost un copil adorabil și, când m-am făcut mare, m-am transformat într-un adult absolut nesuferit. Dacă ai face un desen cu sufletul meu, ar ieși o mâzgă­leală cu colți.

Era un martie nasol, plin de udeală, și atârnam în pat gândindu-mă să mă omor, un obicei drag mie. Reverie de după-amiază: o pușcă de vânătoare, gura mea, un pocnet și capul zvâcnindu-mi o dată, de două ori, sânge pe pereți. Trosc, pleosc. „Voia să fie îngropată ori incinerată?“ avea să întrebe lumea. „Pe cine să chemăm la înmormântare?“ Și n-avea să știe nimeni. Oamenii, care-or fi fost, urmau să se uite la pantofii sau la umerii altora până se lăsa tăcerea, după care cineva avea să scoată la iveală un vas cu cafea, în grabă și cu suficientă zdrăngăneală. Cafeaua se potrivește de minune cu morțile subite.

Am scos un picior de sub așternuturi, dar nu mă puteam hotărî să-l pun pe podea. Sunt în depresie, presupun. Am tot fost deprimată, presupun, de vreo douăzeci și patru de ani. Simt pe undeva, pe dinăuntru, o versiune mai bună a mea — ascunsă pe după ficat sau lipită pe splina trupului meu pricăjit, ca de copil — o Libby care-mi spune să mă ridic odată din pat, să fac ceva, să mă maturizez, să merg mai departe. Însă, de obicei, răutatea învinge. Fratele meu mi-a măcelărit familia când aveam șapte ani. Mami, două surori, duse într-o clipită: poc-poc, țac-țac, hâc-hâc. După asta n-a mai trebuit să fac mare lucru, nu se aștepta nimeni la nimic.

  

Dialogul platonic de sub patul balerinei

Ați pus în Somnul și moartea referințe la Phaidon, dialogul despre moartea lui Socrate – a fost punctul de pornire în scrierea acestui roman?

Anders Rønnow Klarlund: Da, e o carte despre călătoria sufletului. La un moment dat, Jacob [Weinreich] a spus „Ce-ar fi dacă în următoarea carte Niels Bentzon ar călători în moarte pentru a rezolva un caz?“ – și acesta a fost startul acestui roman. Și am început să ne documentăm despre suflet – cum e definit, ce este… și așa am ajuns la Socrate. Și apoi ne-am întrebat cum ar fi dacă Socrate ar însoți acțiunea cărții. În primă fază, ne-am apucat să rescriem Phaidon – avea vreo 20 de pagini, un început interesant, dar era de necitit – a fost o lectură doar pentru noi. Așadar, Socrate a fost cu noi de la început.

(Fragment din interviul acordat de cuplul A.J. Kazinski pentru BookMag)

***

Și un fragment din cartea cuplului A.J. Kazinski SOMNUL ȘI MOARTEA:

Niels se întoarse şi se lăsă în genunchi pentru a verifica sub pat. Observă o carte. Fu nevoit să se lungească şi să întindă mâna pentru a o putea apuca. Era un volum foarte vechi, legat în piele, inscripţionat cu litere fine, aurite. Balerina scrisese cu litere roşii şi elegante pe pagina de gardă: „Dicte Van Hauen, 1992“. Phaidon de Platon. O cărţulie mai degrabă decât un op de proporţii. Niels răsfoi prefaţa. Phaidon fusese unul dintre discipolii preferaţi ai lui Socrate, află citind primele rânduri. În carte, el îi povesteşte lui Platon despre moartea lui Socrate, explicându‑i acestuia cum filosoful dovedise existenţa sufletului înainte de a bea otrava. Niels continuă să răsfoiască paginile îngălbenite. Mai peste tot, note scrise de mână. Note vechi. Şi o mulţime de fraze subliniate. Să fie vorba despre o carte pe care o recitea regulat încă din 1992? Despre un fel de Biblie personală? se întrebă poliţistul.

— Niels! îl strigă Kristian din living.

Băgă cartea în buzunar. Ştia că era interzis să iasă din apartament cu vreun obiect.

— Apă sărată e, îl anunţă criminalistul arătând către pata de pe jos.

— Apă de mare?

— Posibil.

Niels se mulţumi să aprobe din cap, după care ieși, coborî scările şi, de cum ajunse în stradă, fu asaltat de lumina orbitoare a soarelui. Aruncă un ochi la ceas: 14:56. Mai era un ceas până la întâlnirea lui Dicte şi tot habar nu avea unde trebuia să aibă loc. Primi un SMS de la Casper: „Am recuperat fotografia. Trec la treabă.“

Trase adânc aer în piept şi se aşeză la volan. Transpiră. Ţinea cartea în mână. Phaidon. Socrate. Dicte Van Hauen, 1992. Răsfoind‑o din nou, remarcă lipsa unei pagini, care fusese smulsă. Pagina 41. Închise ochii şi se gândi. Fusese sechestrată timp de treizeci şi şase de ore. Înecată. Reanimată. După care scăpase. Sub pat, Niels descoperise o carte dedicată existenţei sufletului. Din care fusese smulsă o pagină.

    

 

”În jargonul psihiatrilor îi mai spunem sindromul călătorului fără bagaje“

— Dar aveţi ceva ciudaţi pe‑aici…

Femeia-căpitan nu umbla cu mănuşi în descrierea pacienţilor şi acest lucru îi plăcu doctorului Freire. În general, vizitatorii arborau o mină de circumstanţă. Pentru a‑şi ascunde mai bine frica sau boala. Anaïs se temea şi ea, dar modul ei de a reacţiona era atacul frontal.

Ajunseseră la Centrul de Documentare. O clădire din cărămidă, dominată de un coş care ar fi putut adăposti tot atât de bine sistemul de încălzire sau uneltele de grădinărit. Freire îşi căută cheile. Discuţia îl amuza. Descuie uşa. Strecură mâna înăuntru ca să aprindă lu­mina. Era plăcut să intre aici, duminica, împreună cu poliţista asta superbă. Ca un puşti care duce pe cineva în vizită în coliba din fundul grădinii.

— Aşteptaţi‑mă aici.

Se găseau în sala de lectură, mobilată cu pupitre şi sca­une în stil Jean Prouvé. Freire trecu în biblioteca propriu‑zisă: şiruri de rafturi care purtau un secol de lucrări de specia­litate, monografii, teze, reviste medicale. Mathias ştia de unde să scoată la iveală cărţile de care avea nevoie pentru demonstraţie.

Când reveni în sală, Anaïs se aşezase la un pupitru. Savură spectacolul: silueta de motociclist, piele şi jeanşi în contrast cu confortul maro‑auriu al camerei. Îşi trase un scaun şi se aşeză de partea cealaltă a pupitrului, cu documentaţia în faţă.

— Cred că Mischell, cel care pretinde că se numeşte aşa, este în plină fugă psihică.

Anaïs făcu ochii mari.

— Am crezut mai întâi că suferă de un sindrom amnezic re­trograd. O pierdere de memorie clasică, care atinge memoria personală. A doua zi după internare, amintirile au început să îi revină. Trecutul îi ieşea la lumină. În realitate se petrecea exact contrariul.

— Contrariul?

— Cowboy‑ul nostru nu îşi reamintea, ci inventa. Îşi crea o identitate nouă. Este ceea ce se numeşte „fugă psihică“ sau „fugă disociativă“. În jargonul psihiatrilor îi mai spunem sindromul „călătorului fără bagaje“. O patologie extrem de rară, cunoscută din secolul al XIX‑lea.

— Explicaţi-mi mai clar.

Freire deschise prima carte — scrisă în engleză — şi se opri la un capitol. Întoarse apoi cartea pentru ca Anaïs să poată citi. The Personality Labyrinth, de un anume McFeld, de la Universitatea Charlotte, din Carolina de Nord.

— Se întâmplă ca un om, sub presiunea unui stres puternic, să se îmbolnăvească şi să îşi piardă memoria. Mai târziu, când crede că îşi aminteşte, îşi inventează o nouă identitate, un trecut nou, pentru a scăpa de propria lui viaţă. E un fel de fugă, dar în interiorul său.

— Tipul e conştient de ceea ce face?

— Nu. Mischell, de exemplu, chiar crede că îşi aminteşte. În realitate este pe cale să îşi schimbe pielea.

Fragment din:

Anaïs frunzărea cartea, dar nu citea. Reflecta. Mathias o privea atent. Avea buzele strânse. Clipea des. O simţea: era familiarizată cu tulburările psihologice. Ridică brusc privirea şi Freire tresări.

— De când se studiază cazurile acestea?

— Primele fugi psihogene au fost descoperite în secolul al XIX‑lea în Statele Unite. În general, erau din cauza unor con­diţii de viaţă insuportabile: datorii, crize conjugale, coşmaruri. Fugarul se ducea până undeva şi nu se mai întorcea niciodată. Între timp, uita totul. Când îşi amintea, era un cu totul alt om.

— Pentru dumneavoastră, Mischell este un astfel de caz?

— Sunt convins.

— De ce?

— Mai întâi, amintirile lui sunt false. Verificaţi şi dumneavoastră. Mai mult, se simte că sunt fabricate… inconştient.

— Daţi‑mi un exemplu.

Mathias se ridică şi ocoli biroul din stejar masiv al şe­fei de secţie. Într‑un sertar găsi ceea ce căuta şi reveni, aşe­zându‑se în faţa lui Anaïs cu o cutie de Scrabble în mână.

— Necunoscutul nostru spune că se numeşte „Mischell“.

Scrise cu literele de plastic: MISCHELL.

— De multe ori un nume inventat de subconştient este o anagramă.

Amestecă literele şi scrise: SCHLEMIL.

— Ce înseamnă asta?

— N‑aţi auzit de Peter Schlemihl?

— Nu, îi răspunse ea pe un ton franc.

— Este eroul unui roman din secolul al XIX‑lea scris de Adelbert von Chamisso. Omul care şi‑a pierdut umbra. Am­nezicul nostru, când şi‑a creat noua identitate, şi‑a amintit de cartea aceasta…

— Are vreo legătură cu trecutul lui?

— Pierderea umbrei este poate pierderea identităţii lui. De când e aici, Mischell are acelaşi vis. Merge în soare printr‑un sat gol. Dintr‑odată o explozie albă şi fără zgomot are loc. Fuge, dar umbra lui rămâne lipită pe un perete.

  

Unele lucruri nu pot fi uitate niciodată… ”Un debut fulminant”

Ce poate fi mai cumplit decât uciderea unui copil?

Poate faptul că presupusul ucigaş este tot un copil de 11 ani, pe care legea îl tratează ca pe oricare adult – arestare, apariţia în instanţă, avocat care se ocupă de apărare. Copilul se numeşte Sebastian, are o familie înstărită, cu un tată puternic şi o mamă spectaculoasă. Şi, ca un contrapunct, avocatul lui, Daniel Hunter, a avut o copilărie sumbră, cu o mamă care se droga, salvat de o adopţie, acceptată greu şi dureros. (…)

Treptat, procesul în care îl apără pe Sebastian îi trezeşte lui Daniel Hunter amintirile cele mai apăsătoare ale propriei copilării. Se confruntă cu suferinţa şi neputinţa de atunci, cu dragostea pentru o mamă fragilă, cu şansa de a avea o mamă adoptivă, şansă greu de înţeles şi acceptat, când el are sentimentul datoriei de a-şi apăra şi ocroti mama cea adevărată şi atât de neajutorată, incapabilă să crească un copil şi să-şi poarte şi sieşi de grijă, aşa încât îşi pierde toate drepturile părinteşti. (…)

Un debut fulminant, „Vinovatul” de Lisa Ballantyne, aduce în discuţie o dramă cu care se confruntă mulţi copii încă de timpuriu, indiferent de statutul familiei. Legaţi printr-o afecţiune puternică de mame, femei frumoase, dar fragile, băieţii le văd bătute şi terorizate de soţi ori concubini, se simt datori să le apere. Şi învăţând să facă faţă violenţei, ajung ei înşişi la violenţă, într-un proces psihologic amintind de faimoasa reflecţie a lui Friedrich Nietzsche: dacă te uiţi într-un abis, abisul se uită şi el în tine.

Fragmente din cronica Elisabetei Lăsconi publicată în Ziarul financiar

  

”…aveți nevoie de gravitație, fete dragi.”

În aceeași zi, ceva mai târziu, fetele vorbiră cu MAHmele lor. Legătura era recirculată prin relee de vreo sută de ori, în caz că cineva ar fi încercat să se strecoare la sursă (și nimeni nu trebuia să știe unde-s fetele — pericol! peri­col!), așa că semnalul n-avea cine știe ce calitate.

Părinții lor erau însă ușor de recunoscut: braț la braț, plutind prin spațiu într-unul dintre marile lor globuri verzi.

— MAHmelor, dragelor, n-o să ghiciți în veci! izbucni Dia îndată după ce conexiunea fusese securizată.

Însă MAHmele zâmbiră cu zâmbete identice, iar MAHma Yin zise:

— Avem o idee, draga mea — ne-a informat Iago, și am primit comunicat de la poliție, pe canalele oficiale.

— O enigmă polițistă reală! Un servitor mort… ucis, și nimeni nu știe cine-i făptașul!

— Am auzit asta. I-am instruit pe polițiști să îți accepte ajutorul.

Zâmbetele, pe fețe separate, arătau atât de identice încât aduceau cu exercițiile acelea de suprapunere dimen­sională pe care le faci în grădiniță.

— O scot eu la capăt, zise cu mândrie Dia. O să dez­vălui misterul într-o… păi cred că într-o zi, îmi imaginez. Sau o zi jumate, dacă imaginaționez.

— Nu ne-ndoim, spuse Yin. O s-o ajuți, Eva?

Eva părea morocănoasă.

— Dar știți că acum am de terminat doctoratul. Mă apropii de o soluție pentru problema supernovei. O soluție reală! Și, MAHmelor-dragelor, dacă-mi permiteți, există probleme banale și probleme profunde. Când ne-ați conceput ca rezolvatoare de probleme, trebuie să le fi avut în minte pe cele din a doua categorie, nu?

— A, dar care-i una și care-i alta? zise MAHma Yin întorcându-se ca să se uite către MAHma Yang. Stelele care explodează sunt profunde fiindcă-s mari și foarte îndepărtate? Sau tocmai asta le face banale?

Diana se prinse îndată ce sugera.

— O ființă umană e moartă, spuse ea. Importantul și banalul sunt măsuri ce se aplică doar lumii umane. Și în lumea umană tocmai moartea e un lucru profund.

— Vorbești prostii, surioară, zise Eva supărată că MAHmele păreau să-i țină partea Dianei. Nu-ți pasă de ființa aia umană nici cât negru sub unghie, fie moartă sau nu! Te lasă rece persoana în cauză. Păi, cum altfel, dacă nici nu l-ai cunoscut? Nu-i decât un servitor și gata. Doar o problemă de rezolvat, exact ca Supernova Șampanie pentru mine.

— Viața e mai însemnată decât informația, replică Dia cu pioșenie.

— Când ai văzut cadavrul… ai plâns?

Diana îi aruncă o uitătură mohorâtă.

— Nu fi obtuză, replică sfidătoare.

Zâmbetele radioase ale părinților apăreau în redare tridimensională proastă înaintea fetelor.

— Dar e ceva, MAHmelor, spuse Eva. Ceva ce mă nedumerește. Când mă gândesc la câtă osteneală vă dați ca să ne țineți în siguranță…

— Sigur că da, zise MAHma Yang. Nimic nu-i mai de preț ca voi, fetelor. Viitorul Clanului depinde de voi.

Chipul Evei se încordă un pic, dar ea continuă:

— Bine, bine, dar… într-un asemenea caz, nu vă alar­mează puțin că cineva a fost ucis în mod violent la… la câțiva metri de noi, literalmente? N-ar trebui să… nu știu… să ne luați de-aici?

MAHma Yang vorbi pentru întâia oară:

— Să vă luăm? Nu, nu, aveți nevoie de gravitație, fete dragi.

       

Ultima oră: Crimă cu conotație sexuală în mină. Află ce-a declarat scafandrul

Poliția blocase deja zona din jurul puțului: o bandă de plastic subțire, care fâlfâia în vânt, izola cea mai mare parte din terenul abrupt care cobora catre intrarea în mină.

La marginea puțului stăteau vreo șase polițiști și câțiva pompieri, care păreau prinși într-o discuție haotică despre următorul lucru pe care-l aveau de făcut. În spatele lor, pe un bloc de piatră, ședea o faptură solitară. Costumul negru de scafandru al bărbatului sclipea în lumina reflectoarelor pe care echipa de intervenție le îndreptase de la o oarecare distanță către puț. Își dăduse cagula jos, fața cu trăsături aspre era înroșită și puțin umflată, iar ochii lui, atunci când se ațintira asupra sa, îi părură jurnalistului-practicant niște răni deschise.

Fotograful îl înghionti ușor într-o parte, dupa care practicantul își luă inima în dinți, se apleca și se strecură pe sub banda de plastic a poliției.

— Dumneavoastră ați găsit-o, nu-i așa?

  

Întâlniți-l pe autor la Târgul Gaudeamus!

  

În prima clipă avu impresia că scafandrul nu-i auzise întrebarea, deoarece continua să șada mut, studiindu-și mâinile mari. Dar pe urmă dădu țeapan din cap.

— Ce s-a întâmplat acolo jos? întreba practicantul în șoaptă, aruncând din când în când o privire furișă în direcția polițiștilor.

— Ceva… ceva absolut îngrozitor, cred, raspunse scafandrul.

Practicantul văzu în minte imaginea unui corp despuiat, o fată căzuta pe jos în bezna claustrofobică de sub pamânt. Automat începu sa respire mai repede.

— Și… câți ani avea?

— Câți ani? Păi, de unde să știu eu?

Scafandrul clipi nesigur din ochi, când li se întâlniră privirile.

— Corpul ei părea al unei copilițe. Foarte moale, de parcă ar fi fost înca în viață. Și nici nu cântarea mare lucru. Numai ca eu am alunecat, când am ridicat-o, și pe urmă m-am trezit cu ea peste mine. Avea ceva pe ea…

— Cum arăta, avea urme de leziuni?

— Un păr lung…

Scafandrul dadu din mâini și încercă să-i arate practicantului.

— Pe față avea o încâlcitură de păr. Eu am tras de el, fiindca am crezut ca sunt niște ațe.

— Dar avea ceva urme de leziuni?

— Da, da! Deasupra ochilor se casca o gaură… parcă…

Blițul unui aparat de fotografiat se aprinse. Fotograful statea ghemuit la câțiva metri distanță. Scafandrul îl privi pe practicant pentru prima oara cu un oarecare interes, iar colțurile gurii sale zvâcniră.

— Dar, ia spuneți… o să dați la ziar ce vă spun eu aici?

La sediul ziarului, redactorul de știri reușise sa extragă o pereche de căști cu microfon din învalmașeala de lucruri aruncate în sertarul biroului său, și începu să tasteze în computer cu ambele mâini citatul practicantului.

 ULTIMA ORĂ: CRIMĂ CU CONOTAȚIE SEXUALĂ ÎN MINĂ

DECLARAȚIA SCAFANDRULUI

— Exclusiv pentru Dalakurir , puteți adăuga, spuse practicantul, fiindcă tocmai urmărea cum îl conduceau polițiștii în pădure pe scafandrul musculos. Echipajul medical îi urma cu tărgile lasate în jos.

  

Fragment din STEAUA LUI STRINDBERG de Jan Wallentin, 

un îndrăzneţ roman de aventuri à la Jules Verne,

asezonat cu mitologie nordică şi ezoterism de sorginte nazistă

  

”Nu ştiu nimic despre mama ta. I-au luat pe toţi, pe tărgi.”

Nu ştia câtă vreme a stat ghemuit în şifonier, dar după un timp auzi pe cineva urcând scările. Mergeau din cameră în cameră, strigând:

— E cineva aici?

Daniel dorea să afle unde se dusese mama lui, dar când ieşi pe hol un bărbat îl înşfăcă de guler şi îl lipi de perete. Omul era doar cu puţin mai înalt decât Daniel. Purta o bluză albă. Daniel putea mirosi sudoarea sărată a bărbatului, care se diferenţia de izul afumat al casei. Stomacul omului îl apăsă pe Daniel, ţintuindu-l de zid.

— Ce mama dracului faci tu aici? întrebă bărbatul. Haide, ia-ţi numaidecât tălpăşiţa.

— Unde s-a dus mama mea?

— Mă-ta? Cine-i mă-ta?

— Locuia aici, hainele ei sunt încă aici.

— Drogaţii au dat foc locului, nu-i aşa? Afară cu ei, cu toţi. Nici măcar nu şi-au dat seama că izbucnise un incendiu. A trebuit să chem pompierii. Toată gaşca aia nenorocită putea să-şi dea duhul.

— Şi mama mea?

— Nu ştiu nimic despre mama ta. I-au luat pe toţi, pe tărgi. Unul dintre ei era făcut scrum. Era de-a dreptul dezgustător. Nu-ţi puteai da seama dacă era bărbat sau femeie.

Daniel se răsuci din strânsoarea lui şi o zbughi pe scări în jos. Auzi cum bărbatul îl striga. Îl podidi plânsul în timp ce cobora şi apoi alunecă şi căzu pe trepte. Îşi julise braţul, dar nu simţi câtuşi de puţin acest lucru. Se ridică şi ieşi în fugă pe uşă, apucând-o prin iarbă şi împiedicându-se iarăşi, de această dată de conul de dirijare a traficului. Piciorul său atinse trotuarul. Habar n-avea încotro alerga, dar gonea cât de repede era în stare. Ghiozdanul trebuie să-i fi căzut pe undeva, în şifonier sau pe scări, şi se simţi uşor şi iute despovărat de el.

Era beznă şi stătea pe bordură, pe West Road, când o poliţistă se apropie de el. Nu se uită la ea, dar când îi ceru să o însoţească nu se împotrivi, căci era frânt de oboseală. La secţie au sunat-o pe asistenta socială care se ocupa de el şi ea l-a dus înapoi la Minnie acasă.

  

Crimă în televiziune: GSP şi Editura Trei vă oferă miercuri, 2 noiembrie, romanul poliţist „Prime Time”

Breaking News: Apare în Seria Neagră! E blondă. E înaltă. E suedeză. Scrie best-seller-uri.

De la titlurile de prima pagină, pe care le-a semnat ca jurnalist, suedeza Liza Marklund a trecut la romanele citite pe nerăsuflate de la prima pînă la ultima pagină. Cărţile ei s-au vîndut în 13 milioane de exemplare în lumea întreagă, au fost traduse în 30 de limbi şi o parte dintre ele – transformate în serii de televiziune.

Dintre toate romanele, în „Prime Time”, volumul oferit de Gazeta Sporturilor şi Editura Trei, se simte cel mai bine experienţa de jurnalist a scriitoarei. Eroina ei, Annika Bengtzon, o reporteră cu o viaţă de familie agitată, anchetează o crimă din lumea televiziunii. O faimoasă prezentatoare este ucisă, după încheierea unor filmări la un castel izolat. Cei 12 colegi ai ei din echipa de filmare devin, inevitabil, cei 12 suspecţi principali. Printre ei, se află şi prietena cea mai bună a Annikăi, Anne.

12 suspecţi mititei
Poliţia investighează cazul, dar rămîne mereu cu cîţiva paşi în urma anchetei lui Bengtzon. Aceasta ia cazul pe cont propriu, pe de o parte, bucuroasă să scape de vizita la socri, pe de alta, simţindu-se vinovată că-şi neglijează copiii şi soţul. Pe lîngă căutarea alertă a criminalului de pe platoul de filmare, „Prime Time” prezintă de aproape, din perspectiva insider-ului, lumea mass-media, intrigile, cinismul, jungla nefardată din culisele celei de-a patra puteri. Ai impresia că priveşti peste umărul Annikăi Bengtzon la ce se întîmplă într-un studio TV sau într-o redacţie de tabloid.

Intriga poliţistă – crima în cerc închis – seamănă cu cea din romanele Agathei Christie, dar personajul Lizei Marklund nu are nimic din blîndeţea lui Miss Marple. „E rea, încăpăţînată, complicată. Ştie să gătească, dar nu m-aş mărita cu ea!”,  glumea scriitoarea pe seama Annikăi Bengtzon. „În schimb, e o unealtă bună în roman, pot s-o fac să spună lucruri scandaloase!”.

Pauză tragică
Gazeta Sporturilor, împreună cu Editura Trei, vă invită miercuri, 2 noiembrie, să faceţi cunoştinţă cu detectiva teribilă a Lizei Marklund şi cu secretele sîngeroase din „Prime Time”. E o lume fascinantă şi crudă, lumea subiectelor în exclusivitate şi a anchetelor „pe surse”, pe care scriitoarea a studiat-o pe propria piele. De unde şi detaliile de cunoscător care fac farmecul şi faima romanelor ei.

„Scriu 12 ore pe zi, de la 10 dimineaţa la 10 seara. Cam cinci luni îmi ia să termin un roman, dar pentru asta mă documentez mult înainte”. O singură dată Marklund şi-a abandonat rutina şi n-a mai scris timp de trei ani, după ce prietena ei, Anne Lindh, ministrul suedez de externe, a fost ucisă, în 2003, într-un supermarket. „Cînd violenţa te afectează direct, nu mai simţi nevoia să scrii ori să citeşti despre ea. De aceea nu citesc sud-americanii romane poliţiste”.

Sursă: Gazeta Sporturilor