Category: Jurnal



Da, ştiu, nu e prea frumos să vorbeşti despre tine în public, aduce a lăudăroşenie. Aşa poate suna şi faptul că voi vorbi acum despre propria mea carte – Fascinaţia diferenţei, reeditată recent la Editura Trei, scrie antropologul Vintilă Mihăilescu în rubrica sa de hoinărieli sociale din Dilema Veche. Iată câteva pasaje:

 

(…) O poveste a aproape 20 de ani de teren în Gorj, în vremurile comunismului, cartea conturează în filigran şi un anumit soi de gratuitate a demersului de cunoaştere. Retrospectiv, se întrevede, mai departe, o paradoxală trecere de la această inutilitate tolerată, la o utilitate intolerabilă, acel publish or perish, care stă precum o sabie a lui Damocles deasupra capului tuturor cercetătorilor actuali.

Fascinatia diferenteiO inutilitate tolerată, spuneam, căci ştiinţele sociale în general au fost privite cu reţinere, ca doar marginal utile – dacă nu chiar direct ostile – puterii comuniste. Psihologia a ajuns chiar să fie desfiinţată, şi nici sociologia nu a dus-o prea bine. Absolvenţii acestor facultăţi au continuat să fie angajaţi în producţie, unde însă nici un inginer-şef sau director nu prea lua în considerare „expertiza“ acestora. În consecinţă, cu toţii trebuia să dăm un raport anual de cercetare, pe care ştiam că, de regulă, nimeni nu-l va citi vreodată.

Personal, deşi am avut extraordinarul noroc să ajung în inexplicabila oază a Centrului de Cercetări Antropologice, ştiam şi că nu voi publica niciodată cercetările efectuate de-a lungul anilor (chiar şi în ziua de astăzi, îmi este astfel greu să realizez, în forul meu interior, că cineva mă citeşte şi continui, de cele mai multe ori, să scriu doar pentru plăcerea mea). Aveam deci tot timpul din lume, căci singurul deadline era fantomaticul raport de sfîrşit de an: timpul însuşi era îngăduitor.

Am scris atunci cît n-am mai scris niciodată după aceea. Cînd, în sfîrşit, după 1990, am avut voie să mă înscriu la doctorat, teza finală avea în spate vreo 15 versiuni anterioare, care nu fuseseră scrise însă cu o altă finalitate decît plăcerea scrisului. Nu era nici „literatură de sertar“, nici „rezistenţă prin cultură“, cum s-a răspîndit ulterior zvonul. Era artă pentru artă, ca să spun aşa, o cunoaştere mută, fără altă documentare decît cîteva cărţi risipite şi fără alt public în afara celor cîţiva colegi.

Dar cu o puzderie de curiozităţi şi probleme, unele înduioşător de naive, altele incredibil de îndrăzneţe, dar pe care acum, din perspectiva unei publicări peer reviewed, nici n-aş mai îndrăzni să le evoc. (…)

Cealaltă „revelaţie“ are, la prima vedere, o tentă mult mai personală. Am realizat că tot traseul meu profesional a fost marcat de crezul – devenit cu timpul credinţă – în faptul că antropologia se povesteşte. Am regăsit chiar o argumentare neaşteptată a acestui demers, referinţa la acea „raţiune narativă“ pe care o propovăduieşte Ortega y Gasset. De la primele întîmplări de pe primul teren, la „povestea maidanezului Leuţu“ sau la actualele „pilule“, am tot continuat să „povestesc“. Natura povestirii s-a schimbat însă radical. În anii „gratuităţii“, era vorba despre un soi de epopee de buzunar a căutării pietrei filozofale, un soi de visătoare grande narration, discutabilă, dar fascinantă. La această reeditare, un fost student, ajuns eminent cercetător şcolit în Germania, mi-a reproşat că cercetarea mea nu are etnografie. E adevărat, nu pămîntenii şi ungurenii din Novaci, unde mi-am desfăşurat studiile, mă interesau, ci povestea lui Cain şi Abel din spatele lor şi cea a tipurilor general umane pe care le întrevedeam la orizont; de „etnografie“ se ocupa toată lumea…

 

 

 


Helga Weissova Jurnal

Jurnal (1938-1945) de Helga Weissová este un titlu apărut la editura PandoraM, parte a Grupului Editorial TREI. O lectură lejera din punct de vedere al formei dar extrem de grea din punct de vedere al fondului emotional. O mărturie cutremurătoare, ilustrată cu desenele unui copil de 11 ani, despre trage­dia Holocaustului, numita de publicatia The Telegraph „cel mai emoţionant jurnal despre Holocaust publicat de la Anne Frank încoace.“

În 1938, Helga Weissová era o elevă din Praga. Împreună cu alţi 45 000 de evrei din oraş, familia Helgăi s-a confruntat cu primul val al invaziei naziste: tatălui său i s-a interzis să lucreze, iar ei să meargă la şcoală. Pe măsură ce vedea pe viu ororile naziştilor, Helga a început să-şi însemneze experienţele într-un jurnal.

În 1941, Helga şi părinţii săi au fost trimişi în lagărul de concentrare de la Theresienstadt. Acolo ea a continuat să scrie cu o acurateţe remarcabilă despre barăcile sor­dide, raţionalizarea nemiloasă a hranei şi execuţii – dar şi despre speranţa la care n-a renunţat, chiar şi în cele mai cumplite condiţii.

La 15 ani a fost mutată, împreună cu mama sa, în lagărul de la Auschwitz. Aici victimele au fost sortate chiar de către Josef Mengele: la stânga, cei care mergeau la cuptoarele de incinerare, la dreapta, cei care erau cruţaţi. După zece zile, a fost deportată la Freiberg, lângă Dresda, scăpând iarăşi cu viaţă în urma unui marş forţat de 16 zile. Din cei 15 000 de copii sub 16 ani închişi la Theresienstadt şi trimişi apoi la Auschwitz, doar 100 au supravieţuit.

Helga-Weissova+Jurnal

Helga Hošková-Weissová  (n. 1929, în acelaşi an cu Anne Frank) este o artistă cehă de origine evreiască, supravieţuitoare a Holocaustului. Folosindu-şi talentul pentru desen şi pictură, Helga a scris un jurnal ilustrat cu imagini din viaţa sub ocupaţie nazistă, document care a supravieţuit războiului. Păstrat de unchiul ei, care l-a ascuns în peretele unei barăci din lagărul Theresienstadt, jurnalul Helgăi a fost completat ulterior cu evocări ale experienţelor din lagărele de la Auschwitz, Freiberg şi Mauthausen.

După al Doilea Război Mondial, Helga s-a întors la Praga, unde a studiat pictura cu artistul ceh Emil Filla. După revoluţia din noiembrie 1989, a avut multe expoziţii cu lucrările sale, atât în Cehia, cât şi în Austria, Germania şi Italia.


Fiul cel bunGenerația lui Pascal Bruckner este ultima generație de intelectuali francezi implicați în polemici publice. “Nimic nu se întâmplă fără polemici,”  spune Bruckner într-o lungă convorbire în redacția Contributors.ro, discuție care pleacă de la ultimul său volum,  autobiografia Fiul cel bun.

Iată un fragment în care Bruckner recomandă cei mai importanți filosofi ai momentului de pe bătrânul continent:

  

Mai există „maeștri ai gândirii” în zilele noastre?

Nu, pentru că nimeni nu-și mai asumă acest rol.

 

De ce?

Pentru că este ciudat să vrei sa fii un maestru de gândire. Doar Alain Badiou, ca ultim stalinist, ar vrea sa fie un maestru al gândirii. Marile sisteme de gandire au fost deconstruite. Acum trebuie să deconstruim deconstrucția. Badiou este ultima mare figură stalinistă din Franța, sunt mulți care o afirmă, dar despre el nu se poate spune mai mult. Din fericire, nu mai există maeștri de gândire.

 

Badiou este studiat intens și evocat des la Sorbona. Este un ganditor care se bucură de propriul lui succes.

Fenomenul Badiou este interesant pentru ca este un fel de privilegiu al supraviețuitorului. De fapt, el era cel mai puțin înzestrat din generația lui, era mai puțin talentat decât Derrida, Foucault, Deleuze, Lyotard… Era chiar cel mai slab dintre toți. Guy Debord a spus despre el că este cel mai prost dintre deșeurile criticii. O expresie foarte reușită. Badiou a fost total necunoscut timp de 70 de ani, apoi a devenit notoriu printr-o carte despre Sarkozy, dar, altfel, rămâne un filosof foarte mediocru. Era un critic prost, îi adora pe Khmerii Roșii și pe Mao Zedong, este cu adevărat un filosof mărunt. Cel puțin așa cred eu. Nu are talent, nu știe să scrie.

 

Dar ce sau cine anume permite crearea marilor figuri de intelectuali? Ceilalți intelectuali sau tinerii, publicul? Există și o graba in a idolatriza unele figuri. Nu este ca în 1968, când tinerii voiau să distrugă idolii, ci parca exista o nevoie de a avea intelectuali.

Într-adevăr, este vorba despre necesitatea cvasireligioasă de a avea un maestru care să-ți spună ce să gândești. Exista lucrul acesta, însă ceea ce face notorietatea unui intelectual este respectul confraților săi și fidelitatea publicului său. Publicul decide dacă o persoană sau alta este intelectual. Mă întrebați mai inainte dacă există în prezent un mare filosof în Franța. Da, acesta este Michel Serres. Are un stil foarte frumos, o vastă cunoaștere științifică. In Germania ar fi Sloterdijk. Un foarte bun filosof. Iată, așadar, doi filosofi de mare calitate. La fel cum este și René Girard, doar că acesta este foarte în vârstă acum. Îl ador pe René Girard.

 

Pe cine ați menționa – dintre tinerii filosofi sau intelectuali francezi?

Pierre-Henri Tavoillot este un discipol și fost student al lui Luc Ferry. Nu este tocmai tânăr, are aproape 50 de ani, dar este strălucit, foarte inteligent. Mai sunt și alții: Jocelyn Benoit, Meillassoux, dar sunt foarte confidențiali. Ultimul „tânăr” este Michel Onfray, dar are 58 de ani. Toți aceștia sunt prieteni de-ai mei. Iarasi, Charles Pepin, care mi-a fost student. Dar ei încă nu au obținut o larga recunoaștere publică. Pentru a avea recunoașterea publicului larg trebuie să fi iscat o polemică. O mare polemică intelectuală sau politică. Noi am fost ultima generație care a făcut așa ceva. Generațiile noi – nici vorba! Cred că noi suntem ultimii intelectuali generaliști, ce au putut reflecta în numeroase domenii, iar tinerii filosofi au un spirit foarte ascuțit în materie de fenomenologie, metafizică. Dar să știți că avem romancieri tineri, de 30-40 de ani, care sunt foarte promițători. Însă, din câte știu, nu s-au remarcat filosofi tineri. Vă rog să-i rețineți pe Jocelyn Benoit și pe Meillassoux, ei sunt preocupați de metafizică. Nu-i un domeniu ușor.

  


Acasă, fusesem multă vreme micul împărat în jurul căruia trebuia să se învârtă totul.

 

Evoluam sub privirile iubitoare ale mamei, mă simțeam necesar, viața nu‑mi era inutilă. Cocoloșeala asta mă mai și enerva uneori, așa că‑i spuneam ca s‑o tachinez: ”Prea mă iubești mult! Mai lasă‑mă și pe mine să respir!”. Dar nu m‑aș fi depărtat un milimetru de ea. Temele mi le făceam alături, în bucătărie. Puneam masa și o ajutam să aleagă lintea și să curețe morcovii. Inventasem împreună o metodă de învățare a ortografiei cu baronul Circumflex, contele Subjunctiv, prințesa Sedilă și cardinalul Ghilimele. Fără îndoială, pe vremea aceea mi s‑a alcătuit o imagine a cuplului care m‑a urmărit multă vreme: a sta la adăpost în brațele femeii iubite, întinzându‑le pe ale mele către femeile care trec.

  

Lansarea e AZI!!!

poster-brukner-fiul cel bun

 

Luam lecții de pian, în oraș, cu o anumită domnișoară Zay, fiica, aveam s‑o aflu peste douăzeci de ani, a lui Jean Zay, fost ministru al Educației Naționale pe vremea Frontului Popular, asasinat în 1944, fiindcă era evreu, de către o miliție aflată sub ordinele guvernului de la Vichy. Mi‑a rămas în amintire ca o femeie micuță, ștearsă și singură, pe care o întrista lipsa mea de perseverență. Eu o imploram să mă inițieze în jazz, ea mă trimitea la Debussy, vârf al modernității, după cum afirma. Pentru fiecare ședință, mama îmi pregătea niște sendvișuri enorme cu friptură de vită, care îmi reduceau la zero și bruma de atenție de care aș mai fi putut da dovadă.

Plecam acasă greoi, necăjit că iar îmi dezamăgisem profesoara. Și când m‑am prezentat la Conservatorul regional cu o sonată ușoară totuși a lui Mozart, am eșuat într‑un crescendo de note false. Mama era consternată, visândumă un Dinu Lipatti și primind, în schimb, o nemeritată lecție din partea unui nătâng emotiv.

Când, mai târziu, am descoperit în sfârșit bluesul, boogie‑woogie‑ul, swingul, jazzul, am simțit nevoia să mă întorc s‑o mai văd pe femeia aceea atât de răbdătoare, atât de tristă și să‑i zic: ”Ia spuneți, doamnă, improvizăm și noi ceva, la repezeală, pe clapele astea?”

Fragment din FIUL CEL BUN, roman autobiografic de Pascal Bruckner

 


Pascal Bruckner se întâlneşte cu cititorii din România, joi 12 iunie, ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona.

Alături de Pascal Bruckner, la evenimentul de lansare a ultimului său roman, unul autobiografic – Fiul cel bun –, se vor afla Svetlana Cârstean şi Magdalena Mărculescu.

Puţini scriitori au curajul să-şi dezvăluie secretele personale. Pascal Bruckner o face în paginile acestui roman-confesiune:

 

poster-brukner-fiul cel bun

 

În fiecare seară, sub privirea iubitoare a mamei, fiul cel bun se roagă la Dumnezeu ca tatăl lui să moară. De ce? Pentru că este un soţ violent şi pervers, un antisemit patologic. Fiul său va face totul pentru a nu-i semăna. Va fi studentul lui Jankélévitch şi al lui Barthes, cel mai bun prieten al lui Alain Finkielkraut; considerat ca făcând parte dintre „intelectualii evrei” cu care se identifică fără a fi evreu, va iubi femei cu rădăcini îndepărtate, va fi un tată iubitor şi un scriitor de succes.

„De la albul pur al zăpezii din primele pagini şi până la împrejurările sordide în care tatăl său îşi va da sfârşitul, de la violenţa cuvintelor sale până la furia amestecată cu dragoste a fiului pentru tată, regăsim aici spectacolul cruzimii în toată virulenţa sa. Actorul principal e un nazist patetic, un ecologist fanatic, un căpcăun coleric, lângă care Pascal va rămâne, întotdeauna, fiul cel bun. Fiindcă dincolo de dispreţ şi de furie, acest roman este o mărturisire despre o iubire imposibilă, un monument închinat fricii şi iertării.” – Le Figaro

Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. La Editura Trei au apărut toate romanele sale (Casa îngerilor, Luni de fiere, Hoţii de frumuseţe, Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?, Iubirea faţă de aproapele, Căpcăunii anonimi, Copilul divin, Palatul chelfănelii, Iubito, eu mă micşorez!…, Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun!, Paria), precum şi volumele de eseuri (Noua dezordine amoroasă, Fanaticii apocalipsei, Paradoxul iubirii, Căsătoria din dragoste, Euforia perpetuă, Mizeria prosperităţii, Tirania penitenţei. Eseu despre masochismul occidental).

Vă invităm la un dialog incitant cu Pascal Bruckner în Librăria Cărtureşti-Verona.

 


Eduard Limonov, fost haiduc ucrainean, idol al undergroundului sovietic, cerşetor, apoi valet al unui miliardar din Manhattan, scriitor la modă parizian, soldat pierdut prin Balcani şi fondatorul şi liderul Partidului Naţional Bolşevic, este personajul principal al romanului scriitorului francez Emmanuel Carrère.

Roman biografic sau biografie ficţionalizată, volumul „Limonov„, apărut recent la editura Trei, reconstruieşte viaţa unui personaj real, ivit parcă din paginile unei cărţi.

  

afis_Limonov

  

Emmanuel Carrère vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre cum a ajuns să scrie o carte despre Limonov, despre asemănările şi deosebirile dintre Eduard Limonov şi Vladimir Putin, dar şi despre percepţia publicului asupra acestui personaj.

 

Câteva fragmente din interviu:

 

Reporter: De ce aţi ales să scrieţi despre Limonov? Ce v-a impresionat cel mai mult din viaţa sa?

Emmanuel Carrère: A trebuit să scriu o poveste despre el pentru o revistă, pentru că eram interesat de subiect. Nu am luat în considerare să scriu o carte, dar era un subiect bun pentru o poveste, datorită a ceea ce era, personalitatea şi istoria sa erau un bun simbol al haosului în Rusia. L-am întrebat cum a fost să fie închis, fusese în închisoare pentru aproape trei ani. Mi-a spus că a fost în regulă, apoi a spus că îşi aminteşte că în una dintre închisori erau grupuri sanitare care erau exact la fel ca la un hotel foarte elegant din New York. Şi, deodată, s-a gândit că niciunul dintre deţinuţii din închisoare nu avea nicio idee despre acel hotel din New York şi niciunul dintre oaspeţii hotelului din New York nu avea idee despre cum era viaţa prizonierilor dintr-o închisoare dură. El a spus „câţi oameni din lume au o asemenea experienţă de viaţă variată?” şi era foarte mândru de asta. Eu i-am înţeles mândria aceasta. M-am gândit că este interesant să spun istoria unui bărbat care a făcut atâtea lucruri diferite. Viaţa lui a trecut prin diferite universuri. Mi-a dat ideea că, dacă spun povestea lui Limonov, în primul rând, voi arăta lucruri interesante despre postcomunismul din estul Europei, în special în Rusia. De asemenea, a fost un fel de roman picaresc, cu genul acela de personaj care trece la diferite medii, diferite tipuri de societate.

Emmanuel-carrere

Emmanuel Carrère

  

Reporter: V-aţi gândit să faceţi un film despre viaţa lui Limonov?

Emmanuel Carrère: Este un proiect de film în Italia. Este vorba despre un regizor italian.

Reporter: Cum aţi descrie viaţa lui Limonov în doar trei cuvinte?

Emmanuel Carrère: Nu pot să vă spun, dar pot să vă dau două titluri la care m-am gândit. Unul este „o viaţă periculoasă” şi cel de-al doilea titlu – dar nu îmi place să folosesc titluri care deja există – este titlul lui Lermontov (scriitorul romantic rus Mihail Lermontov, n.r.) – „un erou al timpului nostru”.


Anul trecut, a scris o carte, „Mândră să fiu rromă“, pe care se temea să o publice. Îi era, în continuare, ruşine de povestea ei.

Apoi, şi-a amintit că multe persoane – nu numai rromi, ci şi români – trăiesc în sărăcie şi nu pot merge la şcoală. Pe ei vrea să îi încurajeze. Cartea, scrisă direct în franceză, a apărut la Paris, la Editura City Editions, în 2013, pentru ca apoi să fie tradusă şi în română. Publicat de Editura Pandora M, volumul a fost lansat de curând şi la Bucureşti, scrie Medeea Stan în prefața largului interviu luat pentru ziarul Adevărul.

Anina Ciuciu (foto: Medeea Stan/Adevărul)

Acceptată la Sorbona, pentru un masterat în drept, Anina Ciuciu povestește cum părinții (dar și bunicii ei) au trebuit să-și ascundă tot timpul originea etnică. Știau ei ce știau, pentru că atunci când secretul a fost dat la iveală, și-au pierdut slujbele, povestește autoarea pentru Adevărul:

Părinţii ne-au povestit, mie şi surorilor mele, că şi ei au fost nevoiţi să se ascundă. Când s-a aflat că sunt rromi, şi-au pierdut slujbele. Tata lucra la un magazin de piese auto. Era contabil. Nu ştim exact ce s-a întâmplat. Într-o zi a fost concediat. Nu mai aveau nevoie de el. Mama, la fel. Avea o slujbă la spitalul din Craiova. Colegii au aflat că e rromă şi a fost dată afară.

Acum, la 24 de ani, Anina Ciuciu poate spune că și-a împlinit visul (și l-a împlinit și pe cel al părinților). Dar până să ajungă să studieze la Paris, a parcurs, alături de ai săi, un lung ocol prin Italia și apoi prin Franța, trăind adesea cu teama că va fi expulzată și fiind chiar nevoită să cerșească, așa cum povestește în interviul de pe site-ul HotNews:

În Italia n-am avut nicio autorizație de ședere, nu aveam niciun document, nu era posibil nici să te gândești la o muncă pentru că nu aveai dreptul la așa ceva si eram totdeauna în pericol de expulzare, pentru ca nu aveam dreptul de ședere pe teritoriu. Singura soluție de a supraviețui era cerșitul și când nu ai de ales, pentru a supraviețui… Nu pot să descriu, este ceva foarte greu, este ceva foarte jignitor, este o umilință foarte grea, de care chiar și astăzi nu îmi face plăcere să vorbesc și încă este o durere.

Despre povestea vieții sale, masteranda sorbonardă a relatat și în fața camerelor de la Digi24 TV, amintind despre bogăția ei spirituală („am triplă identitate: sunt romă, româncă şi franţuzoaică”), dar și despre faptul că suspiciunile față de rromi sunt la fel de vădite și în România, și în Franța. Iar cartea ei se dorește a fi și un răpsuns la toate aceste clișee negative, mai ales că există destule exemple de etnici rromi care au reușit foarte bine în viață:

„Am vrut să reacţionez scriind această carte şi să dau o imagine care se apropie mai mult de realitate (…) Sunt foarte mulţi ca mine care au reuşit. E foarte dăunător pentru comunitate, pentru că nu se vorbește decât de exemple negative”, spune Anina în interesantul interviu luat de Luca Niculescu.

      


Foarte realistă, obiectivă, fără exagerări inutile și narată într-un stil foarte alert și plăcut, Fantoma rețelelor are exact ceea ce lipsește de obicei cărților care au ca subiect tehnica de calcul, computerele și Internetul: detalii tehnice reale cu privire la hacking și inginerie socială.

Fantoma retelelorFantoma rețelelor este o carte absolut incredibilă. Au mai fost scrise mărturii ale unor infractori care, fiind deja pedepsiți pentru ceea ce au făcut, nu mai aveau nimic de pierdut destăinuindu-se fără opreliști. Ceea ce face însă Kevin Mitnick este să-și analizeze cu mare obiectivitate activitatea ilegală care l-a făcut notoriu, dar care i-a creat și o sumedenie de probleme. Pe de altă parte, hacking-ul este o activitate care apare în destule filme și cărți. Atât scenariile acelor filme cât și cărțile, sunt însă scrise de oameni a căror singură legătură cu lumea computerelor o reprezintă interacțiunea cu laptopul pe care își scriu operele.

Dar Kevin Mitnick este un specialist în penetrarea sistemelor IT cu înalt grad de securizare. Atunci când povestește ce a făcut, nu o face pur și simplu prin menționarea vagă a unor activități pe computer, ci efectiv prin descrierea clară a ceea ce face:

„M-am dat drept tehnician și am sunat la Pacific Bell […]. Mi-a răspuns o doamnă, căreia i-am spus: <<Bună, sunt Terry, sunt pe teren.  Îmi trebuie F1 și F2 pentru 310-837-5412>>. F1 era indexul cablului subteran care pornea de la centrală, iar F2 era cablul secundar, care lega un domiciliu sau o clădire de birouri la concentratorul care deservea zona și care în final se conecta la F1 și apoi la centrală. <<Terry, care e numărul tău de tehnician?>> m-a întrebat. Știam că n-o să verifice – nu verificau niciodată. Era suficient să dai un număr din 3 cifre și n-aveai probleme câtă vreme te arătai foarte sigur pe tine și nu ezitai.”

Prima parte a cărții, cea intitulată Cum să devii un hacker, abundă de descrieri tehnice, de termeni de specialitate și de procedee de hacking și inginerie socială care chiar au fost folosite pentru compromiterea și penetrarea multor sisteme digitale.

Activitatea de hacking înseamnă de fapt îmbinarea eficientă a acestor două abilități în care el excelează – hacking-ul și ingineria socială – iar acest lucru necesită multă muncă și multă concentrare. Spre exemplu, ca să se dea în mod eficient drept tehnician, Mitnick muncise să afle anumite detalii despre tehnicienii de la Pacific Bell: numărul de tehnician (respectiv faptul că e format din 3 cifre sau faptul că centrala nu-l va verifica niciodată), însemnătatea denumirilor codificate F1 și F2, sau locul exact unde să sune. Multe dintre acțiunile de hacking erau precedate de acest tip de inginerie socială. Faptul că nu a profitat de pe urma activității lui de hacking pentru a obține avantaje financiare i-a scurtat mult pedeapsa, deși nu i-a ușurat-o.

Cartea este împărțită în 4 secțiuni, denumite foarte sugestiv Cum să devii hacker sau Un sfârșit și un nou început. Fiecare dintre acestea prezintă anumite perioade din viața autorului, dispuse cronologic. Un farmec aparte îl are faptul că acțiunile cu urmări deosebit de grave în viitor sunt anunțate. Acest mod de a anticipa pune o oarecare presiune pe cititor, făcându-l să vrea să continue lectura, care oricum este extraordinar de captivantă (…)

Citește continuarea recenziei pe Bookblog.ro

        


Au revoirEditura Trei publică în nou an Premiul Goncourt din 2013, „Au revoir là-haut“, de Pierre Lemaitre, dar şi alte volume de excepţie: „Limonov“, de Emmanuel Carrere, „Povestea unei fete care a supravieţuit holocaustului. Jurnal“ (1938-1945), de Helga Weissová, „Neînţelegere la Moscova“, de Simone de Beauvoir, „Povestea lui Hanna Yacub“ (The Druze of Belgrade), de Rabee Jaber –  Premiul internaţional Booker pentru romanul arab 2012.

***

Romanul „Au revoir là-haut“, de Pierre Lemaitre, care a câştigat Premiul Goncourt în 2013, descrie, dincolo de răzbunarea a doi oameni distruşi de un război inutil şi crud, modul tragic şi ironic în care poate fi sfidată societatea, statul, familia, morala patriotică – toate acestea fiind responsabile pentru situaţia celor doi protagonişti. Într-o Franţă traumatizată de urmările războiului care îşi numără cei un milion şi jumătate de morţi, cei doi supravieţuitori, Albert şi Edouard, pun la cale o escrocherie de anvergură naţională de un cinism absolut. Pierre Lemaitre a mai fost tradus la Trei cu volumul „Alex“, „un roman poliţist a cărui intrigă diabolică se construieşte din impasuri aparent fără ieşire”. (L’Humanite)

 ***

„Limonov“, de Emmanuel Carrere – The European Literature Prize 2013 / Premiul Renadot 2012. Limono nu este doar un personaj de ficţiune. El există: a fost bandit în Ucraina; idolul underground-ului sovietic în Moscova lui Brejnev; vagabond, apoi majordomul unui miliardar în Manhattan; scriitor la modă în Paris; soldat rătăcit în războaiele din Balcani şi, în sfârşit, în imensa debandadă din Rusia postcomunistă, bătrân şef carismatic al unui partid al tinerilor revoltaţi. El se consideră erou, alţii cred că este un ticălos. O viaţă periculoasă, ambiguă: un adevărat roman de aventuri, nu numai despre Rusia, ci despre istoria noastră de după Al Doilea Război Mondial.

 ***

„Povestea unei fete care a supravieţuit holocaustului. Jurnal“ (1938-1945), de Helga Weissová. Născută în acelaşi an ca şi Anne Frank, Helga a fost trimisă împreună cu părinţii săi în lagărul de la Terezin în 1941. A început să scrie acest jurnal la vârsta de 11 ani. Jurnalul conţine descrieri ale vieţii din lagăr şi desene ale autoarei de la acea vreme. La 15 ani a fost mutată, împreuna cu mama sa, în lagărul de la Auschwitz. În momentul în care au ajuns aici, victimele au fost din nou sortate: la stânga erau trimişi cei care mergeau la cuptoarele de incinerare, la dreapta cei care supravieţuiau. Se pare că însuşi Menghele a făcut sortarea. În februarie 2014, Helga va împlini 90 de ani.

***

malentendu„Neînţelegere la Moscova“, de Simone de Beauvoir. Scrisă în 1965, această nuvelă de mari dimensiuni al lui Simone de Beauvoir a fost redescoperit după moartea autoarei în 1986. Este povestea unui cuplu francez care călătoreşte în Rusia în perioada Răzbiului rece şi care îşi înfruntă spaimele provocate de înaintarea în vârstă. O meditaţie despre declin şi solitudine, cu ecouri autobiografice.

***

„Povestea lui Hanna Yacub“ (The Druze of Belgrade), de Rabee Jaber -Premiul internaţional Booker pentru romanul arab 2012. După Războiul Civil din 1860 din Munţii Liban, un număr de luptători care făceau parte din comunitatea religioasă a druzilor sunt forţaţi să plece în exil. Ei călătoresc pe mare spre Cetatea Belgradului la graniţa cu Imperiul Otoman. În schimbul eliberării unui membru al comunităţii, ei îl iau cu ei pe Hanna Yacoub, un bărbat creştin din Beirut. Vânzătorul de ouă a avut ghinionul de a se afla în port în momentul plecării druzilor. Un volum despre aventura lui Hanna Yacub şi a druzilor din Belgrad în Balcani şi despre lupta lor pentru supravieţuire.

(Sursă: Adevărul)

Luni, revin cu alte tilturi din zona ”psi” 🙂


Schimbarea trece drept scrierea autobiografică a lui Mo Yan. Asta o face, din capul locului, de două ori interesantă.

Mai întîi, pentru că în cărticica aceasta (care, pe lîngă un roman de dimensiuni medii, e cam cît bobul de orez pe lîngă o pită ardelenească) încape viaţa de pînă prin 2010 a autorului, adică a celui care, în 2012, avea să fie nobelizat în literatură. În al doilea rînd, pentru că autorul acesta chinez, care ţine să se reinventeze stilistic în fiecare carte, are totuşi obiceiul de a asezona introspecţia şi faptul istoric cu fantezia şi cu absurdul, ceea ce, pentru o autobiografie, poate fi şi ca sarea-n bucate, dar şi ca nuca-n Marele Zid Chinezesc.

Mie mi s-a părut că e ca sarea-n bucate. Schimbarea  lui Mo Yan – realistă, fantezistă şi absurdă în egală măsură – schimbă în primul rînd tiparele autobiografiei, pe care o transformă, delicat şi jucăuş, în una dintre cele mai altruiste proze cu putinţă.

SchimbareaCine caută informaţii despre viaţa autorului nu va fi, în nici un caz, dezamăgit, căci va găsi aici o întreagă istorie personală, cu date exacte, locuri precise, confesiuni fără înconjur şi observaţii de atmosferă generală. Numai că – şi aici e marea surpriză a cărţii – personajul principal nu va fi doar scriitorul, ci un cvartet alcătuit din: Mo (adică el), Lu (o fostă colegă de generală, foarte apetisantă), He (un fost coleg de-al lor, cu oarecari pusee în stil Zorba) şi un camion vechi, cu nume ceva mai lung (Gaz 51). Mo se dă adeseori la o parte şi, cu o hîtră generozitate, invită epica să se ocupe de destinele celorlalţi protagonişti. Povestea de iubire a lui Mo (cu cea care-i va fi soţie) ocupă o paranteză de cîteva rînduri. Povestea iubirii lui He pentru Lu ocupă cîteva zeci de pagini (din cele 120 ale întregii cărţi). Iar finalul, un autodenunţ laconic, pune cireaşa pe tortul unei autobiografii atît de ironice încît frizează romanul.

Recenzie apărută în Dilema Veche  

  

%d blogeri au apreciat asta: