Freud. O viaţă pentru timpul nostru

Autor al celei mai apreciate biografii a lui Freud, istoricul Peter Gay îmbină, în mod elegant, secvenţe de viaţă privată cu istoria zbuciumată a mişcării psihanalitice. Viena începutului de secol XX, căutările şi îndoielile teoretice ale întemeietorului psihanalizei, prieteniile şi dezamăgirile sale, disidenţele jungiene şi adleriene, iubirea sufocantă pentru fiica preferată Anna, precum şi atitudinea faţă de feminitate, religie şi originile sale iudaice —toate aceste faţete ale biografiei freudiene sunt revăzute cu un ochi proaspăt, prin intermediul unor asocieri surprinzătoare între viaţa intimă şi inovaţiile teoretice.

 
Fragment din celebra biografie „Freud. O viata pentru timpul nostru” scrisa de istoricul american Peter Gay

 

Jung: duşmanul

Privind înapoi cu duşmănie, Jung găsea rădăcinile rupturii lui de Freud într‑un episod din vara anului 1909, petrecut la bordul lui George Washington, atunci când el, Freud şi Ferenczi navigau spre Statele Unite. Jung – potrivit expunerii lui – a interpretat unul dintre visele lui Freud pe cât de bine a putut fără a dispune de detalii suplimentare despre viaţa privată a lui Freud. Freud a evitat să i le furnizeze, uitându‑se la Jung cu suspiciune şi obiectând că el nu poate fi analizat; şi‑ar fi pus autoritatea în joc. Jung îşi amintea că acest refuz era un semn că Freud nu dorea să‑şi piardă ascendentul asupra lui. Freud, autoproclamatul apostol al imparţialităţii ştiinţifice, plasa autoritatea personală deasupra adevărului.

Orice s‑a întâmplat în realitate, Jung era iritat de autoritatea lui Freud şi, în ciuda protestelor lui, nu era dispus să continue s‑o mai tolereze mult timp. În iulie 1912 Freud îi scria lui Mister că spera că Jung se va simţi liber să nu fie de acord cu el, „fără a‑şi face procese de conştiinţă”. Dar asta era exact ceea ce Jung nu putea face. Furia, ferocitatea pură care îmbiba ultimele scrisori ale lui Jung către Freud este, fără îndoială, mărturia unei conştiinţe foarte încărcate.

Ocazional, Jung va cita cauze mai complicate pentru despărţirea lui de Freud. Sugera că Freud a refuzat să ia în serios conferinţele pe care le‑a ţinut în Statele Unite şi pe care le‑a publicat spre sfârşitul anului 1912 sub titlul Despre psihanaliză. Într‑adevăr, „scrierea acelei cărţi m‑a costat prietenia cu Freud”, îşi amintea el, „pentru că nu a putut să o accepte”. Dar mai târziu a amendat şi a complicat acest diagnostic: acea carte nu a fost atât „cauza reală”, cât mai ales „cauza finală” a rupturii, „pentru că aceasta a fost îndelung pregătită”. Întreaga lui prietenie, credea el, fusese într‑un anumit sens o pregătire pentru furiosul ei deznodământ. „Ştiţi, de la început am avut o reservatio mentalis. Nu am putut fi de acord cu un număr destul de mare dintre ideile lui”, în special ideile lui Freud despre libido. Acest lucru era destul de rezonabil: cel mai chinuitor dezacord al lui Jung cu Freud, care răzbate asemeni unui subtext ameninţător din întregul şir al scrisorilor lui, implică ceea ce el numea odată cu gentileţe inabilitatea lui de a defini libidoul – ceea ce, tradus, înseamnă că nu era înclinat să accepte definiţia lui Freud. Jung a încercat tot timpul să lărgească sensul termenului lui Freud, să‑l facă să stea nu doar pentru impulsurile sexuale, ci şi pentru o energie psihică mai generală.

Dar Freud, îndrăgostit de orbitorul gând că şi‑a depozitat în siguranţă moştenirea, a recunoscut cu greutate persistenta şi universalitatea „rezervei mentale” a lui Jung. Iar Jung, în ceea ce îl priveşte, şi‑a mascat adevăratele sentimente timp de câţiva ani, chiar şi faţă de sine însuşi. Freud rămânea „asemeni anticului Hercule”, un „erou uman şi un puternic zeu”. În noiembrie 1909, pocăit că ni i‑a scris mai prompt după întoarcerea lui în Elveţia din vizita la Universitatea Clark, Jung mărturisea docil „tatălui” său că păcătuise: Pater peccavi. Două săptămâni mai târziu apela din nou la Freud ca la autoritatea ultimă, pe tonul lui cel mai filial: „Îmi doresc adesea să te am aproape. Am întotdeauna câteva lucruri să te întreb”.

De fapt, până când ruptura a devenit vizibilă, Jung a tratat dezacordurile sale cu vederile lui Freud ca pe un defect personal – ca pe propriul lui defect. Dacă avea unele probleme cu ele, aceasta trebuia să fie, evident, datorită faptului că „nu mi‑am adaptat suficient propria‑mi poziţie la poziţia ta”. Cei doi şi‑au continuat schimburile colegiale şi şi‑au petrecut timpul împreună ori de câte ori au găsit momente libere în aglomeratele lor programe. Existau întotdeauna multe lucruri de discutat sau de scris. Pe 2 ianuarie 1910 Freud îl informa pe Jung că specula în legătură cu faptul că sursa nevoii religioase a omului ar fi neajutorarea infantilă. Acest mesaj emoţionant este un semn al încrederii lui Freud în Jung; doar cu o zi înainte îi destăinuise lui Ferenczi că, în jurul Anului Nou, începuse să fie preocupat din nou de rădăcinile religiei. Jung, în ceea ce‑l priveşte, prins într‑o criză domestică provocată de ceea ce el numea „faţetele mele poligame”, îi spunea confidenţial lui Freud că medita la „problema etică a libertăţii sexuale”.

Cartea despre care vorbeşte toată lumea!

„Cele 50 de vicii ale Domnului Grey”: un roman erotic, primul dintr-o trilogie, devine best-seller mondial

 „Cele 50 de vicii ale Domnului Grey” (Colecţia Eroscop Editura Trei) nu a avut naşterea „obişnuită” a unui roman. E.L. James, autoarea volumului, a lucrat întreaga viaţă ca producătoare tv şi, pentru că visul ei era să scrie cărţi pentru publicul larg, a început să posteze pe un site dedicat fanilor seriei „Amurg”. Treptat, fanii „Amurg” au devenit şi fanii ei, iar un editor a publicat cartea în versiune e-book. Într-un an s-au vândut 250.000 de exemplare… A urmat, evident, ediţia tipărită…

În acest moment, avalanşa de cifre continuă. În Statele Unite, în doar şase săptămâni, volumul s-a vândut în 10 milioane de exemplare. Drepturile de publicare a trilogiei au fost vândute deja în peste 37 de ţări, între care amintim: Germania, Franţa, Finlanda, Norvegia, Italia, Spania sau Suedia.

Despre ce este vorba?

„Cartea cuprinde toate fanteziile mele erotice”, a mărturisit autoarea.
Romantic, amuzant şi încărcat de erotism, acest roman te cucereşte, te captivează şi te domină. Anastasia Steele, studentă la Filologie, îi ia un interviu lui Christian Grey, un tânăr om de afaceri de succes, pe care îl găseşte foarte atractiv şi de-a dreptul intimidant. Retrasă şi interiorizată, Ana este şocată să constate că, pentru prima dată în viaţă, este atrasă puternic de cineva. Christian o avertizează că trebuie să stea departe de el, iar ea nu face decât să-l dorească şi mai tare. Dar când descoperă gusturile erotice speciale ale acestuia, începe să ezite: dincolo de şarmul şi succesul de care se bucură, Christian Grey este un bărbat tulburat de demoni ascunşi şi ghidat de o excesivă nevoie de a-i controla pe ceilalţi. Va putea oare Ana să accepte sclavia sentimentală impusă de Christian? Şi dacă da, va mai putea oare iubi ceea ce descoperă?

Cititi intregul articol scris de Sebastian Eduard in Jurnalul national.

Un Minister al Stimei de Sine?

Cei mai multi invoca nevoia respectului de sine, pe care in Romania, unde fraiele sunt in mainile unor corupti, capabili sa se descurce numai in acest camp social, n-o pot gasi. Prea au plecat multi, exista adevarate colonii romanesti in tarile Europei sau peste ocean. La Montreal, mi s-a spus, doua echipe romanesti, toti din Iasi, au cu regularitate dispute in fotbal: echipa din Copou cu echipa din Tatarasi.

 

  Nevroza balcanica, despre care am scris saptamana trecuta, pornind de la cartea psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu, cunoaste unele particularitati in spatiul carpato-dunarean. Nevrozele romanilor se deosebesc adesea de cele ale altor balcanici si europeni. Complexe de frustratie nerezolvate, aspiratii (colective) in decalaj fata de posibilitati si conditii de context, presiuni straine si umilinte dificil de suportat s-au acumulat si s-au impletit intr-un complex de factori care au coborat, pana la distrugere si indiferenta, nivelul stimei de sine a romanului. Dupa 1989, nemultumiti de prestatia lor anterioara, multi romani au sperat sa-si recapete, odata cu libertatea, demnitatea terfelita in timpul regimului totalitar. Speranta zadarnica. Domnul Zamfirescu sufera atunci cand constata ca romanilor le este rusine de originea lor, ca „ura de sine la romani” a atins cote alarmante. Aceasta se combina cu dispretul de sine, construind impreuna un inconstient colectiv ce produce efecte dezastruoase; multi dintre romani nu sunt insa constienti de dimensiunea procesului si de sursele care il alimenteaza. Iata o ipoteza: „M-am intrebat daca risipirea in orgolii marunte a politicienilor romani nu provine mai ales dintr-o profunda neincredere in sine, daca nivelul inalt al agresivitatii in Romania nu este cauzat de aceeasi ura de sine, daca incapacitatea noastra de solidarizare nu are aceeasi sursa”. Ce poate iesi dintr-o cultura a vidului, a distructivitatii si a permanentei (auto)deprecieri decat un produs care invoca pierderea colectiva a reperelor, descompunerea, neantul? Fenomenul nu e nou, dar s-a agravat, putandu-se manifesta acum liber. Usor de observat cu ochiul liber.

Fenomenul urii de sine a cunoscut, in Romania, escaladari nemaivazute mai ales in timpul comunismului. Experimentul Pitesti a dovedit ca, prin teroare, oamenii, chiar cei mai instruiti, pot fi transformati in reversul a ceea ce au fost. Prin  tortura fizica (bataia, arderea cu tigara, smulgerea unghiilor si alte inovatii), combinata cu distrugerea valorilor morale si religioase, a legaturilor cu cei apropiati, prin „teroare permanenta”, fenomenul reeducarii, uitat astazi, a schimbat din temelii reperele unei generatii. A indus in fiecare tanar format atunci, chiar daca n-a fost supus unui proces explicit de reconversie, o frica permanenta de cei din jur, de institutii. Generatiile mature de astazi vor din rasputeri sa uite aceste episoade din viata lor, le arunca in mod inconstient in subsolurile constiintei. Psihanalistul insista indeosebi pe efectele tratamentului asupra increderii in valorile fundamentale, inducerea umilintei ca o componenta de baza a personalitatii. Reeducarea a insemnat o „catastrofa narcisica” care s-a intins asupra intregii tari, ca o „teroare discreta”, dislocand eul individual din functiile sale. Un eu care nu se poate salva prin fuga sau impotrivire, ca mijloace de aparare, este pentru totdeauna lezat. Urmarea e fenomenul de identificare cu agresorul, refularea si regresia. Neputincios, individul astfel lovit construieste scenarii izvorand din dorinta de razbunare, ura, invidie si alte tipuri de manifestari nascute din frustratie. Iar daca adevaratii vinovati nu pot fi atinsi, individului nu-i ramane decat sa se descarce in alta directie: prin ura de sine, dispret (auto)distrugator. Comunismul a nascut resentiment generalizat. Neputandu-se descarca prin actiuni sociale sau individuale decat in rare cazuri, cei care au trait intr-un context psihosocial totalmente inchis nu pot astazi zamisli decat invidie, ura, dorinta de razbunare. Au fost si sunt urati mai ales cei care au incercat sa protesteze sau sa construiasca ceva. Au iesit din rand, ne-au umilit! Ei, acesti „dusmani ai poporului” cuminte, trebuie sa plateasca. Si astfel se rezolva dilema conflictului narcisic: ura de sine este inlocuita cu ura impotriva celor care sunt altfel. Omul resentimentar nu poate construi, din inima lui nu iese decat zeama neagra. Ce s-a intamplat cu aceste produse vedem astazi, privind in jur, de sus pana jos.

Citeste in Ziarul de Iasi intreaga recenzie scrisa de Adrian Neculau.

Toate drumurile duc spre Shambala

Pe Bastien Lhermine Severus – un pustnic pasionat de doctrina lamaistă și tot ceea ce se referă la Tibet – și pe Rose Severe – istoric şi mamă a unui băieţel – îi leagă o profundă prietenie și o poveste emoționantă despre călătoria în inima regatului budist.

Fragment din romanul „Muntele de la miezul nopții” de Jean-Marie Blas de Robles

Nu e rea, deloc nu e rea chestia cu drapelul roșu… Ai dreptate, Tom este cel ce mi-a deschis ochii asupra prezenței chineze la Lhassa. Așa, în paranteză, mi se pare cam ciudat numele cu care l-ai botezat. Va trebui să îmi explici, da? Ulterior, am văzut peste tot steaguri din acelea: pe temple, pe clădirile publice, bineînțeles, dar și pe toate străzile și pe cele mai nenorocite maghernițe din mahalale. Ceea ce mi-a amintit de anul în care ai învățat să scrii: după ce ai prins mișcarea, undeva, spre Crăciun, te-ai apucat să pronunți toate cuvintele pe care le vedeai, dar absolut toate, fără excepție — cele de pe pachetele de cereale, de pe sticlele de lapte, de pe aparatele electromenajere, de pe vitrine… Până și pe cele de pe capacele de canal! Universul căpăta dintr-odată rost, de parcă ai fi schimbat lumea în care existai. Nu voi uita niciodată cu câtă lăcomie pronunțai „inox“ sau „Pontamousson“ înainte de a aluneca în prăpastiile perplexității. Pentru mine, faptul că, în 1986, am debarcat în Tibet, altfel zis pe Marte, a fost un șoc teribil. A fi învățat să citesc ceea ce vedeam, înainte ca măcar să fi asimilat primul nivel al realității, a fost un veritabil traumatism. Adaugă la asta și jalnica mea stare fizică și vei înțelege cât puteam fi de dezorientată.

Știi, în Tibet am plecat într-un moment de nebunie… Nu atât din vina Alexandrei DavidNéel sau din cauza plimbării noastre la Digne, din vara precedentă călătoriei, cât pentru a încerca să scap de propriile mele angoase. A-i fi dăruit lui Bastien voiajul la care visase întreaga viață ar putea părea un act de generozitate, însă nu a fost decât o perdea de fum, o modalitate de a profita de o ocazie neașteptată pentru a scăpa dintr-o situație critică. Totul a fost organizat în numai două săptămâni: am cumpărat biletele de avion, am cheltuit o mică avere pentru a obține vizele la urgență — trec peste detaliile greutății groaznice de a-i scoate pașaportul… —, după care am luat-o din loc, lăsându-te la mătușa ta din Aimargues. De-asta nici măcar trusa farmaceutică n-am luat-o cu mine! Nicio clipă nu mi-a dat prin cap să fac rost de un ghid al Tibetului, fiindcă îl aveam pe cel mai bun cu putință la îndemână. Astfel i-am și prezentat lucrurile lui Bastien pentru a-l convinge să mă însoțească pe post de „audio-ghid“ viu, fapt a cărui ciudățenie ai reușit să o transcrii destul de bine. Mi-a acceptat invitația așa cum ar trebui cu toții să primim un dar, simplu, fără vreo emoție vizibilă. Tu îmi dai ceva, eu îl iau, deci tu ești cel care se bucură în primul rând. Există culturi în cadrul cărora regulile politeții recomandă să nu deschizi cadoul de față cu persoana care ți l-a adus. Bastien nici n-a clipit, abia dacă a murmurat un mulțumesc. Sunt convinsă că nu a exultat niciodată, nici măcar o singură dată! Era întotdeauna pregătit pentru orice, pentru moarte ori pentru a primi un dar.

Aveam de-a face cu un extraterestru, la fel de nepătruns, de tulburător ca tibetanul din fotografie. La întoarcerea în orașul vechi, am convenit cu Tom să revenim la Jokhang după masa de prânz. Bastien își dorea să se mai plimbe puțin. Personal, aveam nevoie de odihnă, așa că am hotărât să vin singură înapoi la hotel. Ajunsă în cameră, m-am prăbușit pe pat, cu intenția de a arunca o privire în cartea lăsată pe pilotă. Volumul s-a deschis la o pagină cu colțul îndoit, de unde începea capitolul despre prevestiri. Era subliniat un paragraf: „Visele de seara târziu și cele de la miezul nopții nu sunt hotărâtoare,  dar dacă apar între primele luciri ale zorilor și auroră, și dacă atunci visezi că ești călare pe un tigru, o vulpe ori un cadavru, e semn de moarte.“

Așezată exact pe locul unde, dimineață, stătuse Bastien, am realizat că geamul ferestrei funcționa ca o oglindă, așa că se vedea perfect tot ceea ce se presupunea că perdeaua ar fi acoperit. Nu zic că își făcuse rost de bilet la spectacol, dar de văzut m-a văzut sau, cel puțin, ar fi putut s-o facă. Ca să fiu cinstită, lucrul m-ar fi flatat mai mult decât orice altceva, deși gândul nu mă mai ducea la un bătrân căzut pradă fantasmelor sale budiste cât, pur și simplu, la un bărbat trăgând cu ochiul la o femeie care se spală. Chiar dacă și-o fi întors ori nu privirea, lipsa de tact, valabilă în ambele variante, a contribuit la sporirea haosului din mintea mea.

Dumnezeu știe de ce ți-oi fi povestind toate astea… Poate că pentru a te face să poți atinge fizic complexitatea personajului, dar, mai ales, fiindcă modalitatea ta binevoitoare de a simplifica lucrurile mă ajută să mi le amintesc mai bine.

Ce semnificatie au superstitiile

Nu te intorci acasa daca ai uitat ceva, ca sa nu-ti mearga rau. Visezi copii mici si te astepti la vreo nenorocire. Te duci la ghicitoare sa vezi cu cine te vei casatori… Crezi in reincarnare si in vieti viitoare. Eviti tratamentele alopate si te tratezi cu ierburi sau slujbe. Cati se recunosc in aceste fapte? Superstitia e mai comuna decat credem si ea raspunde nevoii noastre fundamentale de sens, mai ales acolo unde nu exista niciunul.

Lovitura norocoasa

In cartea Psihologia superstitiei (Ed. Trei, 2011), antropologul Stuart A. Vyse descrie cateva cazuri edificatoare: „Cand vine vorba de lovirea mingii de baseball cu bata, Wade Boggs e expert.

Jucatorul echipei New York Yankees a castigat de cinci ori titlul Ligii Americane ca executant si este singurul jucator din secolul al XX-lea care a inregistrat doua sute de lovituri reusite in sapte sezoane consecutive. (…)

Ne-am putea astepta ca acest viitor membru al Hall of Fame sa emane un aer de incredere in sine, sa inteleaga ce forte controleaza miscarea mingii si sa fie un maestru cu gandire clara in ceea ce Ted Williams numeste «stiinta lovirii mingii».

In mod surprinzator, lucrurile nu stau asa. La fel ca in cazul multor altora din profesia lui, viata lui Wade Boggs e plina de superstitii. Crezand ca loveste mai bine dupa ce a mancat carne de pui, mananca pui in fiecare zi, de cel putin douazeci de ani.

Mai mult chiar, e atat de priceput la prepararea carnii de pui, incat si-a publicat retetele preferate intr-o carte de bucate. Dupa ce a mancat, Boggs incepe un ritual ante-meci, care dureaza cinci ore si include excentricitati, cum ar fi incheierea exercitiilor de incalzire prin pasirea pe a treia baza, pe a doua si pe prima, efectuarea a doi pasi in boxa de antrenament a bazei intai si sprintarea pana la adapostul jucatorilor din exact patru pasi.

Cand iese pe teren alergand, nu paseste niciodata pe linia loviturilor libere, dar la intoarcerea in adapost paseste de fiecare data pe ea. La ora 7:17 p.m. fix, face ture de alergare pe terenul exterior, iar cand ocupa in cele din urma pozitia de lovire, deseneaza pe pamant, cu bata, litera ebraica chai.

Boggs a explicat motivatia rutinei sale complexe afirmand: «Nu-mi plac surprizele. Ma confrunt destul cu lucruri neasteptate cand lovesc; n-am nevoie si de altele».“

Citeste intregul articol in revista Psychologies

Copilul german – un nou roman de Camilla Läckberg

Copilul german un nou roman semnat de Camilla Läckberg a apărut de curând în rafturile librăriilor. Este cea de-a cincea carte a scriitoarei suedeze, după Prințesa ghețurilor, Predicatorul, Piază rea și Cioplitorul în piatră.

De această dată, Camilla Läckberg îmbină o poveste contemporană cu experiența emoționantă de viață a unei tinere femei din anii ‘40.  

 

“Absentă, băgă în gură o caramea cu ciocolată Dumlekola, pentru a se consola, în timp ce aruncă o privire spre caietele aflate pe birou, lângă computer. Textul limpede al mamei sale îi cerea imperios atenția. Era dezbinată între teama de a se uita la cele scrise de Elsy și curiozitatea legată de ce ar fi putut găsi. Încetișor, se întinse după primul caiet. Îl cântări în mână. Era subțire, asemănător maculatoarelor folosite în școala primară. Erica își trecu degetele peste copertă. Numele fusese scris cu stiloul însă, odată cu trecerea anilor, cerneala albastră pălise. Elsy Moström.

Acela fusese numele de domnișoară al mamei sale. Luase numele de Falck în urma căsătoriei cu tatăl Ericăi. Erica deschise caietul cu precauție. Paginile erau liniate cu albastru. În partea de sus era trecută data: 3 septembrie 1943. Citi prima propoziție:

Nu se mai termină odată războiul acesta?

 

Fjällbacka, 1943

 

Nu se mai termină odată războiul acesta?

Elsy ronțăi capătul stiloului, gândindu-se la ce ar mai fi putut scrie. Cum să transpună în cuvinte sentimentele pe care le avea în legătură cu acel război care nu implica și propria ei țară, dar totuși o făcea? Îi părea ciudat faptul că scria un jurnal. Nu știa de unde-i  venise ideea, însă era ca și cum simțise nevoia de a-și formula toate gândurile cu privire la traiul pe care îl ducea, trai ce-i era atât familiar, cât și necunoscut.

Din unele puncte de vedere, abia dacă își mai amintea vremurile dinainte de război. Avea treisprezece ani, curând urma să împlinească paisprezece; avusese doar nouă ani la izbucnirea conflictului. De-a lungul primilor ani, ei nu observaseră prea mari diferențe, cu toate că adulții păreau să acorde lucrurilor o atenție sporită, devenind brusc interesați de știri, atât de cele din ziare, cât și de cele de la radio. Atunci când stăteau în sufragerie și ascultau radioul, păreau agitați, temători și, într-un mod straniu, captivați. În ciuda situației, evenimentele ce se desfășurau în lume erau captivante — amenințătoare, însă captivante. În rest, viața părea cam la fel ca și până atunci. Vasele plecau în larg, apoi se întorceau acasă. Uneori, captura era bună. Alteori nu. Pe țărm, femeile își vedeau de sarcinile zilnice — aceleași sarcini pe care le îndepliniseră și mamele, și bunicile lor. Aveau copii de născut, rufe de spălat, case de rânduit. Era un ciclu nesfârșit, însă războiu amenința să le tulbure atât deprinderile obișnuite, cât și realitatea de zi cu zi. Încă din copilărie, ea fusese conștientă de acea tensiune mocnită. Iar în clipele respective, războiul aproape că venise peste ei.

— Elsy? își auzi mama strigând-o de la parter.

Închise repede caietul, punându-l în sertarul de sus al micului său birou aflat lângă fereastră. Își petrecuse atât de multe ore stând la el, făcându-și temele, însă odată încheiată perioada școlii, biroul nu-i mai servea la nimic. Se ridică, își netezi fusta, apoi coborî la mama sa.

— Elsy, mă poți ajuta cu apa?

Chipul mamei părea sleit și cenușiu. Își petrecuseră întreaga vară locuind în cămăruța de la subsol, în vreme ce restul casei îl închiriaseră vizitatorilor estivali. Pentru banii primiți, trebuiau să spele, să gătească și să-i servească pe chiriași — un avocat din Göteborg, alături de soția lui și de cei trei copii neastâmpărați — cu toții extrem de pretențioși. Mama lui Elsy, Hilma, fusese nevoită să lucreze neîncetat, cât era ziua de lungă, ba chiar și seara, spălând rufe, pregătind coșuri de picnic pentru excursiile lor cu barca și făcând ordine după ei prin casă. În același timp, mai trebuia să se ocupe și de propriile ei treburi.

— Stai jos și te odihnește o clipă, mamă, zise cu blândețe Elsy, punându-i șovăitor mâna pe umăr.

Hilma tresări când îi simți atingerea. Niciuna din ele nu era obișnuită cu atingerile, însă după o scurtă pauză, femeia își puse propria-i mână peste cea a fetei sale și se cufundă, recunoscătoare, într-un scaun.”

Fragment din “Copilul german” de Camilla Läckberg

Adrian Neculau despre Nevroza Balcanica

 

Intrebarea mea, mai mult retorica: ne vom putea oare scutura, candva, de aceasta mostenire care ne-a extirpat virilitatea, apetitul pentru constructie temeinica, puterea intemeierii? Daca ne uitam la cei care se realizeaza imediat ce parasesc dulcele pamant al patriei, am putea zice ca avem fond solid, dar nu avem teren de crestere.

 

Psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, profesor, traducator al lui Freud si Jung, editor (director la editura TREI, specializata in psihanaliza si psihoterapie), autor al unor lucrari substantiale in domeniu (apropiat, in perioada de formare intelectuala, de Noica), se dovedeste si un inspirat analist al nevrozelor sociale. Ultima sa carte, Nevroza balcanica, un volum de eseuri, publicate initial in „Dilema” si „Dilemateca”, se citeste cu deosebit interes si indeamna la reflectii si (auto)evaluari profitabile. Desigur, cartea nu se adreseaza romanului satisfacut de sine (fie el politician, administrator, intelectual-slujbas la stapani cu bani sau putere), ci putinilor indivizi care admit ca pot face greseli de (auto)diagnoza si sunt dispusi sa-si psihanalizeze conduita, apeland la textele unui supervizor avizat. Nu recomand cartea celor pe care Nicolae Turtureanu i-a „psihanalizat” acum cateva zile, in aceasta pagina, adunandu-i sub o palarie veche si mereu noua („oportunistii”) si nici celor care se intrec sa caute justificari delatorilor cu patalama, stiu ei de ce.

Ce este „nevroza balcanica”? Sintagma a intrat in vocabularul cercetatorilor in stiintele sociale din Romania inca pe vremea Ceausescului, dintr-o intamplare. Un cercetator la unul din institutele Academiei, cunoscut de colegi ca informator al securitatii, care primea viza sa iasa cand voia, isi duce sotia la un specialist celebru din Germania, aceasta suferind de ceva greu de definit si de explicat, necum de diagnosticat: o stare generalizata de rau, o neputinta de articulare la context care-i afecta conduita sociala. Sentinta medicului: „nevroza balcanica”, adica nimic organic, doar probleme sufletesti specifice zonei culturale, indeosebi celor din Europa de Est. Comentariul domnului Zamfirescu: am inteles atunci ca e vorba despre „influenta patogena a sistemului comunist, care nu-i cruta nici pe cei pe care-i privilegiaza. Treptat, mi-am dat seama ca aceasta influenta se grefeaza pe o istorie dificila, adancindu-i efectele”. Cu alte cuvinte, o structura nevrotica, altfel non-patogena, adesea izvor de trairi creative si de opere artistice valoroase, se poate dezvolta si evolua patologic intr-un context psiho-social stresant, de interdictii, suspiciune, frica (de autoritate, de delatori), presiune, birocratie etc.

Citeste in Ziarul de Iasi intreaga recenzie scrisa de Adrian Neculau.

„Vei scrie şi iar vei scrie. Pen­tru mân­tui­rea ta…”

Preotul, care nu do­rea să fie vă­zut, ale­se­se anume ziua aceasta de vreme rea, care se anun­ţa în­gro­zi­toa­re, pen­tru a se duce la Vic­tor Luca.

Gră­bea deja pa­sul, strân­gând la piept o gean­tă de pie­le. Ie­şind la lu­mi­nă din pă­du­re, pa­le­le de vânt care su­flau în ra­fa­le aproa­pe că-l obli­ga­se­ră să dea îna­poi. Se opri­se să-şi tra­gă ră­su­fla­rea, apoi îşi con­ti­nua­se dru­mul. Îi lua­se apoi des­tul până in­tra­se prin­tre tu­fi­şuri, ca să se pună la adă­post. Prin ploa­ie, pre­o­tul ză­ri­se, în sfâr­şit, casa. Un ful­ger des­pi­ca­se ce­rul, ur­mat ime­diat de un tunet ră­su­nă­tor. Îm­pin­se­se poar­ta fără să mai sune clopoţe­lul. Nu mai avea timp. Bă­tu­se la uşă spu­nând cu voce tare tra­di­ţio­na­lul sa­lut de Paşti:

— Chris­tos a în­viat!

Ana îi des­chi­se­se răs­pun­zând:

— Ade­vă­rat a-nviat!

In­trând în că­su­ţa fa­mi­liei Luca, Ilie o bi­ne­cu­vân­ta­se pe Eu­ge­nia şi se opri­se în bu­că­tă­rie. Vic­tor stă­tea drept în faţa lui. Tânărul se schimbase mult în cei doi ani de când trăia închis în casă. Nu mai avea ni­mic din uria­şul în­spăi­mân­tă­tor ca­re-i adu­se­se po­re­cla „Boul mut“. Pier­du­se atâ­tea ki­lo­gra­me, în­cât acum apă­rea drept un de­şi­rat care îno­ta în pro­pri­i­le-i veş­min­te. Re­clu­ziu­nea pre­lun­gi­tă în in­te­rior, com­bi­na­tă cu lip­sa de ac­ti­vi­ta­te, îl în­co­vo­ia­se. O bar­bă scur­tă şi prost tun­să îi mân­jea faţa sup­tă, iar ple­te­le îi erau date peste cap. Tâ­nă­rul se apro­pia­se de Ilie şi în­ge­nun­chea­se pen­tru a-i să­ru­ta mâna. Pre­o­tul fă­cu­se sem­nul cru­cii dea­su­pra lui, după care îl apu­ca­se de braţ ca să-l aju­te să se ri­di­ce.

— Nu am vrut să-i fac rău…, zi­se­se Vic­tor.

— Ce e fă­cut e fă­cut, îi răs­pun­se­se pre­o­tul.

— Pă­rin­te, am să ard în iad?

— Nu­mai Dum­ne­zeu ştie. Sunt însă aici pen­tru a te că­lăuzi pe dru­mul care duce în rai.

  

Această tânără scriitoare de origine română a reuşit unul dintre cele mai originale romane din ultimii ani. – J.M.G. Le Clézio, Premiul Nobel pentru literatură

    

Ilie îşi sco­se­se pă­lă­ria şi toţi pa­tru se aşe­za­se­ră în ju­rul me­sei. Pre­o­tul îşi pu­se­se pe ge­nunchi gean­ta cea grea şi sco­se­se niş­te ca­ie­te. Gaz­de­le se ui­ta­se­ră în­tre­bă­tor spre ele. Ana lua­se unul şi în­ce­pu­se să-l răs­fo­ias­că. Ni­mic. Doar niş­te blo­curi de hâr­tie goa­lă.

— Sunt ca­ie­te de şcoa­lă, sea­mă­nă cu cele de la şcoa­lă! ex­cla­ma­se Vic­tor. Ţi-a­duci amin­te, su­rioa­ră?

— Da, răs­pun­se­se Ilie în lo­cul fe­tei. Ca­ie­te de şcoa­lă sunt.

— Ce aş­tep­taţi de la mine, pă­rin­te? în­tre­ba­se Vic­tor.

— Fi­i­lor, nici nu vă în­chi­puiţi cât este de grea via­ţa Bi­se­ri­cii. De când a ve­nit Cea­u­şes­cu, Ro­mâ­nia a ajuns o na­ţie fără Dum­ne­zeu. La aceste cu­vin­te, Ana s-a tras îna­poi şi şi-a fă­cut sem­nul cru­cii ca pen­tru a alun­ga un blestem.

— To­tuşi, Bi­se­ri­ca n-au in­ter­zis-o! aproa­pe că stri­gase.

— Con­du­că­to­rii de azi sunt niş­te oa­meni per­verşi. Ştiu că in­ter­zi­ce­rea Bi­se­ri­cii nu e o so­lu­ţie. Per­se­cu­ţi­i­le nasc mar­tiri. Or, mar­ti­rii în­tă­resc cre­din­ţa. Re­gi­mul ca­u­tă mai de­gra­bă să ne dis­cre­di­te­ze din in­te­rior.

— Să mur­dă­reas­că Bi­se­ri­ca? Cum s-ar pu­tea? in­ter­ve­ni­se ia­răşi Ana.

— Par­ti­dul face în aşa fel în­cât doar cei mai răi se­mi­na­rişti să fie pre­o­ţiţi. Din ca­u­za aceas­ta, fiul meu nu va pu­tea ajun­ge nici­o­da­tă pre­ot. E prea cin­stit. Cu si­gu­ran­ţă, va fi tri­mis în­tr-o uzi­nă, pe post de mais­tru.

— Şi dum­nea­voas­tră, pă­rin­te, ce vi se va în­tâm­pla? în­tre­ba­se Vic­tor, ne­li­niş­tit.

— La vâr­sta mea, nu mă mai pot tri­mi­te în altă par­te. Dar tre­buie să fiu me­reu atent.

Carte recompensată cu „Premiul celor cinci continente”, acordat de Organizaţia Internaţională a Francofoniei

— To­tuşi, în fie­ca­re du­mi­ni­că, bi­se­ri­ca e pli­nă.

— Da, însă eu sunt ur­mă­rit tot tim­pul. Poa­te că aţi ob­ser­vat că tot vine un străin care no­tea­ză ceea ce spun. După care plea­că.

— Aşa e! L-am vă­zut! con­fir­ma­se Eu­ge­nia cea de obi­cei atât de re­tra­să.

— E de la Se­cu­ri­ta­te. Vine de la Iaşi ca să facă ra­poar­te de­spre mine. La cea mai mică spu­să cri­ti­că la adre­sa re­gi­mu­lui, aş fi ares­tat şi de­por­tat. Toţi pre­o­ţii sunt con­tro­laţi de par­tid.

— Păi nu se tot spu­ne că nu ştiu câţi pre­oţi au fu­git în străi­nă­ta­te după bani? adău­ga­se Ana.

— Să nu cre­deţi asta, dra­gii mei, of­ta­se Ilie. Cea mai mare par­te din­tre ei sunt în la­gă­re.

Ana, Vic­tor şi Eu­ge­nia în­cre­me­ni­se­ră aflând toa­te ace­le lu­cruri. Asu­pra Bi­se­ri­cii se abă­tu­se un val de per­se­cu­ţii, iar ei ră­mă­se­se­ră li­niş­tiţi în casă, ca­tas­tro­fa lă­sân­du-i ne­pă­să­tori?… Ana se ri­di­ca­se şi se în­drep­ta­se că­tre fe­reas­tră ca să vadă cum mai e cu fur­tu­na de afa­ră. În doar câ­te­va mi­nu­te, cur­tea ajun­se­se o bal­tă pli­nă de noroi.

— Sunt gata să lupt! spu­se­se Vic­tor ho­tă­rât.

Pre­o­tul îl pri­vi­se adânc în ochi şi bă­ga­se mâna în gean­tă, de unde sco­se­se o car­te de cult pe care o aşe­za­se ală­turi de ca­ie­te, pe masă.

Vic­tor şi Eu­ge­nia fă­cu­se­ră ochii mari, cu­rioşi să ştie de­spre ce car­te era vor­ba.

— Căr­ţi­le de la se­mi­na­rul din Iaşi au fost toa­te strân­se şi arse, con­ti­nua­se Ilie. Aveam acolo o mică tipografie clandestină, care ne per­mi­te să di­fu­zăm căr­ţi­le in­ter­zi­se de cen­zu­ră. Alt­fel, Se­cu­ri­ta­tea ne-a dis­trus to­tul. De acum, nu mai avem de­cât o sin­gu­ră mo­da­li­ta­te de a co­mu­ni­ca.

Pre­o­tul îm­pin­se­se un ca­iet în faţa lui Vic­tor şi adău­ga­se:

— Tre­buie să re­co­piem lu­cră­ri­le una câte una, de mână, pen­tru a le pu­tea da cre­din­cio­şi­lor. Unii fac rost de hâr­tie, al­ţii de cer­nea­lă. Dis­pu­nem şi de co­pişti şi de vo­lun­tari pen­tru dis­tribu­ţie. Ăsta e fe­lul nos­tru de a re­zis­ta. Iată, fra­te, pe­ni­ten­ţa pe care ţi-o cer. Îţi res­pect ale­ge­rea de a nu te pre­da pu­te­rii fără Dum­ne­zeu. Însă în reclu­ziu­nea ta de bunăvoie, îţi cer să ne ajuţi în­tru aceas­tă lu­cra­re. Aşa­dar, Vic­tor, vei scrie. Vei scrie zi şi noap­te, până când ţi se vor strâm­ba de­ge­te­le de du­re­re. Vei scrie şi iar vei scrie. Pen­tru mân­tui­rea ta…

— Pu­teţi avea toa­tă în­cre­de­rea în mine, răs­pun­se­se Vic­tor, aşa voi face.

Revoluție în turism: ciber-ghidul care sporește realitatea

V-ați plictisit de ghidurile audio de prin muzee? V-a dezamăgit graba sau superficialitatea ghizilor de la siturile arheologice? O pereche de lentile de contact va rezolva în curând problema. Tehnica ”realității augmentate” se aplică deja în câteva locuri, după cum povestește simpaticul fizician Michio Kaku în noua carte Fizica viitorului:

De exemplu, un turist care intră într-un muzeu se poate duce de la un exponat la altul în timp ce lentilele de contact îi oferă o descriere a fiecărui obiect; un ghid virtual oferă, din mers, un ciber-tur al muzeului. Dacă vizitezi nişte ruine antice, vei putea să „vezi” reconstrucţii ale clădirilor şi monumentelor în toată splendoarea lor, însoţite de diverse anecdote istorice. Rămăşiţele Imperiului Roman, în loc să apară ca nişte coloane sfărâmate acoperite de buruieni, vor reveni la viaţă în timp ce te plimbi printre ele, fiind însoţite de comentarii şi de note.

Institutul de Tehnologie din Beijing a făcut deja primii paşi mărunţi în această direcţie. În ciberspaţiu, a fost recreată fabuloasa Grădină a Strălucirii Perfecte, care a fost distrusă de forţele britanice şi franceze în timpul celui de al Doilea Război al Opiului din 1860. Astăzi, tot ce a rămas din vestita grădină sunt ruinele lăsate în urmă de soldaţii puşi pe jaf. Dar, dacă priveşti aceste ruine de pe o platformă specială, vei vedea în faţa ta întreaga grădină, în toată splendoarea ei. În viitor, lucrul acesta va deveni ceva obişnuit.

Un sistem şi mai avansat a fost creat de inventatorul Nikolas Neecke, care a creat un tur pedestru al oraşului elveţian Basel. (vezi foto) Când te plimbi pe străzile vechi ale urbei, vezi imagini ale clădirilor antice şi chiar oameni suprapuşi peste prezent, ca şi cum ai fi un călător în timp. Computerul îţi determină poziţia şi apoi îţi prezintă în ochelarii speciali imagini din vremurile de demult, ca şi cum ai fi fost transportat în Evul Mediu. Astăzi, trebuie să porţi nişte ochelari speciali mari şi un rucsac greu, plin cu echipamente electronice, GPS şi tehnică de calcul. Mâine, vei avea toate acestea în lentilele de contact.

Fragment din:

Dacă te deplasezi cu maşina într-o altă ţară, toate indicatoarele de bord îţi vor apărea pe lentilele de contact în limba ta maternă, astfel că nu va trebui să-ţi cobori privirea ca să le vezi. Vei vedea semnele rutiere însoţite de explicaţii pentru orice obiect din apropiere, cum ar fi atracţiile turistice. Vei vedea de asemenea traduceri rapide ale semnelor rutiere.

Un iubitor al drumeţiilor în natură îşi va putea afla nu doar poziţia geografică într-o ţară străină, dar şi denumirile de plante şi animale, şi va putea să vadă o hartă a regiunii şi să primească buletinul meteorologic. Va vedea totodată traseele turistice şi locurile de campare care ar putea fi mascate de tufişuri şi de copaci.

Folosește jocul pentru a-i vorbi copilului despre temele sensibile

Aşa cum am vă­zut, co­piii abor­dea­ză de­se­ori în joc te­me­le im­por­tan­te pen­tru ei.

În cea mai mare par­te din timp, acest lu­cru se în­tâm­plă spon­tan şi au­to­mat. De fapt, s-ar pu­tea să nu re­u­şiţi să pu­neţi ca­păt unei teme, chiar dacă v-aţi să­tu­rat de ea — de exem­plu, umo­rul „de toa­le­tă“, agre­si­vi­ta­tea sau po­veş­ti­le de dra­gos­te. Al­te­ori însă, o temă im­por­tan­tă poa­te fi evi­ta­tă sau ne­gli­ja­tă, iar adul­tul poa­te să re­a­ni­me jo­cul prin in­tro­du­ce­rea ei.

Nu ui­taţi s-o fa­ceţi cu de­li­ca­te­ţe — ca de fie­ca­re dată când pre­luaţi con­du­ce­rea în joc. Dacă o temă in­tro­du­să de voi nu duce ni­că­ieri, aban­do­naţi-o. Aceas­tă idee e si­mi­la­ră cu teh­ni­ca te­ra­pe­u­ţi­lor, care spun: „N-ai vor­bit de­loc în ul­ti­ma vre­me de­spre mama ta…“

Fragment din:

Cu co­piii e şi mai uşor. După câ­te­va luni de te­ra­pie am aflat că Ra­mon, clien­tul meu de zece ani, avea pro­ble­me cu dor­mi­tul în pro­priul pat. El nu men­ţio­na nici­o­da­tă su­biec­tul. Ne ju­cam cu per­ne, aşa că am in­ven­tat un joc, spu­nând că tre­buie să am per­ne­le ca să mă simt în si­gu­ran­ţă şi să adorm. Jo­cul i-a plă­cut gro­zav. Nan­cy, o fe­ti­ţă de vâr­stă pre­şco­la­ră, nu voia să vor­beas­că de­loc de­spre pro­ble­me­le ei cu edu­ca­ţia sfinc­te­ria­nă. Ca ur­ma­re, ori de câte ori ne ju­cam de-a casa, pu­neam per­so­na­je­le in­ter­pre­ta­te de mine să ca­u­te baia ori să aibă di­ver­se ac­ci­den­te. În­tr-o du­pă-a­mia­ză, mă ju­cam cu o fe­ti­ţă de şase ani şi cu mama ei la un ate­lier de joc adre­sat fa­mi­li­i­lor. Aveam im­pre­sia că mama se poar­tă ex­ce­siv de pro­tec­tor cu fe­ti­ţa, fă­cân­du-şi griji că se va lovi. Fe­ti­ţa voia să dea curs pro­pri­i­lor im­pul­suri, dar voia şi să-i facă ma­mei pe plac, iar ten­siu­nea re­zul­ta­tă de aici îi în­gre­u­na mult jo­cul.

Am în­ce­put să mă ţin după fe­ti­ţă prin ca­me­ră, spu­nând: „O, nu! Doar n-o să mergi, nu? E atât de pe­ri­cu­los! Doar n-o să-ţi pui ro­le­le? O, nu, sunt atât de în­gri­jo­rat, nici nu mă pot uita!“ Ast­fel per­so­ni­fi­cam şi exa­ge­ram în­gri­jo­ra­rea. Aceas­tă ca­ri­ca­tu­ră blân­dă a ati­tu­di­nii ma­mei le-a fă­cut pe amân­două să râdă. Fe­ti­ţa a în­ce­put să se joa­ce cu tot mai mul­tă în­cre­de­re în sine, cu­ra­joa­să şi în­drăz­nea­ţă, dar de­loc ne­cu­ge­ta­tă, în timp ce eu con­ti­nuam să-mi ma­ni­fest groa­za pre­fă­cu­tă.

Dacă mă opream un mi­nut, ea spu­nea: „Hei, Lar­ry, ui­tă-te, o să sar de pe sca­u­nul ăsta pe sal­tea!“ Re­cep­ţio­nam su­ges­tia şi o im­plo­ram să nu sară, în timp ce ea râ­dea şi să­rea. Aş fi pu­tut să mă re­zum la a-i su­ge­ra ma­mei să se ţină mai la o par­te, să nu mai stea me­reu pe ca­pul fe­ti­ţei, dar acest lu­cru pu­tea să spo­reas­că în­cor­da­rea amân­du­ro­ra. Nu cred că fe­ti­ţa ar fi pu­tut să se ara­te la fel de aven­tu­roa­să, în con­di­ţii la fel de si­gu­re.

Citește și: 

Jocul cu ”Mingea Sentimentelor”