Archive for ianuarie, 2014



La vreo zece pasi mai incolo zacea o bucata din carlinga, in mijlocul cablurilor si carcaselor unor fotolii pietrificate in zapada.

Pamantul era acoperit de resturi, majoritatea fiind niste fragmente de metal smulse si remodelate din cauza violentei impactului. Roata din fata a trenului de aterizare se itea verticala pe varful unei mici ridicaturi. O bucata de portiera pe care se mai zareau inca niste inscriptii era incatusata in bolta de gheata, la cativa metri deasupra pamantului.

Partea din fata a avionului Kanchenjunga  era acolo, intepenita in acest mormant in care muntele o ingropase. Suzie se apropie incet, incantata si totodata ingrozita de ceea ce descoperise.

— In sfarsit, iata-te, murmura ea. Cat de mult am sperat la clipa aceasta!

Suzie se reculese in liniste in fata carcasei avionului.

(…)

Mai puternicDecenii la rand, ghetarul Bossons scuipase motoarele avionului Kanchenjunga, rotile din spate ale trenului de aterizare si lucruri care apartinusera pasagerilor. Potrivit raportului intocmit dupa accident, pe care Suzie il stia pe dinafara, cockpitul, ca si compartimentul clasei intai, nu fusese descoperit. Unii dintre anchetatori dedusesera ca fusese pulverizat in momenul impactului, altii, ca se prabusise, probabil, intr-o crevasa, asemenea unei corabii ce dispare in abis. Descoperirea lui Suzie le dadea dreptate celor din urma.

Fragment din:

In jurul ei, sase schelete pe care gheata le pietrificase pareau niste mumii in vesmintele lor gaurite. Suzie ingenunche in mijlocul acestui tablou sinistru, contempland vietile acestea distruse din pricina unor metri, a unor secunde in plus. Potrivit raportului de expertiza, daca pilotul ar fi inteles, un minut mai devreme, ca pozitia era gresita, ar fi putut sa redreseze aparatul si sa treaca peste varf. Dar, in dimineata zilei de 24 ianuarie 1966, o suta unsprezece persoane pierisera, iar ramasitele pamantesti a sase dintre ele se aflau in fata lui Suzie. Patrunsese in carlinga, cand Shamir se ivi in spatele ei.

— N-ar trebui sa faci asta, ii spuse el calm. Ce cauti?

— Ce-mi apartine. Daca una dintre rudele tale ar zace aici, n-ai fi fericit sa ti se inapoieze ceva ce i-a apartinut?

— Unul dintre pasageri ti-era ruda?

— E o poveste lunga. Iti promit ca am sa-ti spun totul cand o sa iesim de-aici.

— De ce n-ai facut-o inainte?

— Pentru ca n-ai fi vrut sa vii cu mine, ii zise Suzie apropiindu-se de un schelet.

Parea sa fie al unei femei. Avea bratele intinse in fata, ca intr-un act de ultima rezistenta inainte de a primi moartea in plin. La inelarul mainii drepte purta o verigheta arsa, iar la picioarele ei se afla, prinsa intre doua bare de fier indoite, o mica geanta de voiaj topita in intregime.

— Cine ai fost? sopti Suzie punandu-se in genunchi. Aveai un sot si copii care te asteptau?

Shamir se apropie cu inima stransa si ingenunche la randul lui.

— Nu pune mana pe nimic, ii spuse el. Aceste obiecte nu ne apartin.

Suzie se intoarse spre ramasitele unui alt pasager. O servieta din metal ii era legata de incheietura mainii cu un lant si niste catuse. O lumina cu lanterna. O inscriptie in hindi gravata pe capac era inca vizibila.

— Ce inseamna? intreba Suzie.

— Nu stiu ce sa-ti spun, totul e aproape sters.

— Nu recunosti nici macar un cuvant?

Shamir se apropie de servieta.

— Pe proprietar il chema Adesh, dar nu reusesc sa-i citesc si numele de familie. Cred ca era un diplomat. Scrie aici. „Servicii diplomatice — Nu deschideti.“

Suzie nu spuse nimic. Ridica usor incheietura si o desprinse brusc de restul scheletului. Apoi inlatura catusele si lua servieta.

— Esti nebuna de legat! exclama Shamir, uluit.

— Documentele pe care le contine au, poate, o valoare istorica, replica Suzie, impasibila.

   

Reclame

codul talentuluiV-ați întrebat vreodată de ce Brazilia oferă jucători de fotbal atât de buni?

Sau de ce unul din nouă jucători de ligă profesionistă de baseball provin din Republica Dominicană? Dar scriitorii din Anglia contemporani cu Shakespeare sau artiștii plastici ai Renașterii italiene, în timpul căreia Florența, un oraș atât de mic a avut de oferit o explozie de genii? Ce au în comun acești oameni?

Chiar și în viața noastră de zi cu zi, unii dintre noi au talente speciale, alții nu… oare ce fac în plus primii față de ceilalți?

Ei bine, Daniel Coyle a interogat elevi și profesori ai unui club de tenis din Rusia, club care a dat câțiva jucători de tenis de top mondial. A vizitat o școală de muzică din Dallas, care a lansat o întreagă generație de cântăreți-fenomen. A studiat spectaculosul fotbal brazilian. În 1997 Coreea de Sud nu avea niciun jucător de golf profesionist în top 20 mondial. Acum are 8 femei în top 20. Cum s-a întâmplat asta? Coyle pomenește chiar și fenomenul performanțelor obținute de regizorii de film români la festivalele internaționale de film.

Totul se rezumă la trei acțiuni foarte importante care au la bază un singur lucru: mielina, acea substanță ce izolează circuitele neuronale și care are rol de conductor al impulsurilor electrice. Cartea este structurată în trei părți: Antrenament intens, Declanșarea și Măiestria talentului. Aceste trei elemente contribuie la formarea mielinei, substanță care crește considerabil viteza și precizia mișcărilor și gândurilor. Deși deprinderile oamenilor sunt multiple, ceea ce au în comun este faptul că devin mai buni ameliorându-și sincronizarea, viteza și precizia, perfecționându-și circuitele neurale, pe scurt crescându-și cantitatea de mielină.

(…)

Citește întreaga recenzie pe BookBlog.ro

     


Femeia se ghemui mai aproape de Karl. Acesta stătea lipit de perete, cu izmenele lungi şi bluza pe el. Peste câteva ore trebuia să se trezească şi să‑i ia locul lui Julian la far. 

Pazincul faruluiEmelie puse încet o mână pe piciorul lui. Îl mângâie de‑a lungul pulpei cu degete tremurânde. Nu ea ar fi trebuit să ia iniţiativa, dar ceva nu era în regulă. De ce n‑o atingea? De fapt, abia dacă‑i arunca două cuvinte. Mormăia doar un „sărumâna pentru masă“ înainte de‑a se ridica. În rest, parcă se uita prin ea. Ca şi cum ar fi fost făcută din sticlă şi trecea neobservată.

Oricum, Karl nu prea stătea mult prin casă. Când era treaz, zăbovea mai mult în far sau deretica pe lângă casă sau barcă. Ori pleca în larg. Ea stătea singură cuc acasă şi‑şi termina repede treburile casnice. Apoi îi rămâneau ore lungi de umplut şi începuse să creadă că avea să înnebunească în curând. Dacă ar fi făcut un copil, ar mai fi avut un suflet lângă ea şi pe cineva căruia să i se dedice. Atunci n‑ar fi interesat‑o deloc că soţul ei muncea de dimineaţa până seara târziu, sau că nu vorbea cu ea. De‑ar fi avut unul mic, cu care să‑şi ocupe timpul.

Fragment din:

Dar, după perioada petrecută la fermă, ştia că trebu­iau să se întâmple anumite lucruri ca o femeie şi un bărbat să aibă un copil. Lucruri care nu se întâmplaseră încă. De asta îşi strecurase mâna între picioarele lui Karl şi‑i mângâia pulpele. Cu inima zvâcnindu‑i în piept de nervozitate şi de excitare, îşi lăsă mâna să alunece, lent, spre prohabul lui.

Karl tresări şi se ridică în şezut.

— Ce‑ţi veni?

Ochii lui scăpărau negri, cum nu‑i mai văzuse niciodată, şi Emelie îşi retrase repede mâna.

— Am crezut că… mă gândeam doar…

Nu‑i veneau cuvintele. Cum să‑i explice ceva atât de evident? Ceva ce ar fi trebuit să‑i fie clar şi lui: era ciudat că după trei luni de căsnicie nu se apropiase niciodată de ea. Simţi cum în ochi îi năvălesc lacrimi.

— Mai bine dorm în far. Că văd c‑aici n‑are pace omu‘.

Karl se strecură pe lângă ea, îşi puse hainele şi coborî furtunos scările.

Emelie se simţea de parcă ar fi fost pălmuită. Chiar dacă o ignorase până atunci, măcar nu‑i vorbise pe tonul ăsta. Dur, rece şi dispreţuitor. De parcă ar fi fost o târâtoare care apăruse de undeva de sub o piatră, aşa o privise.

Cu lacrimile prelingându‑i‑se pe obraji, Emelie se apropie de fereastră şi privi afară. Pe insulă bătea un vânt puternic şi Karl fu nevoit să dea pieptul cu el ca să ajungă la far. Des­chise uşa cu un gest smucit şi intră. Apoi îl văzu prin geamul turnului, unde lumina farului îl preschimbă într‑o umbră.

Se întinse din nou pe pat şi plânse. Casa scârţâia şi tros­nea. Emelie avea impresia c‑o să se ridice şi‑o să plutească deasupra insulelor, afară, în pustiul cenuşiu. Dar nu i se părea înfricoşător. Mai bine să‑şi ia zborul, nu conta unde, decât să stea aici.

Cineva o mângâie pe obraz, exact în locul unde cuvintele lui Karl o izbiseră ca o palmă. Emelie tresări. Nu era nimeni acolo. Trase pătura până în bărbie şi se holbă spre colţurile întunecate ale camerei. Păreau goale. Se întinse din nou. Sigur îşi închipuise. La fel ca toate zgomotele alea ciudate pe care le auzise de când venise pe insulă. Şi uşile dulapurilor care se deschideau, deşi era sigură că le închisese, sau zaharniţa, care în mod inexplicabil, se mutase de pe masa de bucătărie pe blatul de lucru. Toate astea musai că erau închipuiri. Probabil că imaginaţia ei şi pustietatea de pe insulă îi jucau feste.


“Văd, aud, simt” este un alt mod de a-i iniția și pe adulți și pe elevii noștri în lumea simțurilor.

Este un joc pe care l-am învățat de la unul dintre profesorii mei, Steve Hoskinson. Elevii sunt încurajați să vorbească despre ce văd în sală sau afară, apoi despre ce aud, apoi despre ceva ce simt în corp, ca de exemplu senzația de fierbinte, rece, apăsător, tensionat sau altceva ce este mai evident pentru ei în momentul respectiv. Dacă de exemplu spun că-i doare capul, atunci îi ajut să-și descrie durerea de cap folosind cuvinte care descriu acele senzații: ca un ciocan, ca un vâjâit sau ca un cuțit. Mai apoi îi ajut să folosească instrumentul simplu de focusare, pentru a urmări senzația până când aceasta se schimbă.

Iar aceasta se schimbă de fiecare dată. După cum spune Gendlin,

“Ce este mai fascinant este că un ‘simț perceput’ [o senzație] are puterea de-a se schimba, atunci când te concentrezi asupra ei. Simți cum această senzație se întâmplă în corp. Este o senzație fizică bine definită că ceva se mută sau se modifică. Este mereu o senzație plăcută, o senzație că ceva s-ar debloca”.

Fragment din:

Elevii-problemaAcest fenomen are o explicație științifică simplă care a fost prezentată în capitolele anterioare. Senzațiile se modifică în mod simțitor atunci când ne concentrăm asupra lor pentru că atunci când observăm senzația și ne centrăm pe aceasta, ajungem să ne dăm seama de funcția firească a sistemului nervos parasimpatic. După cum se știe acum, ramura simpatică a sistemului nervos răspunde de obicei de senzațiile neplăcute sau înfricoșătoare manifestate prin ritm cardiac intensificat, tensiune mărită, înroșire la față și sufocare. Sistemul parasimpatic răspunde de încetinirea acestor reacții pentru a readuce corpul într-o stare de relaxare. Acest al doilea sistem intervine mereu și își face treaba. Dacă ai răbdare, ajungi să-l observi și să ai încredere în el. Așa cum ne spune Gendlin,

“când oamenii au această experiență (modificare la nivelul corpului) cel puțin odată, nu mai continuă să se tot întrebe neputincioși dacă ei se schimbă sau nu”.

Este important să ne amintim că această concentrare nu este ceva ce este neapărat învățat de la terapeuți sau consilieri. Cercetările lui Gendlin au indicat că

“acest act crucial intern poate fi învățat, dar că nu este învățat în terapie. Oamenii nu au nevoie să intre în terapie pentru a-l învăța… Oamenii pot să învețe singuri sau unii de la alții”.

Aceasta are impact asupra muncii noastre în școli. Știm din cercetarea pe care Gendlin a desfășurat-o în anii șaptezeci la Universitatea Chicago că oamenii care au rezultate bune în urma terapiei sunt cei care își trăiesc senzațiile corporale, cei care vin în contact cu acea parte din ei. Mai știm că ne putem învăța unii pe alții și ne putem învăța elevii să facă uz de această competență esențială. Atunci ce mai așteptăm?

    


EW-coverGoneGirlRomanul de succes al lui Gillian Flynn Fata dispărută a stat la baza scenariului noului proiect al lui David Fincher.

 

Filmul a preluat titlul romanului, Fata dispărută, însă nu va prelua şi finalul acestuia, notează Entertainment Weekly. Revista publică şi o imagine de promovare a proiectului (foto stânga), în care îl vedem pe Ben Affleck îmbrăţişând un cadavru, fotografie realizată chiar de Fincher.

Filmul Fata dispărută/Gone Girl spune povestea unui cuplu cu probleme, acestea ieşind la suprafaţă după dispariţia fără urmă a soţiei. Cuplul este jucat de Affleck şi Rosamund Pike, distribuţia fiind completată de Neil Patrick Harris şi Tyler Perry.

Scenariul a fost adaptat chiar de autoarea romanului, care a declarat pentru Entertainment Weekly: „Ben a fost de-a dreptul şocat de schimbarea de la final. A spus ceva de genul ‘Dar e vorba de un cu totul alt act final! Ai şters complet ultima parte şi ai luat-o de la început!’”.

Flynn a explicat şi ce a însemnat pentru ea să reimagineze sfârşitul: „A fost destul de incitant să trebuiască să reconstruiesc o operă ce mi-a luat aproape doi ani până am alcătuit-o din 8 milioane de piese LEGO. Parcă am zdrobit-o cu un ciocan, pentru a o putea reasambla într-un film”.

(Sursă știre: Cinemagia)

 

Fata disparutaCitește aici un fragment din FATA DISPĂRUTĂ.

  

Gillian Flynn trasează cu subtilitate portretul unei femei care încearcă să mulţumească un soţ imposibil, dar anumite indicii sugerează că nu totul este aşa cum pare. O versiune a faptelor ascunde o alta într-un roman care manipulează în mod inteligent cititorul.
– Sunday Times

  


Interpretarea ViselorSever Voinescu semnează un inedit editorial-documentar în Evenimentul zilei, în care atrage atenția asupra mizelor psihanalizei. Citez din partea de început:

Sigmund Freud a absolvit şcoala de medicină la Universitatea din Viena în 1881, a lucrat în spital următorii ani şi, în 1886, şi-a deschis practica privată specializată în „tulburări nervoase”. În 1899 a publicat „Interpretarea viselor” – moment pe care istoricii specialităţii îl socotesc naşterea psihanaliză. Freud vede visul ca pe un excelent mijloc de înţelegere a proceselor psihice.

Visul este calea regală de pătrundere în adîncul psihicului oricui. Simplist vorbind, există două postulate fundamentale pe care psihanaliza freudiană îşi bazează teoria despre vis. Primul spune că visul este rezultatul integral al trecutului şi nu poate fi socotit o privire prin gaura cheii spre viitor, aşa cum cred cei mai mulţi oameni. Al doilea spune că funcţia esenţială a visului este aceea de a proteja somnul. Aşadar, în vis vor apărea drept satisfăcute cele mai adînci dorinţe în fapt nesatisfăcute, adică reprimate, pentru a ţine psihicul în stare netensionată, relaxată , făcînd, astfel, somnul posibil. Sigur că teoria lui Freud este mult mai amplă, iar cartea din 1899 este extrem de interesantă şi pentru cititorii din afara specialităţii pentru că, în ea, Freud se foloseşte pe sine ca obiect de studiu.

Freud-bioÎn carte, Freud povesteşte propriile vise, propriile temeri, povesteşte amintirile foarte personale din copilărie precum şi greutăţile vieţii de zi cu zi, (psih)analizîndu-le. Astfel, Freud prelungeşte şi în analiza psihicului pe calea visului o tradiţie mult mai veche a medicinei: autoexperimentul (doctorul se foloseşte pe sine însuşi ca obiect de experiment pentru propriile teorii). În sens medical general, cartea a deschis drumuri pentru că a descris clar şi pentru prima dată tehnica psihanalitică, indicînd direcţiile de interpretare ale viselor pacienţilor. În sens psihanalitic, mulţi biografi ai lui Freud o folosesc cu nesaţ pentru că se vede limpede cum autorul preferă, conştient sau nu, să ascundă anumite aspecte foarte intime ale viselor sale. Cartea a rămas pînă astăzi un fel de Biblie a disciplinei. A cunoscut ediţii succesive încă din timpul vieţii lui Freud şi a fost completată la fiecare apariţie cu comentarii şi cauzistică venite fie direct din practica autorului, fie din aceea a membrilor cercului psihanalitic „de miercuri”, care a început să se reunească acasă la fondator din 1902.

„Interpretarea viselor”, ca şi multe alte cărţi ale lui Freud, apar în româneşte cu ritmicitate la editura Trei, în versiuni de certă valoare ştiinţifică, sub ochiul expert al celui mai prestigios psihanalist român, Vasile Dem. Zamfirescu.

Citiți continuarea editorialului în Evenimentul zilei

 


La începutul analizei, pacienta s‑a purtat cumsecade timp de câteva şedinţe. Apoi, brusc, a izbucnit în atacuri verbale acide şi provocatoare, pentru care şi‑a cerut scuze.

Stewart a înţeles aceste izbucniri drept testări precaute ale aptitudinilor sale. Apoi ea a devenit mai infantilă şi a înregistrat treceri la act corporale în timpul şedinţelor, încercând să‑l apuce de penis. O lungă perioadă de timp a fost preocupată de organele genitale ale psihanalistului şi când încerca să i le apuce, era cuprinsă în braţe de către acesta.

Fragment din:

IsteriaStewart nu scrie acest articol pentru a discuta per se despre isterie, ci se centrează pe problemele de gestionare a acestor cazuri. El notează că există anumiţi pacienţi — şi această tânără este una dintre ei — pentru care intervenţia verbală nu s‑a dovedit suficientă şi pentru care a fost nevoie de o formă fizică de susţinere. El menţionează, dar nu detaliază contratransferul, însă nu este greu de imaginat, după descrierea făcută pacientei, prin ce tumult a trebuit să treacă în timpul analizei ei. Putem considera că intervenţia lui fizică a fost o acţiune simbolică importantă, pentru că a pus corpul celuilalt la dispoziţia pacientei, în scopul legării stărilor psihice sexuale.

În cursul regresiei din timpul tratamentului, pacienta a dezvoltat idei halucinatorii despre sexualitatea ei, pe care le putem înţelege drept un efect inevitabil al sexualităţii asupra unei minţi disperate s‑o evite. Prin urmare, analistul trebuie să lege sexualitatea — ceea ce Stewart face prin îmbrăţişarea pacientei sale — astfel încât să‑şi poată găsi o altă cale de exprimare, ceea ce se şi întâmplă în acest caz, pacienta îndreptându‑se spre desen şi pictură ca mijloace de autoexprimare. (…)

Această pacientă şi‑a revenit în urma analizei, s‑a căsătorit şi şi‑a găsit o profesie, iar raportul de caz se încheie cu exprimarea dorinţei ei de a avea copii. Stewart abordează controversa din jurul unora dintre tehnicile sale — mai ales strângerea în braţe — dar nu discută ceea ce este evident, probabil, pentru orice cititor, şi anume faptul că pentru a avea succes cu acest tip de pacienţi, est nnb e nevoie de un mare discernământ clinic. Pentru fiecare dintre aceşti pacienţi a căror analiză se încheie cu un succes, există, din păcate, prea mulţi care nu beneficiază de acelaşi rezultat, probabil din cauza lipsei de experienţă a analistului în această zonă. Dar şi nevoia inconştientă a istericului malign de a sabota travaliul insightului, al „intuiţiei profunde“, poate contribui, din nefericire, la aceste eşecuri.

  


Iertați-mi scepticismul, dar eu nu cred în zicala deloc măgulitoare Te citesc ca pe o carte deschisă, pe care unii o folosesc mândri și plini de încredere în ei.

(…) Mi se pare puțin probabil, ca să nu spun imposibil, să ai impresia că poți cunoaște cu adevărat totul despre o persoană, indiferent de cât de apropiată ți-ar fi sau de cât timp face parte din viața ta. Chiar dacă e vorba de un părinte, un soț, iubit sau prieten, fiecare are o latură ascunsă a lui, gânduri secrete, sau întâmplări personale, necunoscute pentru cei din jur. Suntem făcuți într-o proporție foarte mare din apă, dar nimeni nu e transparent. Romanul ”Fata dispărută” de Gillian Flynn ne demonstrează într-un mod brutal, care vă va îngheța sângele în vine și vă va aduce teama în gât, blocându-vă respirația, că linia de la încredere la deziluzie e mai fragilă ca o gâză mică pe care o poți strivi în pumn cu ușurință.

Fata disparutaDoi soți. O dispariție misterioasă. Un adevăr tulburător. Din clipa în care Amy e de negăsit, Nick începe treptat să descopere o nouă față și noi informații despre soția lui, deoarece aceasta e ca o cutie din care încep să iasă tot felul de surprize deloc plăcute. Împreună cu polițiștii, el va afla despre prieteni de-ai ei de care nu știa, de aspecte ascunse din trecutul ei și de anumite temeri pe care se pare că aceasta le avea. În plus, pas cu pas, vor apărea tot felul de indicii care formează un bulgăre imens de acuzații menit să îl strivească și înghită pe Nick, deoarece toate par să demonstreze că în acest caz ar fi vorba de o crimă pasională, iar el e vinovatul.

Fragment din recenzia de pe blogul Walking-On-Letters

Iar cum soția lui nu a fost niciodată o femeie banală, o necunoscută, ci ”Uimitoarea Amy”, cea care a inspirat personajul omonim dintr-o serie de romane celebre scrise chiar de părinții ei, de aici și până când toată povestea va ajunge un mic circ mediatic, și în care toată lumea își permite să arunce cu presupuneri și să îl pună la zid, mai e doar un pas.

Împărțită în trei părți, cartea se centrează succesiv pe anumite etape importante și momente-cheie ale narațiunii. Deşi condimentată pe tot parcursul cu mister și intrigi care se tot încurcă și nu par a mai avea rezolvare, de secrete care nu par a se lăsa deslușite vreodată, autoarea are însă grijă să ne mai elimine din frustrarea și curiozitatea care se adună în noi și amenință să erupă ca un vulcan, oferindu-ne uneori mici părţi din adevăr. (…)

Unul dintre cele două personaje este ca un păianjen: unul extrem de abil, șiret, inteligent, manipulator, care și-a țesut cu mare grijă, răbdare și perspicacitate plasa de intrigi în care celălalt să se încurce, și menită să îl sugrume pas cu pas, să îl distrugă. Am trăit cu intensitate maximă toate momentele și am experimentat o paletă largă de sentimente, îndreptate când către Nick, când către Amy: neîncredere, milă, furie, ură, înțelegere. (…)

E fascinant doar să te gândești cât de grandioasă este puterea minții umane și câte limite poate ea atinge, dar în același timp e înfricoșător să realizezi răutatea pe care o poate găzdui, cât de malefică poate fi la unii. Sunt conștientă de volumul de informații, talent, inspirație și muncă care a fost necesar pentru a da naștere unui roman atât de complex și tulburător, de aceea respectul meu pentru Gillian Flynn este unul direct proporțional cu acesta.

Îmi doresc să citesc și celelalte romane ale autoarei pentru că, recunosc, am devenit dependentă de stilul halucinant al scriiturii ei. 

  


Lumea virtuala„Lumea virtuală: avataruri şi fantome” este semnat Serge Tisseron și a apărut în colecția ”Psihologia pentru toți”.

Mediile de socializare, avatarurile din jocurile video şi comunicarea instantanee prin chat şi prin telefonul mobil ne-au bulversat obişnuinţele şi felul în care ne adresăm unul altuia. Luând toate acestea în considerare, psihanalistul francez Serge Tisseron arată în ce fel adolescenţii de azi redefinesc dorinţa, relaţia cu celălalt şi percepţia realităţii.

Noile tehnologii sunt locul în care căutăm un remediu contra stresului, depresiei, frustrărilor, traumelor şi singurătăţii, riscând să ne pierdem busola în oceanul virtual. În faţa acestui miraj al ecranelor şi al internetului, psihoterapeutul francez ne readuce cu picioarele pe pământ, îndemnând la revalorizarea corpului şi la redescoperirea poftei pentru jocurile de rol. Inventează chiar şi o sintagmă „societatea negării”, pentru că intrând în acest joc virtual nu facem decât să negăm realitatea. (S.S.E.)

Semnal publicat în Jurnalul Național

 


Regatul umbrelorDe multă vreme s-a fixat în mentalul colectiv părerea că se citeşte tot mai puţin, că tinerii şi copiii nu mai citesc, că bibliografia şcolară este o povară de care caută să scape în fel şi chip.

Am cu totul altă opinie – cred că se citeşte mai mult, din zone diferite, ficţiune şi nonficţiune, se publică enorm, comparativ cu tot ce apărea înainte de 1989. Problema spinoasă este lectura copiilor şi a adolescenţilor, ea naşte întrebarea: când şi cum se formează un cititor? (…)

Editura Trei şi-a diversificat colecţia „Fiction Conection” cu seria Young Adult lansând la Bookfest 2013 primele trei titluri, iar la Gaudeamus alte două. Jurnalul unui adolescent timid de Stephen Chbosky (trad. Constantin Dumitru-Parcus, 256 pag.) relatează încercările din primul an de liceu ale unui Charlie timid, în scrisorile trimise unui prieten imaginar; Sub aceeaşi stea de John Green (312 pag.) este povestea iubirii adolescentine sub semnul apropierii inevitabile de moarte. Ambele romane au ca modele cărţi-cult, semnate de J.D. Salinger şi Erich Segal, următoarele aparţin unor genuri promovate insistent de editură.

StartersStarters de Lissa Price (trad. Mihai- Dan Pavelescu, 312 pag.) îmbină SF, fantasy şi thriller, într-o poveste plasată într-un Los Angeles sumbru, devastate de un război biologic, în care au dispărut adulţii, iar o Bancă de Corpuri închiriază bătrânilor corpurile celor tineri. Regatul umbrelor de Leigh Bardugo (trad. Laurenţiu Dulman, 344 pag.) este un fantasy pentru tineri, amintind de J.R.R. Tolkien. Roşu ca sângele de Salla Simukka (trad. Sigrid Crăsnean, 232 pag.), lansat în prezenţa autoarei finlandeze, deschide trilogia Albă-ca- Zăpada, ce ambiţionează să realizeze prin Lumikki Andersson, liceeana de 17 ani, o soră mai mică a eroinei Lisbeth Salander din Millenium, bestseller care i-a adus faima postumă lui Stieg Larsson.

 Află mai multe despre colecțiile pentru tineri din articolul Elisabetei Lăsconi O tolbă plină pentru tinerii cititori şi necititori apărut în România Literară.

   

%d blogeri au apreciat asta: