Noi umblăm și corindăm… pe șase voci :)

Ce ziceți de o urare ”multiculti”?

  

Dar parcă lipsește ceva… Da, un pic de zăpadă n-ar strica. Atlfel: When you’re still waiting for the snow to fall/ Doesn’t really feel like Christmas at all.

  

Cu toții îl vrem pe domnul Santa… Doar că danezii ăștia doi și-au pus în cap să-l și hipnotizeze.

    

Mike Oldfield vrea, și el, să vă ureze. Dar nu din clopoțelul tubular, ci din fluieraș:

   

Enya reînvie un faimos imn ce datează din secolul XIII. E pe latinește, dar ne salvează subtitrarea…

     

După două-trei ture de caltaboș și cozonac, Wynton Marsalis vă invită la o siestă swing în jurul brădulețului-brăduț:

 

De sărbători unii mai sedentari se laudă că nu ascultă sfaturile rutiere, dar cumpără votcă-n loc de bere…

Hai, s-avem noroc! Și la mulți ani!

   

OZN-urile, explicate de un fizician

Ştiinţa şi misterele OZN aruncă o privire cuprinzătoare asupra datelor ştiinţifice legate de fenomenul farfuriilor zburătoare. Stanton T. Friedman, conferenţiar şi specialist în fizică nucleară, şi-a sintetizat cei 40 de ani de cercetări despre OZN-uri într-o carte ce prezintă o varietate impresionantă de sisteme spaţiale şi de sisteme nucleare avansate secrete.

El răspunde la o serie de întrebări de fizică într-un limbaj accesibil şi nespecialiştilor şi ajunge la concluzia că zborul interstelar este posibil fără a încălca legile fizicii. Cartea adună informaţii şocante din mai multe studii de anvergură dedicate fenomenului OZN, care n-au fost suficient dezbătute de-a lungul timpului. Pune mereu întrebarea „de ce”: de ce guvernul muşamalizează unele informaţii, de ce extratereştrii vin pe Pământ şi de ce nu aleg să aterizeze direct pe gazonul de la Casa Albă.

   

Pascal Bruckner: Mai există căsătorie din dragoste?

Drama căsătoriei din dragoste este că ea ar vrea să norma­lizeze excepţionalul, să facă din excepţional regula, să transfor­me iubirea, conform vechiului crez evanghelic, într-o valoare a valorilor, într-un etalon de aur al moralităţii.

Dar dacă aşa stau lucrurile, e mai bine să critici cu asprime piaţa, individualismul decât să te atingi de acest idol şi să-l pui sub acuzare. Toată dificultatea vine din faptul că nu poţi să afirmi nimic despre iubire fără să afirmi, în acelaşi timp, şi contrariul. Cuvântul „iubire” este redutabil şi fascinant prin aceea că este un cuvânt-valiză: el desemnează abnegaţia şi totodată egoismul, dorinţa puternică şi totodată sublimarea, capriciul şi totodată constanţa. Reprezintă, în acelaşi timp, pariul de a instala eternitatea în timp, totalitatea forţelor care rezistă la uzură şi la uitare, dar şi arderea instantanee a simţu­rilor şi a sufletelor. Este dorinţa de incandescenţă şi totodată voinţa de permanenţă, şi amândouă sunt la fel de adevărate. Numai o filosofie leneşă poate lăuda în conceptul de iubire bunătatea şi numai bunătatea, bunăvoinţa prin excelenţă, văzând în cuvântul „iubire” soluţia tu­turor relelor noastre. Trebuie să-i păstrăm minunata com­plexitate, altminteri, forţăm nota şi îl închidem într-o definiţie maximalistă şi sterilizată, inaccesibilă majorită­ţii oamenilor.

În privinţa aceasta, a judeca un cuplu doar în funcţie de pasiunea amoroasă înseamnă a-1 condamna la insuficienţă, înseamnă a le spune celor doi amanţi: nu iubiţi cum trebuie, pentru că nu ştiţi nimic despre emoţiile care vă sufocă, nu ştiţi nimic şi trebuie să învăţaţi din nou totul. Înseamnă a-i favoriza pe profesorii care corectează, pe cei însărcinaţi să ne îndrepte sentimentele dezinvolte. Pentru a repara legăturile noastre imperfecte, ei ne imploră să insuflăm încă şi mai multă pasiune vieţilor noastre; pentru a vindeca boala, ei recomandă, deci, ca pacientului să i se injecteze şi mai multă otravă. E ca şi cum ai vrea să stingi un incendiu turnând peste el benzină! Îndemnând la dezacord, aceşti specialişti, antrenori, terapeuţi, care „gestionează crize”, oferă reţete care odinioară aparţineau înţe­lepciunii populare: faceţi concesii, vorbiţi între voi, fiţi atent cu ce­lălalt, surprindeţi-l prin mici gesturi. Predica moralizatoare se ia la întrecere cu locul comun. Iubirea intensă şi fidelă pe care aceştia o propovăduiesc i-ar ruina dacă, din întâmplare, ea s-ar realiza, tot aşa cum dentiştii şi medicii ar dispărea, dacă n-ar mai fi boli şi carii.

Priviţi acest vis actual: totul într-unul, totul sau nimic. Într-o singură fiinţă trebuie să se regăsească totalitatea aspiraţiilor noastre, dar ea poate fi înlăturată dacă nu îşi îndeplineşte această misiune. Nebunia stă în faptul de a voi să armonizezi totul, sufletul şi erotismul, educaţia copiilor şi reuşita socială, efer­vescenţa şi traiul împreună pe termen lung. Cuplurile noastre nu mor din pricina egoismului sau a materialismului, ele sunt distruse de un eroism fatal, de o prea vastă idee despre ele însele. Se rănesc lovindu-se de aceas­tă viziune grandioasă, ca nişte prizonieri care ar încerca să urce un gard de sârmă ghimpată. Fiecare femeie trebuie să fie, în acelaşi timp, mamă, târfă, prietenă şi luptătoare ambiţioasă, fiecare bărbat trebuie să fie, în acelaşi timp, tată, amant, soţ şi un permanent câştigător: vai de cei care nu îndeplinesc aceste condiţii! Motivelor invocate în mod tradiţional pentru a explica nefericirea conjugală — uzura sur­venită odată cu trecerea timpului, oboseala trupurilor — trebuie să le adăugăm o substanţă toxică, cât se poate de contemporană: ambiţiile nemă­surate. Cuplul naufragiază ca o barcă supraîncărcată: el vrea să-şi menţină rangul, să rămână pe culmile pasiunii şi totodată să se ocupe de treburile curente. Fie-vă milă de el! Aceste mitologii ale paroxismului traduc în termenii instinctualului aceleaşi mecanisme de asigurare a randamentului prezente în domeniul economic sau financiar.

Fragment din eseul lui Pascal Bruckner

Căsătoria din dragoste. Oare mai există?

  

  

Apocalipsa! Un fals trailer și un dinozaur animat

Într-un an de-acum încolo planetele se vor fi aliniat, mayașii își vor fi frecat lăbuțele de bucurie, iar noi… Noi ne vom uita mai departe la desene animate și la booktrailere apocaliptice 🙂

    

 

     

”Unul din fragmentele cu Charlie Frost (din filmul ”2012”) de pe YouTube scoate la iveală felul în care teoria mea referitoare la alinierea galactică a pătruns în colţul digitalizat al culturii pop”, scrie John Jenkins în Povestea anului 2012, o poveste care nu este nicidecum atât de apocaliptică precum ați crede.

Și autorul continuă plângându-se că scenariștii ăștia hollywoodieni n-au înțeles nimic din povestea cu ”alinierea”: ”Clipind des şi atent la grafica animată, Charlie povesteşte câteva chestiuni despre 2012. ‘Şi unii spun că o aliniere a planetelor, care are loc doar o dată la 640 000 de ani, are să se întâmple’. Şi planetele sunt arătate toate aliniindu-se cu pământul şi soarele şi galaxia. Deci, alinierea este acolo, într-o formă răstălmăcită, însă totul este groaznic de eronat. Îmi amintesc când l-am corectat pe unul dintre reporteri (o doamnă) cu privire la acest fel de a înţelege alinierea galactică, iar aceasta a râs, spunând: ‘Ei bine, nu contează! Există o aliniere a ceva cu altceva’. Da, nu contează, într-adevăr”, replică amar Jenkins.

BA DA! Ba da! Totul contează! Vedeți mai jos:

  

  

    

Parodicul booktrailer v-a istorisit deja cam care e intriga din romanul americanului Ron Currie Jr. – Totul contează! Cum e să fi părintele/profesorul unui astfel de puști? Citiți mai jos un fragment din carte:

***

La un moment dat Debbie s‑a dus la baie. Când nu ne mai putea auzi, d‑na Collins mi‑a spus că şi ea îşi făcea griji pentru Junior. „E foarte morbid”, a zis, „e ciudat. Nu ştiu cum să explic, am observat doar că e foarte preocupat de apocalipsă.” Exact aşa l‑a spus, a accentuat cuvântul. „Ştiu că sună nefiresc”, a spus. „N‑am vrut să vorbesc de faţă cu soţia dumneavoastră, de frică să n‑o supăr. Dar se pare că nu se gândeşte decât la asta. La orele de desen nu desenează lucruri legate de asta. Acum două săptămâni l‑am găsit stând singur, cu spatele sprijinit de gardul terenului de joacă. Se uita lung la dealurile de dincolo de vale. L‑am întrebat dacă se simte bine şi ştiţi ce mi‑a zis? A continuat să se holbeze la dealurile alea şi la cer şi a spus: Lumea asta e atât de mare! Cum se poate rade ceva aşa de mare de pe faţa pământului?”

Preţ de o secundă, d‑na Collins a tăcut şi m‑a privit doar, apoi a izbucnit într‑un râs nervos şi a spus: „În mod normal ne‑am bucura dac‑am auzi că un copil de clasa întâi foloseşte o expresie precum «a rade de pe faţa pământului» într‑un context potrivit. Dar sunt convinsă, d‑le Thibodeau, că înţelegeţi de ce mă tulbură un fenomen de genul ăsta, nu?”

Iar eu i‑am spus: „Da, înţeleg”.

  

  

   

”Bine jucat”: cum să eviți feedbackurile vagi?

Rândurile de mai jos se adresează în primul rând antrenorilor, sportivilor și profesorilor de sport. Dar cred că și un părinte care-și învață copilul să meargă pe bicicletă sau cu patinele pe gheață are destule de învățat. Fragmentul este din volumul Psihologia sportului. Ghid pentru optimizarea performanțelor, coordonat de psihologul britanic Stephen Bull.

Dacă majoritatea feedbackului este constituită doar din judecăţi de valoare, atunci antrenorul oferă ceea ce poate fi denumit „feedback vag“. Ce înseamnă pentru elev sau sportiv „bine jucat“ sau „bună lovitură“? Ştie acesta de ce a lucrat bine, de ce a fost bună lovitura şi cum a fost realizată? Ar fi elevul sau sportivul capabil să reproducă lovitura pe baza acestui feedback? Răspunsul este: probabil că nu.

În al doilea rând, dacă feedbackul corectiv (cel care conţine informaţii) este de obicei negativ, atunci este probabil să inhibe majoritatea elevilor şi să îi facă foarte anxioşi datorită dorinţei de a face pe plac antrenorului. Acest lucru, în schimb, poate duce la creşterea tensiunii musculare care rareori ajută performanţei.

În al treilea rând, aceste probleme e posibil să se agraveze dacă antrenorul dă un feedback negativ şi alţii aud ce greşeli face persoana în cauză.

În final, dacă antrenorul insistă să ofere feedback în timp ce elevul sau sportivul este în timpul exersării, atunci e mai probabil să devină o sursă de neatenţie decât de încurajare – imaginaţi‑vă un antrenor de golf oferind feedback în timp ce elevul loveşte mingea, sau un antrenor de sărituri în apă strigând ceva chiar în momentul în care elevul începe săritura la platforma de 10 metri.

În general efectele negative descrise mai sus sunt mai rele pentru începători decât pentru sportivii cu experienţă. Dar pentru toţi sportivii este mai bine să:

1. Lăudaţi (feedback valorizator) doar când sportivii înţeleg foarte bine motivul pentru care o faceţi.
2. Formulaţi feedbackul corectiv într‑un fel pozitiv, cum ar fi „încearcă să faci asta“ mai degrabă decât „nu face asta“.
3. Criticaţi între patru ochi, astfel încât sportivii să nu sufere în plus din cauza ruşinii de a fi auzite „slăbiciunile“ lor de către ceilalţi.
4. Daţi feedback imediat după execuţie, mai degrabă decât în timpul ei sau prea târziu după ce a fost efectuată.

   

Scrisoare către părinți

Colega mea Raluca Hurduc, redactor-sef la Trei si psiholog/consilier psihologic, tocmai a terminat de scris o misiva. Nu catre Mos Craciun, ci catre parinti. O semneaza in numele pustilor care isi gasesc mai greu cuvintele potrivite pentru a-si spune oful si imi aminteste de spiritul unei inedite carti cu 101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenți.

Cititi deci scrisoarea si, daca v-a placut, ascultati-o in seara asta pe Raluca vorbind pe postul online Radio Romania Junior, de la 8 seara, in calitate de invitata la emisiunea ”Povestea norilor”.

***

Draga Mama si Tata,

Stiti cat e de greu sa te nasti? Cat e de greu sa parasesti locul acela cald si moale, ferit de toate relele, de langa inima Mamei? Sa iesi intr-o lume cu zgomote multe, cu lumina puternica, cu multe fiinte care se agita pe langa tine si despre care nu stii nimic – cine sunt, ce vor?

Apoi, stiti cat e de greu sa iti fie mai mereu foame, sa nu poti adormi singur, sa fii ingrozit ca Mama nu se mai intoarce, si sa nu stii ce sunt toate astea si cum sa le numesti? Stiti ce efort nemaipomenit este sa inveti sa mergi si ce mare izbanda sa te poti deplasa singur cativa pasi, ca sa te intorci apoi repede-repede in bratele Mamei sau ale Tatei? Cat e de greu pana inveti sa articulezi cateva cuvinte si reusesti, in sfarşit, sa te faci inteles? Dar, uneori, chiar daca stii cuvintele, nu stii cum sa spui ce se petrece in interiorul tau, pentru ca nu intelegi…

Stiti ce sfasietor e sa te crezi o vreme buricul pamantului si apoi, dintr-o data, sa ti se ia acest drept si sa fii detronat de o creatura mica si urlatoare, pe care trebuie sa o mai si iubesti, pentru ca e fratele tau mai mic?

Sau, dimpotriva, sa vii pe lume intr-o familie unde toata lumea se extaziaza in fata performantelor fratelui mai mare si unde tu trebuie sa te straduiesti sa il egalezi si sa il depasesti, ca sa contezi si tu un pic?

Stiti ce inseamna spaima aceea paralizanta cand voi ma duceti la gradinita si eu nu stiu daca veti mai veni vreodata sa ma luati inapoi sau daca nu cumva m-ati abandonat acolo? Stiti apoi ce bucurie mare e sa intalnesti alti copii si sa incepi sa ai prieteni?

Si apoi, scoala… cu toate constrangerile, programul, temele si eforturile mele care nu sunt niciodata suficiente pentru voi? Si dorinta mea de a ma juca mai mult la calculator, si nemulţumirea voastra ca nu petrec mai mult timp afara cu prietenii? …Si nevoia mea de a petrece mai mult timp cu voi?

Si corpul meu care incepe sa se transforme intr-un ritm ametitor si apoi toate starile astea prin care trec si pe care nu le inteleg: tristete, exaltare, nemultumire, furie, ura fata de voi si lumea intreaga, si indragostire si iarasi tristete si, mai ales, furie…?

Si faptul ca nu stiu ce o sa fac in viata mai departe si nu stiu ce sa raspund tuturor celor care ma sacaie cu intrebari? Si ce facultate sa aleg sau ce afacere sa incep, ca sa castig bani si sa devin si faimos in acelasi timp?

Si… si… si…

„Câteva guri bune de eter şi pătrundem în lumea neştiută a morţii, cu bilet de întoarcere”

William Morton era dentist şi oportunist. Fostul său profesor de chimie, doctorul Charles Jackson, i-a sugerat că eterul sulfuric (derivat din amestecarea acidului sulfuric cu alcool) ar putea amorți durerea mai bine decât gazul ilariant.

Pe măsură ce mişcarea pentru abstinenţa de la alcool începe să afecteze vânzările de spirtoase, băutul de eter diluat capătă o crescândă popularitate. „Amatorii” de eter devin banali în comunitate. Printre pacienţii trataţi de intoxicaţie cronică eterică de către un cunoscut doctor londonez se numără „persoane educate şi rafinate… adesea femei; bărbaţii sunt doctori cu toţii”. Morton numeşte eterul „jucăria profesorilor şi a studenţilor”, iar răspândirea sa la scară largă îl convinge că e lipsit de primejdie. Poate că ignora numeroasele complicaţii posibile, ce merg de la vărsături la moarte.

Înainte de a-i testa efectele pe oameni, Morton decide să-l încerce pe ceva dispensabil — căţelul şi peştişorul nevestei sale. Amândouă făpturile supravieţuiesc la limită, ca şi mariajul lor. Caută apoi voluntari care să se lase doborâţi de gaz şi să permită să li se scoată dinţii, pentru a verifica dacă e dureros. Nu găseşte nici măcar unul, ceea ce nu e deloc surprinzător, cu toate că oferea cinci dolari de căciulă. Aşa că Morton se închide în birou, îmbibă o cârpă în eter şi şi-o lipeşte de gură. Era uşor să iei o supradoză de eter. O singură inhalaţie introducea în corp o cantitate de vapori periculos de mare. Se prăbuşeşte pe loc, singur, fără şansa de a-şi recăpăta cunoştinţa. Din fericire, cârpa îmbibată cu eter îi cade de pe faţă şi îşi revine după opt minute. Când îi povesteşte soţiei despre acest experiment riscant, femeia îl face cu ou şi cu oţet.

Următorul experiment presupune ca asistentul să-i extragă lui Morton un dinte, sub efectul anesteziei cu eter. Norocul face ca un „patiser” cu o puternică durere de dinţi să apară în cabinet, acceptând să-i ia locul. Premolarul stricat e tras afară fără ca pacientul să simtă vreo durere.

Încrezător, Morton aranjează o demonstraţie la spital. Doctorul Warren este nerăbdător, însă Morton îşi anesteziază iute pacientul şi, cu o grandilocvenţă de actor, anunţă: „Pacientul dumneavoastră e pregătit, domnule!” Chirurgul îi face o incizie la gât şi extrage o tumoare mare aproape cât o bilă de biliard. Pacientul stă liniştit, spre marea uimire a tuturor, iar când operaţia se termină, doctorul Warren declară, în aplauzele zgomotoase ale publicului: „Domnilor, asta nu-i păcăleală!” Pacientul susţine că nu l-a durut deloc; a simţit, doar, ca şi cum gâtul i-ar fi fost „zgâriat cu o grapă”.

Trei săptămâni mai târziu, o tânără pe nume Alice devenea prima persoană căreia i se amputa un picior sub anestezie. La terminarea operaţiei, chirurgul a trezit-o, întrebând-o: „Eşti gata?” Ea răspunde: „Da, domnule!” La care chirurgul zice: „Ei bine, s-a făcut!”, arătându-i piciorul desprins de trup. Din cauza şocului, Alice leşină.

Vorba umblă repede şi, la două luni de la demonstraţia lui Morton, Robert Liston, chirurgul englez care amputa cu viteza fulgerului, foloseşte eter la o operaţie şi exclamă: „Drăcia asta yankee e mai tare ca hipnoza!” Oliver Wendell Holmes îi scrie lui Morton introducând în uz cuvântul „anestezie” („fără simţire”, în greceşte), scriind, totodată, într-un eseu: „Câteva guri bune de eter şi pătrundem în lumea neştiută a morţii, cu bilet de întoarcere.”

Fragment din

Ochi holbați și păr vâlvoi. Experimente medicale ciudate care ne-au salvat viața

de Trevor Norton

”Lizoanca”, premiată de Academie

Romanul Lizoanca la 11 ani, semnat  de Doina Rusti, a fost recompensat cu Premiul Ion Creanga al Academiei  Romane. Aparut in anul 2009, la Editura Trei, romanul este bestseller si se afla in curs de traducere in italiana si germana.

In recomandarea sa,  prestigiosul romancier Nicolae Breban afirma: 

„Cu multa bucurie recomand romanul Lizoanca la 11 ani, autoare Doina Rusti, pentru a i se decerna Premiul  Academiei Romane pentru literatura. Istoria unei pubere dintr-un sat romanesc de campie, in anii nostri, schitarea clara, memorabila, vie, a trasaturilor caracteristice varstei, dar si ale personajului care balanseaza continuu intre caracteristic si patologic – o patologie ce e mai degraba a vremii si a mediului! -, vigoarea si bogatia evenimentelor mici care o inconjoara pe aceasta fiinta, agresiva din pricini ale neintelegerii si duritatii umane, o jertfa de fapt a timpului si a istoriei, fac meritul acestei carti. Siguranta, maiestria portretizarii, descrierea exacta si originala a mediului, urmarirea unui crescendo subtil al epicului, cu aerul fals al starii pe loc, fac din Doina Rusti, dupa parerea mea, un prozator de prima marime al  literaturii actuale.”

Festivitatea de premiere va avea loc in Aula Academiei Romane, joi, 15 decembrie 2011, ora 12. (Vezi si celelalte premii aici)

   

Prima ședință de psihoterapie: pacienta care iubea viața riscantă

Marina: Oamenii din jurul meu mă văd ca pe o persoană mai curând timidă. Ziua pot să par cuminte, dar seara mă transform în altcineva. Nici măcar nu-mi mai amintesc câţi bărbaţi am avut. Ei nu ştiu nimic despre mine, le dau un nume fals, o profesie falsă, mă dau drept cineva eliberat sexual. Când mă duc la întâlnirile mele libertine, sunt cât se poate de bucuroasă şi avântată, dar după aceea, cad într-o tristeţe fără margini. Nu ştiu de ce mă port aşa. Îmi spun că e un soi de escrocherie psihică, că îi mint pe oameni, că dau imagine falsă despre mine…

Robert Neuburger: Refuzaţi să creaţi o legătură.

Da. Dar, pentru prima dată am întâlnit pe cineva foarte simpatic. Nu l-am întâlnit ca pe ceilalţi, ci la o petrecere la nişte prieteni. Cu ceilalţi bărbaţi, e ca şi cum i-aş folosi: îi iau şi îi arunc. El însă îmi încălzeşte inima. Şi nu aş vrea să fiu necinstită cu el. Dar nu reuşesc să încetez cu celelalte întâlniri. Nu înţeleg. Am o energie sexuală mai mare decât celelalte femei? Un viciu? Am totuşi impresia că ceva e în neregulă cu mine. După aceea, mă simt uneori atât de doborâtă, într-un vid negru…

Ca şi cum nu aţi mai exista.

Exact. Şi atunci o iau de la capăt, caut o bucurie parţială care să-mi dea din nou senzaţie că sunt vie…

Ce relaţie aveţi cu corpul dumneavoastră? Vă place? Vă apasă? Aţi avut forme feminine de foarte mică?

Da. Am avut prima menstruaţie la 10 ani şi corpul meu s-a dezvoltat prea repede. Bărbaţii erau atraşi de fizicul meu. Când tatăl meu a constatat-o, s-a făcut foarte rău cu mine, mă forţa să port haine largi, să-mi strâng părul. Era dramatic pentru mine, ca şi cum aş fi fost mutilată. Era ca şi cum mi-ar fi spus: „Nu vreau să văd corpul ăsta, corpul ăsta nu trebuie să-ţi aparţină.” Aşa că îmi strângeam sânii cu feşe şi mă culpabilizam. Îmi spuneam: de ce e aşa de pornit tata pe mine? Nu e vina mea că am un asemenea corp.

Nu credeţi că se apăra de o atracţie pe care ar fi putut să o resimtă?

Nu, nu m-am gândit la asta… Dar îmi aduc aminte că îmi interzicea să îl sărut. Şi că m-a pălmuit într-o zi când un prieten de-al lui se uita la mine. Nu era totuşi nevoie să facă ceva: era de ajuns să îmi arunce o privire.

Băieţii trebuie că roiau în jurul dumneavoastră, nu? Aţi avut povestioare de dragoste?

Ce îmi plăcea, era ca bărbaţii să se uite la mine. Voiam ca toţi să o facă. Dar nu voiam o relaţie sentimentală. Voiam să îi posed, nu să mă posede ei.

Tatăl dumneavoastră este un soţ fidel?

Aşa susţine, dar am simţit întotdeauna că avea aventuri şi că mama accepta asta cu supunere. Avea, după părerea mea, o atitudine foarte apropiată de cea a unei sclave. O uram văzând-o în acest rol, o uram văzând-o atât de servilă. Într-o zi, mi-am spus că n-o să fiu niciodată ca ea.

În relaţiile dumneavoastră sexuale, aveţi practici sado-masochiste?

Să zicem că îmi place să fiu dominată, da. Că e singura condiţie ca să simt plăcere.

[Tăcere.] Aveţi dreptate când spuneţi că problema dumneavoastră este complexă. E un amestec de multe lucruri care s-au cristalizat în jurul conduitei dumneavoastră. În aceste scenarii sexuale, sunteţi deopotrivă foarte activă, „faceţi pe bărbatul”, dar pe de altă parte, căutaţi să fiţi dominată, şi, în sfârşit, căutaţi pericolul. Cred că aceste trei aspecte au trei surse diferite. Dar ceea ce mi se pare cel mai vital pentru dumneavoastră e că vă puneţi în primejdie. Cred că asta e ceea ce vă domină.

Da, aşa este.

Ştiţi, „să te pui în primejdie” e un lucru care este mai bine cunoscut astăzi. E un comportament care apare deseori la adolescenţi. Şi de ce o fac? Ca să simtă că există. El este deseori confundat cu comportamentele sinucigaşe, dar nu e deloc acelaşi lucru. Sunt, dimpotrivă, comportamente care merg către viaţă. Băieţii o fac mai curând cu motocicletele. Fetele, în ce le priveşte, se pun în primejdie din punct de vedere sexual. Sunteţi departe de-a fi singura; fenomenul ăsta apare din ce în ce mai des. Am fost extrem de frapat de fraza tatălui dumneavoastră: „Corpul ăsta nu trebuie să-ţi aparţină.” Cum poţi să ai sentimentul că exişti când corpul nu îţi aparţine? O să ne oprim astăzi la această primă interpretare, fiindcă eu cred că e foarte important să o cunoaşteţi. Altfel, mi se pare că ar trebui într-adevăr să puteţi continua să vă „goliţi” de toate acestea. Aveţi capacitatea de-a face o terapie, asta e clar.

---

Fragment din volumul

psihanalistului Robert Neuburger

Prima şedinţă de psihoterapie. 20 de motive de a face (sau nu) o psihoterapie

   

Credit doar cu buletinul: varianta franceză

Pâinea cea de toate zilele a specialistului în drept penal din Nord era delincvenţa la nivelul toxicomanilor seropozitivi. Cea a specialistului în drept civil de la Vienne era contenciosul în domeniul consumului şi al creditului. Cum am mai spus, Vienne este un oraş burghez, Isère nu este cel mai sărac dintre departamentele Franţei, însă lui Étienne i-au ajuns doar câteva săptămâni pentru a descoperi că trăia într-o lume în care oamenii se prăbuşeau sub greutatea datoriilor de sub care nu reuşeau să se mai ridice.

În timpul proceselor civile, mica poveste a unui zid despărţind două proprietăţi ori a unui inconştient care risipea apa pur şi simplu îl răcorea, rupând pentru câteva zeci de minute succesiunea monotonă a creditorilor care aduceau, cu portăreii, în faţa justiţiei, debitorii falimentari.

Étienne nu fusese pregătit să facă faţă acestei forme de eşec social nici de către viaţă, nici de către studii. Singura dată când unul dintre profesorii lui de la Şcoala Naţională de Magistratură le vorbise despre dreptul de consum, acesta a făcut-o cu un manifest dispreţ plin de ironie, ca şi cum ar fi fost vorba despre o categorie a dreptului destinată imbecililor, celor ce semnează contracte fără a le citi şi pentru care e pură demagogie să ceri să fie asistaţi. Baza dreptului civil, aflai din cursuri, este contractul. Iar fundamentul contractului este autonomia voinţei şi egalitatea părţilor. Nimeni nu se angajează, ori nu ar trebui să o facă împotriva propriei voinţe, iar cei care alunecă într-o asemenea situaţie nu au decât să suporte consecinţele. Data viitoare vor fi mai prevăzători.

(…)

De când urmărea defilând la audieri persoanele citate, începuse să vadă cu alţi ochi toată hârţogăria cu pricina. Descoperise cu câtă uşurinţă puteau fi convinşi cei săraci că, şi aşa săraci cum erau, tot îşi permiteau cumpărarea unei maşini de spălat, unui automobil, unei console Nintendo pentru copii ori, pur şi simplu, ceva de mâncare, toate acestea urmând să le plătească mai târziu, ceea ce nu îi va costa, aşa-zicând, nimic mai mult decât dacă ar fi făcut-o cu banii jos. Spre deosebire de împrumuturile mai bine controlate şi mai puţin costisitoare autorizate de băncile cunoscute, cărora instituţiile de creditare le sunt, de altfel, afiliate, contractele despre care era vorba se încheie cât ai clipi din ochi: nu trebuie decât o semnătură în josul unui formular tipizat, numit „ofertă prealabilă“.

   

Trailerul filmului ”Toutes nos envies” inspirat după romanul ”Alte vieți decât a mea”

  

     

Lucrul se poate face la casa oricărui magazin, are valabilitate imediată, se poate prelungi tacit, iei ce vrei, când vrei, dându-ţi-se plăcuta impresie că practic nu dai un ban. Termenii în care sunt redactate ofertele nu fac nimic pentru a risipi minunata impresie. Nu apare cuvântul împrumut, ci noţiunea de „rezervă bănească“, nici cuvântul credit, ci „facilitate de plată“. Vi se spune, de exemplu: „Aveţi nevoie de 3.000 de euro? Ce părere aveţi de 3.000 de euro pentru doar un euro pe lună? Ei bine, dragă doamnă, pică la fix, întrucât, fiind o clientă fidelă – a magazinului nostru, a centrului nostru de vânzări prin corespondenţă -, ne-aţi fost recomandată spre a beneficia de o ofertă absolut excepţională. Chiar de astăzi puteţi cere deschiderea unei rezerve de credit putând merge până la 3.000 de euro“.

Costul extrem de ridicat al creditului apare doar pe verso, cu litere foarte mici, iei sau nu la cunoştinţă lucrul acesta, cel mai adesea nu, oricum semnezi fiindcă este singurul mijloc, când nu ai bani, să-ţi cumperi ceea ce ai nevoie, sau nu întotdeauna ceea ce ai nevoie, ci doar ceea ce îţi doreşti, pur şi simplu ceea ce îţi doreşti, întrucât chiar şi atunci când eşti sărac ai dorinţe, asta-i drama. Acolo unde banca, din prudenţă, spune nu, instituţiile de creditare zic întotdeauna da, iată de ce bancherii îşi trimit acolo, cu amabilitate, clienţii ajunşi în roşu financiar. Stabilimentele de care vorbim nici nu ţin să afle că sunteţi înfiorător de îndatoraţi. Nu controlează nimic. Nu vă solicită decât să vă puneţi semnătura în josul formularului de ofertă şi să cheltuiţi cât aveţi chef. Totul merge bine câtă vreme vă plătiţi rata lunară sau, mai bine zis, ratele lunare, întrucât caracteristica acestui tip de creditare este că se cumulează, în aşa fel încât te trezeşti ca nimic cu vreo zece formulare. Inevitabil, apar şi incidentele de plată: nu mai puteţi face faţă. Organismul de creditare intentează acţiune în instanţă, cerând acoperirea sumei datorate, plus a dobânzii prevăzute în contract, plus a penalităţilor produse de întârziere, şi acestea prevăzute tot în contract, ceea ce duce la o sumă cu mult mai mare decât v-aţi fi putut închipui.

Fragment din romanul ”Alte vieți decât a mea”