Tag Archive: Seria neagră



Sa nu te intorci— Din pacate, asta nu e problema despre care vorbeam.

— Atunci, care e?

— Cineva crede ca stiu ceva ce nu stiu. Asta e problema.

— Si ce nu stii?

Nu stiu cine e iepurele, zise Turner. Sau ce mama dracului face, unde si de ce. Sau cum. De fapt, nu stiu nimic despre ce se intampla in Afganistan.

Romanul SĂ NU TE ÎNTORCI NICIODATĂ! va fi ecranizat, rolul principal al lui Jack Reacher urmând să fie interpretat de Tom Cruise

— Dar ai trimis doi insi acolo.

— Mult mai devreme. Pentru un motiv complet diferit. In Kandahar. Pura rutina. Fara nicio legatura. Dar pe parcurs au cules o soapta de la un informator pashtun, cum ca un ofiter american fusese vazut indreptandu-se spre nord ca sa se intalneasca cu un sef de trib. Identitatea americanului nu era cunoscuta, nici scopul lui, dar exista sentimentul ca nu putea sa fie ceva de bine. Noi ne retragem. Trebuia sa ne indreptam spre sud, spre Bagram si Kabul, inainte de a pleca de-acolo. Nu avem ce sa cautam in interiorul tarii, sa ne intalnim in secret cu aia cu izmana-n cap. Asa ca i-am trimis pe baietii mei sa verifice zvonul. Asta a fost tot.

— Cand?

— Cu o zi inainte sa fiu arestata. Deci nici macar n-o sa am un nume inainte ca cei doi sa-mi raporteze ce au aflat. Lucru pe care n-o sa-l poata face pana cand nu ma intorc la baza. Reacher nu spuse nimic. Turner intreba:

— Ce e?

— E mai rau de-atat.

— Cum adica?

— N-o sa mai poata raporta niciodata, spuse Reacher.

Pentru ca sunt morti.

Fragment din romanul 

Să nu te întorci niciodată!

de Lee Child

Reclame

Femeia se ghemui mai aproape de Karl. Acesta stătea lipit de perete, cu izmenele lungi şi bluza pe el. Peste câteva ore trebuia să se trezească şi să‑i ia locul lui Julian la far. 

Pazincul faruluiEmelie puse încet o mână pe piciorul lui. Îl mângâie de‑a lungul pulpei cu degete tremurânde. Nu ea ar fi trebuit să ia iniţiativa, dar ceva nu era în regulă. De ce n‑o atingea? De fapt, abia dacă‑i arunca două cuvinte. Mormăia doar un „sărumâna pentru masă“ înainte de‑a se ridica. În rest, parcă se uita prin ea. Ca şi cum ar fi fost făcută din sticlă şi trecea neobservată.

Oricum, Karl nu prea stătea mult prin casă. Când era treaz, zăbovea mai mult în far sau deretica pe lângă casă sau barcă. Ori pleca în larg. Ea stătea singură cuc acasă şi‑şi termina repede treburile casnice. Apoi îi rămâneau ore lungi de umplut şi începuse să creadă că avea să înnebunească în curând. Dacă ar fi făcut un copil, ar mai fi avut un suflet lângă ea şi pe cineva căruia să i se dedice. Atunci n‑ar fi interesat‑o deloc că soţul ei muncea de dimineaţa până seara târziu, sau că nu vorbea cu ea. De‑ar fi avut unul mic, cu care să‑şi ocupe timpul.

Fragment din:

Dar, după perioada petrecută la fermă, ştia că trebu­iau să se întâmple anumite lucruri ca o femeie şi un bărbat să aibă un copil. Lucruri care nu se întâmplaseră încă. De asta îşi strecurase mâna între picioarele lui Karl şi‑i mângâia pulpele. Cu inima zvâcnindu‑i în piept de nervozitate şi de excitare, îşi lăsă mâna să alunece, lent, spre prohabul lui.

Karl tresări şi se ridică în şezut.

— Ce‑ţi veni?

Ochii lui scăpărau negri, cum nu‑i mai văzuse niciodată, şi Emelie îşi retrase repede mâna.

— Am crezut că… mă gândeam doar…

Nu‑i veneau cuvintele. Cum să‑i explice ceva atât de evident? Ceva ce ar fi trebuit să‑i fie clar şi lui: era ciudat că după trei luni de căsnicie nu se apropiase niciodată de ea. Simţi cum în ochi îi năvălesc lacrimi.

— Mai bine dorm în far. Că văd c‑aici n‑are pace omu‘.

Karl se strecură pe lângă ea, îşi puse hainele şi coborî furtunos scările.

Emelie se simţea de parcă ar fi fost pălmuită. Chiar dacă o ignorase până atunci, măcar nu‑i vorbise pe tonul ăsta. Dur, rece şi dispreţuitor. De parcă ar fi fost o târâtoare care apăruse de undeva de sub o piatră, aşa o privise.

Cu lacrimile prelingându‑i‑se pe obraji, Emelie se apropie de fereastră şi privi afară. Pe insulă bătea un vânt puternic şi Karl fu nevoit să dea pieptul cu el ca să ajungă la far. Des­chise uşa cu un gest smucit şi intră. Apoi îl văzu prin geamul turnului, unde lumina farului îl preschimbă într‑o umbră.

Se întinse din nou pe pat şi plânse. Casa scârţâia şi tros­nea. Emelie avea impresia c‑o să se ridice şi‑o să plutească deasupra insulelor, afară, în pustiul cenuşiu. Dar nu i se părea înfricoşător. Mai bine să‑şi ia zborul, nu conta unde, decât să stea aici.

Cineva o mângâie pe obraz, exact în locul unde cuvintele lui Karl o izbiseră ca o palmă. Emelie tresări. Nu era nimeni acolo. Trase pătura până în bărbie şi se holbă spre colţurile întunecate ale camerei. Păreau goale. Se întinse din nou. Sigur îşi închipuise. La fel ca toate zgomotele alea ciudate pe care le auzise de când venise pe insulă. Şi uşile dulapurilor care se deschideau, deşi era sigură că le închisese, sau zaharniţa, care în mod inexplicabil, se mutase de pe masa de bucătărie pe blatul de lucru. Toate astea musai că erau închipuiri. Probabil că imaginaţia ei şi pustietatea de pe insulă îi jucau feste.


— E al naibii de liniște pe‑aici, rupse Garðar tăcerea lăsată de plecarea bărcii. Nu cred că am mai fost într‑un loc așa de izolat.

Se aplecă și o pupă pe Katrín pe obrazul ei sărat.

— Dar am companie bună, asta‑i clar.

Katrín îi zâmbi și‑l întrebă dacă uitase de martira lor, Líf. Se întoarse cu spatele la mare, nevrând să vadă cum barca dispare cu totul, și privi în susul plajei, către țărm. Líf era în picioare și le făcea frenetic din mână. Ka­trín ridică brațul să‑i răspundă, însă îl lăsă să‑i cadă când văzu că, în spatele prietenei lor înveșmântate în alb, ceva se mișca cu repeziciune. Era o umbră neagră ca smoala, mult mai neagră decât împrejurimile întunecate. Dispăru imediat, iar Katrín nu reuși să‑și dea seama ce fusese, însă aducea cu o persoană, cu o persoană scundă. Îl înhăță pe Garðar de braț.

  

  Vino la Gaudemus pentru a o întâlni pe romanciera islandeză!

slideuri5 

  

— Ce‑a fost aia?

— Care? zise Garðar și se uită încotro arăta ea. A, te referi la Líf?

— Nu. Am văzut ceva mișcându‑se în spatele ei.

— Serios? făcu Garðar, aruncându‑i o privire nedume­rită. Nu‑i nimic acolo. Doar o femeie în costum de ski, cu rău de mare. Ori poate‑o fi fost câinele?

Katrín încercă să pară calmă. Era foarte posibil ca ochii să‑i fi jucat feste. Însă nu pe Putti îl văzuse, era sigură. Câinele se afla în fața lui Líf și adulmeca. Poate că vântul suflase peste ceva şi‑l adusese acolo. Dar asta nu explica iuțeala cu care trecuse și dispăruse, deși era posibil să fi fost doar o pală de vânt puternic. Lăsă brațul lui Garðar și încercă să respire calm până ce străbătu pontonul. Nu spuse nimic nici după ce ajunseră la Líf. Vegetația uscată foșnea și pârâia în spatele lor, de parcă ar fi pășit cineva peste ea. Nici Garðar, și nici Líf nu păreau să bage de seamă ceva, însă Katrín nu izbuti să‑şi alunge gândul că nu erau singuri acolo, în Hesteyri.

Fragment din romanul Îmi amintesc de tine de Yrsa Sigurdardottir 

 


— Scuzati-ma, numele meu e Lars Olsson. Sunt reporter.

— Ce doriti?

— Ieri a fost gasit un barbat intr-un bloc de gheata. Magnus Kjellner. Disparut din luna noiembrie. Si, din cate am inteles, voi doi erati buni prieteni.

— De ce imi pomeniti mie despre lucrurile acestea?

Christian se indeparta, retragandu-se dindaratul masutei sale.

— Nu vi se pare o coincidenta stranie? Ati primit amenintari o perioada lunga de timp, dupa care unul dintre prietenii cei mai apropiati ai dumneavoastra e gasit mort? Am aflat, de asemenea, ca probabil a fost ucis.

— Ucis? intreba Christian, ascunzandu-si sub masa mainile, care ii tremurau ingrozitor.

Sirena— Da, trupul sau prezenta urme de rani, indicand faptul ca a fost victima unui atac. Aveti idee daca Magnus Kjellner a primit si el amenintari? Sau stiti cine v-ar fi putut trimite dumneavoastra acele scrisori?

— Nu stiu nimic in legatura cu asta. Absolut nimic.

— Dar s-ar parea ca va aflati in vizorul cuiva si nu ar fi absurd sa presupunem ca persoanele apropiate de dumneavoastra ar putea fi luate in tinta, la randul lor. Aveti vreun membru al familiei care sa fi primit asemenea amenintari?

Christian nu fu in stare decat sa dea din cap. Imaginile incepura sa i se aglomereze in minte, iar el le indeparta rapid. Nu le putea lasa sa puna stapanire asupra lui.

Fragment din:

— Din cate am inteles, amenintarile au aparut inainte de toata valva din presa odata cu lansarea cartii. Ceea ce pare sa indice faptul ca lucrurile sunt de natura personala. Aveti ceva de comentat cu privire la asta?

Din nou, Christian scutura din cap, de data aceea, cu mai multa forta. Isi inclesta falcile atat de strans incat fata ii paru o masca impietrita. Voia sa fuga de toate acele intrebari, sa nu se mai gandeasca la ea si la faptul ca, dupa atatia ani, il prinsese, intr-un final, din urma. Nu accepta sa o mai primeasca inapoi. In acelasi timp, realiza ca deja era prea tarziu. Ea deja ajunsese acolo; nu ii mai putea scapa. Poate ca de fapt nu fusese vreodata capabil sa-i scape.

(…)

In clipa aceea, Christian se ridica. Merse de-a lungul bibliotecii, intra in toaleta si inchise usa in urma sa. Tresari atunci cand isi vazu in oglinda chipul. Era ca si cum l-ar fi privit un strain. Nu se recunoscu deloc. Inchise ochii si, cu mainile pe chiuveta, se apleca inainte. Respiratia ii era accelerata si inabusita. Prin puterea vointei, incerca sa-si incetineasca pulsul si sa recapete controlul. Insa viata sa era pe cale de a-i fi rapita. Stia asta. Candva, demult, ea ii luase totul, iar in clipele acelea, se pregatea sa o faca din nou.


Matthew, a zis Geiger, închide ochii.

Matthew s-a încruntat, dar a făcut ce i s-a cerut.

Iar acum, imaginează-ți că ai căzut într-o fântână goală. În jurul tău e întuneric. Nu vezi nimic. Nu auzi decât șuieratul propriei tale respirații. Simți dureri în tot trupul. Poate că ți-ai rupt o gleznă sau o încheietură.

Geiger a tăcut preț de câteva secunde, ca și când ar fi vrut să se asigure că Matthew chiar se aude respirând în bezna închisorii lui.

Din pricina durerii, începi să vezi tot felul de luminițe în spatele pleoapelor, a continuat el. Simți gust de sânge. Pereții sunt reci și umezi. Și netezi. Nicio crăpătură sau scobitură de care să te agăți. Îți imaginezi cum ar fi să te afli pe fundul acelei fântâni?

Fragment din:

Clientul a simțit un fior rece pe ceafă — el, unul, deja și-l închipuia acolo pe Matthew.

Încerci să rămâi calm. începi să strigi după ajutor. „Sigur o să mă audă cineva“, îți spui în sinea ta. Dar, după o vreme, îți dai seama că probabil o să mori acolo. Și, în clipa în care conștientizezi lucrul ăsta, ceva din tine începe să moară. Nu ceva din trupul tău, ci chiar sufletul tău. Înțelegi ce spun, Matthew?

Ți-am zis de nu știu câte ori: habar n-am ce vrei de la mine!

Matthew, ți-am explicat că n-ai voie să vorbești. N-ai voie decât să încuviințezi sau să negi dând din cap. Îți amintești că ți-am zis asta?

Matthew a încuviințat din cap, uitându-se în ochii lui ficși, iar Geiger s-a dus în spatele scaunului de frizerie și a luat un microfon fără fir și o pereche de căști, pe care i le-a potrivit în urechi.

Sennheiser 650, a zis el. Îmi plac mai mult decât cele marca AKG, pentru că-ți oferă o experiență auditivă mai complexă. Închide ochii, Matthew.

Matthew a scos un oftat hârâit și s-a conformat, globii oculari mișcându-i-se repede sub pleoape. Geiger a dus microfonul la gură și a început să se plimbe prin cameră, vorbind pe un ton blând, care i-a amintit clientului de unul dintre acei guru ai dezvoltării personale care apăreau la televiziunea publică — atâta doar că audiența lui era alcătuită dintr-o singură persoană.

Mă auzi limpede? l-a întrebat Geiger.

Matthew a încuviințat din cap.

Bine. Iar acum, înapoi în fântână, Matthew. Ești acolo?

Matthew a înghițit în sec — mărul lui Adam i s-a mișcat vizibil în sus și-n jos —, apoi a încuviințat iarăși din cap.

Bine, a zis Geiger, iar cuvântul acesta i-a sunat clientului ca o rugăciunea blândă. E important să crezi că te afli în fântână, Matthew, pentru că nu e vorba de un joc mental. Ești pe fundul fântânii, iar eu sunt singurul tău mijloc de-a ieși de acolo. Eu sunt funia care îți poate fi aruncată de la gura fântânii și mâinile care te pot scoate afară.

A pus mâna ușor pe umărul lui, iar Matthew s-a crispat.

Și singurul lucru care poate face ca funia să coboare este adevărul.


Breaking News: Apare în Seria Neagră! E blondă. E înaltă. E suedeză. Scrie best-seller-uri.

De la titlurile de prima pagină, pe care le-a semnat ca jurnalist, suedeza Liza Marklund a trecut la romanele citite pe nerăsuflate de la prima pînă la ultima pagină. Cărţile ei s-au vîndut în 13 milioane de exemplare în lumea întreagă, au fost traduse în 30 de limbi şi o parte dintre ele – transformate în serii de televiziune.

Dintre toate romanele, în „Prime Time”, volumul oferit de Gazeta Sporturilor şi Editura Trei, se simte cel mai bine experienţa de jurnalist a scriitoarei. Eroina ei, Annika Bengtzon, o reporteră cu o viaţă de familie agitată, anchetează o crimă din lumea televiziunii. O faimoasă prezentatoare este ucisă, după încheierea unor filmări la un castel izolat. Cei 12 colegi ai ei din echipa de filmare devin, inevitabil, cei 12 suspecţi principali. Printre ei, se află şi prietena cea mai bună a Annikăi, Anne.

12 suspecţi mititei
Poliţia investighează cazul, dar rămîne mereu cu cîţiva paşi în urma anchetei lui Bengtzon. Aceasta ia cazul pe cont propriu, pe de o parte, bucuroasă să scape de vizita la socri, pe de alta, simţindu-se vinovată că-şi neglijează copiii şi soţul. Pe lîngă căutarea alertă a criminalului de pe platoul de filmare, „Prime Time” prezintă de aproape, din perspectiva insider-ului, lumea mass-media, intrigile, cinismul, jungla nefardată din culisele celei de-a patra puteri. Ai impresia că priveşti peste umărul Annikăi Bengtzon la ce se întîmplă într-un studio TV sau într-o redacţie de tabloid.

Intriga poliţistă – crima în cerc închis – seamănă cu cea din romanele Agathei Christie, dar personajul Lizei Marklund nu are nimic din blîndeţea lui Miss Marple. „E rea, încăpăţînată, complicată. Ştie să gătească, dar nu m-aş mărita cu ea!”,  glumea scriitoarea pe seama Annikăi Bengtzon. „În schimb, e o unealtă bună în roman, pot s-o fac să spună lucruri scandaloase!”.

Pauză tragică
Gazeta Sporturilor, împreună cu Editura Trei, vă invită miercuri, 2 noiembrie, să faceţi cunoştinţă cu detectiva teribilă a Lizei Marklund şi cu secretele sîngeroase din „Prime Time”. E o lume fascinantă şi crudă, lumea subiectelor în exclusivitate şi a anchetelor „pe surse”, pe care scriitoarea a studiat-o pe propria piele. De unde şi detaliile de cunoscător care fac farmecul şi faima romanelor ei.

„Scriu 12 ore pe zi, de la 10 dimineaţa la 10 seara. Cam cinci luni îmi ia să termin un roman, dar pentru asta mă documentez mult înainte”. O singură dată Marklund şi-a abandonat rutina şi n-a mai scris timp de trei ani, după ce prietena ei, Anne Lindh, ministrul suedez de externe, a fost ucisă, în 2003, într-un supermarket. „Cînd violenţa te afectează direct, nu mai simţi nevoia să scrii ori să citeşti despre ea. De aceea nu citesc sud-americanii romane poliţiste”.

Sursă: Gazeta Sporturilor


Ca avocat, procuror, reporter de televiziune, ministru al Justiţiei, norvegianca Anne Holt a cunoscut de-aproape chipurile răului. Ca autoare de romane poliţiste, se numără printre primii scandinavi care au scris despre crima „cu mesaj”, despre genul de terorişti ca Anders Breivik, neonazişti cu tulburări mentale, care ucid în masă pentru cîteva minute de faimă.

Sărbători însîngerate
„Am scris cu doi ani în urmă o carte, «Ura», unde am încercat să explorez exact problema cu care ne confruntăm acum: legătura dintre ura din vorbe şi ura devenită faptă, crimă. Am vrut să arăt că libertatea de exprimare nu exclude responsabilitatea pentru ceea ce spunem şi ceea ce facem”, spune Anne Holt, într-un interviu pentru un ziar american.

„Ura”, cartea de care aminteşte scriitoarea, este chiar romanul oferit de „Gazeta Sporturilor” miercuri, 26 octombrie, în cadrul Seriei Negre. Detectivul Yngvar Stubo şi criminalista Johanne Vik încearcă să dezlege misterul unor crime aparent fără legătură între ele. Oslo, Ajunul Crăciunului, zăpadă, linişte.

Pînă cînd cadavrul unui imigrant înecat iese la suprafaţă în port, o femeie episcop este găsită înjunghiată pe stradă, iar într-o pivniţă e descoperit un drogat asasinat. Enigmaticul lanţ de morţi pune la încercare experienţa lui Stubo şi ochiul de profiler FBI al lui Vik, soţ şi soţie în acest roman al seriei care le poartă numele.

 

„În «Ura», Anne Holt descrie o serie de crime înspăimîntătoare care scot la iveală partea cea mai întunecată a societăţilor scandinave”
AFP

 

„Este unul dintre noi”
Ceea ce descoperă în spatele asasinatelor ajunge să le ameninţe vieţile şi, aparent, să le depăşească puterile. Este tipul de caz de care norvegienii s-au temut şi pe care au ajuns să-l suporte în realitate, nu doar în ficţiune. 76 de victime, în atacurile de pe 22 iulie 2011, reprezintă prea mult chiar şi pentru imaginaţia unui autor de  romane poliţiste. „Breivik, spunea Anne Holt, într-un interviu, este unul dintre noi, norvegian, crescut într-una dintre cele mai prospere societăţi din lume. Putea fi om de afaceri, orice şi-ar fi dorit. Dar
ceva a mers rău. Trebuie să aflăm ce. E unul dintre noi, dar sper să nu fie unul de-al nostru. Deşi a schimbat mesaje pe Internet cu 200-300.000 de alţi norvegieni”.

Întrebări incomode
De unde această ură? Iată problema care-i frămîntă pe scriitorii scandinavi de crime-fiction. Pentru că Vik şi Stubo ai Annei Holt reuşesc să rezolve cazul, după multe întorsături spectaculoase, dar nu izbutesc să înlăture cauza. Nu este o muncă pentru detectivi, este o treabă pentru comunitate. Imediat după atentate, Anne Holt a scris un editorial tulburător în „Wall Street Journal”, care pune întrebări grave pentru orice democraţie contemporană: „Adevărul despre Norvegia este că tot mai mulţi oameni sînt lăsaţi pe dinafară. Tot mai mulţi devin bolnavi mintal. Tot mai mulţi devin criminali”.

Gazea Sporturilor vă invită miercuri, 26 octombrie, să aflaţi mai multe despre adevărul norvegian, despre bine, rău şi ceea ce se află între ele, despre „Ura”, pe care Anne Holt a prevăzut-o înainte ca aceasta să îndolieze o ţară.

  

Articol preluat din Gazeta Sporturilor

    


Liderul noii generaţii de scriitori nordici, Mons Kallentoft vorbeşte în exclusivitate despre sport, cărţi şi problema răului. Romanul poliţist „Toamna„, de Mons Kallnetoft, va apărea miercuri, 5 octombrie, în cadrul Seriei Negre (publicată de Gazeta Sporturilor și Editura Trei).

Mons Kallentoft a virat în adolescenţă de la terenul de fotbal spre bibiliotecă. O schimbare inspirată. A lucrat ca jurnalist, critic culinar, apoi, în 2000, a debutat ca scriitor de romane poliţiste. Maestru al suspansului şi al personajelor care trăiesc „pe muchie”, Kallentoft, 43 de ani, a devenit, fapt rarissim, adoratul criticilor şi al publicului deopotrivă.

O voce sigură pe ea, în ciuda tinereţii, originală, „făcută să spună poveşti”, cum se recomandă autorul suedez, pe site-ul personal. „Toamna”, romanul care apare miercuri, 5 octombrie, împreună cu Gazeta Sporturilor, este inclus în seria Malin Fors – detectiva ieşită din tipare, care a făcut furori inclusiv printre fotbaliştii scandinavi.

– Ai jucat fotbal şi hochei pînă la 14 ani. Apoi ai devenit pasionat de literatură. Cum s-a produs schimbarea?
– Am început să citesc pentru prima dată cînd eram la pat, după o accidentare. O mare descoperire, lectura! Mi s-a părut mult mai distractivă decît să stau la geam şi să privesc păsările ciripind.

– Ce părere ai despre faptul că romanul tău apare împreună cu un ziar de sport?
– O părere foarte bună! Îmi place sportul, iar cărţile mele sînt foarte populare printre jucătorii de fotbal şi hochei pe iarbă. Printre personajele mele se numără şi fotbalişti, şi fotbaliste lesbiene.

– Ai o echipă favorită, mai practici vreun sport?
– Alerg aproape zilnic, mă uit la fotbal. Îmi plac Barcelona şi Zlatan Ibrahimovici.

– După ce ai devenit interesat de literatură, de ce ai ales romanul poliţist dintre celelalte genuri?
Toate poveştile bune sînt despre violenţă, moarte şi sex. „Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski este cel mai bun roman poliţist scris vreodată. Scriu în spiritul acestei cărţi. Sau, mă rog, încerc să scriu aşa. Pe de altă parte, cititorilor le plac poveştile despre crime, deci poţi să-ţi cîştigi traiul scriind romane poliţiste.

– Personajul principal din romanele tale este o femeie, detectiva Malin Fors. De ce nu un bărbat?
– Pentru că femeile sînt mult, mult mai interesante decît bărbaţii. Le iubesc!

  (…)

– De ce scrii?
– Nu neapărat din nevoie. Din suferinţă, din dragoste de poveşti.

– Care sînt lucrurile în care crezi?
– Cred în uciderea pedofililor. Cred că trebuie să-i apărăm pe copii. Să le oferim iubire adevărată.

– Cum te-ai descrie, în cîteva cuvinte, nu într-o carte?
– Un hedonist neliniştit.
   

Citește întregul interviu al Mariei Andrieș în ediția online a ”Gazetei Sporturilor”.

   


Seria Neagră revine cu noi 7 thrillere nordice care vor fi distribuite săptămânal, începând de azi, împreună cu Gazeta Sporturilor.

”Şi-acum, a venit momentul să întoarcem oglinda spre noi. Un Breivik poate apărea oricînd pe străzile noastre!”, declara de curând Anne Holt, fost ministru al justiţiei în Norvegia şi autoare de best-seller-uri poliţiste. Înainte de atentate, scriitorii nordici de crime-fiction trebuiau să inventeze răul, aproape inexistent în rapoartele poliţiei. Îl intuiau, îl simţeau prezent, dar nu-i cunoşteau faţa. Acum are un chip, un nume, o uniformă. „Fără nici o îndoială, Breivik reprezintă încarnarea răului”, nota „Wall Street Journal”.

Dar pe lîngă el, trebuie menţionate nenumăratele spectre ale crimei din romanele scandinave. O hartă a zonelor întunecate din natura umană care ar fi utilă oricărui poliţist. Nu întîmplător, „moştenitoarea” lui Larsson, Camilla Lackberg, a adus laolaltă un detectiv, Patrick Hedstrom, şi o scriitoare, Erica Falck, care rezolvă crimele din orăşelul Fjlalbacka, notează ”Gazeta sporturilor”.

„Piază rea” este al patrulea roman al seriei traduse în 25 de limbi şi vîndute în 35 de ţări. Un şir de crime, unele mascate sub forma unor accidente auto, se petrec în jurul unui reality-show filmat în mica staţiune. Policierul ”Piază rea” deschide partea a doua a Seriei Negre, ce debutează miercuri, 28 septembrie, cu ”Gazeta sporturilor”.

    

Mai departe, iată ce vă așteaptă în această toamnă de suspans:

  • 28 septembrie: Piaza rea – Camilla Lackberg
  • 5 octombrie: Toamna – Mons Kallentoft
  • 12 octombrie: Razbunarea lui Finnigan – Rosslund& Hellstrom
  • 19 octombrie: Zile intunecate – Irsa Sigurdardottir
  • 26 octombrie: Ura – Anne Holt
  • 2 noiembrie: Prime Time – Liza Marklund
  • 9 noiembrie: Intoarcerea – Hakan Nesser

   


Mi s-a părut un titlu frumos pentru un roman poliţist, aşa că, poftind ca tot omul la puţină iluzie de vacanţă, mi-am zis să-mi ofer o lectură augustă (adică de lună august), fără creion în mînă, că n-o fi foc. Cartea n-a zis nu, dar a avut grijă să fie foc de simpatică şi de isteaţă, şi foarte şic în perversităţile ei benigne, de policier rafinat.

  
Omul cu cercurile albastre se strecoară ca un licurici fosforescent între poveştile de „serie neagră“, contrastînd vioi cu sumbrele romane poliţiste nordice pe care le promovează, de la o vreme, Editura Trei. Surprizele încep încă de la autor (care e, de fapt, o autoare sub pseudonim – istoric, de formaţie, şi cercetătoare la prestigiosul CNRS) şi continuă de-a lungul întregului roman, făcînd ca nimeni şi nimic să nu fie doar ce pare a fi.
  
Pe scurt, avem de toate: un mister cvasipoetic devenit treptat ucigător (cercurile de cretă albastră apărute peste noapte, pe străzile Parisului, şi prinzînd în interiorul lor tot felul de fleacuri, pentru ca mai apoi să „adăpostească“ trei cadavre); un comisar abulic şi afazic, dar cu un feeling necruţător; personaje cu o sporovăială seducătoare şi cu manii de toată mîna (între care şi mîna ucigaşă); o rezolvare a cazului cu 40 de pagini înainte de final, după care, la final, o cu totul altă rezolvare; o epică strînsă, dar cu un simţ subtil al pitorescului din oameni, tors din nebunii sănătoase şi melancolii ataşante. Scriitura lui Fred Vargas umblă cu mănuşi albe, joben şi baghetă, răsuceşte iţele poveştii ameţitor şi jucăuş, ca o fabuloasă Amélie Poulain strămutată în lumea crimelor. Nu întîmplător, cum veţi vedea, cuvîntul „fabulos“ îi e drag şi comisarului de aici.
  

Recenzie ”Dilema Veche” (de Claudiu Constantinescu)

  
%d blogeri au apreciat asta: