Archive for august, 2014



După Sub aceeaşi stea şi Căutând-o pe Alaska, Editura Trei a publicat relativ de curând o nouă traducere din John Green, popularul autor de young adult fiction. Într-o succintă „revistă a blogosferei”, am strâns câteva reacții la romanul DE 19 ORI KATHERINE:

De unde începe întreaga poveste? De la o despărțire, cum altfel…

Totul se schimbă atunci când Colin este părăsit de ultima lui prietenă, K-19. Aparent, el se întâlnise numai cu fete pe nume Katherine. Și toate îl parasiseră. Ca să uite de ultima despărtțre, acesta plecă într-o călătorie alături de Hassan. Nu au nicio destinație. Asta până când ajung în orășelul Gutshot din statul Tennessee. Aici se va reinventa și va descoperi că viitorul e imprevizibil, ne incită la lectură blogul ideealebooks.

De 19 ori KatherineNoul roman al numeroaselor Katherine mizează nu doar pe călătoria inițiatică, dar și pe o simpatică relație de prietenie și pe replici pline de haz:

Mi s-a părut, într-un fel, stupid faptul că pe toate le chema Katherine, însă am realizat că e unul dintre lucrurile care fac cartea să fie amuzantă, printre multe altele. De exemplu, Hassan, de origine arabă, prietenul lui cel mai bun, dolofan şi speriat de ideea de a păcătui. De fapt, singurul lui prieten. Mi s-au părut foarte amuzante felul în care se ocupau de lucruri împreună, spontaneitatea şi stilul dezinvolt al amândurora, replicile presărate cu nişte cuvinte în arabă (kafir) sau felul ciudat de a fi al lui Colin, care mi-a adus aminte de unul dintre amicii mei, aflăm din recenzia apărută pe mhurricane.

Personajul principal și-a pus în minte să demonstreze Teorema Fundamentală a Previzibilităţii Katherinelor, așa că va fi și puțină matematică prin carte, dar nu e cazul să dați bir cu fugiții:

Mi-au plăcut și descrierile matematice din carte, dar să nu vă speriați, căci veți înțelege totul chiar dacă matematica nu este punctul vostru forte. Nu vreau și nici nu pot să o compar cu Sub aceeași stea deoarece tot ce au în comun este autorul. Tot ce pot să vă zic este că dacă sunteți fani John Green nu trebuie să ratați acest volum și dacă doar acum doriți să încercați  ceva scris de el, ați găsit cartea pe care o căutați, recomandă simella23.

Închei cu o inedită laudă a deliciilor lecturii:

Katherines, ca și celelalte romane ale lui John Green, abundă în replici inteligente și pline de umor în același timp. E imposibil să lași cartea asta din mână până n-o termini, cu toate că, vei vedea, în anumite situații, unele dintre personaje devin obositoare, cu toate obsesiile și fixațiile lor. Dar le vei ierta, îți promit. Le vei ierta pentru că ce altceva poți face când ele citesc Byron și Camus și Joyce și Norman Mailer și Kierkegaard și vorbesc despre cum literatura ne va salva de uitare?, promite iuliacampeanu.

 


Deşi Paul Watzlawick, ca psiholog, a fost format în cadrul abordării psihoterapeutice (avea o formare jungiană), el şi-a găsit propria cale către o nouă perspectivă. Ulterior, el a contribuit la integrarea acestei abordări, pe atunci radicale, în practica obişnuită a psihoterapiei.

Captivat de acest punct de vedere radical şi curios să aflu mai multe, am descoperit o comoară ascunsă în secţiunea de benzi audio a bibliotecii universităţii mele, şi am petrecut ore întregi ascultând o înregistrare cu Watzlawick despre comunicarea umană (An Anthology of Human Communication: Text and Tape). În ea, el povestea o istorioară fermecătoare despre cum, odată, s-a prezentat la un cabinet psihiatric. Voia să discute rolul pe care comunicarea îl juca în evoluţia schizofreniei cu respectivul psihiatru, care se specializase în tratarea acestei maladii. Însă datorită accentului austriac al lui Watzlawick şi faptului că numele său nu se găsea în agenda cu programări, s-a produs pur şi simplu o neînţelegere, foarte grăitoare cu privire la rolul comunicării în dezvoltarea diverselor probleme.

Fragment din Prefața cărții:

Comunicarea umanaCând Paul s-a prezentat destul de formal secretarei, el a spus pur şi simplu „Sunt Watzlawick” („I am Watzlawick„). Ea a bănuit că e un nou pacient psihiatric, ce a greşit ora la care a fost programat, şi i-a înţeles introducerea sub o formă alterată, dar apropiată ca pronunţie în engleză: „Nu sunt slav” („I am not Slavic„). Aceasta i-a replicat: „Nu am spus niciodată că aţi fi”. Atunci, uşor nedumerit şi iritat, el a insistat: „Dar chiar eu sunt!”. Câteva schimburi de replici ulterioare au adâncit neînţelegerea, până în punctul în care au început să ţipe unul la altul. În acest moment, auzind din birou discuţia nervoasă, psihiatrul a scos capul prin uşa întredeschisă. „Ce naiba se întâmplă aici? Paul, de ce urli la secretara mea şi tu de ce urli la domnul Watzlawick?”, îşi întrebă el secretara. Neînţelegerea s-a risipit de îndată, iar Watzlawick a folosit anecdota pentru a ilustra importanţa contextului, interacţiunii şi comunicării umane în dezvoltarea diverselor probleme.

Comunicarea umană a declanşat o revoluţie în domeniul psihoterapiei. Anterior, majoritatea abordărilor terapeutice s-au concentrat asupra individului (monadic, aşa cum îi spune cartea). Abordarea pe care volumul o aduce a fost una extrem de radicală la vremea sa, în anii 60, însă acum nu mai e, deoarece mesajul său, că simptomele şi comportamentul nu pot fi înţelese în domeniul sănătăţii mentale fără a lua în considerare contextul, interacţiunea şi comunicarea, a fost absorbit între timp de către majoritate.

Lucrarea de faţă, alături de Strategic Psychotherapy a lui Haley, publicată şi ea în anii 1960, a dat semnalul trecerii de o la înţelegere individuală a problemelor şi soluţiilor din cadrul terapiei, la una interpersonală (va trebui să remarcăm aici glisarea lingvistică de la „simptom“ la „problemă“, ce indică îndepărtarea de cadrul psihodinamic şi patologic). Curentul ecologist tocmai se năştea când a apărut Comunicarea umană, însă înţelegerea că suntem cu toţii încastraţi în contexte nu era deloc evidentă pentru mulţi.

 

Fragment din Prefaţa lui de Bill O’Hanlon

la ediţia din 2011 a cărții Comunicarea umană

 

Din jurnalul secret al soției…


Am deschis cele două uşi simple, din lemn de cireş. Un miros de balsam de rufe mi‑a invadat nările. Hainele Alinei erau împachetate şi rostuite unele peste altele, în teancuri perfecte.

Nu mi‑a fost deloc uşor să umblu fără să las urme. Pe un raft din partea de jos a dulapului, între nişte pulovere, am găsit o agendă cu coperte albastre, un jurnal. M‑am aşezat pe pat şi‑am început să citesc. Eram furios, dar mai ales curios.

Nu mai aveam însă timp pentru lectură. Alina trebuia să sosească. Rândurile scrise mărunt, cu cerneală albastră, se înfăşurau ca nişte şerpişori pe globii mei oculari, orbindu‑mă. Mi‑am muşcat buza de jos până la sânge.

Am decis să păstrez agenda.

Portbagaj(…)

A doua zi am luat agenda la editură. În momentele libere citeam din ea cu o pasiune ciudată, de parcă aş fi avut în faţă cel mai interesant manuscris pe care îl primisem vreodată. Mi se părea fascinant că o asemenea poveste avea legătură cu mine.

Fragment din:

Totul căpăta în mintea mea mari virtuţi psihologice, iar acceptarea secretelor intime mi se părea o dovadă de superioritate. Surprinzătoare asociaţii ale subconştientului răbufneau în prim‑planul conştiinţei şi‑mi dădeam seama că, înainte de a se întâmpla, multe lucruri par imposibile. Faptul că puteam ridica la nivel intelectual încurcata existenţă a triunghiului format din Alina, Ramona şi mine îmi oferea satisfacţia de a fi depăşit felul rudimentar în care mă raportasem până atunci la sexualitate. Devenisem un depravat sofisticat, iar asta‑mi plăcea.

Fragmente tot mai dure mă izbeau de pe fiecare pagină nouă. Undeva, Alina spunea:

„În seara asta m‑am culcat din nou cu Paul. Mi‑e atât de greu să suport şi să mă prefac. Uneori abia îmi reprim furia. De vreo două ori mi‑am înfipt unghiile în spatele lui. Mai mult ca sigur a înţeles greşit gestul meu“.

Avea dreptate. Crezusem că îşi pierduse minţile de plăcere. Îmi amintesc ce mândru am fost privind‑o cum tremură şi simţindu‑i ghearele înfipte în spatele meu. Să o văd umanizându‑se, să o văd învinsă, asta mi s‑a părut foarte excitant. Cât de rău înţelesesem totul!… Reuşisem să o fac pe Alina să‑şi piardă minţile, dar în cu totul alt sens. Şi în privinţa legăturii pe care soţia mea o avea cu Ramona, prietena ei ţigancă, lucrurile stăteau, era limpede, altfel decât îmi imaginasem mereu:

„Ramona a cedat din nou. Mă iubeşte ca nimeni altcineva. I‑am tras o palmă şi mi‑a părut tare rău!… Am îmbrăţişat‑o şi am sărutat‑o uşor pe buze, aşa cum am convenit că putem face. Ea şi‑a lipit capul de pieptul meu şi o vreme am stat astfel, apoi mi‑a spus: Iartămă! Nu mai pot!…. Avea un ton sfâşietor“.

   


TripatUn studiu controlat a analizat în profunzime funcţia cognitivă a două grupuri distincte de utilizatori de marijuana și a unui grup de control format din nonutilizatori.

Oamenii din primul grup aveau în jur de 45 de ani și fumaseră foarte mult (aproximativ cinci jointuri pe zi) pentru o perioadă medie de 34 de ani. Oamenii din al doilea grup erau mai tineri (în medie 28 de ani) și fumaseră aproximativ patru jointuri pe zi timp de opt ani. Performanţa acestor grupuri a fost comparată cu subiecţii de vârste comparabile din grupul de control, care nu erau utilizatori de marijuana. Grupul mai în vârstă al utilizatorilor cronici a avut rezultate mai slabe decât celelalte grupuri la testele de învăţare verbală și memorie, precum și la un test de atenţie distributivă.

Există câteva aspecte importante cu privire la acest studiu. În primul rând, acesta indică faptul că, după mulţi ani de utilizare excesivă a marijuanei, există unele deficite cognitive care par a fi permanente. Dar persoanele care au fumat foarte mult vreme de opt ani nu au avut niciun deficit. Utilizatorii din cele două grupuri au fost diferiţi sub un alt aspect, și anume vârsta la care au început să consume marijuana. Persoanele din grupul mai în vârstă au început să consume marijuana de la aproximativ doisprezece ani, în timp ce grupul utilizatorilor mai tineri a început la aproximativ douăzeci de ani.

Consumul de droguri la o vârstă atât de fragedă ar putea avea o legătură cu deficitele cu care s‑au confruntat la vârsta adultă. Aceste descoperiri sugerează oare că expunerile repetate la THC în timpul adolescenţei ar putea cauza leziuni sau deficite care nu s‑ar produce la vârsta adultă pentru aceleași niveluri de expunere? Pentru moment, cel mai bun răspuns este că nu știm, dar există unele studii asupra cărora merită să reflectăm…

 Citiți mai mult în cartea

Tripat.

Ce trebuie să ştii despre droguri:

de la alcool la ecstasy

   


Am în mine o răutate palpabilă, ca un organ. Spintecă-mi burta și s-ar putea să alunece afară, cărnoasă și întunecată, să cadă pe dușumea și s-o calci în picioare.

E sângele familiei Day. Ceva nu-i cum trebuie cu el. N-am fost niciodată o fetiță cuminte, iar după crime treaba s-a stricat și mai mult. Libby, Micuța Orfelină, a crescut posacă și molatecă, dată în grijă de la o rudă la alta — rude mai de departe, veri de-al doilea, surori ale bunicilor și prieteni de-ai prietenilor — înțepenită prin tot soiul de rulote sau ferme împuțite din lungul și latul Kansasului. Eu, ducându-mă la școală cu hainele purtate ale surorilor mele moarte. Cămăși cu subsuori gălbejite. Nădragi cu tururile lăsate, largi de te lua râsul, atârnați pe mine cu o curea răpănoasă, strânsă până la ultima gaură. În pozele cu clasa părul mi-era mereu în dezordine — bentițe alandala, rătăcite printre șuvițele de păr ca niște obiecte aruncate de vânt în hățișuri — și aveam mereu pungi umflate sub ochi, pungi de bețivancă. Poate și niște buze lăsate în jos, ciudoase, pe unde-ar fi trebuit să fie zâmbetul. Poate.

Fragment din:

Locuri intunecateN-am fost un copil adorabil și, când m-am făcut mare, m-am transformat într-un adult absolut nesuferit. Dacă ai face un desen cu sufletul meu, ar ieși o mâzgă­leală cu colți.

Era un martie nasol, plin de udeală, și atârnam în pat gândindu-mă să mă omor, un obicei drag mie. Reverie de după-amiază: o pușcă de vânătoare, gura mea, un pocnet și capul zvâcnindu-mi o dată, de două ori, sânge pe pereți. Trosc, pleosc. „Voia să fie îngropată ori incinerată?“ avea să întrebe lumea. „Pe cine să chemăm la înmormântare?“ Și n-avea să știe nimeni. Oamenii, care-or fi fost, urmau să se uite la pantofii sau la umerii altora până se lăsa tăcerea, după care cineva avea să scoată la iveală un vas cu cafea, în grabă și cu suficientă zdrăngăneală. Cafeaua se potrivește de minune cu morțile subite.

Am scos un picior de sub așternuturi, dar nu mă puteam hotărî să-l pun pe podea. Sunt în depresie, presupun. Am tot fost deprimată, presupun, de vreo douăzeci și patru de ani. Simt pe undeva, pe dinăuntru, o versiune mai bună a mea — ascunsă pe după ficat sau lipită pe splina trupului meu pricăjit, ca de copil — o Libby care-mi spune să mă ridic odată din pat, să fac ceva, să mă maturizez, să merg mai departe. Însă, de obicei, răutatea învinge. Fratele meu mi-a măcelărit familia când aveam șapte ani. Mami, două surori, duse într-o clipită: poc-poc, țac-țac, hâc-hâc. După asta n-a mai trebuit să fac mare lucru, nu se aștepta nimeni la nimic.

  


Faptul de a observa atent atitudinile zilnice care ni se par înţelepte este un bun izvor de învăţătură.

Iată o astfel de lecţie de înţelepciune: acum câţiva ani, am fost solicitat de o agenţie de comunicare medicală să redactez de urgenţă o lucrare voluminoasă despre maladiile depresive. Era într‑o joi și trebuia să le‑o predau luni: asta însemna să petrec un întreg sfârșit de săptămână lucrând zi și noapte. Bineînţeles, date fiind urgenţa și volumul muncii, era foarte bine plătită. După o mulţime de ezitări, m‑am hotărât să spun nu: sfârșitul de săptămână era deja foarte încărcat de evenimente familiale și, în același timp, mi se părea dureros (pentru apropiaţii mei și pentru mine) și complicat să anulez totul.

SeninatateaAtunci i‑am propus lucrarea unui prieten de la Centrul spitalicesc Sainte‑Anne, spunându‑i că oferta financiară este interesantă. M‑a ascultat politicos, apoi, de îndată ce a luat cunoștinţă de termenul foarte scurt, nu a ezitat nicio clipă: răspunsul a fost nu. Și chiar a adăugat cu un zâmbet: „Eu aș fi mai curând gata să plătesc această sumă numai să nu fac această treabă în asemenea condiţii!“

Fragment din:

Până la urmă, am putut găsi printre confraţii noștri un tânăr celibatar care avea timp și energie și care nu pedepsea pe nimeni stricându‑și sfârșitul de săptămână cu două nopţi albe îmbibate de cafeină. Dar înţelepciunea primului meu confrate m‑a făcut să reflectez multă vreme după aceea: fără să ezite, el preferase pentru sfârșitul de săptămână să se îmbogăţească de pe urma fericirii, nu a banilor.

 


De la Margaret Thatcher la Mahatma Gandhi, cartea ,,Minti conducatoare. Istorii de viata ale liderilor mondiali„, aparuta recent la Editura Trei, dezvaluie povestile de viata si filosofiile abordate de opt conducatori foarte populari, care au reusit sa se impuna ca lideri internationali prin strategii diferite de la un caz la altul.

Volumul ,,Minti conducatoare„, scris de Howard Gardner, profesor de psihologie la Universitatea Harvard, prezinta modalitatile prin care un individ ajunge sa fie lider, relatand povestile de viata ale mai multor conducatori ai secolului XX, provenind din domenii diferite – politica, religie, stiinta etc. Cartea vorbeste despre: Margaret Thatcher, Martin Kuther King Jr., Jean Monnet, Mahatma Gandhi, Margaret Mead, J. Robert Oppenheimer, George C. Marshall si Papa Ioan al XXIII-lea. Ca o concluzie comuna tuturor acestor studii de caz, sunt evidentiate sase trasaturi constante ale liderilor:

  • Minti conducatoarepovestea,
  • auditoriul,
  • organizatia,
  • intruparea povestii,
  • leadershipul direct si indirect,
  • competenta experta.

Autorul volumului, Howard Gardner, detine titlul de Profesor John H. si Elisabeth A. Hobbs, predand cursuri de Cognitie si Educatie la Harvard Graduate School of Education. Este, de asemenea, profesor de psihologie la Universitatea Harvard si director al Harvard Project Zero. In 1981 a beneficiat de o bursa a Fundatiei MacArthur, iar in 2011 a primit premiul Printului de Austria pentru Stiinte Sociale. A scris peste 20 de carti, printre care si revolutionara ,,Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences”.

Și un exemplu de portret al lui Margart Thatcher:

”In termeni generali, Thatcher confirma tiparul liderilor viitori care se vad inca de timpuriu drept mana sortii si care manifesta o capacitate de a-i contesta pe cei aflati in pozitii de autoritate. Se cuvine sa remarcam totusi ca, fiind femeie intr-o lume a barbatilor, Thatcher trebuia sa faca o echilibristica delicata intre provocare si subminare distructiva. Ea nu si-a revelat decat treptat personalitatea ambitios-competitiva in fata celorlalti – si, poate, chiar fata de ea insasi”, spune autorul referitor la cea care a fost supranumita Doamna de Fier.

 

Pentru cei care o sustineau, Margaret Thatcher cineva care vorbeste pe sleau si gandeste limpede si departe in viitor, cineva care intruchipeaza virtutea pragmatismului autonom, a omului care sta pe picioarele lui. Tot despre Margaret Thatcher, scriitorul Julian Barnes afirma: ,,In ochii celui cu vederi liberale, ai snobului, ai metropolitanului si ai cosmopolitului, ea avea o mentalitate ingust-limitata, de mic pravalias… Dar pentru cei care o sustineau, era cineva care vorbeste pe sleau si gandeste limpede si departe in viitor, cineva care intruchipeaza virtutea pragmatismului autonom, a omului care sta pe picioarele lui, a patriotului care a vazut ca traiam de mult prea multa vreme pe datorie, din timp imprumutat si bani imprumutati”.

Ca o concluzie cu privire la stilul de conducere al lui Margaret Thatcher, cetatenii sunt dispusi sa-si sacrifice drepturile si prioritatile personale, cel putin temporar, pentru a avea siguranta unui dram de stabilitate si a absentei haosului economic. Thatcher a avut putinta sa profite de o asemenea atmosfera de criza, pentru o vreme, dar aceasta s-a disipat in final, iar eficacitatea Doamnei de Fier a luat sfarsit. Generatiile care urmeaza vor fi insa mai in masura sa-si judece la justa lor valoare contributia ca lider national si lider mondial.

Citește întreaga prezentare a cărții în ziarul Adevărul.

  


— Ei, asta-i absolut uluitor.

Håkon Sand si Hanne Wilhelmsen erau de acord, in definitiv. Era cu adevarat ciudat.

Ploaia era marunta si deasa. Binevenita, dupa cu totul anormala arsita tropicala din ultimele cateva saptamani. Garajul era de tip deschis, un etaj sprijinindu-se pe celalalt pe piloni, cu spatiu de cativa metri intre ele. Nici un perete nu tinea capriciile vremii la distanta de cele cateva masini parasite in cladirea trista. Cu toate acestea, nu parea ca vreo parte din sange sa se fi spalat.

— Altceva nimic? Nicio arma, ceva? Nicio fata data disparuta?

Cel care vorbise era procurorul criminalist. Håkon purta un trening de jogging si o jacheta Helly Hansen si casca, in pofida scenei violente din jurul lui. Sangele fusese improscat intr-un colt de la primul etaj al parcarii. Stia, din experiente mai triste, ca sangele avea o pornire urata de a se raspandi pe-o suprafata larga, dar ceea ce vedea aici era rezultatul mai multor litri.

Fericiti cei insetati— E bine ca m-ai sunat, zise el, inabusindu-si un cascat si aruncand discret o privire la ceasul sau elvetian Swatch. Era cinci si jumatate dimineata, duminica. O masina plina cu studenti petrecareti trecu in viteza pe langa ei, lasand in urma exploziile asurzitoare ale unui concert de claxoane. Apoi se asternu din nou linistea, ca intotdeauna dupa ce toate pasarile noptii s-au dus acasa sa se culce, cu un sentiment de siguranta la gandul ca nimeni nu era obligat sa se trezeasca devreme.

Fragment din:

— Da, trebuia sa vezi asta. Din fericire, era de serviciu o buna amica de-a mea, care si-a amintit ca eu ma ocupasem de prima dintre aceste…

Hanne Wilhelmsen nu prea stia cum sa numeasca aceste cazuri absurde.

— … aceste masacre de sambata noaptea, incheie ea, dupa o scurta pauza. Am ajuns aici acum o jumatate de ora.

Cei doi legisti erau in plina desfasurare, luand mostre si facand fotografii. Lucrau rapid si cu mare precizie si niciunul nu scotea vreo vorba, absorbiti de treburile lor. Hanne si Håkon ramasera, de asemenea, tacuti pentru o considerabila bucata de vreme. In departare, masina plina de studenti intalnise alti prieteni si zbieretul claxonului lor sfasie inca o data linistea.

— Aia trebuie sa insemne ceva. Uita-te acolo! Håkon Sand incerca sa urmareasca, in linie dreapta, directia din varful degetului ei spre perete. Lumina era slaba, dar vazu numerele clar conturate, odata ce-i cazura ochii asupra lor.

— Noua-doi-sase-patru-sapte-opt-trei-cinci, citi el cu voce tare. Iti spune ceva?

— Absolut nimic. In afara de faptul ca e acelasi numar de cifre ca si data trecuta si ca primele doua sunt aceleasi.

— N-ar putea fi un numar de telefon?

— Prefixul ala nu exista. M-am gandit si la asta, bineinteles.

— Numarul de Asigurare Nationala?

Ea nu-i raspunse.

— Fireste ca nu, respinse el insusi ideea. Nu exista o luna a nouazecea…

— De altfel, sunt fie cu doua cifre in plus, fie cu trei in minus.

— Dar, in strainatate, data nasterii se scrie invers, isi aduse aminte Håkon Sand, cu entuziasm. Se incepe cu anul!

— Da, asa e. Atunci, avem un ucigas care s-a nascut in a saptezeci si opta zi a celei de-a saizeci si patra luni, in 1992.

  


Când se trezi, era şapte şi-un pic. Gabriel dormea în continuare netulburat. Ba chiar sforăia şi, se pare, dormiseră amândoi neîntorşi. Nu mai avusese niciodată parte de un somn aşa liniştit, cu o singură excepţie.

Nu voia să se mişte. Nu voia să se îndepărteze de el, nici măcar cât o adiere. Îşi dorea să rămână întinsă pe veci în braţele lui şi să se poarte de parcă n-ar fi fost despărţiţi niciodată.

„M-a recunoscut. Mă iubeşte. În sfârşit.“

Infernul lui GabrielAşadar, în dimineaţa aceasta, pentru prima dată în viaţa ei, Julia se simţea iubită. Zâmbi larg. Îşi lipi buzele de gâtul lui Gabriel şi-şi frecă nasul de obrazul lui neras. El gemu încetişor şi o strânse mai tare, dar, după respiraţia lui adâncă, ritmică, se vedea că dormea în continuare adânc.

Julia avusese îndeajuns de-a face cu beţivi pentru a şti că la trezire Gabriel avea să fie mahmur şi irascibil. Aşa că nu se grăbea să-l trezească. Mulţumi Cerului în sinea ei că, noaptea trecută cel puţin, Gabriel fusese un beţivan inofensiv, pus pe flirt. Unui astfel de beţiv îi putea face faţă. Celălalt tip o speria.

Fragment din:

Zăbovi cam o oră în pat, inspirându-i mirosul, simţindu-i căldura, savurând apropierea dintre ei şi plimbându-şi sfios mâinile de-a lungul bustului lui. În afara serii pe care o petrecuse cu el în pădure, aceste momente erau cele mai fericite din viaţa ei. Dar, într-un final, trebui să se scoale.

Se desprinse uşurel de sub braţul lui şi se îndreptă spre baie, închizând uşa după ea. (…)

„Cum rămâne cu faptul că mi-e profesor? Şi dacă e alcoolic?“

Dacă ai fi întrebat-o, cu vreo două săptămâni în urmă, când vizita apartamentul împreună cu Rachel, dacă se gândise vreodată c-avea să stea în fotoliul lui preferat într-o dimineaţă de duminică, răspunsul ar fi fost „nu”. Nu-şi imaginase că aşa ceva ar fi posibil, chiar şi cu ajutorul lui Grace din ceruri. Dar acum, că se afla aici, era în culmea fericirii.

Optă pentru o dimineaţă cu program de voie, cu suc de porto­cale şi suplimentul de duminică, şi decise că fericirea ei merita sărbă­torită cu nişte muzică cubaneză; mai exact, cu un strop de Buena Vista Social Club. În timp ce asculta Pueblo Nuevo pe iPod, studie rubrica de artă din ziarul lui Gabriel. Royal Ontario Museum urma să găzduiască o expoziţie temporară de artă florentină, exponate din colecţia permanentă de la Galeria Uffizi. Poate că Gabriel o să vrea să meargă împreună. Să iasă împreună la muzeu.

Da, rataseră balul de absolvire şi toate petrecerile firoscoase de la Saint Joseph. Dar Julia era sigură că va avea ocazia să recupereze înzecit cu Gabriel tot timpul şi toate ocaziile pierdute. Fericită, sări în picioare chiar când trompetistul pe care-l asculta în căşti începu să cânte câteva acorduri din Stormy Weather, un contrapunct la melodia cubaneză. Julia cânta tare, mult prea tare, dansând cu sucul de portocale în mână, îmbrăcată în chiloţii de fiţe ai lui Gabriel, fără să-l observe pe bărbatul pe jumătate dezbrăcat care se apropia cu paşi mari de ea.

— Ce mama naibii faci?

Aaaaaaaaaa!!!

Julia sări de trei coţi în sus la auzul vocii lui aspre, furioase. Îşi scoase repede căştile din urechi şi se întoarse. Şi fu doborâtă de ceea ce văzu pe chipul lui.

— Ţi-am pus o întrebare! se răţoi Gabriel la ea, cu ochii întu­necaţi de furie. Ce dracu’ faci îmbrăcată în chiloţii mei, ţopăind în camera mea de zi?

 


Terapia prin CioranO lectură din Emil Cioran provoacă mereu în cititor stări ambivalente, contradictorii. Nu înţelegem de ce un autor considerat în mod unanim (şi superficial) un pesimist şi un nihilist radical poate insufla o euforie şi o exuberanţă care au asupra spiritului efectul unui balsam tonifiant.

În ultima sa carte, recent apărută la Editura Trei (Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative), Horia Pătraşcu ne furnizează atît o reconstruire a parcursului proiectului de doctorat al lui Cioran, cît şi o explicaţie revelatoare a acestei aparente contradicţii (în general lichidată prin eticheta lapidară a efectului Cioran), instruindu-ne în mod magistral asupra izvoarelor fascinaţiei textelor cioraniene. Meritul autorului, printre altele, este acela de a demola adînc înrădăcinatele prejudecăţi interpretative cu care cititorii lui Emil Cioran au fost obişnuiţi pînă acum, şi anume acelea ce ne livrează un Cioran certat cu filozofia (nu doar cu viaţa!), un Cioran gînditor antisistematic şi paradoxal.

Horia Pătraşcu spulberă definitiv acest clişeu:

„Ideea că imediat după terminarea facultăţii Cioran a fugit, în urma multor nopţi de nesomn, din gospodăria ordonată a filozofiei în pădurile literaturii, misticii şi poeziei, unde s-a sălbăticit se dovedeşte a fi doar un mit“ (p. 50).

Aflăm aşadar că Emil Cioran, din contră, a elaborat un sistem de gîndire coerent, o noologie, o psihologie a sentimentelor spirituale, metafizice ale omului, că a catalogat cu cea mai mare subtilitate analitică aceste sentimente, menţinîndu-se, de-a lungul anilor şi al operelor sale, cît se poate de fidel propriilor categorii interpretative. Autorul ne aminteşte şi de marea înrîurire pe care Henri Bergson a exercitat-o în plăsmuirea gîndirii cioraniene, un alt fapt trecut cu vederea în mod inexplicabil de către majoritatea exegeţilor.

Meritul acestei cărţi este, însă, acela de a constitui un instrument cît se poate de real şi de practic în vederea exercitării unei terapii spirituale prin aşa-zisa gîndire negativă. În epoca actuală a hipertrofiei gîndirii pozitive şi a proliferării tiranice a tot felul de manuale de dezvoltare personală (self-help), autoeducare şi motivare, nu ne mai este îngăduit să ignorăm prezenţa constantă şi paradoxală a unui fenomen ce capătă proporţii din ce în ce mai îngrijorătoare şi care cuprinde toate păturile sociale: este vorba de fenomenul depresiei. Horia Pătraşcu nu eludează acest paradox, din contră, el ne propune atît o analiză lucidă a acestei realităţi descumpănitoare, cît şi o soluţie viabilă, de-a dreptul revoluţionară: terapia prin Cioran.

Citiți întreaga recenzie în Observatorul cultural

    

%d blogeri au apreciat asta: