Tag Archive: comunicare



Cum sa le spunProcess Communication (metoda prezentată în noul volum CUM SĂ LE SPUN) este un instrument pentru comunicarea interpersonală, motivare și prevenirea comportamentelor distructive generate de stres, o metodă folosită încăpând cu 1978 de NASA pentru pregătirea echipelor de astronauți.

 

Aplicată în cele mai diverse domenii – de la management la dezvoltare personală, de la educație și asistență medicală la politică, biserică sau apărare – Process Communication este o metodologie fundamentată științific de interpretare a personalității umane și a dinamicii comunicării interpersonale.

Rod al școlii americane, metodologia a fost dezvoltată de dr. Taibi Kahler și are la bază 20 de ani de cercetare științifică a mecanismelor comportamentale umane. Gérard Collignon, psiholog și psihoterapeut francez, prieten și colaborator apropiat al lui Kahler, a introdus și dezvoltat metoda în Europa.

 

Ciprian Moga, trainer Process Communication și unul dintre traducătorii cărții, spune:

Această carte ne explică ce se întâmplă atunci când există sau nu chimie între două persoane sau cum să intrăm pe aceeași lungime de undă cu interlocutorii noștri și să ne transmitem mesajul. În management, vânzări și relații cu clienții, marketing și comunicare, politică, în familie sau în viața privată, fiecare suntem confruntați zilnic cu provocarea de a ști cum să ascultăm sau cum să ne transmitem mesajul. Adeseori greșim așteptându-ne ca celălalt să răspundă la fel ca noi, deși nu suntem toți „formatați” la fel.

 

 

Printre personalitățile globale care folosesc Process Communication se numără Bill Clinton, Hillary Clinton sau Generalul Wesley K. Clark, fost comandant al Forțelor NATO (1997-2000). Pe de altă parte, mari companii europene și americane (Coca Cola, IBM, Microsoft) aplică această metodologie ca pe un instrument extrem de eficace de management, în coeziunea echipelor și în orientarea către client.

CUM SĂ LE SPUN a fost scrisă de Gérard Collignon pentru explicarea metodei pe înțelesul tuturor, fiind vândută în Franța în 50.000 de exemplare. Ilustrată cu o mulțime de exemple din viața reală și scrisă într-un limbaj accesibil, cartea pune la îndemâna cititorului instrumente pentru o cartografiere a propriei lor personalități și a semenilor, cu puncte forte și slăbiciuni, cu preferințe și factori de motivare, comportamente negative (distructive) sub stres și altele. De asemenea, aproape o jumătate din carte prezintă cum putem aplica conceptele Process Communication în viața reală – în interacțiunile de la serviciu cu colegi, șefi sau colaboratori, în vânzări, în educație și acasă.

 


…Nu pot să trec cu vederea un alt aspect foarte important, şi anume comunicarea virtuală.

Facebook, tablete, iPad-uri – şi orice alt dispozitiv care devine un avatar al vorbirii noastre. Ce s-a schimbat radical este faptul că relaţiile noastre se petrec în permanenţă live, „se întîmplă“ tot timpul, nu mai există absenţă. Sîntem permanent conectaţi. Ne face lucrul acesta să comunicăm mai bine? Este acest lucru dăunător? Mai degrabă ne-am putea întreba de ce am vrea să fim permanent în legătură cu celălalt, să ştim tot timpul ce face, cum este, unde este.

Lumea virtualaSerge Tisseron, psihanalist şi psihiatru francez, autor al cărţii Virtuel, mon amour (Albin Michel, 2008), tradusă şi la noi cu titlul Lumea virtuală: avaturi şi fantome (Editura Trei, 2013), atrage atenţia asupra unei confuzii între spaţiul virtual şi cel imaginar. Virtualul este ca un spaţiu de trecere între imaginar (lumea noastră interioară) şi realitate. Aceste două uşi trebuie mereu păstrate deschise. Altfel, există riscul de a ne izola, de ne rupe de realitate.

Părinţii sînt îngrijoraţi pentru timpul petrecut de copii în mediul virtual, şi adesea încearcă să le interzică accesul, fără a se întreba însă ce caută ei acolo. O fetiţă îmi povestea că în ultimul timp stă foarte mult pe Facebook pentru că acolo este în derulare un conflict cu o altă fetiţă şi că el nu poate fi abandonat, ea trebuie să îl ducă pînă la capăt, nu poate renunţa pur şi simplu. Alţi copii confundă ceea ce este personal cu ceea ce poate deveni public şi pun la dispoziţia tuturor informaţii personale. Virtualul poate fi o dovadă foarte clară că există o confuzie între ceea ce înseamnă interior şi exterior, că limitele sînt foarte fragile şi că ceea ce este intim poate deveni cu uşurinţă public. Părinţii pot folosi aceste informaţii pentru a construi împreună cu copiii aceste limite şi un înveliş care să îi protejeze din punct de vedere psihic.

Nu putem comunica astăzi cu cuvintele de ieri. Este nevoie să redescoperim cuvinte noi, să recunoaştem ceea ce simţim, să ne regăsim împreună cu celălalt acolo unde ne-am pierdut tocmai prin prea multe cuvinte goale.

 

Fragment din articolul psihologului Cristina Călărășanu

Cum comunici cu copilul tău apărut în Dilema veche

  


Miercuri, la Săptămâna PSI pentru părinți, vor fi cinci ateliere extrem de interesante despre divorț, creativitate, adolescență, comunicare și întoarcerea la propria copilărie.

Atelierele vor fi găzduite de rețeaua Librăriilor Cărturești și vor începe de la orele 18.00. Accesul este liber, iar cărțile de parentaj și psihologie a copilului de la Editura Trei vor putea fi cumpărate cu o reducere de 25% în toată săptămâna, în toate librăriile Cărturești (inclusiv prin librăria online).

Iată și programul din cele cinci orașe:

  • Adolescentii si sexulBrașov: Profesor universitar la Universitatea ”Transilvania”, psihologul Marcela Rodica Luca va aduce în discuție o temă delicată și deloc de neglijat în cuplurile în care apar rupturi: Divorțul – act responsabil din partea părinților.
  • Iași (Palas): Sînziana Băltățescu îi așteaptă pe părinți la un atelier despre Ce și cum îi comunic copilului meu. Pare o bagatelă să vorbești cu un ”micuț”, dar suntem oare tot timpul conștienți de mesajele pe care le trimitem și de ce anume (și cât) receptează el din ce-avem noi de zis?
  • Timișoara (Mercy): Psihoterapeutul Ali Baeram va vorbi cu părinții despre turbulenta etapă a emancipării și a hormonilor rebeli: Adolescentul între criză și întrebări. (Iar o temă la care se va ajunge cu siguranță privește educația sexuală – temă tratată și într-o carte destul de nouă de la Trei: Adolescenții și sexul)
  • Cluj (Iulius Mall): La curent cu ultimele cercetări din psihologia dezvoltării, Laura Visu-Petra ridică problema creativității, nu doar la cei mici, dar și la cei mari: Putem învăța să fim creativi? Despre beneficiile unei copilării prelungite.
  • București (Verona):  Autoare a unor inedite cărți de psihologie motivațională, psihoterapeuta Cristiana Levițchi îi va invita pe părinți să se întoarcă în timp la vremea când au fost și ei copii: Propria copilărie și meseria de părinte. 

         


Oameni si vocatiiPersoanele cu preferinţe opuse cresc una lângă alta fără să ştie cum să comunice eficient una cu cealaltă.

Logicii comunică într‑un mod marcat de gândire, iar afectivii, într‑un mod marcat de afect. Logicii sunt prin firea lor impersonali şi critici cu privire la orice li se pare greşit. Ajung, prin logică, la opinii foarte clare cu privire la ceea ce trebuie făcut în mod diferit decât a fost făcut până acum şi nu dau multă atenţie sentimentelor lor sau ale altor persoane.

Când sunt în dezacord cu tipurile afective, logicii îşi pot exprima acest dezacord atât de puternic şi de brutal, încât tipurile afective se simt atacate; asta face ca înţelegerea sau cooperarea să fie imposibile.

Comunicarea cu tipurile afective trebuie să facă apel la afectul acestora. Aceste persoane apreciază armonia şi, dacă au de ales, mai degrabă sunt de acord decât împotrivă. Când logicii au nevoie să critice o propunere sau să îşi exprime dezacordul faţă de ceea ce a fost făcut, ei trebuie să înceapă prin a menţiona punctele cu care sunt de acord. Când sunt convinşi că logicii sunt în aceeaşi tabără cu ei, tipurile afective sunt gata de concesii pentru a păstra armonia şi a rămâne în aceeaşi tabără. Atunci, punctele de dezacord pot fi discutate în loc să fie motiv de conflicte, iar logica gânditorului şi înţelegerea pentru ceilalţi oameni de care dă dovadă afectivul pot fi folosite simultan pentru a rezolva problema.

Comunicarea cu un gânditor trebuie să fie cât de logică şi de ordonată o poate face tipul simţire. Tipurile afective trebuie să fie atente să nu ignore faptele şi motivele pe care le‑au oferit deja logicii. Deşi tipurile afective vorbesc cu încredere puternică în valoarea lucrurilor pe care le apără, ei trebuie să respecte estimarea făcută de logici cu privire la costul consecinţelor.

Dacă sunteţi tipul afectiv, ţineţi minte că logicii se bazează pe raţionamentul cauză–efect, dar, de obicei, nu ştiu ce simt alţi oameni până nu li se spune. Prin urmare, spuneţi‑le, pe scurt şi într‑un mod vesel, ce simţiţi cu privire la situaţia dată, astfel încât ei să poată introduce sentimentele voastre printre cauzele de la care pot aştepta efecte.

   Fragment din Oameni şi vocaţii. Înţelegerea tipurilor de personalitate 

de Isabel Briggs Myers, Peter B. Myers

  


Vă invităm în această seară la trei discuții cu psihoterapeuți invitați în cadrul Săptămânii Psi. Îi puteți asculta și iscodi la librăriile Cărturești din București (Verona), Timișoara (Mercy) și Cluj (Iulius Mall). Toate întâlnirile vor începe de la ora 18:

             

  • Ce spun desenele și poveștile tale despre tine. 
Psihanalista și coordonatoarea de colecții de la Editura Trei Simona Reghintovschi
 va descifrează la București, alături de participanții la discuții, semnificațiile desenelor și poveștilor personale.
  • Hipnoza – bisturiul psihoterapiei.
La Timișoara, vă așteaptă lectorul și terapeutul de cuplu Daniel Muranyi, pentru a vă vorbi despre o temă incitantă și față de care există încă rezerve printre specialiști.
  • Cum ajuți pe altcineva să se schimbe? Strategii prin care construim comunicarea.
La Cluj, o puteți asculta pe psihoterapeuta Amfiana Gherman, cercetător în sănătate mintală și clinician în domeniul bolilor de nutriție.

Multe cupluri evită să abordeze unele subiecte mai sensibile pentru că se tem să nu se încingă spiritele, şi nimeni nu vrea să supere o femeie însărcinată, nu-i aşa?

Ei bine, în opinia mea e mai bine să le discutaţi acum, începând din luna a treia, chiar  dacă e puţin cam devreme, decât să le lăsaţi să fiarbă timp de şase luni şi  apoi să explodeze. Pentru că aceste probleme sunt aşa de importante, rezervă-ți zilnic 15 minute pentru a reflecta la teme de tipul celor de mai jos:

Implicarea ta în sarcină. Katharyn Antle May a descoperit că există trei stiluri fundamentale ale implicării tatălui în  perioada gravidităţii. Tatăl Observator menţine o oarecare distanţă emoţională şi se vede pe sine însuşi în mare ca pe un spectator; Tatăl Expresiv este foarte implicat emoţional şi se vede ca pe un partener deplin; Tatăl Instrumental se percepe ca un manager al sarcinii şi poate simţi nevoia să planifice fiecare consultaţie medicală, fiecare masă, fiecare oră la sala de gimnastică. Oricare ar fi stilul tău, discută-l cu partenera ta. La urma urmei, şi ea e însărcinată…

Implicarea ta în atribuţiile  din familie. Cât de mult ai de gând să te implici în îngrijirea familiei atunci când apare copilul? Cât de mult aşteaptă partenera ta să faci? Ce aşteptări ai tu de la ea? Poate ţi se va părea o cruzime ce spun, dar realitatea este că tu vei fi implicat în creşterea copiilor atât cât îţi va permite partenera. Dacă ea vrea ca tu să ai un rol activ în îngrijirea copilului, sunt şanse ca şi tu să vrei acelaşi lucru. Dar dacă ea vrea să se descurce singură cu aceste activităţi, probabil vei fi mai puţin implicat.

        

   

     

Religia. Poate că nici tu, nici partenera nu v-aţi gândit până acum la educaţia religioasă pe care plănuiţi să o daţi copilului vostru — asta, desigur, în cazul în care luaţi în considerare vreuna. Dacă vă gândiţi la asta, siguraţi-vă că mergeţi amândoi pe aceeaşi linie. Dacă nu v-aţi gândit, acesta este un moment bun de a începe.

Stilul disciplinar. Când crezi că e nevoie să-i  tragi o chelfăneală copilului? Niciodată? Uneori? Ce crede ea despre acest subiect? Felul cum ai fost crescut şi eventual pălmuit va influenţa mult modul în care îţi vei creşte copilul.

Aranjamentele pentru dormit. Nu e niciodată prea devreme pentru începe să vă gândiţi unde vreţi să doarmă copilul: În patul vostru? Într-un pătuţ aproape de voi? Într-o cameră separată?

Munca şi concediul de maternitate. Partenera ta plănuieşte să îşi ia concediu de maternitate înainte de a se întoarce la serviciu? Pe ce perioadă? Ţi-ar plăcea să îţi iei şi tu concediu de îngrijire a copilului? Cât timp? Cum aveţi de gând să vă împărţiţi sarcinile legate de îngrijirea copilului?

Finanţe. Aveţi nevoie de două salarii pentru a vă plăti ipoteca? În cazul în care va trebui să renunţaţi la unul, al cui va fi?

Pe toată perioada sarcinii, nu uita de sentimentele pe care le ai — bune, rele sau neutre. Vorbeşte despre mulţumirea de a avea un copil, despre vise, planuri de viitor, temeri, îngrijorări şi despre cât de satisfăcut eşti de nivelul tău de implicare în evoluţia sarcinii. Nu uita să întrebi partenera dacă simte la fel. Este important să aveţi aceste discuţii frecvente — ceea ce simţiţi în luna a treia este diferit de ceea ce veţi simţi în luna a patra, a şasea sau a noua. Deşi pare foarte dificil, acest exerciţiu de comunicare vă va fi de folos în următorii ani.

   

Fragment din

Tatăl gravid. Observaţii, sfaturi și recomandări pentru viitorii tătici

de Armin A. Brott și Jennifer Ash

 


După traducerea cărții Arta de a făuri oameni, Editura Trei revine cu un nou titlu al celebrei specialiste în terapia familiei Virginia Satir, intitulat chiar așa: Terapia familiei. Iată o secvență dintr-o ședință terapeutică.

*** 

Terapeutul trebuie să se vadă pe sine ca pe un model de comunicare. Întâi de toate, el va trebui să aibă grijă să fie conştient de propriile prejudecăţi şi credinţe inconştiente, astfel încât să nu cadă în capcana despre care îi avertizează pe ceilalţi, aceea de a adapta realitatea la propria sa măsură. Lipsa de frică în a se prezenta pe sine fără ascunzişuri poate fi prima experienţă pe care familia o are cu comunicarea clară.

În plus, modul în care el interpretează şi structurează acţiunea terapiei, încă de la început, este primul pas în prezentarea noilor tehnici de comunicare în fața familiei.

Iată un exemplu de mod în care terapeutul clarifică unei familii procesul interacţiunii:

T: (soţului) Observ că ţi-ai încreţit fruntea, Ralph. Asta înseamnă că eşti nervos în acest moment.

Soţul:   Nu am ştiut că fruntea mea era încreţită.

T: Uneori o persoană poate arăta sau vocea sa poate suna într-un fel de care aceasta nu este conştientă. Din câte ne poţi spune, ce gândeai şi simţeai chiar acum?

Soţul:   Mă gândeam la ce a spus ea (soţia sa).

T: La care din lucrurile pe care ea le-a spus te gândeai?                    

Soţul: Când ea a spus că atunci când ea vorbea extrem de tare, îşi dorea ca eu să-i fi atras atenţia.

T: Ce te gândeai referitor la asta?

Soţul:   Niciodată nu m-am gândit să-i fi spus ceva. M-am gândit că ar înnebuni-o.

T: Aha, atunci poate cuta aceea a însemnat că erai surprins pentru că soţia ta spera că tu vei face ceva şi tu nu ai ştiut că ea avea această aşteptare. Crezi că, încreţindu-ţi fruntea, semnalizai faptul că erai surprins?

Soţul:   Da, aşa cred.

T: Din câte ştii, ai mai fost înainte în aceaşi situaţie, adică, în situaţia în care să fi fost surprins de ceva ce a spus sau a făcut Alice?

Soţul:   La naiba, da, de multe ori.

T: I-ai spus vreodată lui Alice, atunci când erai surprins, că eşti surprins?

Soţia:   El nu spune niciodată nimic.

 

       

    

T: (zâmbind, către Alice) O clipă, Alice, lasă-mă să aud de la Ralph care este ideea lui despre ce face el. Ralph, cum crezi tu că i-ai arătat lui Alice că erai surprins?

Soţul:   Cred că ştie.

T: Ei bine, hai să vedem. Să presupunem că o întrebi pe Alice dacă ştie.

Soţul:   Asta e o prostie.

T: (zâmbind) Cred că poate părea aşa în această situaţie, pentru că Alice este chiar aici şi sigur a auzit care este întrebarea ta. Ea ştie deja care este întrebarea. Bănuiesc, totuşi, că nici tu şi nici Alice nu sunteţi foarte siguri despre ce anume aşteaptă celălalt şi mă gândesc că nu aţi dezvoltat modalităţi în care să aflaţi asta. Alice, hai să ne întoarcem la momentul în care am comentat despre cuta de pe fruntea lui Ralph. Ţi s-a întâmplat şi ţie să o observi?

Soţia: (plângându-se) Da, arată mereu aşa.

T: Ce tip de mesaj ai primit de la acea cută de pe frunte?

 Soţia:  Nu vrea să fie aici. Lui nu îi pasă. Nu vorbeşte niciodată. Doar se uită la televizor sau nu stă pe-acasă.

T: Sunt curios. Vrei să spui că atunci când Ralph are o cută pe frunte iei asta ca fiind felul în care Ralph îţi spune „Nu te iubesc, Alice. Nu îmi pasă de tine, Alice.”

Soţia: (exasperată, înlăcrimată) Nu ştiu.

T: Bine, poate nu aţi ajuns la nişte modalităţi foarte clare de a vă transmite unul altuia iubirea şi prețuirea prin mesaje. Fiecare are nevoie de feluri extrem de clare de a transmite mesajele de prețuire. (Către fiu) Ce ştii tu, Jim, despre cum dai tu mesaje de prețuire părinţilor tăi?

Fiul: Nu înţeleg ce vrei să spui.

T: Bine, cum anume îi arăţi mamei tale, de exemplu, că îţi place de ea, când simţi în felul ăsta? Fiecare simte diferite lucruri în momente diferite. Când te simţi bucuros pentru că mama ta este prin preajmă, cum îi arăţi asta?

Fiul: Fac ceea ce ea îmi spune să fac. Îmi fac treaba, chestii din astea…

T: Înţeleg, deci când îţi faci treaba acasă înţelegi prin asta un mesaj către mama ta, că eşti bucuros că ea este prin preajmă.

Fiul: Nu e chiar aşa.

T: Atunci vrei să spui că dai un mesaj diferit. (Către Alice) Bine, Alice, ai receptat acest mesaj de la Jim ca fiind un mesaj de iubire? (Către Jim) Ce faci ca să îi dai tatălui tău un mesaj că îl placi?

Fiul: (după o pauză) Nu mă pot gândi la nimic.

T: Hai să-ţi spun altfel. Ce ştii cu cea mai mare siguranţă că ai putea face şi ar aduce un zâmbet pe faţa tatălui tău?

Fiul: Aş putea lua note mai bune la şcoală.

T: Hai să verificăm asta şi să vedem cum putem clarifica lucrurile. Alice, primeşti un mesaj de iubire de la Jim când el munceşte prin jurul casei?

Soţia:   Cred… el nu face prea multe.

T: Deci, de acolo de unde stai, Alice, nu primeşti foarte multe mesaje de iubire de la Jim. Spune-mi Alice, are Jim vreo altă modalitate, la care poate nu se gândeşte acum, şi care ţie ți-ar transmite că el este fericit când tu eşti prin preajmă?

Soţia: (Încet) Într-o zi el mi-a spus că arătam drăguţ.

T: Cât despre tine, Ralph, este percepţia lui Jim corectă, că dacă el ia note mai bune la şcoală tu vei zâmbi?

Soţul: Nu îmi imaginez că voi zâmbi.

T: Am auzit că tu nu consideri că el ia note bune, dar ai zâmbi dacă ar face-o?

Soţul: Bineînţeles, la naiba, aş fi bucuros.

T: Când te gândeşti la treaba asta, cum crezi că i-ai arăta-o?

Soţia: Nu poţi şti niciodată dacă îl poţi mulţumi vreodată.

T: Noi am descoperit deja că tu şi Ralph nu aţi dezvoltat modalităţi extrem de clare de a vă arăta sentimente de prețuire unul altuia. Poate tu, Alice, observi acum asta între Jim şi Ralph. Ce crezi Ralph? Crezi că ar fi greu pentru Jim să îşi dea seama când a reuşit să-ți fie pe plac?

   

Fragment din volumul Terapia familiei  de Virginia Satir.

  


Virginia Satir, pionier al psihoterapiei de familie profund inspirata de gestalt-terapie si orientarea experientiala, ofera lumii acest ghid al vietii de familie, de o infinita valoare sociala: Arta de a fauri oameni. Premisa de la care pleaca este aceea ca daca parintii ar sti cum sa creeze o viata de familie sanatoasa (explicatia pentru ce inseamna sanatoasa este destul de complexa), lumea ar fi cu totul alta, intr-un sens mai bun.

Mesajul meu dintotdeauna este ca exista o legatura puternica intre viata de familie si tipul de adulti in care se vor transforma copiii familiei respective.

Tema este multistratificata prin nivelurile de intelegere si actiune, iar implicatiile pe care le presupune sunt prea mari pentru a o ignora. Personal, visez la o societate in care cei care sunt pe cale de a face copii sa fie obligati legal sa frecventeze cateva luni de cursuri intensive de parenting si de viata de familie.

 
Din cercetarile-experienta proprie pe care le-a intreprins, Satir explica existenta a patru aspecte-cheie ale vietii de familie, carora trebuie sa le acordam atentie si ingrijire speciala: stima de sine a membrilor familiei, comunicarea, sistemul familial (regulile) si legatura cu societatea. 

Indiferent de problema care aducea familia in cabinetul meu – o sotie infidela, un sot deprimat, o fiica delincventa sau un fiu schizofrenic -, descopeream, curand ca tratamentul era acelasi. Daca doream sa usuram durerea familiei, trebuia gasita o solutie pentru a schimba acesti patru factori-cheie.

Pentru a-si face principiile cunoscute si intelese de catre orice cititor (in fond, cand este vorba de psihologia familiei, cu atat mai mult aceasta trebuie inteleasa de toata lumea), autoarea foloseste imagini si metafore foarte pragmatice si eficiente. Cea mai semnificativa dintre ele este metafora prin care ne face sa intelegem ce inseamna o familie sanatoasa. Astfel, ea diferentiaza familiile care „favorizeaza dezvoltarea”  de familiile care „nu favorizeaza dezvoltarea”.
 
  
  
 
Aproape fiecare capitol al cartii dedica un moment unei incursiuni in propria copilarie si viata de familie de la inceputurile noastre, ceea ce da abordarii experientiale a Virginiei Satir si o nuanta psihodinamica, nepretuita si pentru care adeptii teoriilor inconstientului si ai primilor ani de viata vor fi foarte recunoscatori.
 
Pentru ca vorbim de o carte de „self-help” in esenta, deci aplicabila si pragmatica, vom intelege diferite tipologii de parinti, de copii, de familii, diferite modalitati in care putem sa invatam sa raspundem problemelor de familie si de cuplu. De exemplu, autoarea identifica patru tipare de comunicare:
  • impaciuitorul,
  • evaluatorul,
  • acuzatorul si
  • confuzul.
 
Pentru intelegerea fiecarui tipar in parte, ni se propun exercitii postural-corporale cu jocuri de rol, in care unul din parteneri joaca pe rand, dupa indicatii precise, rolul acuzatorului si al celorlalte tipologii, iar cel de-al doilea partener incearca sa faca fata unei astfel de comunicari defectuoase. Experimentarea fizica a exercitiilor propuse, de inspiratie gestalt-moreniana, au rolul de a ne face sa intelegem, prin trairi corporale (de exemplu, daca jucam rolul impaciuitorului o vom face stand in genunchi si cu mana intinsa, cersind) sentimentele pe care ni le generam noua si celor din jur prin adoptarea unui anumit stil de comunicare si de punere a unei probleme. Capitolul „Jocuri de comunicare” poate fi o mina de aur pentru familiile sau cuplurile care au deschiderea si dorinta de a experimenta intr-un mod creativ si amuzant modalitati de imbunatatire a contactului si intalnirii in comunicare. ()
 
Citeste mai departe recenzia psihoterapeutei Mihaela Costea pe revista virutală CafeGradiva.
 

20 de minute, atât se poate întinde memoria de scurtă durată, cea prin care reținem fraze și cuvinte.

Cum poți, totuși, imprima în memoria de lungă durată a publicului un mesaj, niște idei prezentate la o conferință, la o prezentare publică? Iată întrebarea pe care și-o pune Christopher Turk în volumul Comunicarea eficientă. Cum să le vorbești oamenilor.

Această carte nu este pentru politicieni. Nici pentru agenții de vânzări

Da, știu, v-ați plictisit poate de zecile de volume despre comunicare și persuasiunie, despre convingere și manipulare. Cercetător la Universitatea din Cardiff, autorul galez își ia de la bun început măsurile de precauție:

Nu scriu pentru politicieni, avocați, agenți de vânzări sau revoluționari, spune Christoper Turk. Nu oratorii versați sunt ținta sa, ci persoane, precum ingineri, adminstratori, oameni de știință sau manageri, care sunt puși câteodată în situația de a vorbi unui public larg, de a comunica eficient, clar și convingător niște decizii, o nouă descoperire teoretică sau un raport de cercetare.

Volumul Comunicarea eficientă avertizează orice ucenic în ale oratoriei că nimeni nu-l ascultă pas cu pas de-a lungul unui speech și că de cele mai multe ori, conținutul este uitat până a doua zi. Asta cu excepția discursurilor bine jalonate și țintite sau a dezastrelor, când vorbitorul emoționat scapă paharul cu apă sau vorbește așa de încet că jumătate din sală nici nu-l mai aude.

Impresii, nu cifre!

Gândiți-vă tot timpul la public!, ne somează autorul. Cine sunt cei ce ascultă? Ce vor să afle, cât de familiar le este subiectul? Iată un exemplu: un fizician vrea să convingă populația unui orășel că reactorul nuclear construit în apropiere nu reprezintă nici un pericol. Dacă va începe să reverse peste audiență detalii tehnice, savante, va avea cel mai probabil efectul contrar: va băga în sperieți populația, care nu va înțelege nimic din prezentare.

Ce contează nu sunt informațiile seci, ecuațiile sau dovezile teoretice. ”O prezentare verbală comunică atitudini, entuziasm, impresii, nu date”, atrage atenția Cristopher Turk.

Cum scapi de trac?

Un alt pont pentru o prezentare eficientă este identificarea liderului grupului aflat în sală. Poate fi directorul general sau, de ce nu, cel mai vorbăreț din acel grup. Oricum, reacțiile sale oglindesc starea generală a audienței, observă Cristopher Turk.

Volumul, spuneam, se adresează mai ales neinițiaților. Or, majoritatea vorbitorilor lipsiți de experiență încep să tremure când se văd în fața unei săli pline, foșnind de nerăbare. Tracul nu va trece în nici un caz cu încurajări de tipul ”Nu te îngrijora” sau ”Hai, că va fi bine”.

Specialistul galez ne asigură că până și cei mai versați actori, au emoții în fața publicului. Totul e să știi să cum să le folosești pentru a da viață ideilor. Din exterior emoțiile nu se văd atât de ușor, ne liniștește Turk. Poate vi se zbate pleoapa, poate stomacul este agitat sau vă tremură genunchii. Nici o problemă, după primele două-trei rânduri nimeni nu vede aceste reacții.

Breaking News: dinamintează prezentarea

De asemenea, privirea e bine să măture întreaga sală, fără să rămână pironită pe vreunul dintre indivizii din audiență. Aruncând un ochi și spre cei din spatele sălii, vocea va crește inconștient în intensitate, așa încât nu există riscul ca ultimele rânduri să fie scăpate de sub control.

V-ați întrebat vreodată de ce știrile reușesc să ne captiveze, în ciuda conținutului neintersant? Secretul este că la fiecare minut există  o schimbare a imaginii sau o modificare a vocii. Puțini oratori, vor reuși acest record, dar ideal este ca la câteva minute, să schimbe ceva în prezentare. Gesturi simple, precum a scrie un cuvânt-cheie pe tablă, vor crește șansele ca elementele importante să fie reținute.

Dacă aș mai fi avut timp…

Asocierea unei idei cu o povestioară amuzantă, pauza foarte evidentă înainte și după prezentarea ideii sau pur și simplu schimbarea poziției de cealaltă parte a tablei, toate cresc șansele ca o idee să fie reținută, completează autorul galez.

Jalonarea discursului este la fel de importantă. Ideile esențiale trebuie reluate, părțile speechului e bine să fie clar marcate. Iar finalul e bine să fie alert și memorabil, clar și decis. Totul este pierdut, dacă susținerea orală se încheie cu formule indecise de tipul ”Cred că asta e tot ce am de spus” sau ”Dacă aș mai fi avut timp, v-aș mai fi spus că așa și pe dincolo”. Cam asta ar fi fost de spus… 🙂


Să le spui oamenilor că locurile lor de muncă sunt eliminate din cine știe ce motiv este una dintre cele mai dificile conversaţii cu care se poate confrunta oricare dintre noi, observă Nance Guilmartin în cartea Cuvinte care vindecă.

În vremurile astea tulburi, directorii, șefii de secție sau responsabilii de la resurse umane se lovesc inevitabil de această situație. Cum îţi aduni curajul să le spui oamenilor cumplitul adevăr și totuși să-i tratezi în același timp cu respect?

Povestea firmei lui Ed, istorisită de Nance Guilmartin, poate o să vi se pară un pic prea ”americănească”, prea romanțată pentru o intrigă atât de sumbră, cum este concedierea colectivă provocată de declinul economic. Morala, însă, mi se pare că rămâne valabilă oriunde și oricând. 

*** 

Cu ani în urmă, povestește Ed, eram un șef important într-o firmă care și-a pierdut busola pe măsură ce-a crescut. Când am pornit la drum, eram o firmă căreia îi păsa de angajaţii ei, dar totul s-a schimbat atunci când noul director general a adoptat niște politici care-i tratau pe oameni ca pe niște simple unelte, nu ca pe fiinţe umane. Apoi mi-am înfiinţat propria firmă și am făcut-o cu gândul că așa ceva nu se va întâmpla la noi în veci, cât sunt eu la cârmă. Acesta a și fost motivul pentru care am elaborat un sistem de valori care ne ajută să-i tratăm bine pe oameni, indiferent ce s-ar întâmpla.

De curând însă, confruntat cu perspectiva închiderii unei fabrici și a concedierilor, aproape că mi-am pierdut și eu busola. Și n-am revenit pe calea cea bună decât atunci când un angajat curajos mi-a pus o întrebare în faţa căreia n-am avut loc de întors. Din cauza unei recesiuni în industria telecomunicaţiilor, ne vedeam nevoiţi să reducem activitatea de producţie. Ceea ce însemna închiderea unei fabrici și mutarea tuturor operaţiunilor în alta, aflată la distanţă de trei ore de mers cu mașina. Deși îmi doream ca toţi angajaţii noștri să ne poată urma acolo, eram destul de realist încât să înţeleg că majoritatea nu vor vrea probabil să se mute.

Îmi făceam mari griji pentru respectarea termenelor de livrare promise clienţilor, ca și pentru menţinerea calităţii produselor, într-o perioadă de asemenea frământare, și eram preocupat de ce va însemna această veste pentru angajaţii noștri — mulţi dintre ei fiind ca un fel de a doua familie pentru mine. Nici prin cap nu-mi trecea să le spun vreunul dintre aceste lucruri, decât după ce îmi făceam un plan de bătaie bine pus la punct. Dar Julie, șefa de personal a firmei mele, avea alte gânduri. Ea m-a întrebat:

Ed, faptul că nu le spui ar fi un semn de respect faţă de ei?

 

Îmi aducea aminte că, în urmă cu câteva luni, le promiseserăm angajaţilor că le vom spune adevărul, atunci când ei ne întrebaseră dacă fabrica noastră se va închide. Noi le spuseserăm că le vom da de știre imediat ce vom fi luat o decizie. Dintr-odată, mi-am dat seama că n-aveam cum să nu le spun, chiar dacă nu deţineam încă toate detaliile. Atâta doar că nu știam cum.

Detest să le dau oamenilor vestea proastă că vor rămâne fără slujbe, pentru că mă face să mă simt cumva vinovat faţă de ei, oricât de convins aș fi că este decizia economică potrivită pentru firmă. Așa că începusem să caut o metodă prin care să evit discuţiile faţă în faţă. Eventual să folosesc o notă circulară? Julie m-a întrebat ce sentimente am faţă de ceea ce se întâmplă.

Mă simt absolut îngrozitor, i-am spus. La urma urmei, pe majoritatea eu personal i-am angajat. Și ei n-au greșit cu nimic. Pur și simplu trecem printr-o perioadă grea la nivel de industrie. Am cea mai bună părere despre ei. Dar nu putem să supravieţuim mai departe ca firmă decât dacă unificăm fabricile și economisim cheltuielile indirecte.

 

Atunci a avut ea curajul să fie tranșantă cu mine:

Dacă-i așa, atunci spune-le adevărul și spune-le exact ce simţi – te-am mai văzut procedând așa și înainte, așa că poţi s-o faci și acum.

 

Până cu nici zece minute înainte de ora la care trebuia să le vorbesc angajaţilor, eu eram în continuare convins că nu voi fi în stare s-o fac. Probabil că aș fi dat bir cu fugiţii, dacă Julie n-ar fi venit iarăși la mine și nu mi-ar fi spus:

Spune-le adevărul — din tot sufletul tău. Poţi s-o faci.

 

Aveam un milion de scuze ca să nu discut cu ei decât după ce aș fi întocmit un plan detaliat. Și în continuare nu știam cum se va putea realiza toată producţia promisă, din moment ce majoritatea angajaţilor primeau preaviz că își vor pierde slujbele. Eram conștient că nu așa se proceda, în mod normal, într-o companie de telecomunicaţii din Silicon Valley și nu știam nici dacă vom fi în stare să ducem cu bine până la capăt această schimbare complexă, care presupunea închiderea unei fabrici și muncă de relocare.

Când le-am comunicat vestea cea proastă, aveam vocea gâtuită de emoţie, și toată lumea și-a dat seama. Categoric că nu mă mai văzuseră niciodată pe mine, directorul lor general, în asemenea hal de copleșit. Eu sunt modelul clasic al absolventului de la Harvard, întotdeauna sigur pe el și antrenat să nu-și trădeze niciodată sentimentele – e una dintre regulile principale pentru un lider de companie veritabil. Spunându-le oamenilor mei cât de greu îmi venea să fac acest lucru, știind că majoritatea își vor pierde locurile de muncă, ei și-au dat seama că îi preţuiesc.

I-am anunţat că avem la dispoziţie trei luni pentru efectuarea transferului și le-am oferit tuturor opţiunea de a se muta odată cu firma. Mai târziu, când am avut pregătite și detaliile operaţiunii de închidere a fabricii, managerul de exploatare a demarat o iniţiativă de tipul „trăiește-ţi clipa“: dacă tot trebuie să vii la muncă, de ce să nu-ţi dai întreaga osteneală și să fii mândru de asta – să trăiești clipa până la sfârșit!

Și oamenii mei așa au și făcut – respectând în același timp și termenele promise clienţilor. Oricât de greu mi-a fost să dau ochii cu angajaţii mei în ziua aceea – să le vorbesc, să le răspund la întrebări și să discut individual cu ei după aceea -, am înţeles că nu voiam să conduc o firmă în care domnea neîncrederea.

Voiam să conduc o firmă întemeiată pe credinţa fundamentală că angajaţii trebuie să fie preţuiţi și respectaţi. Dacă sistemul de valori al firmei noastre este acela că noi credem în a spune adevărul și în a-i respecta pe oameni, atunci trebuie să facem aceste lucruri și în vremuri bune, și în vremuri grele. Din câte s-a văzut mai târziu, mulţi dintre angajaţi ne-au spus că felul în care i-am tratat atunci i-a determinat să-și dorească să lucreze din nou cu noi, în caz că redeschideam vreodată fabrica. Acesta a fost cel mai frumos lucru pe care ar fi putut să mi-l spună cineva.

(fragment din volumul Cuvinte care vindecă, de Nance Guilmartin)

%d blogeri au apreciat asta: