Archive for septembrie, 2012



J.K. Rowling tocmai a lansat romanul The Casual Vacancy (într-o traducere provizorie, i-aș zice: Post vacant). Cartea va fi tradusă la Editura Trei (abia a sosit, așa că nu mă întrebați când exact va apărea – vom reveni cât de repede cu o dată precisă), dar până s-o citiți în românește, vă invit să aflați cum și când s-a pogorât muza. (Mai jos, am tradus primele întrebări dintr-un interviu consistent pe care-l puteți asculta pe site-ul postului public de radio din SUA, NPR.)

  

NPR: De ce ați scris această carte alegând un asemenea subiect?

J.K.R.: O să vă răspund așa cum o fac majoritatea autorilor: pur și simplu pentru că am simțit nevoia s-o scriu. E o idee care mi-a venit în 2007. Eram într-un turneu în SUA, în care promovam ultimul volum din seria Harry Potter – Harry Potter și talismanele morții. Eram în avion și mi-a venit ideea pentru The Casual Vacancy. Și, exact la fel cum se întâmplase și cu Harry Potter, am simțit că e  o carte pe care trebuie neapărat s-o scriu. Abia așteptam să m-apuc de noul roman. Este o carte foarte personală, în multe sensuri. Oricum, nu este vorba de un jurnal; eu nu apar în cartea asta, nu e povestea mea. Dar atinge subiecte care contează foarte mult pentru mine. Deci așa a începtut noul roman!

   

NPR: Un roman început într-un avion ce survola Statele Unite. De ce acolo? Pentru că aveați mai mult timp pentru dumneavoastră?

J.K.R: Da, probabil. Se pare că, atunci când sunt în mișcare, inspirația vine mai repede. (…) Oricum, nu eram singură în avion. Eram cu familia și cu oameni de la editură… În fine, nu pot să vă spun de ce ideea mi-a venit exact atunci. Oricum, lucrurile se profilau așa: totul începe cu alegerile pentru un post de consilier local dintr-un orășel, organizate din pricina morții unui bărbat care însemnase multe lucruri pentru mulți dintre localnici. De asemenea, urmăresc ce consecințe are acest nefericit deces. Și încă de atunci știam că va exista și un element subversiv în poveste…

  

NPR: Subversiv?

J.K.R: Da, subversiv, pentru că adolescenții încearcă să influențeze mersul lucrurilor. Toți acești adolescenți implicați  încep să atace candidații pentru postul rămas liber, având fiecare propriul său plan secret… N-aș vrea să intru în mai multe amănunte legate de intrigă.

   

NPR: Sigur, am înțeles. Dar mi se pare corect să menționăm că, deși apar o mulțime de personaje adulte, totuși romanul gravitează în jurul unor tineri.

J.K.R.: Așa e. Intriga se dezvoltă în principal în jurul adolescenților. Există cinci personaje adolescentine, care sunt în același timp victime și eroi… Și, gândindu-mă la unul dintre aceste cazuri, aș putea spune că toată intrigă s-ar putea reduce la întrebarea ”Ce facem cu acest personaj, Krystal?”. Ea vine dintr-o familie foarte săracă, la școală face numai probleme… Deci dacă ar fi să rezum intrigă la o întrebare, aceasta ar fi: ”Ce e de făcut în legătură cu Krystal?”.

  


Presărat cu arome de ambră şi vanilie, peisaje orientale, înceţoşat pe alocuri de umbrele trecutului, temeri şi îndoieli, Strania călătorie a domnului Daldry este un roman despre toate acele fire necunoscute din care se ţese destinul unui om.

   

Despre cele două vieţi care zac în fiecare din noi. Cea evidentă, pe care o purtăm ca o mască, şi cea ascunsă de care ne e teamă şi ne mulţumim a o contempla de la distanţă ca pe un obiect fragil ce s-ar volatiliza odată cu îndrăzneala de a inspira o frântură din existenţa noastră reală.

Odată cu această carte am descoperit că începe să-mi placă tot mai mult literatura franceză contemporană. Cu Marc Levy am făcut cunoştiinţă citind Hoţul de umbre, o carte care m-a fascinat într-o asemenea măsură încât mi-a fost teamă să mai încerc şi altceva de acelaşi autor. Dar povestea domnului Daldry m-a făcut să-mi doresc să citesc fiecare carte scrisă de Levy.

Alice, parfumiera englezoaică zgomotoasă şi domnul Daldry, morocănosul pictor de răspântii, sunt doi vecini de palier care nu se prea înghit. Dar excursia la bâlciul din Brighton îi leagă mai mult decât s-ar aştepta. Între cei doi apare o amiciţie stranie şi care aproape te face să crezi că prietenia dintre un bărbat şi o femeie este posibilă. Fără să-şi dea seama, relaţia lor înseamnă mai mult de atât. Ca două fiinţe în derută care se sprijină în singurătatea lor, ei sunt uniţi prin genul acela de fir care nu poate exista decât între doi oameni de acelaşi fel. Doi oameni care suferă de singurătate, visează la o dragoste mare, dar nimic nu-i sperie mai rău decât posibilitatea de a se îndrăgosti. Ideea de a se ataşa, de a depinde de cineva îi panichează.

Povestea pe care Daldry i-o spune despre Adrienne Bolland, prima femeie care a încercat să traverseze Anzii Cordilieri cu avionul pilotat de ea însăşi, dar şi amintirile lui Carol din timpul războiului, sunt imboldurile de care Alice avea nevoie şi care o determină a porni spre Istanbul cu pretexul de a crea arome noi şi dorinţa secretă de a-l întâlni pe bărbatul din visele ei. Un singur detaliu, care aproape că-i scapă printre degete, descoperit de Alice spre sfârşit, în buzunarul impermeabilului lui Daldry, dă cu totul alt înţeles poveştii.

Cea mai profundă scenă mi s-a părut cea de la primul mic-dejun pe care îl ia Alice cu vecinul său, în ziua dinaintea Crăciunului, un moment care trădeaza atât fragilitatea şi singurătatea celor doi cât şi cele mai ascunse năzuinţe. O bucăţică de timp împărţită în doi, care creează un fel de complicitate pe care ei nu o sesizează:

”Imaginează-ţi câtă dragoste trebuie să ai în suflet ca să reinventezi necontenit prezenţa fiinţei iubite. Femeia asta are dreptate: dacă cineva te-a părăsit, nu înseamnă că, pentru atâta lucru, a încetat să existe. Cu puţină fantezie în suflet, singurătatea este desfiinţată.”

  

Citește continuarea recenziei semnată de Elena Potocean pe BookBlog.ro.

   

Despre masochismul feminin


Deşi scrise, practic, înaintea şi în afara discursului feminist, cercetările lui Karen Horney – bazate pe experienţa ei clinică de psihanalist – sunt interesante şi astăzi, cu atât mai mult cu cât adoptă adesea o poziţie rezervată sau critică în raport cu anumite teze, presupoziţii, preconcepţii vehiculate de psihanaliza freudiană.

Iată, de pildă, ce spune ea într-o comunicare despre „Problema masochismului feminin”, prezentată la întâlnirea semestrială a Asociaţiei Psihanalitice Americane în Washington, în 1933:

„Interesul faţă de problema masochismului feminin se extinde cu mult dincolo de sferele medicală şi psihologică întrucât, cel puţin pentru cei ce studiază cultura occidentală, problema atinge chiar rădăcinile evaluării femeii prin prisma definirii sale culturale. Se pare că în zonele noastre culturale fenomenele masochiste sunt mai frecvente în cazul femeilor decât în cel al bărbaţilor. S-au conturat două modalităţi de a aborda o explicaţie a acestei observaţii. Una reprezintă o încercare de a descoperi dacă tendinţele masochiste sunt inerente esenţei naturii feminine sau înrudite cu ea. Cealaltă este o evaluare a ponderii pe care o au condiţionările sociale în geneza oricăror caracteristici specific sexuale în distribuţia tendinţelor masochiste”.

Karen Horney e mai degrabă sceptică în privinţa primului tip de explicaţie – în răspăr cu unii psihanalişti ce continuă direct ipotezele lui Freud –, fiind înclinată, în schimb, să introducă în ecuaţie „condiţionările sociale” şi sugerând antropologilor să vină cu date în ce priveşte existenţa „masochismului feminin” în alte organizări sociale decât cele europene.

Astfel, înaintea lui Simone de Beauvoir – care publica, în 1949, Al doilea sex, o carte ce avea să facă istorie, considerată fiind o biblie a feminismului –, psihanalista Karen Horney vorbeşte despre „ideologii fixe” – falocentrice – referitoare la „natura femeii” şi despre influenţa extrem de mare a acestor ideologii, ca şi a mediului social asupra psihologiei şi conduitei sociale a femeii.

    

  Fragment din recenzia publicată de Adina Dinițoiu pe Bookaholic.ro.

  


„Momente de decizie” adună la un loc mărturisirile extraordinare ale celui de-al 43-lea preşedinte american. Spărgând convenţiile autobiografiei politice ca gen, George W. Bush ne prezintă cu o izbitoare onestitate deciziile marcante pe care le-a luat de-a lungul vieţii sale. Și un fragment despre 9/11:

   

Marţi, 11 septembrie 2001, m-am trezit înainte de răsăritul soarelui în apartamentul în care locuiam la Colony Beach and Tennis Resort, lângă Sarasota, Florida. Mi-am început dimineaţa citind din Biblie, apoi am ieşit să fac jogging. Era încă întuneric când am început să alerg pe terenul de golf. Agenţii serviciilor secrete se obişnuiseră să mă vadă făcând acest exerciţiu zilnic; probabil că localnicilor li se părea mai ciudat să mă vadă alergând pe întuneric.

    

Întors la hotel, am făcut un duş rapid, am luat un mic dejun frugal şi am început să răsfoiesc ziarele de dimineaţă. Cea mai importantă ştire era că Michael Jordan îşi relua activitatea şi revenea în NBA. Mai erau un articol despre alegerile pentru primăria New Yorkului şi altul despre un caz de maladia vacii nebune în Japonia.
   
În jurul orei 8:00, am primit raportul zilnic de informare a preşedintelui. Acest raport, care combina informaţiile strict secrete cu o analiză geopolitică amănunţită, constituia pentru mine unul dintre cele mai fascinante momente ale zilei. Informarea din 11 septembrie, făcută de un strălucit analist al CIA, pe nume Mike Morell, acoperea subiecte legate de Rusia, China şi revolta palestinienilor din Cisiordania şi Fâşia Gaza.
    
La scurt timp după raport, ne-am dus să facem o vizită la şcoala elementară Emma E. Booker, prilej de a vorbi despre reforma educaţiei.
    
Pe drumul scurt de la coloana oficială la sala de clasă, Karl Rove m-a informat că un avion lovise World Trade Center. Mi s-a părut cam ciudat. M-am gândit că era vorba despre un avion mic, cu propulsor, care pierduse controlul. Apoi a sunat Condi. Am vorbit cu ea de la un telefon securizat, instalat într-o sală de clasă ce fusese transformată în centru de comunicare pentru delegaţia de la Casa Albă. Mi-a spus că avionul care lovise turnul din Trade Center nu era un avion uşor, ci un aparat comercial de linie.
  
Toţi oamenii, indiferent de culoarea lor politică, ar trebui s-o citească – Bill Clinton    
   
Am rămas uluit. Probabil că avionul avusese cel mai prost pilot din lume. Cum a fost posibil să intre într-un zgârie-nori în plină zi senină? Poate că pilotul făcuse un atac de cord. I-am spus lui Condi să monitorizeze situaţia şi să-i ceară directorului de comunicaţii, Dan Bartlett, să facă o declaraţie prin care să promită sprijinul total al serviciilor federale pentru gestionarea situaţiilor de criză.
  
Am salutat-o pe directoarea şcolii, o femeie prietenoasă pe nume Gwen Rigell. Ea m-a prezentat învăţătoarei Sandra Kay Daniels şi elevilor ei de clasa a doua. Doamna Daniels a început cu clasa un exerciţiu de citire. După câteva minute, le-a spus elevilor să-şi ia manualele. Eu am simţit o prezenţă în spatele meu. Era Andy Card, care s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit la ureche.
   
– Un alt avion a lovit cel de-al doilea turn, a zis el, pronunţând cu grijă fiecare cuvânt, cu accentul său de Massachusetts. America este atacată.
   
     
Fragment din volumul de memorii „Momente de decizie” de George W. Bush.
(Publicat inițial în Ziarul financiar)
      

În ciuda ceţii dese, găsiră destul de repede maşinăria. Ceea ce căzuse din cer era atît de mare, încît se profila în mod sinistru în zare, ca un far care le ghida paşii.

   
Cînd în sfîrşit ajunseră la locul accidentului, constatară că, într-adevăr, era vorba de un soi de artefact zburător. Era aproape de mărimea unui tramvai, deşi rotunjit şi aplatizat ca o monedă, şi, fiind pe jumătate înfipt în gheaţă, părea că se înalţă înaintea lor ca un idol al unei religii necunoscute. Maşinăria nu părea stricată, dar impactul zgîriase gheaţa pe o arie de cel puţin treizeci de metri în jurul ei, astfel că trebuiră să păşească cu mare grijă ca să se apropie de ea. Observară atunci că obiectul era construit dintr-un material şlefuit şi strălucitor. Netezimea suprafeţei te făcea să te gîndeşti la pielea delfinilor şi nu părea să aibă vreo trapă sau vreo cale de acces – era brăzdată doar de nişte simboluri ciudate ieşite în relief, care reflectau o lumină roşiatică.

– Are cineva habar ce naiba o mai fi şi asta? întrebă Macready, uitîndu-se iscoditor în jur.

Nimeni nu răspunse, căpitanul nici măcar nu aştepta un răspuns. Toţi încremeniseră, fascinaţi de strălucirea acelui obiect în care, pe lîngă norii ce împodobeau cerul şi vîrfurile munţilor, se reflectau şi chipurile lor rămase cu gurile căscate. De atîta timp se apleca asupra oglinjoarei pe care o folosea la bărbierit, văzîndu-şi faţa pe bucăţi, încît acum îl surprindea lamentabilul rezultat obţinut la unirea tuturor pieselor. Era bărbierit impecabil, nimeni nu se putea îndoi de asta, dar în ochii lui se citeau oboseala şi febra provocate de lipsa somnului, ca să nu mai vorbim de faptul că slăbise. În rest, chipul care se vedea în luciul pielii maşinăriei era acelaşi dintotdeauna, mult prea copilăros pentru a putea intra fără efort în lumea adulţilor, cu acele buze cărnoase care cu greu puteau oferi feţei sale o mină autoritară.

Lăsînd să-i scape un suspin de resemnare, Reynolds îşi abătu gîndurile de la propriul trup pentru a studia cîteva dintre constelaţiile de semne pe care le avea mai aproape. Marea majoritate erau simboluri care aminteau vag de caracterele orientale şi erau înconjurate de un soi de figuri geometrice.
Fără a se putea abţine, îşi apropie mîna dreaptă de unul din acele simboluri, cu intenţia de a le atinge formele spiralate. Chiar dacă era curios să simtă acel uimitor şi strălucitor material, preferă să nu-şi dea jos mănuşa, de teamă să nu-i îngheţe mîna. Dar cînd materialul atinse simbolul, un straniu firicel de fum începu să se ridice leneş în aer şi, în timp ce Reynolds observa fenomenul fără a şti ce se întîmplă, o mică flacără albastră înflori dintr-odată din mănuşa sa. Apoi exploratorul experimentă o durere brutală, care imediat se propagă din mînă în tot restul corpului. Îşi îndepărtă mîna brusc, fără a putea evita ca acea agonie să explodeze sub forma unui urlet teribil. Dintr-odată simţi un miros, un amestec de lînă şi carne arsă şi, din cauza durerii, exploratorul abia putu să înţeleagă că, atingînd acel simbol, mănuşa sa începuse să ardă, cu toate că se aflau la cîteva grade sub zero. Marinarii din jurul lui se îndepărtară îngroziţi, în timp ce Reynolds, cu chipul schimonosit, căzu în genunchi în zăpadă, sprijinîndu-se în mîna dreaptă, care, învelită în fîşii de material ars, fumega şi era crispată ca ghearele unei vrăjitoare.

– Dumnezeule! exclamă doctorul Walker, venind spre el.

– La naiba, să nu atingă nimeni carcasa acestui obiect! răcni Macready. Pe toţi dracii, nimeni să nu atingă nimic  fără permisiunea mea, sau îl voi spînzura de catargul principal!

          Nu uitați de lansare:

  
   
    
Chirurgul îi porunci lui Shepard, marinarul pe care îl avea mai aproape, să facă repede o gaură în gheaţă. Shepard scoase un ciocan şi lovi cu înverşunare stratul casant de mai multe ori, pînă ce reuşi să facă un fel de gaură în care Walker îi afundă mîna lui Reynolds pînă la cot. Se auzi atunci un sfîrîit asemănător cu cel care se produce atunci cînd se scufundă fierul încins în apă. Cînd consideră că era de ajuns sau, probabil, cînd simţi că propria-i mînă începe să îngheţe, în ciuda mănuşii, Walker scoase mîna exploratorului, care se prăbuşi leşinat din pricina trecerii bruşte de la foc la gheaţă la care fusese supus.

– Trebuie să îl duc urgent la infirmerie, căpitane, anunţă Walker. Nu am nimic la mine ca să-i bandajez mîna.

– Căpitane Macready! urlă metisul, înainte ca ofiţerul să poată răspunde.

Macready îşi întoarse capul spre Peters, care se afla la vreo zece metri de maşinărie, arătînd înspre gheaţă.

– Am găsit urme, domnule!

Căpitanul căscă gura de uimire, apoi îşi recompuse faţa şi se îndreptă spre locul în care se afla indianul, urmat de alţi cîţiva marinari.

– Se pare că ceva a ieşit din maşinărie, spuse metisul.

Macready îl privi furios, de parcă toate se întîmplau din vina lui, chiar dacă părea evident că nu era supărat decît pe acea înşiruire de surprize care îl împiedica să le arate oamenilor lui imperturbabila seninătate de care orice căpitan trebuia să dispună. Metisul îngenunchie în faţa urmelor, le studie în tăcere şi apoi interpretă pentru ceilalţi ce văzuse în acele mîzgălituri din zăpadă.

– Sînt nişte urme enorme, mai mari decît cele de urs polar. De fapt, sînt mai mari decît cele ale oricărui animal de pe Terra, cel puţin din cîte cunosc eu, spuse, arătînd înspre conturul urmei. Vedeţi? Sînt aproape la fel de mari ca un braţ de om. Au formă ovală şi sînt foarte adînci, de parcă ar fi fost produse de ceva ce cîntăreşte tone. Dar cel mai ciudat este că nu se văd urme de degete în zăpadă. Urmele par să semene cu dungile lăsate de nişte gheare.

– Eşti sigur de ce spui, Peters? îl contrazise Wallace, aplecîndu-se asupra lor. Mie îmi par mai degrabă urme de copite.

– De copite? De cînd ştii tu să interpretezi urme, Wallace? îl luă peste picior alt marinar.

– Nu ştiu, Shepard, dar am capre şi urmele astea sînt…

– Tăceţi amîndoi! răcni Macready către marinari, apoi se întoarse spre indian, care, în loc să se contrazică cu aceştia, se mulţumi să se retragă în spatele unei priviri aspre, probabil ofensat că cineva punea la îndoială vastele lui cunoştinţe în materie de urme. Continuaţi, vă rog, Peters. Spuneaţi că nu sînt urme umane?

– Mi-e teamă că nu, domnule, îl asigură Peters.

– Dar e imposibil! exclamă Macready. Dar ce ar putea fi?

  

Fragment din romanul Harta cerului de Felix J. Palma (selecție apărută inițial în Observatorul cultural)

   


Opt dintre cele mai cumpărate 10 titluri din România sunt cărţi care privesc transformarea personală, motivaţia şi resorturile psihologice, potrivit unei analize a datelor generate de librăria http://www.elefant.ro pentru primele opt luni ale acestui an, scrie Mediafax.

Cel mai vândut titlu al anului a fost, până în prezent, „Cincizeci de umbre ale lui Grey, primul volum din trilogia semnata E.L. James.”Jocurile foamei”, cel de-al doilea bestseller în ţările europene, precum Germania, Franţa şi Marea Britanie, este depăşit în România de noile ediţii ale romanelor „Un veac de singurătate” şi „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez.

Majoritatea dominantă a cumpărătorilor de carte pe portalul Elefant.ro este reprezentată de femei (75% din total). Acest fapt poate fi explicat şi prin popularitatea ridicată a cărţilor pentru copii, ce reprezintă a doua cea mai bine vândută categorie, dupa romane, şi urmată de lectura motivaţională, se mai spune în comunicatul Elefant.ro, citat de Mediafax.


Editura Trei, cu sprijinul Ambasadei Spaniei in Romania, va invita la evenimentul de lansare a cartii Harta cerului, scrisa de Felix J. Palma

Autorul spaniol se intalneste cu cititorii din Romania, miercuri 26 septembrie, la ora 18.00, in Libraria Carturesti Verona.

Alaturi de scriitor vor fi prezenti Excelenta Sa Domnul Estanislao de Grandes Pascual, Ambasadorul Spaniei in Romania, directorul Institutului Cervantes Dl. Juan Carlos Vidal García, criticul literar Dan C. Mihailescu, traducatoarea Ana Maria Tamas si directorul editorial al Editurii Trei Magdalena Marculescu.

Despre carte:
In calduroasa vara a anului 1835, un barbat a facut lumea sa viseze, sustinand ca Luna e locuita de unicorni, de oameni-lilieci si alte fiinte fantastice. 
Dupa mai bine de 70 de ani, stranepoata lui, Emma Harlow, stie ca se va putea indragosti numai de cineva care, ca si strabunicul ei, sa fie in stare sa inflacareze imaginatia contemporanilor.
Pentru aceasta ii cere milionarului Montgomery Gilmore, cel mai neobosit pretendent al ei, sa reproduca invazia martiana descrisa de H. G. Wells in romanul Razboiul lumilor. Iar pentru Gilmore, nimic nu e imposibil: martienii vor invada Pamantul, chiar daca, de data aceasta, va fi din iubire.

  • „Un savuros amestec de genuri.” – The Washington Post
  • „Un uluitor carusel de eruditie si extravaganta.” – Le Nouvel Observateur
  • „Cititorii care se vor aventura in aceasta calatorie vor fi recompensati cu prisosinta. Felix Palma impleteste istoria si fantasticul intr-o poveste de dragoste impresionanta, condimentata cu nenumarate aventuri.” – Booklist
  • „Pur si simplu sclipitor.” – Publishers Weekly

Despre autor:

Felix J. Palma este unul dintre cei mai originali scriitori spanioli, iar una dintre marcile scrisului sau este aceea de a insera fantasticul in cotidian. A publicat cinci carti de povestiri, care i-au adus multe premii, printre care Premiul Tiflos in 2001 si Premiul Iberoamericano in 2003.
Harta cerului face parte dintr-o trilogie. Prima parte a trilogiei – Harta timpului – a fost recompensata cu prestigiosul Premiu Ateneo de Sevilla in 2008. Publicata in peste 25 de tari, ea l-a consacrat definitiv pe Felix J. Palma ca prozator. Harta timpului, a aparut la Editura Trei, in 2011.

Va invitam la un dialog spumos si incitant cu Felix J. Palma in cadrul intim-cultural asigurat de Libraria Carturesti Verona.

  


Va așteptăm de joi până duminică la târgul de carte de la SIBIU cu reduceri și noutăți.

   

Sibiu BookFest este cel mai mare eveniment dedicat cărţii şi industriei de media & publishing, desfăşurat la Sibiu.

Aflat la cea de-a IV-a ediţie, evenimentul se desfăşoară în perioada 20-23 septembrie, în Piaţa Mare, pe o suprafaţă de 17.000 mp.

În acest an, SibiuBookFest pune laolaltă multe domenii: carte, muzică, fotografie, new media, educaţional. Nu lipsesc de la acest eveniment, dedicat cărţilor, spaţiile de lectură, întâlnirile cu editorii şi scriitorii, expoziţiile, scenele şi proiecţiile cinematografice.

Târgul SibiuBookFest reuneşte peste 60 de expozanţi şi un public estimat de 15.000 de vizitatori, care se vor putea întâlni cu editurile, casele de discuri şi producţie, cu scriitorii şi cu alţi pasionaţi de carte şi lectură.

     

   

     

     Lista cu noutăți:


O crimă neașteptată scoate la iveală secrete bine ascunse, vieți complicate și multă suferință, devenind o metodă bizară de „terapie” pentru cei implicați în rezolvarea sa.

E toamnă, iar polițista Malin Fors pare să se piardă pe sine tot mai tare, înecându-se în ploaia mohorâtă suedeză și în alcool. Deși nu e în stare să își pună ordine în viață, e cel mai bun detectiv din departamentul de Criminalistică pe care l-a văzut Linkopingul, iar crima de la castelul Skogsa îi oferă scuza necesară pentru a se îngropa în problemele altora – un avocat, Jerry Petersson, considerat un parvenit, a fost omorât fără nici un motiv aparent. Romanul Toamna nu este, așadar, doar o simplă narațiune despre o crimă, acțiunea fiind, de altfel, centrată pe psihologia personajelor.

Pe fundalul procedurilor ce trebuie bifate în soluționarea unui caz de omucidere, echipa de poliție, principalii suspecți și chiar victima își dezvăluie frânturi din trăirile interioare și motivațiile ce le guvernează viața pe plan personal. Scriitorul recurge la fraze scurte și tari ca nuanță, lăsându-și inclusiv victimele să povestească ceea ce văd dintr-un spațiu atemporal, suspendat între viața pe pământ și o alta, fără a trăda însă „adevărul”. Suspansul se construiește nu atât din nevoia de afla cine este criminalul, cât din nevoia de a înțelege resorturile interioare, tarele fiecărui personaj, cu precădere ale personajului principal, Malin.

Sunt proprietarul tuturor nuanțelor singurătății care există pe lumea aceasta, tot soiul de plânsete tăcute și mute., gândește unul dintre suspecți, însă fraza se poate extinde pentru a caracteriza toate figurile ce populează romanul. Nu este întâmplător faptul că numele romanului oferă contextul ideal pentru o „etalare” a stărilor depresive până la patologie. Bineînțeles, o posibilă „citire” a poveștii este aceea că bogăția aduce cu sine nefericire (castelul Skogsa unde se petrece acțiunea este pierdut de o familie nobilă ce îl deținea de secole, familia Fagelsjo), însă cred că acesta este doar un prim nivel de lectură, ușor superficial.

Scriitorul reușește să adune caractere umane variate pe care le scoate din zona de comfort, arătându-le slăbiciunile și prezentând realitatea, ce nu are adesea parte de „happy-endings”. Prin monologurile victimelor și descrierile tranșante, aproape ritmice, el creează o atmosferă sumbră, însă cât se poate de plauzibilă, care devine apăsătoare pentru cititor și personaje deopotrivă. Un roman polițist diferit de ceea ce am citit până acum, care pune degetul pe rană fără ocolișuri.

Recenzie de Alice Teodorescu preluată de pe BookBlog.ro

  


Dintre toate, de departe cel mai interesant, am găsit a fi capitolul al VIII-lea al cărții Hipnoza. Folosirea hipnozei pentru reactualizarea amintirilor traumatice s-a dovedit a fi o lamă nicidecum tocită, ci cu tăișul acuns, scrie Dana Țabrea pe blogul Filosofia@Iași.

Când s-a dovedit că prin sugestie îi pot fi induse pacientului amintiri false, hipnoza a fost blamată în presa timpului (sfârșitul secolului al XX-lea) pentru că ar fi fost folosită în crearea de personalități multiple (identitate disociativă) la persoanele asupra cărora a fost folosită.

Până și Freud folosea sugestia (fără să abuzeze, ba chiar evitând termenul de ”hipnoză”) pentru a-și trata pacientele nevrotice (suferind de nevroză obsesională ori isterie), asistîndu-le în reactualizarea amintirilor traumatice uitate ori refulate.

Însă unii cercetători pun serios la îndoială chestiunea. În concepția adversarilor hipnozei, asemenea amintiri false nu sunt decât create în pacienți, folosindu-se forța sugestiei. Mai mult, personajul care își amintește nu-i decât un dublu al conștiinței subiectului, hipnoza devenind vinovată în opinia acestor adversari de fenomenul tulburărilor de personalitate multiplă sau de identitate disociativă. Teoria lui Freud despre refulare era centrată pe conflictul dintre eu și supraeu și, de asemenea, pe uitarea în mod inconștient a unor experiențe traumatice, care nu corespund autoreprezentării personale despre sine. Psihanaliza miza pe reactualizarea amintirii traumatice refulate pentru vindecare.

Însă au existat și cercetători care au arătat că amintirile pot fi modificate, ba mai mult, construite prin sugestie. Experimente folosind tehnica hipnozei bazată pe regresia de vârstă au arătat cum subiecților le pot fi induse amintiri false, un anume procent ajungând chiar să aibă convigerea că amintirile lor sunt reale, lucru care nu se întâmplă efectiv atunci când subiecții nu sunt hipnotizați. Teoriile privind tulburarea de identitate disociativă (TID) nu sunt susținute prin conceptul de refulare formulat de Freud (pentru care psihicul uman apare organizat pe niveluri / straturi supradimensionate – conștiința deasupra, iar inconștientul dedesubt). Dimpotrivă, așa cum susține Janet, scindarea conștiinței în componente în loc să apară pe verticală, se produce pe orizontală. Potrivit acestei concepții disociative despre amintirile refulate, o amintire traumatică este izolată de conștiința obișnuită, ajungând să existe într-un ”flux paralel al conștiinței” .

Modelul posttraumatic modern al tulburărilor disociative se bazează tocmai pe concepția lui Janet despre disociere, iar nu pe conceptul de refulare freudian. Potrivit acestui model, ”psihicul uman poate crea personalități multiple ca reacție la trăirea în copilărie a unui abuz…”.

Există, însă, cercetători care susțin că diagnosticul TID ar reprezenta un construct cultural, iar simptomele s-ar manifesta în urma unor sugestii date de terapeut ori influențe mass-media etc.. Într-un final, în număr restrâns, sunt și unii care susțin că simptomele ar fi false ori autoinduse. Herbert Spiegel, terapeut, susține ipoteza construirii personalităților multiple, discordante prin intermediul sugestiei și al hipnozei (studierea cazului Sybil, pacient, Wilbur, terapeut).

Chiar dacă a reprezentat instrumentul descoperirii personalităților multiple ori cel prin care acestea au fost create, hipnoza a jucat un rol central în cazul respectiv. Cu toate acestea, cei ce critică hipnoza vin cu noi și reînnoite dovezi contra acestui procedeu: psihoterapeuții care folosesc hipnoza au mai mulți pacienți diagnosticați cu TID decât cei ce n-o folosesc. (…)

Citește întreaga recenzie pe blogul Filosofia@Iași.

   

%d blogeri au apreciat asta: