TOP 15: titluri noi și incitante la Gaudeamus 2014

400 de titluri ale editurilor Trei, Pandora M şi Lifestyle Publishing vă așteaptă cu reduceri de până la 50% la Târgul Gaudeamus ”Carte de Învățătură” din București (19-23 noiembrie).

Ne găsiţi la Romexpo în Pavilionul Central la nivel 0.00, standul 16.

Vă propun mai jos 15 noutăți diverse: de la psihanaliză la SF-ul baroc, de la literatura de copii și adolescenți la romane istorice plasate în Libia secolului 19 sau în Rusia lui Stalin. Catalogul cu toate noutățile poate fi descărcat de aici.

***

15. Dorința iepurașului. Cuplul format din scriitorul Paul Stewart și ilustratorul Chris Riddell sunt creatorii unei alte simpatice perechi formate din Arici și Iepuraș. Editura Trei vine la târg cu patru cărțulii din această serie dedicată celor mici.

14. Formarea inovatorilor. Cartea lui Tony Wagner, profesor de pedagogie la Harvard, reface traseul formativ al unor străluciți inovatori ai zilelor noastre, de la inginerul care a contribuit decisiv la crearea primului iPhone la activiști sociali care născocesc, pentru africani, ”biciclete” ieftine folosite la depănușat.

13. Jocul Final: Convocarea. Primul volum din trilogia Endgame (de James Fray și Nils Johnson-Shelton) a devenit un fenomen mondial: nu e doar un palpitant roman SF, ci și un joc detectivistic online cu o miză de jumătate de milion de dolari (cât se poate de adevărați), precum și un viitor film, pentru care 20th Century Fox a achiziționat deja drepturile de autor.

12. Orașe de hârtie. John Green e și el un fenomen mondial, printre adolescenți cel puțin. Autorul bestsellerului Sub aceeași stea închipuie o poveste cu limbaj spumos și citate din Walt Whitman, în care o mână de liceeni au de rezolvat o enigmă: unde a dispărut Margo, care-i apăruse ultima oară lui Quentin îmbrăcată în costum de ninja?

11. Secțiune într-un oraș bolnav. Îndrăznețul autor de SF Serge Brussolo, iubit de fandomul autohton, e publicat acum cu o serie crudă și barocă de povestiri, în care corpul devine subiect al mutilărilor științifice, iar orașele sunt virusate de calculatoare.

   

10. Terapia prin jocul cu nisip. Sandplay a devnit o tehnică tot mai folosită, atât pentru terapie, cât și pentru diagnosticare. Analista jungiană Ruth Ammann prezintă virtuțile modelării în nisip, prin istorii de caz, fotografii și ponturi pentru psihologi.

9. Belzhar. Povestea memorabilă a lui Meg Wolitzer e mai mult decât un roman pentru adolescenți. ”Dacă ați avut o dezamăgire în amor, dacă nu reușiți să vă găsiți locul în lumea asta dementă, dacă nimeni și nimic nu vă convinge că viața asta, cu bunele și relele ei, nu merită trăită, dați o șansă acestei cărți”, recomandă pe site-ul BookMag Virginia Costeschi, coordonator editorial la Trei.

8. În căutarea sinelui. În filosofie, a fost ghidat de Constantin Noica. În psihanaliză a intrat sub călăuzirea psihologului Eugen Papdima. Aflați povestea dublei formări a profesorului și editorului Vasile Dem. Zamfirescu, așa cum s-a întâmplat ea în anii cenușii ai ceaușismului. Nu degeaba subtitlul cărții (ajunsă la a treia ediție, considerabil adăugită) este: De la filosofie la psihanaliză în comunism.

7. Viermele de mătase. Pe detectivul Cormoran Strike al lui J.K. Rowling (care semnează sub pseudonimul Robert Galbraith) îl știți deja din primul volum al seriei, Chemarea cucului. Dacă atunci, intriga polițistă se petrecea în lumea modei, de data asta vă așteaptă ”o poveste depre ranchiună și crimă într-o lume literară toxică” (Sunday Times).

6. Tatăl. Cartea analistului jungian Luigi Zoja pleacă de la funcția paternă așa cum era îndeplinită în antichitate, pentru a ajunge în zilele noastre când paternitatea pare să fi intrat în criză, iar autoritatea tatălui e în declin. „Un tată va fi un tată nesigur dacă, deși îi aparține, nu știe nimic despre poporul taților”, avertiezează autorul.

     

5. Povestea lui Hanna Yakub. Selectul imprint Pandora M vă așteaptă cu o poveste plasată în plină război civil între druzi și creștinii maroniți din Libia. Rabee Jaber, jurnalist și fizician libian, a primit pentru această carte distincția Booker International Prize pentru literatură arabă din 2012.

4. Imagini mișcătoare. Lumea interioară și conflictele emoționale ale personajelor de pe marele ecran sunt scrutate în această carte semnată de psihanalistul Andrea Sabbadini, directorul European Psychoanalytic Film Festival. Pe 22 noiembrie, autorul va lansa cartea la Cinema Studio, în cadrul celei de-a treia ediții a Festivalului Internațional de Psihanaliză și Film organizat de criticul de film Irina-Margareta Nistor.

3. Într-o noapte de iarnă. După captivanta biografie a Ierusalimului, istoricul Simon Sebag Montefiore e tradus acum cu o poveste tragică despre Membrii Clubului Romanticilor Fatali, luați la întrebări de poliția secretă stalinistă. Ascultați, zic eu, de sfatul revistei Marie Claire: „Ghemuiește-te în fața șemineului cu un pahar de vin roșu și cu această poveste captivantă, în care ficțiunea și faptele istorice se împletesc magistral”.

2. Inevitabila noastră umbră. Boala mentală este parte din viața noastră (cine n-are cel puțin o rudă care să fi suferit o tulburare psihică?), iar profesorul de la Oxford Tom Burns aduce un pic de lumină în această zonă umbroasă, povestind cum se pune un diagnostic psihiatric, cum a renunțat Occidentul la aziluri, unde greșește discursul antipsihiatric și care sunt limitele farmacologiei.

1. Nimeni. Cu premiul Femina pe 2009 și cu renumele de profesoară de filosofie la Sorbona, Gwenaëlle Aubry propune un roman în care figura Tatălui (profesor de Drept) maniaco-depresiv hrănește și ”autorizează fantasma scriitoricească”, observă Simona Sora. Venți s-o cunoașteți pe autoare duminică, 23 noiembrie, de la orele 12.00, la lansarea de la standul Grupului Editorial Trei.

  

  

Expediție în Zona X: ”Coboram în măruntaiele unui organism”

Primul lucru pe care l-am observat pe platformă, înainte să ajungem la șirul mai larg de trepte, în formă de spirală, care cobora în adâncuri, înainte să dăm iarăși peste cuvintele scrise pe perete… era că turnul respira.

Turnul respira, iar pereții, când i-am atins, purtau ecoul unei bătăi de inimă… și nu erau făcuți din piatră, ci din țesut viu.

Zidurile acelea erau tot albe, dar un soi de fosforescență alb-argintie crescuse pe ele. Cuvintele păreau să se furișeze și m-am lăsat greoaie la pământ, lângă perete, iar topografa a venit lângă mine, încercând să mă ajute. Cred că, atunci când m-am ridicat într-un târziu, tremuram. Nu știu dacă pot pune în cuvinte enormitatea acelui moment. Turnul era un soi de creatură vie. Coboram în măruntaiele unui organism.

— Care-i baiul? a întrebat topografa, cu vocea înfundată din cauza măștii. Ce s-a întâmplat?

Am apucat-o de mână, am silit-o să-și lipească palma de zid.

— Dă-mi drumul! a zis încercând să se smulgă, dar am ținut-o acolo.

— Simți? am întrebat, neînduplecată. Simți asta?

— Să simt ce? Despre ce vorbești?

Se speriase, normal. I se părea că mă port irațional.

Fragment din:

Dar am insistat totuși:

— O vibrație. Un soi de bătaie.

I-am dat drumul și am făcut un pas înapoi.

Topografa a tras îndelung aer în piept și a rămas cu palma pe perete.

— Nu. Poate. Nu. Nu, nimic.

— Și zidul din ce-i făcut?

— Din piatră, evident.

În bătaia lanternei de la cască, fața ei ascunsă părea golită de substanță, cu ochi mari, înconjurați de întunecime, și masca o făcea să arate ca și cum n-ar fi avut nas sau buze.

Am tras aer în piept. Voiam să-mi dau drumul la gură: că fusesem contaminată, că psihologa ne hipnotiza mult mai mult decât am fi bănuit. Că pereții erau făcuți din țesut viu. Dar n-am zis nimic. În loc de asta „m-am adunat“, cum ar fi zis soțul meu. M-am adunat fiindcă aveam să înaintăm mai mult și topografa nu putea să vadă ce vedeam eu, nu putea să simtă ce simțeam eu. Și nu aveam cum să-i arăt toate astea.

— Las-o baltă, am zis. M-am dezorientat un moment.

— Uite ce, ar trebui să urcăm acum. Te panichezi, a zis topografa.

Ni se spusese că, în Aria X, am fi putut vedea lucruri care nu sunt acolo. Știu că asta credea că mi se întâmplase.

Am ridicat cutia neagră de la centură.

— Nu, nu pâlpâie, suntem bine.

Era o glumă, o glumă amărâtă, dar în fine.

— Ai văzut ceva ce nu era acolo.

N-avea de gând să mă slăbească.

Nu poți să vezi ce văd eu, mi-am zis.

— Poate, am admis, dar nu e și asta important? Nu-i o parte din tot? Pentru rapoarte? Și dacă văd ceva ce nu vezi tu, asta ar putea fi important.

Topografa a chibzuit, un moment, la asta.

— Acum cum te simți?

— Bine, am mințit, nu mai văd nimic.

Mi se părea că inima îmi e ca un animal rămas blocat în piept, care încerca să-și croiască drum afară. Topografa era acum înconjurată de un halou de fosforescență albă, emanând dinspre pereți. Nu dispărea nimic. Nu se ducea nimic de la mine.

— Atunci o să continuăm, a zis topografa. Dar numai dacă-mi promiți să spui dacă mai vezi ceva neobișnuit.

Aproape că m-a pufnit râsul, țin minte asta. Neobișnuit? Ca, de pildă, cuvinte bizare pe pereți? Scrise cu ajutorul unor comunități minuscule de creaturi de origine necunoscută?

— Promit, am spus. Și o să faci la fel pentru mine, corect?

Inversarea perspectivelor, s-o faci să creadă că același lucru i s-ar fi putut întâmpla și ei.

A zis:

— Numai să nu mă atingi, că o să te lovesc.

Am dat din cap a încuviințare. Nu-i plăcea că eram mai puternică fizic decât ea.

  

Fragment din ANIHILARE (Cartea întâi din trilogia „Divizia Sudică“), de Jeff VanderMeer

  

Titanic în hiperspațiu. Și niște ființe șoptitoare

Dar dacă aveţi chef de un Young Adult Romance în care acţiunea e centrată pe tensiunea dintre cele două personaje care acum se iubesc, în secunda următoare se urăsc, şi totuşi se iubesc, atunci Cioburi de stele e alegerea ideală.

Lilac LaRoux şi Tarver Merendsen vin din două lumi diferite. Ea este fiica celui mai bogat om din galaxie, iar el este un erou de război care provine dintr-o familie umilă. Singurul motiv pentru care Tarver e acceptat în societatea înaltă este dorinţa celor bogaţi, frumoşi şi celebri de a arăta că le pasă de eroii lor. Lilac şi Tarver se întâlnesc la bordul navei spaţiale Icarus, iar chimia dintre ei este evidentă. Am apreciat faptul că nu a fost, totuşi, dragoste la prima vedere, cei doi fiind conştienţi de statutul lor.

Lucrurile se schimbă în momentul în care Icarus, din motive necunoscute, iese brusc din hiperspaţiu, ceea ce cauzează distrugerea navei şi moartea tuturor oamenilor aflaţi la bord. Singurii care supravieţuiesc sunt Lilac şi Tarver, care reuşesc să ajungă la o navetă de salvare şi să o desprindă de Icarus înainte de explozie. Se prăbuşesc pe o planetă pustie, cu vegetaţie neobişnuită, care pare să fi trecut prin procesul de terraformare şi ar fi trebuit, după calculele lui Tarver, să fi fost colonizată deja. Şi acesta a fost primul mister care mi-a stârnit curiozitatea şi m-a făcut să dau paginile mai repede.

O să încep cu aspectele care mi-au plăcut la Cioburi de stele. Relaţia dintre Lilac şi Tarver s-a dezvoltat treptat, iar micile lor certuri şi neînţelegeri au avut sens. După ce ajung pe planetă îşi dau seama că singura lor şansă este să găsească rămăşiţele navei şi să spere că vor putea trimite un mesaj către echipele de salvare trimise de tatăl lui Lilac. Au de parcurs un drum lung şi obositor, Lilac nu vrea să renunţe la rochia ei de bal în favoarea unei salopete, şi nici la pantofii scumpi… exasperarea lui Tarver, încăpăţânarea lui Lilac, teama, tensiunea dintre ei, apoi vocile pe care Lilac le aude şi neîncrederea lui Tarver până în momentul în care el însuşi începe să aibă viziuni… Toate aceste elemente m-au făcut să citesc cartea în două zile şi să uit de micile ei neajunsuri.

Partea cu „fiinţele şoptitoare” mi s-a părut cea mai interesantă. Mi-ar fi plăcut ca acţiunea să se concentreze mai mult asupra planetei şi a „locuitorilor” ei invizibili, şi mai puţin asupra romance-ului dintre Lilac şi Tarver.

Citiți întreaga recenzie pe Bookblog.

  

Fără coloană vertebrală, dar cu pantofi asortaţi…

Mă ţin după el mergând poticnit, fiindcă tocurile pantofilor mi se răsucesc în fel şi chip pe terenul denivelat sau mi se afundă în pământ.

De ce femeile nu au o ţinută pentru astfel de ocazii? Să poarte din când în când nişte bocanci la o rochie de seară, chiar că ar fi interesant. Încep să râd, iar el se opreşte numai cât să‑mi arunce o privire peste umăr, după care îmi slobozeşte încheietura mâinii şi mă apucă de braţ.

— Mai avem foarte puţin, domnişoară LaRoux. Te descurci foarte bine.

Nu mă descurc bine deloc. Mă simt ca o păpuşă din cârpe, fără coloană vertebrală, dar cu pantofi asortaţi. Habar n‑am unde ne aflăm sau cât de mult ne‑am îndepărtat de capsulă, iar când o creangă mă loveşte peste faţă, sunt nevoită să închid din nou ochii. Revăd nava: o imagine remanentă neclară. Razele soarelui pătrund aproape orizontal printre copaci, şi dincolo de pleoapele mele, umbrele alternează cu lumini roşii. Oare cât timp am stat pe creasta dealului?

Nava tatălui meu este în ruine. Am văzut‑o prăbuşindu‑se. Câte suflete s‑au prăbuşit odată cu ea? Câţi n‑au reuşit să se lanseze cu capsulele? Simt că mă lasă picioarele. El încearcă să mă susţină, dar mă trage prea tare de braţ şi o parte detaşată din mintea mea îmi spune că mai târziu o să mă doară umărul. Mă smuceşte iar şi de data asta îmi scapă un geamăt. După o secundă pare să accepte că nu poate să mă târască prin pădure dacă nu mă străduiesc puţin.

Îmi dă drumul la braţ şi eu mă prăbuşesc la pământ. Abia am timp să întind mâinile înainte să cad cu faţa în mâzga amestecată cu frunze pe jumătate putrede ce acoperă solul pădurii. Miroase a cafea, a piele şi a gunoi; nu seamănă deloc cu pământul suplu şi omogen din hologrădinile de pe Corint. Nu mai am putere să‑mi păstrez puţină demnitate. Nu mai am putere să‑l fac să creadă că nu voi ceda. Comandantul mă lasă un moment să‑mi trag sufletul. Respir atât de puternic, încât răsuflarea mea spulberă bucăţi de frunze murdare. Când el se apleacă lângă mine, tresar.

— Lilac… Haide! În curând se înnoptează şi trebuie să ajungem la capsulă înainte să se lase întunericul. Hai că poţi! Nu mai este mult.

Regret că nu se mai comportă ca un ticălos. Mă simt dezarmată în faţa compasiunii lui.

— Nu mai pot. Nu mai pot, comandante. Nu mai vreau. Eu n‑ar trebui să fiu aici!

El ridică din sprâncene şi asprimea de pe chipul lui parcă se topeşte. Se uită la mine cu o expresie neobişnuit de duioasă care simt că mă scoate din starea mea de durere şi neputinţă. Apoi totul se năruie.

— Încearcă să rămâi în picioare. Crezi că eşti în stare de atâta lucru, Alteţă?

E mult mai bine aşa.

— Îţi baţi joc de mine? îl reped eu.

— Doar un imbecil şi‑ar bate joc de tine, domnişoară LaRoux.

 

Stația Verzei-Murate

— Varza murată ne face speciali, a explicat Lizzie când a deschis ușa din plastic pentru a‑i arăta lui Themba unitățile hidroponice.

A ridicat de pe nisipul umed o căpățână de varză verde‑pal și a pus‑o cu grijă în palmele făcute căuș ale băiatului.

Și‑a ținut răsuflarea, când Themba a legănat‑o în palmă, sperând: Te rog! Te rog, nu‑mi spune c‑așa ceva aveți și voi acasă.

Themba a trecut un deget cafeniu‑închis în lungul vinișoarelor verzi, apoi i‑a dat drumul cu un suspin de uimire.

— Grozav, a rostit el.

Lizzie și‑a umflat pieptul. Themba absolvise ultimul ei test. La zece ani, băiatul era cu doi ani mai mic, cu cincisprezece centimetri mai scund și cu opt nuanțe de culoare mai întunecat decât Lizzie, iar ea îl cunoscuse de trei zile și nouă ore, un timp record. Asta îl făcea prietenul ei cel mai bun din toate timpurile.

Themba s‑a aplecat prin chepengul de acces ca să ridice altă varză, dar una dintre escortele lui l‑a tras înapoi, prinzându‑l de gulerul caftanului roșu‑auriu. Lizzie a fost sigură că Themba va protesta de data asta, însă el le‑a ignorat ca întotdeauna.

— Voi creșteți astea aici? a întrebat‑o. În spațiu?

— Exact, a încuviințat Lizzie mândră, privind cum escortele inspectau bazinul hidroponic în căutare de capcane. Mam spune că‑n Spirala Vestică există mii de stații de realimentare, dar numai noi avem varză murată autentică, de casă: un borcan la zece indo‑dolari, patru borcane la treizeci. Cunosc căpitani care‑ș i adaugă o escală suplimentară pe hărțile de salturi, doar ca să poată cumpăra kimchi de la noi, da‑da!

— Să‑mi zici și mie cum se face!

Themba a strecurat un deget în borcanul de varză murată — escortele îl testaseră deja — și a lins zeama de pe el.

— Bineînțeles, dacă nu‑i cumva vreun secret de fabricație sau mai știu eu ce.

— E destul de simplu, a răspuns Lizzie — deși s‑a întrebat dacă Mam nu se va supăra totuși că destăinuie rețeta. Îți pot arăta și‑acum, dacă ăștia nu mi s‑ar băga‑n cale.

— Sunt de treabă, să știi. Haideți, băieți, lăsați‑ne niște spațiu. Au trecut trei zile — n‑o să‑mi ia gâtul tocmai acum.

Escortele au ieșit fără chef din bucătăria stației, un colțișor confortabil și suficient de mare pentru ca două persoane să poată decongela prânzuri prefabricate pentru oaspeții zilnici. Lizzie le‑a văzut mușchii flexionându‑se când s‑au așezat pe băncile din aluminiu ale cantinei, fulgerând‑o din priviri prin ferestruica de servire. Escortele îi dădeau fiori; aveau chipuri perfect netede și nu zâmbeau niciodată. Nu semănau deloc cu Themba, a cărui față lătăreață cu nas aplatizat era atât de expresivă, încât trecea de la surâsurile răutăcioase la tristețea pocăită cât ai clipi din ochi. Băiatul purta un veșmânt larg, unduitor, viu colorat, iar părul împletit în codițe spic îi era presărat de mărgele; bodyguarzii lui aveau uniforme scrobite de‑un albăstrui‑metalic.

— Eu n‑am gătit niciodată! a anunțat el, frecându‑și palmele încântat înaintea libertății aceleia neașteptate. Toată mâncarea‑mi este adusă. Așa că, atunci când voi sta cu șefii de stat din Giner, le voi face varză murată. Ei o să mă‑ntrebe: „De unde ai învățat rețeta asta grozavă?“. Și eu o să zic: „Din spațiu“.

— Asta o să‑i impresioneze?

— Glumești? Când o s‑audă că o mâncare reală, crescută natural, provine de la un avanpost? Dintr‑un sistem fără planete locuibile? Când o să termin, toți o să vrea să locuiască în stații spațiale.

— Ești grozav, a zis Lizzie izbucnind în râs. Sper ca nava să nu‑ți mai fie reparată niciodată.

Băiatul s‑a înroșit la față.

— Îmi place‑aici, dar trebuie să mă duc să‑mi iau răsplata.

— Care‑i răsplata?

— O să fiu…

Un bodyguard s‑a sculat atât de rapid, că și‑a izbit genunchiul de mesele din cantină. Themba a privit într‑acolo cu un aer nervos.

— I‑un secret, a șoptit el. Un secret de stat. Dar va fi a‑ntâia.

 

Citiți continuarea povestirii Stația Verzei-Murate

de Ferrett Steinmetz în Antologia Nebula 2013

  

”ADN‑ul altoit și memoria păsărească îmi pulsează prin mușchi și membre”

— Și‑acum, lucrul pe care l‑ați așteptat cu toții…, se aude, apoi un răpăit mititel ca de tobe cuprinde tot parcul. Deși se credea cândva c‑a dispărut cu desăvârșire, cocorul‑dunelor a fost readus la viață doar pentru o singură zi! Cea mai veche pasăre cunoscută omului! Ruda cea mai apropiată a dinozaurilor! Mișcările misterioase ale cocorului‑dunelor e posibil să fi reprezentat modul în care dansau dinozaurii! Vă rugăm să întâmpinați cum se cuvine Păsările Migratoare din Apus!

Aplauzele a cinci mii de oameni îți cam dau fiori pe șira spinării. Theo face un pas înapoi. Ne‑am pictat pielea în cenușiu, cu excepția ochilor, care sunt înnegriți, și a frunților de‑un roșu de‑a dreptul șocant, exact ca ale păsărilor adevărate. Scotty ne conduce, deschizând calea, iar noi îl urmăm, mișcându‑ne cu atenție picioarele pe pământ și‑ntinzându‑ne gâturile în sus, apoi mișcându‑le dintr‑o parte‑ntr‑alta. Trei dintre noi se mișcă la unison vreo câțiva pași, apoi rup rândurile, de parcă orice uniformitate ar fi fost absolut întâmplătoare. Picioarele‑mi sunt inflamate și gâtul înțepenit, dar nu face nimic, un cocor nu are habar de astfel de lucruri. O mie de aparate de fotografiat păcăne și ne urmăresc fiecare mișcare. Cât de mulți oameni au putut înghesui în tribune, cu toții se apleacă în față și se holbează la noi. Un ecran aflat la vreo șase metri deasupra noastră ne proiectează dansul pentru ceilalți. Un copil se pune pe bocit.

Mergem încetișor spre ei, până când suntem centrați fix în fața tribunelor. Theo pășește‑n urma noastră, imitându‑ne, dar nu e încă la curent cu tot ceea ce facem, nu are încă încredere în instinctele dinăuntrul său. O putere crește și tot crește în gâtlejul meu și‑mi înalț capul pentru a slobozi un lung și urât „Augarooo‑a‑a‑a, au!“ Celelalte păsări… ceilalți bărbați se‑ndepărtează legănându‑se de mine. Keith își ridică brațele și astfel aripile lungi se desfac larg urma lui. Țopăie o dată, de două ori în aer. Eu dau iar strigăt.

Scotty imită ca un ecou țipătul meu, iar Hector sare‑n sus și‑și mișcă gâtul dintr‑o parte‑ntr‑alta. Aterizează. O răsuflătoare de abur șuieră în sus din pământ, și noi ne ghemuim jos și ne‑ntindem aripile, mai puțin Theo, care‑i suflat mai departe. Se ghemuiește cât de repede poate.

 

Nu te mai gândi, fii! Lasă‑l să vină la tine, i‑aș spune, dar pasărea dinlăuntrul meu preia controlul asupră‑mi. ADN‑ul altoit și memoria păsărească îmi pulsează prin mușchi și membre.

 

Gâtul mi se mișcă dintr‑o parte‑ntr‑alta, gustând aerul, simțind vântul pe obraz și aerul cald care suflă spre noi dinspre gheizerul ca un stup. Gheizerul Anemone începe să gâlgâie și să se umple cu apă, crescându‑ș i presiunea în același timp în care presiunea crește și‑n mine. Totul e sincopat și aripile mele se mișcă odată cu rotația planetei și a soarelui. Două păsări încep să țopăie în sus și‑n jos, bătând din aripi. Sărind una spre cealaltă, apoi repede‑napoi, punându‑ș i la încercare forța și virilitatea. Mă ghemuiesc la pământ și plutesc apoi în față, cu aripile întinse. Doi sar peste aripile mele. Un altul strigă „Augarooo‑a‑a‑a, garoo‑a‑a‑a, au!“ — o provocare și‑o promisiune. Țipătul trece prin mine și mă‑nalț mândru. Mă ghemuiesc și‑apoi sar în văzduh, cu aripile‑ntinse‑n sus, deasupra mea, în timp ce mă răsucesc spre ceruri și cad înapoi pe pământ într‑o spirală. Bătând agresiv din aripi, mă‑ntorc cu fața spre Theo — mă uit fix în ochii lui și mă reped spre el de două ori, cu trupu‑mi parcă scos din țâțâni la mijloc. Încă nesigur, el îmi imită mișcările. Mă dau înapoi, simțind toată dogoarea mișcărilor lui, chiar dacă puiuțul n‑o poate simți încă.

— Garooo‑a‑a‑a! strigă spre mine, apropiindu‑se și mai mult de pasărea din lăuntrul său. Pășesc într‑o parte și m‑aplec spre el. Keith se alătură cercului nostru și‑ș i întinde aripile, cu chipul său cenușiu și roșu devenit la fel de lipsit de orice expresie ca și‑al unei păsări. La unison, alergăm spre gheizerul Plume și, unul câte unul, sărim peste el. Groapa din pământ bolborosește cu apă clocotită sub noi. O înfruntare, o provocare adresată mamei, iar ea ne lasă să trecem, nemistuiți de dogoare. Ne întoarcem și dansăm, imitându‑ne unii altora mișcările, cu fețele spre mulțimea de americani zdrențuroși care mestecă crenvurști din soia și batoane de iarbă‑de‑mare prăjite. (…)

Oamenii bat din palme și puștii sar în sus și‑n jos pe fragilele bănci de metal. Zâmbesc în sus, spre ei. Puține mai sunt lucrurile pe care oamenii din țara asta le mai așteaptă cu nerăbdare, și mă bucur să fiu unul dintre ele. Tinere cu expresii hămesite ne cercetează din cap până‑n picioare, așa cum fac și vreo câțiva dintre bărbați. Fără de vreun folos — niciunul dintre noi nu poate fi activ sexual în timpul migrației. Asemenea păsărilor, avem alte idei fixe. Cu toate astea, nimănui nu‑i displac privirile admirative.

Ne întoarcem cu spatele și ne îndepărtăm de ei, înapoi către cabanele din bușteni falși unde ne‑au cazat. Theo merge‑n urma mea, hotărând, presupun, că nu‑s chiar atât de nefolositor.

Înveți tot soiul de lucruri despre un om când dansezi cu el.

Fragment din povestirea Modul de trai migrator al dansatorilor, de Katherine Sparrow,

publicată în ANTOLOGIA NEBULA 2013

  

  

Pistolul nupțial

În timp ce vorbeam, am atins ceva din spatele unui sertar. Sperasem să găsesc o armă — ceva mai puternic decât pistolul mecanic —, dar se părea că Vadim se descurcase fără arme. Mi s‑a părut totuşi că era ceva acolo.

 

— Interesant…

— Ce ai găsit?

Am tras afară o casetă metalică negru‑mat, de mărimea unei tabachere. Am deschis‑o şi am văzut înăuntru şase fiole stacojii, cuibărite în locaşuri. Alături se afla un fel de seringă din oţel ornat, cu mânerul ca un pat de pistol, pe care era marcată o cobră în relief, delicat colorată.

Fragment din:

— Nu ştiu. Ai vreo idee?

— Nu tocmai, nu… A examinat cu interes real caseta cu fiole. Îţi pot spune însă un singur lucru. Indiferent ce ar fi, nu pare tocmai legal.

— Mai mult sau mai puţin ce gândeam şi eu.

Când am întins mâna să iau caseta, Quirrenbach m‑a întrebat:

— Ce ţi se pare aşa interesant la ea?

Mi‑am amintit seringa care căzuse din buzunarul călugărului, în grota Ameliei. Nu puteam spune cu certitudine, totuşi substanţa pe care o văzusem în seringa aceea — este adevărat, în lumina slabă din grotă — semăna mult cu cea din ascunzătoarea lui Vadim. Mi‑am amintit de asemenea spusele Ameliei când o întrebasem despre seringă: că era ceva ce călugării n‑ar fi trebuit să aibă în Idlewild. Un soi de narcotic, aşadar… şi poate că era interzis nu numai în căminul Călugărilor‑cerşetori, ci şi în tot sistemul.

— Bănuiesc c‑ar putea să‑mi deschidă nişte uşi.

— Ar putea deschide mai mult decât atât, a replicat Quirrenbach. Ar putea deschide chiar porţile iadului. Mi‑am amintit ceva. Ceva ce‑am auzit sus, în roiul de parcare. Despre nişte substanţe foarte afurisite, care erau la modă. A indicat din bărbie spre şirul de fiole stacojii. Uneia dintre ele îi ziceau Carburantul‑visurilor.

— S‑ar putea să fie asta?

— Nu ştiu, dar este exact genul de marfă pe care m‑aş fi aşteptat s‑o comercializeze dragul nostru amic Vadim.

— De unde ar fi făcut rost de ea?

— Tanner, n‑am zis că sunt un expert. Ştiu doar că are nişte efecte secundare neplăcute şi că autorităţile care mai există în sistem nu încurajează nici pe departe folosirea ei… de fapt, nici posesia ei.

— Trebuie totuşi să aibă unele întrebuinţări.

— Da, însă nu ştiu exact cum se foloseşte. Apropo, dispozitivul acela este un pistol nupţial.

Probabil că nedumerirea mi s‑a citit clar pe faţă.

— Unul dintre obiceiurile locale era ca soţii să facă schimb de materie neurală cultivată pe baza unei mostre de ţesut cerebral. Foloseau obiectul ăsta — pistolul nupţial — pentru a şi‑o implanta reciproc.

— Şi obiceiul nu mai există?

— Cred că a dispărut după epidemie, a răspuns el mâhnit. Dacă stau să mă gândesc, multe obiceiuri au dispărut după aceea.

  

…Vaporizat. Transformat în atomi. A fost împușcat cu o armă imposibilă.

Aishwarya îi conduse, împreună cu RACdroidul, către o colibă. Dispăru înăuntru și reveni îndată cu o mănușă pe mâna dreaptă. Începu să umple la robot, care o urmărea cu acea răbdare inepuizabilă a mașinilor.

— Sigiliul pare în regulă, zise ea. Mașina e cușer. E pe bune. Ohh! Văd că acest RACdroid aparține celebrului Bar-le-duc.

— Îl știi? întrebă Diana.

— Sigur că da! E cel mai vestit dintre polițiștii veterani ai Ulanovilor! A, adică dacă-l cunosc personal? De fapt, ciudat lucru, a fost pe-aici acum câteva zile. Ar trebui să-l întrebi, mai bine, pe tovarășul tău. Bar-le-duc e un vechi amic de-al tău, așa-i, Jack-din-Sticlă? Ai, așadar, droidul lui. Ce mai face Bar?

— A murit, zise Iago.

Zâmbetul se șterse de pe fața bătrânei.

— Serios?

— Da.

— Când?

— Acum două zile. Și, de vreme ce vrei să știi, o să-ți spun. A fost tăiat în două.

— Tăiat în două? repetă Aishwarya.

Când se încrunta, ca acum, sporindu-și numărul de riduri de pe față, ochii îi dispăreau aproape cu totul în fundul capului.

— Vaporizat. Transformat în atomi. A fost împușcat cu o armă imposibilă.

Bătrâna căzu pe gânduri.

— Cum adică, Jack-din-Sticlă, o armă imposibilă?

— Cu un tip anume de proiectil, zise Diana. Doar că proiectulul a dispărut. Într-un fel imposibil.

— Ca, de altfel, și trăgătorul, rosti Iago. Putem spune că circumstanțele morții lui sunt… misterioase. E unul dintre motivele pentru care trebuie să accesăm datele dinăuntrul RACdroidului. A fost acolo. A fost martor.

— Dar… un asasinat? icni Aishwarya.

— Da, asasinat.

— Binecuvântată să fiu, să mă protejeze Saraswati. Și a venit aici! Acum o săptămână! Plutea chiar acolo unde ești tu!

— Ce căuta aici?

— Pe tine te căuta, Jack-din-Sticlă.

”Jack Glass” este un bun exemplu de maturizare a genului SF. – Florin Pîtea 

— I-ai spus unde să mă găsească?

— Nu! Cum să crezi așa ceva? Și de unde să știu? Dar, presupun, te-a găsit până la urmă.

— Dintre toate locurile din Sistem pe care le putea vizita, zise Iago încruntând sprânceana. Dintre toate crâșmele, tocmai aici? Și-apoi… glonț la mine acasă? E cam cusută cu ață albă, trebuie să fii de acord.

— Nu trebuie nimic. Cred că era pe urma ta. Cred că-ți vizita vechii prieteni, zise bătrâna ridicând din umeri.

— Am o groază de prieteni vechi, rosti Iago, și-s cu toții foarte răsfirați.

— Și-acum e mort, zise Aishwarya. Cu adevărat, moartea te urmează oriunde te-ai duce, Jack-din-Sticlă.

— A, dar nu Jack l-a ucis, zise Diana. Era chiar lângă mine când s-a întâmplat. Și RACdroidul la fel: apărem, în fluxul de date, împreună toți trei. Pe amândoi ne-a stropit sângele lui. Cine a tras glonțul fatal ne avea pe toți în cătare. Doar că ea a ales să-l ucidă numai pe Bar-le-duc.

— Ea?

— Sau el, desigur.

— De ce?

— Nu știu. Și nici cine era ea sau el, ori pentru cine lucrau. Am analizat fluxul de date al droidului, normal, ca să căpătăm indicii. Dar asta a încurcat și mai tare lucrurile. Adică datele păreau să fi fost afectate. Dar cum să fie, dacă sigiliile sunt cușer? Ar putea fi un defect de fabricație?

  

”…aveți nevoie de gravitație, fete dragi.”

În aceeași zi, ceva mai târziu, fetele vorbiră cu MAHmele lor. Legătura era recirculată prin relee de vreo sută de ori, în caz că cineva ar fi încercat să se strecoare la sursă (și nimeni nu trebuia să știe unde-s fetele — pericol! peri­col!), așa că semnalul n-avea cine știe ce calitate.

Părinții lor erau însă ușor de recunoscut: braț la braț, plutind prin spațiu într-unul dintre marile lor globuri verzi.

— MAHmelor, dragelor, n-o să ghiciți în veci! izbucni Dia îndată după ce conexiunea fusese securizată.

Însă MAHmele zâmbiră cu zâmbete identice, iar MAHma Yin zise:

— Avem o idee, draga mea — ne-a informat Iago, și am primit comunicat de la poliție, pe canalele oficiale.

— O enigmă polițistă reală! Un servitor mort… ucis, și nimeni nu știe cine-i făptașul!

— Am auzit asta. I-am instruit pe polițiști să îți accepte ajutorul.

Zâmbetele, pe fețe separate, arătau atât de identice încât aduceau cu exercițiile acelea de suprapunere dimen­sională pe care le faci în grădiniță.

— O scot eu la capăt, zise cu mândrie Dia. O să dez­vălui misterul într-o… păi cred că într-o zi, îmi imaginez. Sau o zi jumate, dacă imaginaționez.

— Nu ne-ndoim, spuse Yin. O s-o ajuți, Eva?

Eva părea morocănoasă.

— Dar știți că acum am de terminat doctoratul. Mă apropii de o soluție pentru problema supernovei. O soluție reală! Și, MAHmelor-dragelor, dacă-mi permiteți, există probleme banale și probleme profunde. Când ne-ați conceput ca rezolvatoare de probleme, trebuie să le fi avut în minte pe cele din a doua categorie, nu?

— A, dar care-i una și care-i alta? zise MAHma Yin întorcându-se ca să se uite către MAHma Yang. Stelele care explodează sunt profunde fiindcă-s mari și foarte îndepărtate? Sau tocmai asta le face banale?

Diana se prinse îndată ce sugera.

— O ființă umană e moartă, spuse ea. Importantul și banalul sunt măsuri ce se aplică doar lumii umane. Și în lumea umană tocmai moartea e un lucru profund.

— Vorbești prostii, surioară, zise Eva supărată că MAHmele păreau să-i țină partea Dianei. Nu-ți pasă de ființa aia umană nici cât negru sub unghie, fie moartă sau nu! Te lasă rece persoana în cauză. Păi, cum altfel, dacă nici nu l-ai cunoscut? Nu-i decât un servitor și gata. Doar o problemă de rezolvat, exact ca Supernova Șampanie pentru mine.

— Viața e mai însemnată decât informația, replică Dia cu pioșenie.

— Când ai văzut cadavrul… ai plâns?

Diana îi aruncă o uitătură mohorâtă.

— Nu fi obtuză, replică sfidătoare.

Zâmbetele radioase ale părinților apăreau în redare tridimensională proastă înaintea fetelor.

— Dar e ceva, MAHmelor, spuse Eva. Ceva ce mă nedumerește. Când mă gândesc la câtă osteneală vă dați ca să ne țineți în siguranță…

— Sigur că da, zise MAHma Yang. Nimic nu-i mai de preț ca voi, fetelor. Viitorul Clanului depinde de voi.

Chipul Evei se încordă un pic, dar ea continuă:

— Bine, bine, dar… într-un asemenea caz, nu vă alar­mează puțin că cineva a fost ucis în mod violent la… la câțiva metri de noi, literalmente? N-ar trebui să… nu știu… să ne luați de-aici?

MAHma Yang vorbi pentru întâia oară:

— Să vă luăm? Nu, nu, aveți nevoie de gravitație, fete dragi.

       

”Literatura SF&F începe să înghită mainstreamul”

Ar trebui să încercăm să demolăm zidurile dintre genuri, ori dintre gen și mainstreamul literar, sau asta ar însemna să întoarcem spatele misiunii noastre?

Iată una dintre întrebările prin care debutează Antologia Nebula 2012. Culegere de texte ce variază între fragmente de roman și poezie, cartea se delimitează ca o colecție eclectică de stiluri și scriituri, așa cum îi stă bine oricărei antologii de texte premiate cu una dintre cele mai importante distincții din lumea SF & Fantasy-ului.

De ce este, însă, relevantă întrebarea pe care o adresează James Patrick Kelly, unul dintre editori? Ei bine, primul lucru pe care îl observă cititorul mai puțin obișnuit cu genul va fi numărul mare de texte ce se situează undeva într-un echilibru precar între SF&Fantasy și mainstream. De cele mai multe ori, elementele de fantasy sau science-fiction se limitează la câteva trimiteri mai mult sau mai puțin disparate, care au, în fond, un înțeles bine stabilit în economia narațiunii, însă nu infuzează întreaga scriere de atmosfera genului, ci păstrează, mai degrabă tonul literaturii mainstream. Fie că este o tendință ce bucură sau nemulțumește pe unii, apropierea dintre cele două sfere de literatură, până nu demult considerate a fi universuri separate de bariera valorică, nu poate fi tăgăduită. Literatura SF&F începe să înghită mainstreamul, îl prinde din urmă, așa cum progresul tehnologic a prins din urmă istoria. Astfel, îmbinarea celor două genuri dă naștere unor scriituri din ce în ce mai greu de categorisit.

Antologia nu duce, însă, lipsă de texte puternic marcate de științificitate, precum nuvela lui Geoff Landis, Sultanul norilor, unde relația amoroasă incertă dintre un cuplu de cercetători își găsește făgașul normal în orașele plutitoare de pe Venus. La fel este și VeRe, o poveste despre conceptele de viață, moarte și maternitate. Nici în ce privește poezia, SF-ul nu duce lipsă de reprezentanți, prin numele lui Kendall Evans și al Samanthei Henderson, Azilul astronauților reprezentând un imn dulce-amărui dedicat oamenilor spațiului. (…)

Deși întâlnim în lista câștigătorilor premiilor Nebula din 2012 nume noi, printre scriitorii consacrați, ale căror lucrări au fost publicate în Antologie se numără Connie Willis sau Terry Pratchett.

Citiți întreaga cronică pe Bookblog.ro