Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea? Istoria unui contratransfer

O adolescentă obeză şi nespălată stă pe un scaun în sala de aşteptare.

Părul ei negru şi des îi cade în şuviţe soioase. Hainele ei sunt vădit neasortate. Felul cum arată vorbeşte în numele ei — și exhibă sentimentele de înstrăinare şi-i înnebuneşte familia. Mirosul ei stătut persistă uneori în cabinet după ce pleacă; îmi imaginez cum îmi impregnează canapeaua şi aerul. Vrând-nevrând mă umplu de el. Sub înţepăturile disconfortului meu, simt freamătul empatiei.

O parte din mine înţelege că înfăţişarea ei este un mesaj urlat în singurul limbaj pe care îl cunoaşte, dar cel mai mult mi-aş dori să-şi facă o baie. Maioul ei strâmt îi dezgoleşte sfidător braţele bronzate, expunând o reţea complicată de tăieturi de diverse lungimi, lăţimi şi adâncimi, unele cicatrizate, altele recente. Pediatrul care o tratează crede că, uneori, se taie de sute de ori pe zi. Îmi spune că are mii de cicatrici pe corp şi că el a ajuns să se simtă neputincios.

Când intră în cabinet, mintea mi se limpezeşte şi devin atentă. N-am cum să nu remarc frumoasa nuanţă măslinie a pielii ei, aşa plină de cicatrici cum e. Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? Că uneori mă îndepărtez de ea, iar alteori simt empatie faţă de suferinţa ei? Că uneori simt speranţă, dar, alteori, mă simt complet înfrântă? Că uneori sunt capabilă s-o înţeleg, dar uneori nu pot — sau poate, mai cinstit, nu vreau s-o înţeleg? În diferite momente, am simţit toate aceste lucruri. Adevărul e că mă aflu într-o neîntreruptă stare de confuzie.

(…)

Experienţa analistei din această povestire este mai extremă decât ceea ce întâlnesc în mod obişnuit terapeuţii în cabinetele lor. Cu toate acestea, sentimentele intense şi derutante ale terapeutei sunt bine cunoscute oricui lucrează intensiv cu pacienţii fragili sau dezoganizaţi. În psihoterapia psihodinamică, modul cum înregistrăm reacţiile emoţionale faţă de noi înşine şi faţă de pacienţii noştri — transferul şi contratransferul — ne furnizează surse importante de informaţii care ne ghidează abordarea clinică.

Transferul este procesul psihic prin care pacientul transformă în mod inconştient situaţiile noi în situaţii familiare, predictibile. Contratransferul se referă la reacţiile emoţionale complementare faţă de pacient. Într-o formulare largă, contratransferul include toate reacţiile conştiente şi inconştiente ale terapeutului faţă de pacient şi ne oferă o sursă importantă de date.

Imboldul de a-şi înţelege mai bine pacienta o face pe terapeută să sondeze profunzimile reacţiei ei emoţionale, căutând indicii pentru a surprinde ceea ce iniţial pare incomprehensibil — faptul că o adolescentă s-a tăiat pe corp de mii de ori. „Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? …”

Contratransferul reprezintă o temă importantă în domeniul nostru încă de pe vremea când Freud l-a propus ca mod de a conceptualiza ceea ce el considera a fi „petele oarbe“ ale analistului. Aşa cum îl gândea Freud la vremea lui, se aştepta din partea analistului „să recunoască în sine contratransferul şi să trebuiască să îl stăpânească“. Prin contrast, noi conceptualizăm acum contratransferul într-o accepţiune mai largă. Modelele noastre curente de a înţelege asemenea contratransferuri omniprezente cuprind toată gama reacţiilor. Astăzi, acceptăm că, în general, contratransferul este mereu prezent şi valoros, atât timp cât este înţeles şi nu pus în scenă.

Fragment din La terapie în fustița de balerină și alte povestiri de psihoterapie, de Kerry L. Malawista, Anne J. Adelman și Catherine L. Anderson

Portretul psihanalitic al lui Hitler: actor, aventurier, isteric, borderline

Nu voi reveni acum asupra literaturii psihiatrice care l‑a prezentat pe Hitler ca fiind „un psihopat paranoic“, „un amoral infantil și sadic“, „un efeminat supracompensat“ sau „un nevrotic măcinat de compulsia de a ucide“.

În anumite momente a fost, fără îndoială, toate la un loc. Dar, din nefericire, a fost ceva mai mult și ceva peste toate acestea. Capacitatea sa de a acționa și de a genera acțiune a fost așa de rară încât pare inadecvat să aplicăm discursului său metodele obișnuite de diagnostic. Hitler a fost, înainte de toate, un aventurier la o scară imensă.

Personalitatea unui aventurier seamănă cu cea a unui actor, pentru că aventurierul trebuie să fie gata tot timpul să joace, ca și cum şi le‑ar fi ales singur, rolurile schimbătoare impuse de capriciile destinului. Comportamentul insuportabil și bizar al lui Hitler „din culise“ este foarte des întâlnit la actori, nemaivorbind despre comportamentul lui în relațiile sexuale. Fără îndoială că avea trăsături periculoase de tip borderline. Totuși, a știut cum să joace la limită, cum să pară că ar merge prea departe, după care să revină brusc la auditoriul lui încremenit.

Hitler știa, de asemenea, cum să‑și exploateze propria isterie. Vracii au, la rândul lor, asemenea calități. Pe scena istoriei Germaniei, Hitler a intuit până la ce limită poate personalitatea sa să reprezinte, într‑un abandon isteric, tot ce trăia în fiecare german care îl citea sau asculta. Astfel, rolul pe care l‑a ales spune multe despre auditoriul său ca și despre el; exact acest lucru, care pare morbid și bizar pentru un nongerman, va deveni cea mai convingătoare arie a „cântăreţului vrăjitor“ pentru publicul german.

Fragment din COPILĂRIE ȘI SOCIETATE de Erik H. Erikson 

”Nevroza unei lăudăroase doamne”: un schimb epistolar Jung-Freud

Secvență din A Dangerous Method, film inspirat de relația dintre Spielrein (K. Knightley) si Jung (M. Fassbender)

 

Sabina Spielrein: ”rusoaică, plecase la Zürich pentru a studia medicina și, aflată într-o stare de tulburare mentală disperată, a intrat în tratament psihanalitic la Jung. S-a îndrăgostit de analistul ei, iar acesta, profitând de dependența ei, și-a făcut-o amantă. După o luptă dureroasă, ea s-a eliberat de această legătură, și a devenit psihanalist; mai târziu s-a întors în Rusia, unde a practicat psihanaliza. În 1941, după invazia nazistă a Uniunii Sovietice, ea și cele două fiice ale ei au fost împușcate cu sânge rece de soldații germani”, povestește Peter Gay în excelenta sa biografie Freud. O viață pentru timpul nostru

Iată mai jos secvențe din corespondența Jung-Freud pe tema discutabilei relații terapeutice (și amoroase) Jung-Spielrein. Mai întâi, scrisoarea vinovată și parțial sinceră a lui Jung, apoi răspunsul părintesc al lui Freud:

 

Burghölzli‑Zürich, 7.III.09

Dragă domnule profesor!

Telegrama dumneavoastră de astăzi m‑a neliniştit. Sper să nu‑mi fi luat .n nume de rău lunga tăcere. Aştept deja de 14 zile această duminică, pentru a vă scrie astăzi în linişte sufletească. De mai bine de 14 zile sunt solicitat peste măsură (…) În fine, pentru a pune capac la toate, mă trage acum teribil la răspundere un complex; anume, o pacientă, pe care am smuls‑o cu ani în urmă cu cea mai mare dăruire dintr‑o gravă nevroză, mi‑a decepţionat încrederea şi prietenia în cea mai ofensatoare manieră care se poate imagina. Mi‑a făcut un scandal urât numai fiindcă am renunţat la plăcerea de a‑i concepe un copil. Eu m‑am menţinut întotdeauna faţă de ea în limitele unui gentleman, dar, în faţa cugetului meu cam prea sensibil, nu mă simt totuşi nepătat, iar lucrul acesta mă doare cel mai mult, fiindcă intenţiile mele au fost întotdeauna curate. Dar ştiţi şi dumneavoastră că diavolul se poate folosi şi de cel mai bun lucru pentru a produce murdărie. Am învăţat din aceasta nespus de multe despre înţelepciunea conducerii unei căsnicii, fiindcă până atunci nu avusesem, în pofida întregii autoanalize, decît o imagine nicidecum suficientă despre componentele mele poligame. Acum ştiu unde şi cum trebuie apucat diavolul…

***

Viena, IX, Berggasse 19, 9.3.09

Dragă prietene,

Vă mulţumesc mult pentru telegramă şi scrisoare, care — deja prima dintre ele — au pus definitiv capăt neliniştii mele. (…) Despre acea pacientă, care v‑a învăţat ce înseamnă recunoştinţa nevrotică a femeii respinse, am prins şi eu de veste. Muthmann mi‑a vorbit cu ocazia vizitei sale despre o doamnă, care i s‑a prezentat lui drept iubita dumneavoastră, şi a remarcat că lui i‑ar insufla respect dacă dumneavoastră v‑aţi fi păstrat încă atâta libertate. Dar am căzut de acord asupra bănuielii că situaţia se prezintă altfel şi că nu poate fi explicată fără să se ţină cont de nevroza lăudăroasei doamne. Să fim calomniaţi şi pârjoliţi de iubirea cu care operăm, acestea sunt riscurile meseriei noastre, din cauza cărora nu ne vom abandona însă în niciun caz meseria. De altfel, vorba lui Faust, „Tu eşti cu diavolul per tu, Doar nu te temi de‑o simplă flăcăruie?“. Mi‑a venit în minte acest citat deoarece dumneavoastră, în prezentarea acestei întâmplări, cădeţi în mod hotărât pradă unui stil teologic…

Fragmente din Corespondența Freud-Jung

 

Vasile Dem. Zamfirescu, despre beneficiile psihanalizei

De curând, psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, director al Editurii Trei, i-a acordat un interviu lui Matei Georgescu, psihanalist, la rândul său, și gazdă a seriei de dialoguri televizate Interviurile TVH.

Redau mai jos o replică din interviu, dar merită să-l urmăriți în întregime, pentru a afla parcursul intelectual al profesorului Vasile Dem. Zamfirescu. Cartea-pretext pentru acest dialog a fost În căutarea sinelui, apărută recent într-o ediție revizuită și adăugită.

   

  

V.D.Z.: Psihanaliza nu este doar o terapie, este un demers inițiat în profunzimile propriei personalități, ceea ce alte forme de psihoterapie nu fac; în urma acestei incursiuni în propriul inconștient, beneficiile sunt considerabile, așa încât vorbeam pe parcursul cărții În căutarea sinelui despre un beneficiu care mi-a fost imediat evident: este vorba despre un câștig de energie. Reușind să diminuez din conflictele interne, care consumă multă energie – nu mai trebuia să dorm după-masă -, practic mi-a crescut disponibilitatea de a lucra mai mult decât o jumătate de zi, sănătatea s-a îmbunătățit vizibil, aproape miraculos.

Dar nu a fost doar un câștig energetic, ci și un câștig foarte important în ceea ce privește creativitatea – nu doar în profesie, ci și în viață. Dacă ajungi să-ți cunoști propriul inconștient, să poți să dialoghezi cu el și să poți să-i citești semnele, atunci gradul de libertate pe care îl ai este considerabil sporit față de perioada de dinainte de psihanaliză, când de fapt, fără să știi, inconștientul te conduce. După o psihanaliză reușită, ajungi să te conduci tu însuți și să-ți poți controla inconștientul și chiar să-l fructifici – adică să-ți dai seama care sunt sugestiile pozitive care vin de acolo și care sunt capcanele pe care el ți le întinde pentru a-și continua dominația.

 

  

La terapie, în fustița de balerină. Dorință transferențială și punere în scenă

K.L. Malawista: Fiecare eseu vorbeşte despre evenimente din vieţile noastre, care pot fi înţelese în lumina unor concepte psihodinamice fundamentale.

O tânără îşi exhibă „din întâmplare“ rochia de petrecere în faţa psihanalistului.

Am aflat că tatăl meu urma să primească premiul „Antreprenorul anului“ peste o lună, Într-o vineri, la ora şase după-amiaza. Şedinţa mea de psihanaliză era programată tot în acea zi, la ora cinci, la un cabinet care se afla la doar doi kilometri de sala de conferinţe. Cum puteam să ajung şi la şedinţă, iar apoi să mă schimb în hainele de gală şi să ajung la timp şi la dineu?

Ca analizandă, am povestit multe amintiri despre faptul că în copilărie îl adoram pe tata. Îmi plăcea foarte mult să mă gătesc în rochiţa mea specială de petrecere care se înfoia atunci când mă învârteam. La şedinţele de psihoterapie, am rememorat amintirea îndrăgită a recitalului meu de balet de când aveam şase ani. Îmi amintesc cum păşeam mândră pe scări, îmbrăcată cu fustiţa mea plisată şi roz de balerină. Tata, aşezat în fotoliul lui obişnuit de piele maro, mă privea cu un zâmbet pe faţă cum făceam mândră piruete. „Măi, dar ce frumoasă eşti!“ spunea el.

Pe măsură ce se apropia ziua dineului, mă obseda această dilemă: nu voiam să vin la şedinţă în rochia mea elegantă, dar, cu toate acestea, mă temeam că nu voi avea timp să merg acasă să mă schimb. Imaginea mea stând întinsă pe canapea în rochia mea de tafta roz, cu fustă în formă de clopot, era de neconceput — sau, poate, prea palpitantă şi periculoasă ca s-o iau în considerare.

Putea oare să fie vorba de faptul că voiam să văd în ochii analistului admiraţia pe care o văzusem în ochii tatălui meu? Mă tot măcinam în sinea mea. Nu puteam nici să anulez şedinţa, nici să mă duc la cabinet în ţinuta de gală. Într-un final, după multe frământări în timpul şedinţelor, am ajuns la o soluţie care mi s-a părut perfectă, deşi am ţinut-o secret faţă de analistul meu. Urma să-mi ţin rochia în maşină. După şedinţă, urma să mă strecor în toaleta cabinetului, să mă transform în prinţesă şi s-o şterg la „bal“.

A sosit şi vinerea dineului. Când şedinţa mea s-a terminat, m-am strecurat până la maşină, mi-am luat ţinuta şi-am venit înapoi pe furiş la toaletă, sperând că analistul meu nu va auzi că m-am întors. Planul a mers ca pe roate. Uşurată şi mulţumită, îmbrăcată acum în ţinuta festivă, cu hainele de stradă în mână, am dat fuga înapoi la maşină, doar ca să descopăr, spre oroarea mea, că uşa era închisă şi că n-aveam cheile în mână. Cu inima grea, am simţit cum mi se accelerează pulsul în timp ce priveam cheile rămase în contactul maşinii. Stăteam acolo, naufragiată, înţelegând cu tristeţe că n-aveam de ales decât să mă întorc la cabinetul analistului pentru a suna un mecanic auto.

Ruşinată, fără îndoială îmbujorată, ţăcănind pe tocuri, am bătut la uşa analistului şi am auzit obişnuitul: „Intră“. Înăuntru, psihanalistul meu format în psihanaliză clasică aştepta cu interes, aşezat în fotoliul lui de piele maro. Nefiind o persoană care să se abţină de la o glumă caldă şi spontană, s-a uitat la mine şi mi-a spus cu un zâmbet poznaş: „Măi, dar ce rochie drăguţă ai!“

***

În povestea „Fustiţa de balerină“, dorinţa fierbinte din copilărie a analizandei de a fi admirată şi iubită de tată s-a reaprins în decursul analizei. În timp ce anticipa plăcerea de a se găti pentru petrecere, fantasma copilărească de a-şi impresiona analistul a ajuns periculos de aproape de suprafaţă, producând o defensă obsesională şi o dezorganizare comportamentală. Pacienta este prinsă între imperativele unei dileme adulte (cum să ajungă la timp la petrecere), pe de o parte, şi dorinţele ei copilăreşti de a câştiga iubirea analistului/tată, respectiv nevoia de a se proteja de conştientizarea dorinţei ei de fetiţă de a câştiga admiraţia analistului, pe de altă parte.

În „Fustiţa de balerină“, tânăra femeie nu mai poate rezista dorinţei ca analistul să-i admire partea ei mai feminină, în aceeaşi măsură în care nu poate accepta această dorinţă la nivel conştient. Astfel, ea „creează“ o situaţie sau o punere în scenă, în care scenariul ei elaborat de a evita acest deznodământ conduce de fapt chiar la apariţia lui. Psihanaliştii moderni se concentrează asupra interpretării transferului în „aici şi acum“-ul relaţiei analitice, unde comentariul uşor ironic al analistului „Măi, dar ce rochie drăguţă ai“ transmite imediat recunoaşterea dorinţei ei transferenţiale. Deşi, pe moment, pacienta probabil roşeşte jenată, ne-o putem imagina, totuşi, făcând o mică piruetă imaginară.

 

Fragment din volumul La terapie în fustița de balerină și alte povestiri de psihoterapie, de Kerry L. Malawista, Anne J. Adelman, Catherine L. Anderson

 

Perversiunea – păstrătoarea familiei

În cartea sa Perversiunea. Forma erotica a urii, Stoller ajunge la concluzia ca nu putem sa intelegem „sexualitatea umana normala daca nu intelegem mecanismul pervers” (pag. 159), atrage atentia psihoterapeutul Cristiana Alexandra Levitchi în recenzia de pe blogul personal. Iată un fragment:

Mecanismul pervers este ca un simptom. Insa sunt importante si celelalte simptome care il acompaniaza pentru a observa tabloul bolii. Autorul il aduce in discutie pe Devereux (pag. 158) care spune ca in preludiul oricarui act sexual exista mecanisme perverse.

Citeste si:

De ce exhibiționiștii se lasă prinși de poliție?

 

In carte este ilustrat cazul unei cliente care intra prin efractie in diverse case (nu orice fel de case, ci doar cele care ii dau impresia de camin) printr-un mod in care se mimeaza un act sexual. Clienta se imbraca masculin si se comporta in mare parte ca un barbat. Dupa ce fura un obiect din camin, ea cauta un barbat „capabil” sa ii ofere un act sexual la limita violului. Se lasa posedata insa ea alegea si controla situatia. In acest caz este vorba despre un mod indirect de a primi iubire din partea tatalui, despre modul la fel de indirect prin care ea ajunge sa isi ofere gratificatii. Ea „fura” iubirea pe care nu a primit-o in copilarie (o copilarie in care mama a fost perceputa ca rece). Nu intamplator dupa fiecare furt merge intr-un restaurant si isi cumpara profiterol. A invatat in copilarie ca nu poate „avea” ceva decat daca fura acel ceva.

Autorul conchide ca, atata timp cat va exista familia, va exista si perversiunea. Perversiunea conserva placerea, familia, societatea si specia (v. pag. 283). Daca familia nu va mai sta la baza societatii, atunci ceea ce consideram azi pervers va capata un alt sens.

   

Cititi intreaga recenzie pe blogul psihoterapeutului Cristiana Alexandra Levitchi

  

Top 10 cărți ideale pentru Pachetul psihologului

Oferta ”Pachetul psihologului” include în această primăvară aproape 50 de titluri de psihoterapie, psihologie academică și self-help. Îți poți face pachete de 3, 5 sau 10 cărți (detalii aici), dar cea mai profitabilă alegere este cea de 10 cărți la 100 de lei.

Din cele aproape 50 de titluri, am ales 10 cărți de nelipsit din biblioteca unui psiholog (lista întregă o găsești aici):

Andrea Perry – Claustrofobia. Cum să găseşti ieşirea. O carte practică ce explică originea acestei temeri, dar vine și cu soluții utile pt. cei care se panichează în metrou sau lift.

Charles Rycroft – Dicționar critic de psihanaliză. Un instrument foarte util, care include nu doar sensurile freudiene ale unor concepte psihanalitice, dar și reformulările ulterioare (Winnicott, Klein, Lacan etc.).

Susan Baur – Ora de intimitate. Poți să-ți atingi, ca terapeut, clientul/clienta în psihoterapie? Ce se întâmplă când te îndrăgostești de el/ea? Cum se schimbă regulile de relaționare între terapeut și pacient în ziua de astăzi, când majoritatea covărșitoare a terapeuților sunt de fapt… terapeute?

Otto Fenichel – Teoria psihanalitică a nevrozei. Un tratat exhaustiv despre progresele din prima jumătate de secol a psihanalizei. Toate conceptele psihanalitice sunt tratate pe larg, cu exemple și nuanțe.

James Hollis – De ce oamenii buni săvârșesc fapte rele? Cum să înțelegem aspectele mai întunecate ale psihicului. Altfel spus: de ce oameni, altminteri obişnuiţi, cad în patima jocurilor de noroc, a băuturii, ajung dependenţi de pornografia de pe internet ori îşi înşală partenerul de viaţă?

Serge Tisseron – Lumea virtuală: Avataruri și fantome. Ce se întâmplă în inconștientul tău atunci când scrii un SMS, când discuți pe Facebook sau când vrei să-ți creezi un profil virtual pe cine știe ce site. O carte utilă și pentru părinții care vor să înțeleagă mai bine impactul noilor gadgeturi asupra copiilor.

Edward Armstrong Bennet – Întâlniri cu Jung. Tot ce voiai să știi despre Jung-omul și despre părerile sale privind războiul, religia sau sincronicitatea.

Arthur C. Bohart, Leslie S. Greenberg (coord.) – Empatia în psihoterapie. O multitudine de perspective (de la cea rogersiană la psihanaliză și cognitivism) despre ”aliniere”, autoempatie, rezonanță afectivă și multe alte aspecte ce țin de subtilitatea relației terapeut-client.

Duane P. Schultz, Sydney Ellen Schultz – O istorie a psihologiei moderne. Un tratat extrem de cuprinzător, republicat de ani buni în SUA, o sinteză cum nu vei găsi în istoriile psihologiei semnate de autorii autohtoni.

Francoise Dolto – Când apare copilul. O carte plină de intuiții clarificatoare despre curenții inconștienți ce traversează toată familia. Recomandabilă depotrivă pentru părinți și terapeuți.

  

 

”A nu avea nimic și a fi”: zen și psihanaliză

Unde ne duce toată această discuţie în ce priveşte legătura dintre budismul Zen şi psihanaliză?

Ţelul Zen‑ului este iluminarea: cuprinderea imediată şi negândită a realităţii, fără contaminare afectivă şi fără intelectualizare, realizarea relaţiei dintre mine însumi şi Univers. Această nouă experienţă este o repetare a percepţiei imediate şi pre‑intelectuale a copilului, dar la un nou nivel — acela al dezvoltării plenare la care omul a ajuns în planul raţiunii, al obiectivităţii şi al individualităţii sale. În timp ce experienţa copilului, una a imediatului şi a unităţii‑unicităţii, vine înaintea experienţei alienării şi a rupturii subiect–obiect, experienţa iluminării se află după ea.

Ţelul psihanalizei, aşa cum a fost formulat de Freud, este acela de a face inconştientul conştient, de a înlocui Se‑ul cu Eul. Sigur, conţinutul conştientului de descoperit se limita la o mică parte din personalitate, la acele imbolduri instinctuale care erau vii în copilăria mică, dar au fost supuse amneziei. Scoaterea acestora din starea de refulare era scopul metodei analitice. (…)

Citește și: ÎMPRĂȘTIEREA ca mod de a fi.

Fromm și gustul concentrării

Totuşi, dacă urmărim ţelul iniţial al lui Freud, acela de a face inconştientul conştient, până la consecinţele sale finale, trebuie să‑l eliberăm de limitările pe care i le‑a impus orientarea instinctuală a teoriei freudiene şi sarcina imediată de vindecare a simptomelor. Dacă ne propunem să recuperăm în totalitate inconştientul, atunci sarcina aceasta nu se poate limita numai la instincte şi nici la vreun alt sector limitat al experienţei, ci trebuie să acopere experienţa totală a omului total; scopul devine atunci acela de a depăşi alienarea şi ruptura subiect–obiect din actul de percepere a lumii, iar descoperirea inconştientului înseamnă depăşirea contaminării afective şi a cerebralizării, înseamnă de‑refularea, abolirea faliei din mine însumi dintre omul universal şi omul social, înseamnă dispariţia polarizării conştient–inconştient, înseamnă să ajung la starea de înţelegere imediată a realităţii, fără deformare şi fără influenţa perturbatoare a reflecţiei intelectuale. A fi conştient de inconştient înseamnă a fi deschis şi receptiv, a nu avea nimic şi a fi.

Fragment din

Budismul Zen şi psihanaliza, 

de Erich Fromm, Daisetz Teitaro Suzuki și Richard de Martino

TOP 15: titluri noi și incitante la Gaudeamus 2014

400 de titluri ale editurilor Trei, Pandora M şi Lifestyle Publishing vă așteaptă cu reduceri de până la 50% la Târgul Gaudeamus ”Carte de Învățătură” din București (19-23 noiembrie).

Ne găsiţi la Romexpo în Pavilionul Central la nivel 0.00, standul 16.

Vă propun mai jos 15 noutăți diverse: de la psihanaliză la SF-ul baroc, de la literatura de copii și adolescenți la romane istorice plasate în Libia secolului 19 sau în Rusia lui Stalin. Catalogul cu toate noutățile poate fi descărcat de aici.

***

15. Dorința iepurașului. Cuplul format din scriitorul Paul Stewart și ilustratorul Chris Riddell sunt creatorii unei alte simpatice perechi formate din Arici și Iepuraș. Editura Trei vine la târg cu patru cărțulii din această serie dedicată celor mici.

14. Formarea inovatorilor. Cartea lui Tony Wagner, profesor de pedagogie la Harvard, reface traseul formativ al unor străluciți inovatori ai zilelor noastre, de la inginerul care a contribuit decisiv la crearea primului iPhone la activiști sociali care născocesc, pentru africani, ”biciclete” ieftine folosite la depănușat.

13. Jocul Final: Convocarea. Primul volum din trilogia Endgame (de James Fray și Nils Johnson-Shelton) a devenit un fenomen mondial: nu e doar un palpitant roman SF, ci și un joc detectivistic online cu o miză de jumătate de milion de dolari (cât se poate de adevărați), precum și un viitor film, pentru care 20th Century Fox a achiziționat deja drepturile de autor.

12. Orașe de hârtie. John Green e și el un fenomen mondial, printre adolescenți cel puțin. Autorul bestsellerului Sub aceeași stea închipuie o poveste cu limbaj spumos și citate din Walt Whitman, în care o mână de liceeni au de rezolvat o enigmă: unde a dispărut Margo, care-i apăruse ultima oară lui Quentin îmbrăcată în costum de ninja?

11. Secțiune într-un oraș bolnav. Îndrăznețul autor de SF Serge Brussolo, iubit de fandomul autohton, e publicat acum cu o serie crudă și barocă de povestiri, în care corpul devine subiect al mutilărilor științifice, iar orașele sunt virusate de calculatoare.

   

10. Terapia prin jocul cu nisip. Sandplay a devnit o tehnică tot mai folosită, atât pentru terapie, cât și pentru diagnosticare. Analista jungiană Ruth Ammann prezintă virtuțile modelării în nisip, prin istorii de caz, fotografii și ponturi pentru psihologi.

9. Belzhar. Povestea memorabilă a lui Meg Wolitzer e mai mult decât un roman pentru adolescenți. ”Dacă ați avut o dezamăgire în amor, dacă nu reușiți să vă găsiți locul în lumea asta dementă, dacă nimeni și nimic nu vă convinge că viața asta, cu bunele și relele ei, nu merită trăită, dați o șansă acestei cărți”, recomandă pe site-ul BookMag Virginia Costeschi, coordonator editorial la Trei.

8. În căutarea sinelui. În filosofie, a fost ghidat de Constantin Noica. În psihanaliză a intrat sub călăuzirea psihologului Eugen Papdima. Aflați povestea dublei formări a profesorului și editorului Vasile Dem. Zamfirescu, așa cum s-a întâmplat ea în anii cenușii ai ceaușismului. Nu degeaba subtitlul cărții (ajunsă la a treia ediție, considerabil adăugită) este: De la filosofie la psihanaliză în comunism.

7. Viermele de mătase. Pe detectivul Cormoran Strike al lui J.K. Rowling (care semnează sub pseudonimul Robert Galbraith) îl știți deja din primul volum al seriei, Chemarea cucului. Dacă atunci, intriga polițistă se petrecea în lumea modei, de data asta vă așteaptă ”o poveste depre ranchiună și crimă într-o lume literară toxică” (Sunday Times).

6. Tatăl. Cartea analistului jungian Luigi Zoja pleacă de la funcția paternă așa cum era îndeplinită în antichitate, pentru a ajunge în zilele noastre când paternitatea pare să fi intrat în criză, iar autoritatea tatălui e în declin. „Un tată va fi un tată nesigur dacă, deși îi aparține, nu știe nimic despre poporul taților”, avertiezează autorul.

     

5. Povestea lui Hanna Yakub. Selectul imprint Pandora M vă așteaptă cu o poveste plasată în plină război civil între druzi și creștinii maroniți din Libia. Rabee Jaber, jurnalist și fizician libian, a primit pentru această carte distincția Booker International Prize pentru literatură arabă din 2012.

4. Imagini mișcătoare. Lumea interioară și conflictele emoționale ale personajelor de pe marele ecran sunt scrutate în această carte semnată de psihanalistul Andrea Sabbadini, directorul European Psychoanalytic Film Festival. Pe 22 noiembrie, autorul va lansa cartea la Cinema Studio, în cadrul celei de-a treia ediții a Festivalului Internațional de Psihanaliză și Film organizat de criticul de film Irina-Margareta Nistor.

3. Într-o noapte de iarnă. După captivanta biografie a Ierusalimului, istoricul Simon Sebag Montefiore e tradus acum cu o poveste tragică despre Membrii Clubului Romanticilor Fatali, luați la întrebări de poliția secretă stalinistă. Ascultați, zic eu, de sfatul revistei Marie Claire: „Ghemuiește-te în fața șemineului cu un pahar de vin roșu și cu această poveste captivantă, în care ficțiunea și faptele istorice se împletesc magistral”.

2. Inevitabila noastră umbră. Boala mentală este parte din viața noastră (cine n-are cel puțin o rudă care să fi suferit o tulburare psihică?), iar profesorul de la Oxford Tom Burns aduce un pic de lumină în această zonă umbroasă, povestind cum se pune un diagnostic psihiatric, cum a renunțat Occidentul la aziluri, unde greșește discursul antipsihiatric și care sunt limitele farmacologiei.

1. Nimeni. Cu premiul Femina pe 2009 și cu renumele de profesoară de filosofie la Sorbona, Gwenaëlle Aubry propune un roman în care figura Tatălui (profesor de Drept) maniaco-depresiv hrănește și ”autorizează fantasma scriitoricească”, observă Simona Sora. Venți s-o cunoașteți pe autoare duminică, 23 noiembrie, de la orele 12.00, la lansarea de la standul Grupului Editorial Trei.

  

  

Difuzia identității: masochista și mama ei caldă-rece

Din punct de vedere clinic, difuzia identităţii se manifestă printr‑o integrare insuficientă a concepţiei despre sine şi despre ceilalţi.

Se traduce printr‑o experienţă subiectivă de vid cronic, percepţii de sine contradictorii, comportament contradictoriu care nu poate fi integrat într‑un mod cu semnificaţie emoţională şi percepţii ale celorlalţi superficiale, vagi, sărace. Din punctul de vedere al diagnosticului, difuzia identităţii se manifestă atunci când pacientul nu poate transmite intervievatorului interacţiuni semnificative cu ceilalţi, de aceea intervievatorul nu poate empatiza cu concepţia despre sine şi ceilalţi a pacientului în aceste interacţiuni.

De exemplu, o pacientă cu structură de caracter predominant infantilă şi cu o organizare borderline de personalitate a explicat cât de dezgustată era de bărbaţii care foloseau femeile numai ca obiecte sexuale, cum a trebuit ea să scape de avansurile sexuale ale fostului ei şef şi cum evita contactele sociale din cauza avansurilor sexuale puternice din partea bărbaţilor. Ea a mai spus, de asemenea, că a lucrat o perioadă ca „iepuraş“ într‑un club Playboy, şi a fost foarte surprinsă când intervievatorul a confruntat‑o cu contradicţia dintre afirmaţiile ei şi alegerea locului de muncă.

Difuzia identităţii se reflectă, de asemenea, în descrierile unor persoane importante din viaţa pacientului care nu‑i permit intervievatorului să le „reconstituie“, să obţină o imagine clară a lor. Descrierea acestor persoane este adesea atât de puternic contradictorie, încât ele par mai degrabă caricaturi decât fiinţe reale. O femeie care trăia într‑un ménage à trois era incapabilă să descrie bărbatul sau femeia cu care locuia sau relaţiile sexuale şi umane dintre ei şi, în mod special, relaţiile pe care le aveau cu ea.

O altă pacientă borderline cu structură masochistă de personalitate, de multe ori în timpul interviului îşi descria mama ca fiind sensibilă, caldă, atrăgătoare şi atentă la nevoile pacientei; dar şi insensibilă, rece, indiferentă, egoistă şi retrasă. Eforturile de a clarifica aceste contradicţii aparente au determinat, la început, creşterea anxietăţii pacientei. Mai târziu s‑a simțit ca şi cum ar fi fost atacată de intervievator, fiind criticată pentru că avea imagini contradictorii despre mama sa şi, implicit, pentru că nutrea sentimente „rele“ faţă de ea.

Fragment din

Tulburări grave ale personalităţii

de Otto Kernberg