Archive for mai, 2010



Directorul editorial al Editurii Trei, Magdalena Mărculescu, povestește despre magia literaturii polițiste nordice și vă face cunoștință cu o nouă scriitoare suedeză.

De ceva timp am început să publicăm romane polițiste. Un jurnalist de la Iași mi-a spus că a fost surpins când a văzut că Stieg Larsson a apărut la editura Trei. Dar o editură trebuie să inoveze tot timpul, să suprindă și mai ales să creeze ”mode”, pentru că, la urma urmei, și în cinematografie, teatru, dans, vestimentație etc. apar trenduri neîncetat.

Iar Larsson a fost un proiect mare și frumos. Care a adunat mulți fani. Ne-a plăcut nouă, în editură, dar le-a plăcut și altora: lui Andrei Gheorghe, lui Dan C. Mihăilescu și cititorilor care stăteau cu sufletul la gură în așteptarea următorului volum. Până la urmă, pentru că nu au fost decât trei volume din Trilogia Millennium, iar noi stârnisem cititorii, m-am gândit să mai căutăm și alți autori care scriu captivant romane polițiste.

Chiar este loc pe piața românească de carte pentru literatura de genul ăsta. În Franța, de pildă, există rafturi imense dedicate genului; la noi cred ca s-a instaurat un fel de prejudecată, cum că este o literatură ușoară. Dar – și aici exista mai mulți ”dar”:

  1. și literatura ușoară poate fi mare;
  2. literatura mare trebuie citită în contraparte cu literatura ușoară;
  3. există genuri terapeutice de literatură, iar literatura polițistă bună este un astfel de gen, menit să ”tămăduiască”: oboseala, insomnia, plictisul vieții cotidiene – viață în care te plictisești tocmai pentru că de cele mai multe ori nu mai ai timpul și dreptul să te plictisești.

Observ, de pildă, că  există și în străinătate un potențial foarte mare în spatele autorilor nordici: francezii au fost primii (exceptându-i pe scandinavi) care au făcut o pasiune incendiară pentru cărțile lui Larsson; apoi, Anne Holt – scriitoarea norvegiană pe care am publicat-o și noi – este constant în topurile de carte din Italia (și ea a făcut o pasiune pentru italieni, se pare că numai lor le acordă interviuri); Camilla Läckberg, autoarea suedeză din care am publicat primul volum – Prințesa ghețurilor – se vinde nebunește în Spania (au apărut zeci de tiraje în nici 2 ani). E foarte frumoasă cartea, am publicat-o acum 2 luni și a trebuit să mai facem un tiraj, atât de bine s-a vândut, deși e criză!

În fine, acum pregătim o altă autoare suedeză:

Foto: messe.no

O cheamă Liza Marklund, este favorita nordicilor, trăiește în Spania și este proprietară a uneia dintre cele mai mari edituri din Suedia. Mi-a plăcut foarte mult chestia asta cu decizia Lizei de a trăi în sud, acolo unde este cald și bine, scriind cărți cu care își înnebunește cititorii rămași acasă, în recile ținuturi scandinave. Sincer, este pentru prima dată în viață când mi-a trecut prin cap ideea minunată de a sta pe malul mării și a număra banii încasați pe cărțile vândute în lumea largă: dar pentru asta trebuie să scrii ca Liza Marklund.

Deocamdată, puteți să o citiți, este o carte e vară:

Explozii în Stockholm

Și nu uitați că este primul roman dintr-o serie de opt. Până când o să le publicăm noi pe toate, sigur mai scrie Liza Marklund și altele. 

 

 

Deochiul lui Rembrandt


Autoportret (sursă: sciencedaily.com)

De ce suntem fascinați de portretele (și autoportretele) lui Rembrandt?, se întreabă psihologul canadian Steve DiPaola.

Ideea ar fi că pictorul olandez a folosit, intuitiv sau în mod programatic, o tehnică prin care ne conduce privirea spre ochii celui portretizat, rezultând o ”experiență de vizionare narativă și mai calmă”,  relatează ScienceDaily.

Pentru a desluși ”magia” portretelor lui Rembrand, DiPaola a urmărit traseul ochilor privitorilor care admirau tablourile olandezului. Aceștia ”rămâneau destul de repede cu privirea pironită pe ochiul pictat în detaliu, îl fixau mai mult timp, ceea ce ducea la o mișcare mai calmă a ochilor privitorului”, explică psihologul.

Dacă e să luăm în calcul nuanța lui Peter Collett din Cartea gesturilor europene, poate că nu toți privitorii vor fi la fel de încântați de privirea care ne fixează din tablou.

Ar fi, o dată, societățile ”privitului maximal(regiunea mediteraneană), unde oamenii se privesc reciproc îndelung pentru a sugera că sunt deschiși, ceea ce creează intimitate și o simpatie crescută. Pe de altă parte sunt societățile ”privitului minimal” (Europa Centrală și de Nord), în care a-l pironi pe călălalt cu privirea ține mai curând de dorința de a-l ține sub control.

Același Collett ne-ar putea sugera că Rembrand nu era străin de efectul deochiului, în care lumea credea încă în vremea pictorului olandez. Totul pornește de la explicația naivă a privirii: ”ochii emit raze, care țâșnesc, se lovesc de obiecte, apoi se reîntorc în ochi” (așa se întâmpla îndrăgostirea, prin pătrunderea razelor din ochii îndrăgostitului în ochii ”țintei”, dar același proces poate explica și blestemul și efectele de manipulare).


Se vede că se apropie 1 iunie, căci plouă cu articole despre psihologia copilului. Iată un fragment dintr-un documentar publicat azi în ”Adevărul”, material intitulat ”Absenţa părinţilor lasă urme toată viaţa” (singura mea rezervă față de tipul acesta de materiale este că uneori au ca efect o culpabilizare păguboasă a părinților care simt că și-au neglijat copilul):

***

Cercetările recente arată o tendinţă îngrijorătoare: tot mai mulţi copii sunt lăsaţi în grija televizorului, internetului sau sunt crescuţi cu bone. Aşa se explică fenomenul de creştere a cazurilor de tulburări emoţionale în rândul copiilor, spun specialiştii.

Anxietatea, manifestată inclusiv prin enurezis (urinări necontrolate noaptea), atacurile de panică, lipsa poftei de mâncare, depresia care poate apărea şi la copiii foarte mici, dependenţa exagerată manifestată prin refuzul de a merge la grădiniţă şi la şcoală şi violenţa sunt efectele unor greşeli ale părinţilor în relaţia cu cei mici.

Dar, mai mult decât atât, toate aceste tulburări de comportament la care se adaugă, după etapa adolescenţei,  promiscuitatea sexuală, dependenţa de jocuri de noroc sau de substanţe, tulburările alimentare şi prostul management al stresului pot fi consecinţe ale unor tulburări de personalitate necorectate ce se transformă în boli nervoase în viaţa de adult.

Relaţia cu părinţii, crucială

Potrivit „teoriei ataşamentului„, susţinută de psihiatrul John Bowlby, eşecul adulţilor de a interacţiona firesc, de a se integra social şi de a dezvolta relaţii durabile de cuplu la maturitate se explică prin greşelile părinţilor acestor persoane în a-şi exprima afecţiunea.

Mai exact, potrivit lui Bowlby, unii părinţi nu reuşesc să răspundă nevoilor de securitate ale celor mici, iar acest lucru devine un factor de risc şi, în unele cazuri, chiar factorul declanşator al unor tulburări de personalitate. Psihologul descrie ataşamentul drept procesul prin care copilul devine legat emoţional de membrii familiei sale, de obicei în această ordine: de mama, de tata şi de fraţi. 

Cu alte cuvinte, educaţia şi afectivitatea familiei în relaţia cu copiii previne tulburările de comportament, în cazul în care acestea nu sunt cauzate de boli psihice ereditare sau de afectări neurologice precum ADHD-ul sau autismul, care se pot atenua la rândul lor, tot prin tehnici speciale de educare.

Fii un exemplu bun!

Părinţii, fraţii, bunicii şi alte persoane cu care copilul intră în contact în primii ani de viaţă devin modelele celui mic, „programat” să-i imite pe ceilalţi pentru a învăţa strategii de supravieţuire. El nu are capacitatea de a discerne dacă ceea ce imită este frumos sau urât, prin urmare, dacă modelele sale au un comportament greşit, devine o victimă fără apărare.

Violenţa din cadrul familiei, neglijenţa în relaţiile interpersonale dintre mamă şi tată sau tensiunile dintre cei doi se traduc prin comportamentul violent  al copilului, care va imita atât gesturile, cât şi limbajul celor din familie.

Evitaţi certurile în faţa copiilor!

Imprevizibile sau nu, necesare sau nu, certurile dintre părinţi ar trebui să se desfăşoare departe de ochii şi de urechile copiilor. Altfel, cei mici pot deveni anxioşi fiindcă îşi simt familia ameninţată.

Dar există şi teorii care susţin că, în cazul în care părinţii nu folosesc injurii şi nu-şi  lezează în niciun fel demnitatea, disputa dintre ei poate fi o experienţă necesară celor mici.

Mai exact, potrivit psihiatrului pediatru Aldo Naouri, în volumul „Cum să ne educăm copiii”, apărut la Editura Trei, asistând la disputele părinţilor, copiii înţeleg faptul că aceeaşi situaţie poate fi percepută din unghiuri diferite şi că nu există un adevăr absolut valabil pentru toată lumea, ci adevăruri subiective.

Citește în ”Adevărul” continuarea documentarului semnat de Livia Roșca.


”Copilul funcţionează ca primul psihoterapeut al părintelui său”, observă Dorin Liviu-Bîtfoi într-o recenzie la volumul Dificultatea de a trăi al celebrei psihanaliste Françoise Dolto.

***

”Fiul meu, Jean, avea doi ani şi jumătate. Suntem invitaţi la cină la nişte prieteni, dar eu uit să notez invitaţia şi nu ne ducem. A doua zi, prietenii respectivi îmi telefonează. Jean se uită la mine şi îmi vede figura descumpănită când îmi dau seama că am uitat. Se agită preocupat şi se învârte supărat în jurul meu spunându-mi:

‘Mama, ai o figură «cam, cam»’.

Era expresia pe care o folosea când vedea o umbră pe chipul mamei, care pentru el reprezenta seninătatea olimpiană… Ceea ce însemna: ‘Ce se întâmplă?’ Îi spun:

‘Vezi şi tu, nu-mi place ce am făcut!’

El întreabă: ‘Şi tata, ce o să spună?’.

Îi răspund: ‘O să spună: «nu mă pot baza pe soţia mea. Ea trebuie să ţină minte că urmează să mergem în vizită sau că suntem invitaţi la masă…» şi aşa şi este. Gata! Ţi-am spus tot!’ şi chiar eram foarte supărată.

Jean pleacă, iar eu, foarte amărâtă, nu mă pot împiedica să nu întorc mai departe pe toate feţele cina ratată. Peste câteva clipe îl văd pe Jean că se întoarce cu o cască pe cap şi înarmat până-n dinţi cu un fel de puşcă, cu nişte arcuri cu săgeţi, centiroane, un soi de sabie, pe scurt, cu tot ce a găsit pe post de echipament reprezentativ, însemne ale autorităţii şi ale gloriei victorioase. Se aşează în faţa mea şi îmi spune pe un ton agresiv:

‘Păi, să ştii, dacă nu îţi place ce ai făcut, gata’, şi îşi azvârle pe jos casca, centironul, sabia…, ‘de-acum înainte am să fiu rău, am să fiu un băiat rău toată viaţa mea’, iar cu o voce tot mai puternică strigă: ‘Şi am să fiu un nimeni! Gata!’

Furioasă pe reacţia lui şi la fel de supărată pe ce făcusem eu, mă trezesc că dau un şut în tot acel arsenal şi îi spun:

‘Să ştii că nu o să-mi schimb mutra de dragul tău, lasă-mă-n pace!’.

Jean adună totul fără să mai scoată o vorbă şi pleacă. Iar eu îmi văd de treburile obişnuite în acea duminică dimineaţă şi încetul cu încetul mă liniştesc de tot. Peste o oră, Jean vine înapoi, se învârte pe lângă mine şi îmi spune:

‘Nu prea-ţi place ce ai făcut… dar mai încolo, diseară, când tata o să te certe puţin, o să-ţi placă ce-ai făcut.’ Îi răspund: ‘Bineînţeles! – Şi tata o să spună că eşti o soţie bună? – Bineînţeles! – Şi atunci ce o să faceţi? – Păi, o să le ducem flori prietenilor. – Şi pe urmă, gata, o să-ţi placă iar ce ai făcut? – Sigur. – Atunci eşti o mamă bună, pot să-mi pun iar puşca şi casca.’ „

Iată un exemplu de dependenţă a structurării unui copil în raport cu mama sa, în situaţia în care aceasta are o scădere în raport cu imaginea idealizată pe care o are copilul asupra ei şi raporturilor ei cu tata. Faptul că lucrurile sunt reparabile îi oferă copilului o siguranţă să creadă că mai există o soluţie pentru această scădere sau impas al mamei, care îl afectează direct, prin identificare, ca şi cum ar fi a lui. O nerecunoaştere a problemei, o evitare a ei printr-o minciună aparent liniştitoare, i-ar fi luat orice posibilitate de a reacţiona în faţa depresiei momentane a mamei.

Acest exemplu de psihanaliză sau interpretare ad-hoc, spontană a copilului e desprins din cartea Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii de Françoise Dolto, fiind chiar un caz inspirat de fiul celebrei psihanaliste franceze. Cartea a fost nu demult tradusă la Editura Trei şi are o dimensiune respectabilă de peste 600 de pagini, fiind alcătuită din diferite articole şi conferinţe ale lui Dolto. Aşa cum spune de altfel prefaţatorul francez, Gérard Guillerault, este cea mai diversă lucrare a lui Dolto. […]

Citește continuarea recenziei pe blogul Cafe Gradiva.


”Un roman polițist cu adevărat bun este uitat imediat. Mai țineți minte ceva din zece negri mititei?”, întreabă mai în glumă, mai în serios Ștefan Agopian în rubrica sa din 24FUN, unde prezintă trei romane polițiste de la Editura Trei:

După extraordinarul succes obținut de Editura Trei, peste 18.000 de exemplare vândute, cu trilogia Millennium, a suedezului Stieg Larsson, cei de la Trei forțează piața cu romane polițiste apărute în Anglia, Suedia și Norvegia, ceea ce nu e rău:

Gilbert Adair, Înscenarea lui Roger Murgatroyd, traducere din engleză și note de Lidia Grădinaru. Un roman polițist clasic, în genul celor scrise de Agatha Christie. Mai bine zis un calc după romanele ei: într-un conac înzăpezit și, deci, rupt de restul lumii, mai mulți oameni, ei și ele, sărbătoresc cum se cuvine pașnicul Crăciun.

În ultimul moment sosește, cam pe nepusă masă, Raymond Gentry, un ziarist de la un tabloid de scandal The Trombone. Acesta își bate joc de toți, dovedind că le cunoaște și cele mai intime secrete. A doua zi e găsit împușcat într-o cameră de la mansarda încuiată pe dinăuntru. După ce este spartă ușa, se constată că arma crimei lipsește. „Lung prilej de vorbe si de ipoteze“.

Camilla Läckberg, Prințesa ghețurilor, traducere din suedeză de Simona Țențea și Asa Apelkvist. Camilla noastră n-are decât 36 de ani și e deja celebră în Europa. Erica Falck, o gagică obosită din cauza că scrie toată ziua (și noaptea) biografiile unor femei celebre, își găsește cea mai bună prietena din copilărie moartă într-o cadă cu apă înghețată. […] 

Citește mai departe părerea lui Ștefan Agopian despre romanul Eroare judiciară în revista 24FUN.


Să le spui oamenilor că locurile lor de muncă sunt eliminate din cine știe ce motiv este una dintre cele mai dificile conversaţii cu care se poate confrunta oricare dintre noi, observă Nance Guilmartin în cartea Cuvinte care vindecă.

În vremurile astea tulburi, directorii, șefii de secție sau responsabilii de la resurse umane se lovesc inevitabil de această situație. Cum îţi aduni curajul să le spui oamenilor cumplitul adevăr și totuși să-i tratezi în același timp cu respect?

Povestea firmei lui Ed, istorisită de Nance Guilmartin, poate o să vi se pară un pic prea ”americănească”, prea romanțată pentru o intrigă atât de sumbră, cum este concedierea colectivă provocată de declinul economic. Morala, însă, mi se pare că rămâne valabilă oriunde și oricând. 

*** 

Cu ani în urmă, povestește Ed, eram un șef important într-o firmă care și-a pierdut busola pe măsură ce-a crescut. Când am pornit la drum, eram o firmă căreia îi păsa de angajaţii ei, dar totul s-a schimbat atunci când noul director general a adoptat niște politici care-i tratau pe oameni ca pe niște simple unelte, nu ca pe fiinţe umane. Apoi mi-am înfiinţat propria firmă și am făcut-o cu gândul că așa ceva nu se va întâmpla la noi în veci, cât sunt eu la cârmă. Acesta a și fost motivul pentru care am elaborat un sistem de valori care ne ajută să-i tratăm bine pe oameni, indiferent ce s-ar întâmpla.

De curând însă, confruntat cu perspectiva închiderii unei fabrici și a concedierilor, aproape că mi-am pierdut și eu busola. Și n-am revenit pe calea cea bună decât atunci când un angajat curajos mi-a pus o întrebare în faţa căreia n-am avut loc de întors. Din cauza unei recesiuni în industria telecomunicaţiilor, ne vedeam nevoiţi să reducem activitatea de producţie. Ceea ce însemna închiderea unei fabrici și mutarea tuturor operaţiunilor în alta, aflată la distanţă de trei ore de mers cu mașina. Deși îmi doream ca toţi angajaţii noștri să ne poată urma acolo, eram destul de realist încât să înţeleg că majoritatea nu vor vrea probabil să se mute.

Îmi făceam mari griji pentru respectarea termenelor de livrare promise clienţilor, ca și pentru menţinerea calităţii produselor, într-o perioadă de asemenea frământare, și eram preocupat de ce va însemna această veste pentru angajaţii noștri — mulţi dintre ei fiind ca un fel de a doua familie pentru mine. Nici prin cap nu-mi trecea să le spun vreunul dintre aceste lucruri, decât după ce îmi făceam un plan de bătaie bine pus la punct. Dar Julie, șefa de personal a firmei mele, avea alte gânduri. Ea m-a întrebat:

Ed, faptul că nu le spui ar fi un semn de respect faţă de ei?

 

Îmi aducea aminte că, în urmă cu câteva luni, le promiseserăm angajaţilor că le vom spune adevărul, atunci când ei ne întrebaseră dacă fabrica noastră se va închide. Noi le spuseserăm că le vom da de știre imediat ce vom fi luat o decizie. Dintr-odată, mi-am dat seama că n-aveam cum să nu le spun, chiar dacă nu deţineam încă toate detaliile. Atâta doar că nu știam cum.

Detest să le dau oamenilor vestea proastă că vor rămâne fără slujbe, pentru că mă face să mă simt cumva vinovat faţă de ei, oricât de convins aș fi că este decizia economică potrivită pentru firmă. Așa că începusem să caut o metodă prin care să evit discuţiile faţă în faţă. Eventual să folosesc o notă circulară? Julie m-a întrebat ce sentimente am faţă de ceea ce se întâmplă.

Mă simt absolut îngrozitor, i-am spus. La urma urmei, pe majoritatea eu personal i-am angajat. Și ei n-au greșit cu nimic. Pur și simplu trecem printr-o perioadă grea la nivel de industrie. Am cea mai bună părere despre ei. Dar nu putem să supravieţuim mai departe ca firmă decât dacă unificăm fabricile și economisim cheltuielile indirecte.

 

Atunci a avut ea curajul să fie tranșantă cu mine:

Dacă-i așa, atunci spune-le adevărul și spune-le exact ce simţi – te-am mai văzut procedând așa și înainte, așa că poţi s-o faci și acum.

 

Până cu nici zece minute înainte de ora la care trebuia să le vorbesc angajaţilor, eu eram în continuare convins că nu voi fi în stare s-o fac. Probabil că aș fi dat bir cu fugiţii, dacă Julie n-ar fi venit iarăși la mine și nu mi-ar fi spus:

Spune-le adevărul — din tot sufletul tău. Poţi s-o faci.

 

Aveam un milion de scuze ca să nu discut cu ei decât după ce aș fi întocmit un plan detaliat. Și în continuare nu știam cum se va putea realiza toată producţia promisă, din moment ce majoritatea angajaţilor primeau preaviz că își vor pierde slujbele. Eram conștient că nu așa se proceda, în mod normal, într-o companie de telecomunicaţii din Silicon Valley și nu știam nici dacă vom fi în stare să ducem cu bine până la capăt această schimbare complexă, care presupunea închiderea unei fabrici și muncă de relocare.

Când le-am comunicat vestea cea proastă, aveam vocea gâtuită de emoţie, și toată lumea și-a dat seama. Categoric că nu mă mai văzuseră niciodată pe mine, directorul lor general, în asemenea hal de copleșit. Eu sunt modelul clasic al absolventului de la Harvard, întotdeauna sigur pe el și antrenat să nu-și trădeze niciodată sentimentele – e una dintre regulile principale pentru un lider de companie veritabil. Spunându-le oamenilor mei cât de greu îmi venea să fac acest lucru, știind că majoritatea își vor pierde locurile de muncă, ei și-au dat seama că îi preţuiesc.

I-am anunţat că avem la dispoziţie trei luni pentru efectuarea transferului și le-am oferit tuturor opţiunea de a se muta odată cu firma. Mai târziu, când am avut pregătite și detaliile operaţiunii de închidere a fabricii, managerul de exploatare a demarat o iniţiativă de tipul „trăiește-ţi clipa“: dacă tot trebuie să vii la muncă, de ce să nu-ţi dai întreaga osteneală și să fii mândru de asta – să trăiești clipa până la sfârșit!

Și oamenii mei așa au și făcut – respectând în același timp și termenele promise clienţilor. Oricât de greu mi-a fost să dau ochii cu angajaţii mei în ziua aceea – să le vorbesc, să le răspund la întrebări și să discut individual cu ei după aceea -, am înţeles că nu voiam să conduc o firmă în care domnea neîncrederea.

Voiam să conduc o firmă întemeiată pe credinţa fundamentală că angajaţii trebuie să fie preţuiţi și respectaţi. Dacă sistemul de valori al firmei noastre este acela că noi credem în a spune adevărul și în a-i respecta pe oameni, atunci trebuie să facem aceste lucruri și în vremuri bune, și în vremuri grele. Din câte s-a văzut mai târziu, mulţi dintre angajaţi ne-au spus că felul în care i-am tratat atunci i-a determinat să-și dorească să lucreze din nou cu noi, în caz că redeschideam vreodată fabrica. Acesta a fost cel mai frumos lucru pe care ar fi putut să mi-l spună cineva.

(fragment din volumul Cuvinte care vindecă, de Nance Guilmartin)


Psihopații nu sunt puţini şi nici rari. Dimpotrivă, reprezintă o proporţie semnificativă din populaţia noastră. Oamenii fără conştiinţă resimt emoţiile foarte diferit de tine şi de mine, şi nu simt deloc iubirea sau orice alt ataşament pozitiv faţă de semenii lor.

În prezent, psihopatia este „incurabilă”; mai mult chiar, psihopații aproape că nu vor niciodată să fie „trataţi”. De altfel, este probabil ca, în baza configuraţiei neurobiologice a psihopatiei, anumite culturi, în special cea occidentală, să încurajeze activ comportamentele antisociale, inclusiv violenţa, crima şi aţâţarea la război. Sunt fapte dificil de acceptat pentru mulţi oameni. Sunt jignitoare, neegalitariste şi înspăimântătoare.

Însă înţelegerea şi acceptarea lor ca fiind un aspect real al lumii noastre reprezintă regula numărul unu dintre cele „Treisprezece Reguli de a Face Faţă Psihopaţilor în Viaţa de Zi cu Zi” pe care le spun pacienţilor şi altor persoane interesate să se protejeze pe sine şi pe oamenii iubiţi. Iată cele 13 reguli:

  1. Prima regulă implică pastila amară a acceptării faptului că unii oamenii nu au, la propriu, conştiinţă morală.
  2. Într‑o dispută dintre instinctele tale şi implicaţiile unui rol jucat de o persoană — educator, medic, conducător, iubitor de animale, umanist, părinte — urmează‑ţi instinctele. Impresiile tale nefiltrate, deşi alarmante şi aparent stranii, te pot ajuta foarte mult dacă le dai voie.
  3. Când ai în vedere o relaţie nouă, de orice tip ar fi ea, aplică Regula de Trei privind revendicările şi promisiunile făcute de persoana respectivă şi responsabilităţile pe care le are aceasta. O minciună, o promisiune nerespectată sau o responsabilitate ignorată pot fi neînţelegeri. E posibil ca două să fie o greşeală gravă. Însă trei minciuni îţi spun că ai de‑a face cu un mincinos, iar înşelăciunea este osia comportamentului lipsit de conştiinţă.
  4. Pune la îndoială autoritatea. Încă o dată — ai încredere în propriile tale instincte şi angoase, mai ales cele despre oameni care pretind că dominarea celorlalţi, războaiele violente sau altă încălcare a conştiinţei este marea soluţie la o problemă sau alta.
  5. Măgulirea suspectă. Complimentele sunt încântătoare, în special când sunt sincere. Dimpotrivă, măgulirea este extremă şi aproape întotdeauna implică o intenţie de manipulare. Manipularea prin intermediul măgulirii este, uneori, inofensivă şi alteori sinistră. Priveşte dincolo de eul tău gâdilat şi nu uita să suspectezi măgulirile.
  6. Nu te alătura jocului. Intriga este principalul instrument al psihopatului. Rezistă tentaţiei de a te lua la întrecere cu un psihopat seducător, de a te arăta mai inteligent decât el, de a‑l analiza sau chiar de al tachina.
  7. Nu fi niciodată de acord, din milă sau din alt motiv, să ajuţi un psihopat în a‑şi ascunde adevăratul caracter. „Te rog, nu spune celorlalţi”, rostit adesea cu lacrimi în ochi şi cu scrâşnit din dinţi este rugămintea emblematică a hoţilor, a celor care abuzează copii — şi a psihopaților. […]

 (Fragment din volumul ”Psihopatul de alături”, Editura Trei, 2010)

Citește celelalte șase reguli pentru a face față psihopatului de lângă tine în volumul Psihopatul de alături. Cum să-l recunoşti şi să te aperi de el.

See ya!


Gândisem altfel colţul ăsta al blogosferei.

Dar fiecare are felul său de a percepe lucrurile. Sau poate nu am fost eu destul de clară. Oricum, având în vedere că blogul acesta nu este nici pe departe ceea ce mi-am dorit, eu mă retrag.

Vă pregătisem câteva imagini care sper să vă inspire în săptămâna care deja a început să se desfăşoare. A început bine – cu o zi liberă şi cu soare. Sper să continue cu surprize plăcute. Sunt sigură că noi ne vom reîntâlni pe alte pagini.

Foto via Boston Globe

Foto via Desire to Inspire

Foto via Desire to Inspire.


Acest roman enciclopedic și mistificator, țesut din fire picarești, fascinează și incântă. Erudiția intră în slujba foiletonului universal. Imaginați-vă un Umberto Eco interpretat de Indiana Jones. Un roman iezuit până în măduva oaselor, amazonian pursange, brăzdat de bifurcații neîntrerupte” – Le Figaro Littéraire

 

***

 

Aşe­za­tă pe ban­che­ta din spa­te a bă­trâ­nu­lui Ford de­ca­po­ta­bil care nu mai ru­la­se de-o veş­ni­cie, însă care pă­rea acum ie­şit de pe por­ţi­le fa­bri­cii, Lo­re­da­na se bu­cu­ra de fru­mu­se­ţea în­se­ră­rii. Con­du­să cu abi­li­ta­te de că­tre Eléa­zard, ma­şi­na pă­rea să aler­ge că­tre pur­pu­ra as­fin­ţi­tu­lui pen­tru a se eva­po­ra în ea ca în­tr-o apo­te­o­ză ar­ti­fi­cia­lă. Cu pă­rul în vânt, doc­to­rul Eu­cli­des se în­tor­cea cu re­gu­la­ri­ta­te că­tre ea pen­tru a vorbi de­spre tot fe­lul de ni­mi­curi ori a co­men­ta cu o oa­re­ca­re apro­xi­ma­ţie pei­sa­jul, ce­rân­du-şi scu­ze că nu îl mai poa­te ve­dea. Im­pu­să de o po­li­te­ţe ie­şi­tă din uz, aten­ţia lui faţă de ea avea to­tuşi far­me­cul şi na­tu­ra­le­ţea unei în­de­lun­ga­te prac­tici a cur­toa­ziei.

— Veţi ve­dea, le spu­nea pe când se apro­piau de fa­zen­da, con­te­sa Car­lot­ta este o per­soa­nă foar­te ra­fi­na­tă, foar­te cul­ti­va­tă… Exact con­tra­riul ne­cio­pli­tu­lui de băr­bat al ei. Încă mă mai în­treb ce a pu­tut-o atra­ge la per­so­na­jul aces­ta. Dum­ne­zeu ştie ce con­du­ce chi­mia mis­te­re­lor afi­ni­tă­ţii, mai ales în ca­zul lor! Aţi ci­tit căr­ţu­lia aceea a lui Go­e­the, Afi­ni­tă­ţi­le elec­ti­ve? Nu? Ar tre­bui să vă stră­duiţi s-o fa­ceţi, cre­deţi-mă…

Doc­to­rul Eu­cli­des da Cun­ha şi-a scos oche­la­rii. Şter­gân­du-le ne­a­tent len­ti­le­le, s-a în­tors şi mai mult spre Lo­re­da­na:

Es wan­delt nie­mand un­ges­traft un­ter Pal­men, a de­cla­mat bând, und die Ge­sin­nun­gen ändern sich ge­wiss in ei­nem Lan­de, wo Ele­fan­ten und Ti­ger zu Haus sind! Ceea ce s-ar pu­tea tra­du­ce cam aşa: nu te poţi plim­ba fără ris­curi pe sub pal­mieri, iar idei­le se schim­bă obli­ga­to­riu în­tr-o ţară în care ele­fan­ţii şi ti­grii sunt la ei aca­să. Fiind­că, pe aici, şi nu mă în­do­iesc că sun­teţi de acord cu mine, avem o mul­ţi­me de băr­baţi în care se re­u­nesc gre­u­ta­tea pa­chi­der­mu­lui şi fe­ro­ci­ta­tea fia­rei săl­ba­ti­ce…

— Doc­to­re, ca de obi­cei, în­fru­mu­se­ţaţi lu­cru­ri­le, a in­ter­ve­nit Eléa­zard.

Apoi, după o tă­ce­re de câ­te­va cli­pe, ab­sor­bit dintr-odată de obli­ga­ţi­i­le con­du­su­lui ma­şi­nii:

— Ba, aş zice mai mult: le tra­ves­tiţi! Dacă îmi amin­tesc eu bine, săr­ma­na Ot­ti­lia scria asta doar pen­tru a pro­vo­ca băr­ba­ţii să se ocu­pe mai atent de lu­mea din ju­rul lor, pro­pu­nân­du-şi să stig­ma­ti­ze­ze far­me­cul ne­să­nă­tos al exo­tis­mu­lui, şi nu nu­mai sim­pla pre­e­mi­nen­ţă mas­cu­li­nă. Or mă-nşel?…

— Vă în­şe­laţi com­plet, dra­gă prie­te­ne! a ri­di­cat doc­to­rul vo­cea pen­tru a se pu­tea face au­zit. Ar fi tre­buit să mă în­do­iesc că-l pu­teţi avea la de­ge­tul mic pe Go­e­the… E doar o bu­ta­dă, dar men­ţin ceea ce am afir­mat! Ni­meni nu mă va pu­tea îm­pie­di­ca nici­o­da­tă să las o fra­ză să spu­nă ceva mai mult de­cât pare a o face. Fiind­că tot am ajuns la el, amin­tiţi-vă în în­tre­gi­me pa­sa­jul şi veţi ve­dea că, de­par­te de a-l fi tra­ves­tit, îi sunt ab­so­lut fi­del. Fiind­că, în­tr-a­de­văr, to­tul plea­că de la cu­ge­ta­rea asu­pra ra­por­tu­ri­lor din­tre om şi na­tu­ră: ar tre­bui să cu­noaş­tem ori să în­vă­ţăm să cu­noaş­tem fi­in­ţe­le vii care ne în­con­joa­ră. A te în­con­ju­ra de mai­mu­ţe, de pa­pa­gali, în­tr-o ţară în care aces­tea nu sunt de­cât niş­te cu­rio­zi­tăţi, în­seam­nă a te îm­pie­di­ca să-ţi ob­servi ade­vă­ra­ţii com­pa­trioţi, co­pa­cii fa­mi­liari, ani­ma­le­le sau per­soa­ne­le care au fă­cut din noi ceea ce sun­tem. Ar­bo­re­le care te îm­pie­di­că să vezi pă­du­rea este, în­tr-un fel…, simp­to­mul unei gra­ve de­re­glări. Smul­se din me­diul lor na­tu­ral, aceste crea­turi bi­za­re sunt pur­tă­toa­re de an­goa­să, de dis­pe­ra­re pe care ne-o trans­mit ca prin con­ta­giu­ne şi care ne trans­for­mă în pro­fun­zi­me: E ne­vo­ie de o via­ţă he­te­ro­cli­tă şi tu­mul­tuoa­să, zice Go­e­the, pen­tru a pu­tea su­por­ta în jur mai­mu­ţe, pa­pa­gali şi ne­gri

— Chiar vor­beş­te de­spre „ne­gri“? l-a în­tre­rupt Lo­re­da­na.

— Da, dar fără nici­o um­bră de ra­sism, după câte ştiu. Nu ui­taţi că, la vre­mea res­pec­ti­vă, era la mare cău­ta­re să ai sclavi ne­gri pe post de ser­vi­tori. Este un dis­curs în ma­nie­ra lui Ro­us­seau, dacă în­ţe­le­geţi ce vreau să zic.

Lo­re­da­na i-a zâm­bit blând. Doc­to­rul Eu­cli­des o cu­ce­ri­se încă de la pri­me­le cu­vin­te de bun-ve­nit, cu două ore mai îna­in­te. Cu pă­rul şi bar­bi­şo­nul ca li­pi­te din ca­u­za cu­ren­tu­lui, se­mă­na cu un gri­fon, cu vâr­ful na­su­lui as­cu­ţit amu­şi­nând în vânt…

— Re­ci­pro­ca este şi ea va­la­bi­lă! În exact sen­sul pa­sa­ju­lui pe care l-am ci­tat. Ri­di­cat de pe pă­mân­tul lui na­tal şi arun­cat, de bu­nă­vo­ie ori nu, pe unul străin, omul se schim­bă… De­gea­ba pune mâna pe pa­pa­gali, pe mai­mu­ţe, pe… băş­ti­naşi, să spu­nem, chiar în me­diul lor, tot un dez­ră­dă­ci­nat va ră­mâ­ne fără altă al­ter­na­ti­vă de­cât dis­pe­ra­rea le­ga­tă de lip­sa lui de re­pe­re ori de in­te­gra­rea com­ple­tă în noua lume. În am­be­le ca­zuri, ajun­ge el în­suşi ne­grul de­spre care vor­beam: un ne­fe­ri­cit in­ca­pa­bil să se acli­ma­ti­ze­ze în acel uni­vers în care to­tul îi sca­pă, un in­firm, în cu­rând, in­ca­pa­bil să re­fa­că le­gă­tu­ri­le cu ţara lui, în cel mai bun caz un tră­dă­tor ce va visa în­trea­ga via­ţă la o cul­tu­ră pe care până şi co­piii lui o vor asi­mi­la cu greu…

— As­ta cred şi eu, a in­ter­ve­nit Eléa­zard pe un ton care îi con­tra­zi­cea acor­dul. Deşi o ase­me­nea opi­nie o poţi auzi, ca ata­re, şi din gura unui pa­triot tur­bat ori a unui fas­cist care se opu­ne din prin­ci­piu te­ro­ri­zan­tu­lui me­ti­saj. Tim­pu­ri­le s-au schim­bat, acum ajungi mai ra­pid de la un ca­păt la ce­lă­lalt al pla­ne­tei de­cât de la Wei­mar la Leip­zig pe vre­mea lui Go­e­the. Că de­plân­gem sau ne bu­cu­răm de fe­no­men, di­fe­ren­ţe­le cul­tu­ra­le se es­tom­pea­ză şi vor sfârşi prin a dis­pă­rea în fa­voa­rea unui ames­tec ine­dit în is­to­ria uma­ni­tă­ţii… Dar care este le­gă­tu­ra cu Moreira?

— Nici­u­na, dra­gă prie­te­ne, nici­u­na, a chi­co­tit doc­to­rul în tă­ce­re. Şi de ce ar tre­bui să fie? După alte toa­te — a con­ti­nuat, în­tor­cân­du-se încă o dată spre Lo­re­da­na —, nu eu sunt ace­la care tră­ieş­te cu un pa­pa­gal…

— Unu la zero pen­tru dum­nea­voas­tră, a iz­buc­nit şi ea în râs.

— Aveţi no­roc că am ajuns, a răs­puns Eléa­zard con­du­când ma­şi­na pe ale­ea re­zer­va­tă in­vi­ta­ţi­lor de onoa­re. Alt­fel v-aş fi ară­tat eu de ce sunt în sta­re!

Şi i-a su­râs bă­trâ­nu­lui cu afec­ţiu­ne, însă Lo­re­da­na i-a ză­rit pe cea­fă o ro­şea­ţă care până atunci nu era aco­lo.

(fragment din Acolo unde tigrii sunt la ei acasă de Jean-Marie Blas de Roblès)


Puțin divertisment. De duminică.

O lacrimă agățată de gene amenința să i se rostogolească pe obraz; el se întoarse la iuțeală, prefăcându-se că așează mai bine capacul ceainicului.

– Bun, zise, dacă am pune puțină muzică?

– Excelentă idee, îl aprobai ușurat.

El scotoci într-un sertar și scoase o casetă audio, pe care o puse în fanta combinei stereo.

– Ia să-mi asculți chestia asta…

Era din nou Fairouz, diva lumii arabe, interpretând nepieritorul Dă-mi flautul.

Kadem se întinse pe pat, își încrucișă picioarele și, cu paharul de ceai în mână, exclamă:

– Doamne… Nu i-ar ajunge la glezne nici măcar îngerii. Ăsta nu e un cântec de sirenă, e suflul cosmic care se delectează cu propria eternitate…

Se ridică într-un cot, ca să mă privească. Privirea lui mă străbătea dintr-o parte în alta, de parcă aș fi fost transparent.

Asculta iar și iar, într-o stare de extaz:

– Îți dai seama!… Dacă ar trebui să-i atribui un glas Mântuirii, acela ar fi al lui Fairouz… și, când o ascult așa cum o ascult exact în clipa asta, savurându-i vocea până la cel mai neauzit freamăt, simt că aș vrea să trăiesc o mie de ani și, în același timp, să mor pe loc…

Ascultarăm casetă până la capăt, fiecare cu micul lui univers, ca doi puștani pierduți în visurile proprii. Zgomotul străzii și ciripitul țâncilor nu ne tulbura. Zburam printre arabescurile viorilor, departe, foarte departe de Kafr Karam, de Yacine și de excesele lui.

[…]

– Când îmi pui să ascult Sirenele Bagdadului?

Ridică dintr-o sprânceană și întinse degetul spre mine:

– Tu nu te lași deloc.

– Mi-ai promis.

Se răsturnă într-un cot și îmi spus:

– O să asculți la timpul potrivit.

Când caseta se termină, puse alta, apoi alta, de la vechile cântece ale lui Abdelhalim Hafez, la cele ale lui Abdelwaheb, trecând prin Ayam Younes, Najat și alte glorii eterne ale tarab el arabi-ului*.

Noaptea ne prinse beți de-a binelea de iarbă și de cântări.

(fragment din romanul Sirenele Bagdadului, Editura Trei, 2009)

–––––––––––

* Tarab al arabi (ar.) – gen muzical clasic arab

Romanul Sirenele Bagdadului face parte dintr-o trilogie incendiară, tradusă în peste 25 de limbi, care tematizează conflictul dintre Occident şi Orient: acţiunea primului roman se petrece în Afganistan (Rândunelele din Kaboul), a celui de-al doilea în Israel (Atentatul), iar a celui de-al treilea – Sirenele Bagdadului – în Irak.

Yasmina Khadra, sub adevăratul nume, Mohammed Moulessehoul, este un scriitor algerian, născut în 1955. Ofiţer în armată, Moulessehoul a adoptat un pseudonim (feminin) pentru a putea publica, evitând cenzura militară şi pentru a putea supravieţui astfel regimului terorist din Algeria.

%d blogeri au apreciat asta: