În ciuda ceţii dese, găsiră destul de repede maşinăria. Ceea ce căzuse din cer era atît de mare, încît se profila în mod sinistru în zare, ca un far care le ghida paşii.
Cînd în sfîrşit ajunseră la locul accidentului, constatară că, într-adevăr, era vorba de un soi de artefact zburător. Era aproape de mărimea unui tramvai, deşi rotunjit şi aplatizat ca o monedă, şi, fiind pe jumătate înfipt în gheaţă, părea că se înalţă înaintea lor ca un idol al unei religii necunoscute. Maşinăria nu părea stricată, dar impactul zgîriase gheaţa pe o arie de cel puţin treizeci de metri în jurul ei, astfel că trebuiră să păşească cu mare grijă ca să se apropie de ea. Observară atunci că obiectul era construit dintr-un material şlefuit şi strălucitor. Netezimea suprafeţei te făcea să te gîndeşti la pielea delfinilor şi nu părea să aibă vreo trapă sau vreo cale de acces – era brăzdată doar de nişte simboluri ciudate ieşite în relief, care reflectau o lumină roşiatică.
– Are cineva habar ce naiba o mai fi şi asta? întrebă Macready, uitîndu-se iscoditor în jur.
Nimeni nu răspunse, căpitanul nici măcar nu aştepta un răspuns. Toţi încremeniseră, fascinaţi de strălucirea acelui obiect în care, pe lîngă norii ce împodobeau cerul şi vîrfurile munţilor, se reflectau şi chipurile lor rămase cu gurile căscate. De atîta timp se apleca asupra oglinjoarei pe care o folosea la bărbierit, văzîndu-şi faţa pe bucăţi, încît acum îl surprindea lamentabilul rezultat obţinut la unirea tuturor pieselor. Era bărbierit impecabil, nimeni nu se putea îndoi de asta, dar în ochii lui se citeau oboseala şi febra provocate de lipsa somnului, ca să nu mai vorbim de faptul că slăbise. În rest, chipul care se vedea în luciul pielii maşinăriei era acelaşi dintotdeauna, mult prea copilăros pentru a putea intra fără efort în lumea adulţilor, cu acele buze cărnoase care cu greu puteau oferi feţei sale o mină autoritară.
Lăsînd să-i scape un suspin de resemnare, Reynolds îşi abătu gîndurile de la propriul trup pentru a studia cîteva dintre constelaţiile de semne pe care le avea mai aproape. Marea majoritate erau simboluri care aminteau vag de caracterele orientale şi erau înconjurate de un soi de figuri geometrice.
Fără a se putea abţine, îşi apropie mîna dreaptă de unul din acele simboluri, cu intenţia de a le atinge formele spiralate. Chiar dacă era curios să simtă acel uimitor şi strălucitor material, preferă să nu-şi dea jos mănuşa, de teamă să nu-i îngheţe mîna. Dar cînd materialul atinse simbolul, un straniu firicel de fum începu să se ridice leneş în aer şi, în timp ce Reynolds observa fenomenul fără a şti ce se întîmplă, o mică flacără albastră înflori dintr-odată din mănuşa sa. Apoi exploratorul experimentă o durere brutală, care imediat se propagă din mînă în tot restul corpului. Îşi îndepărtă mîna brusc, fără a putea evita ca acea agonie să explodeze sub forma unui urlet teribil. Dintr-odată simţi un miros, un amestec de lînă şi carne arsă şi, din cauza durerii, exploratorul abia putu să înţeleagă că, atingînd acel simbol, mănuşa sa începuse să ardă, cu toate că se aflau la cîteva grade sub zero. Marinarii din jurul lui se îndepărtară îngroziţi, în timp ce Reynolds, cu chipul schimonosit, căzu în genunchi în zăpadă, sprijinîndu-se în mîna dreaptă, care, învelită în fîşii de material ars, fumega şi era crispată ca ghearele unei vrăjitoare.
– Dumnezeule! exclamă doctorul Walker, venind spre el.
– La naiba, să nu atingă nimeni carcasa acestui obiect! răcni Macready. Pe toţi dracii, nimeni să nu atingă nimic fără permisiunea mea, sau îl voi spînzura de catargul principal!
Nu uitați de lansare:
Chirurgul îi porunci lui Shepard, marinarul pe care îl avea mai aproape, să facă repede o gaură în gheaţă. Shepard scoase un ciocan şi lovi cu înverşunare stratul casant de mai multe ori, pînă ce reuşi să facă un fel de gaură în care Walker îi afundă mîna lui Reynolds pînă la cot. Se auzi atunci un sfîrîit asemănător cu cel care se produce atunci cînd se scufundă fierul încins în apă. Cînd consideră că era de ajuns sau, probabil, cînd simţi că propria-i mînă începe să îngheţe, în ciuda mănuşii, Walker scoase mîna exploratorului, care se prăbuşi leşinat din pricina trecerii bruşte de la foc la gheaţă la care fusese supus.
– Trebuie să îl duc urgent la infirmerie, căpitane, anunţă Walker. Nu am nimic la mine ca să-i bandajez mîna.
– Căpitane Macready! urlă metisul, înainte ca ofiţerul să poată răspunde.
Macready îşi întoarse capul spre Peters, care se afla la vreo zece metri de maşinărie, arătînd înspre gheaţă.
– Am găsit urme, domnule!
Căpitanul căscă gura de uimire, apoi îşi recompuse faţa şi se îndreptă spre locul în care se afla indianul, urmat de alţi cîţiva marinari.
– Se pare că ceva a ieşit din maşinărie, spuse metisul.
Macready îl privi furios, de parcă toate se întîmplau din vina lui, chiar dacă părea evident că nu era supărat decît pe acea înşiruire de surprize care îl împiedica să le arate oamenilor lui imperturbabila seninătate de care orice căpitan trebuia să dispună. Metisul îngenunchie în faţa urmelor, le studie în tăcere şi apoi interpretă pentru ceilalţi ce văzuse în acele mîzgălituri din zăpadă.
– Sînt nişte urme enorme, mai mari decît cele de urs polar. De fapt, sînt mai mari decît cele ale oricărui animal de pe Terra, cel puţin din cîte cunosc eu, spuse, arătînd înspre conturul urmei. Vedeţi? Sînt aproape la fel de mari ca un braţ de om. Au formă ovală şi sînt foarte adînci, de parcă ar fi fost produse de ceva ce cîntăreşte tone. Dar cel mai ciudat este că nu se văd urme de degete în zăpadă. Urmele par să semene cu dungile lăsate de nişte gheare.
– Eşti sigur de ce spui, Peters? îl contrazise Wallace, aplecîndu-se asupra lor. Mie îmi par mai degrabă urme de copite.
– De copite? De cînd ştii tu să interpretezi urme, Wallace? îl luă peste picior alt marinar.
– Nu ştiu, Shepard, dar am capre şi urmele astea sînt…
– Tăceţi amîndoi! răcni Macready către marinari, apoi se întoarse spre indian, care, în loc să se contrazică cu aceştia, se mulţumi să se retragă în spatele unei priviri aspre, probabil ofensat că cineva punea la îndoială vastele lui cunoştinţe în materie de urme. Continuaţi, vă rog, Peters. Spuneaţi că nu sînt urme umane?
– Mi-e teamă că nu, domnule, îl asigură Peters.
– Dar e imposibil! exclamă Macready. Dar ce ar putea fi?
Fragment din romanul Harta cerului de Felix J. Palma (selecție apărută inițial în Observatorul cultural)
Apreciază:
Apreciază Încarc...
J.K. Rowling tocmai a lansat romanul The Casual Vacancy (într-o traducere provizorie, i-aș zice: Post vacant). Cartea va fi tradusă la Editura Trei (abia a sosit, așa că nu mă întrebați când exact va apărea – vom reveni cât de repede cu o dată precisă), dar până s-o citiți în românește, vă invit să aflați cum și când s-a pogorât muza. (Mai jos, am tradus primele întrebări dintr-un interviu consistent pe care-l puteți asculta pe site-ul postului public de radio din SUA, NPR.)
Editura Trei 