S-a înșelat oare Darwin? Pro și Contra

OARECUM, răspunde și nuanțează Deepak Chopra, indian practicant al medicinei ayurvedice.

Evoluţionismul a deschis o cale de evadare din capcana păcatului oferind speranţă pentru progres în toate aspectele vieţii, cu toate că a durat foarte mult pentru ca această implicare omenească să-şi atingă ţinta. La început oamenii şi-au însuşit un alt aspect al teoriei lui Darwin: lupta violentă pentru supravieţuire, din care scapă numai cel mai bine adaptat. Industriaşii de genul masculului alfa puteau să abuzeze de muncitorii lor în temeiul faptului că Natura a intenţionat ca acela mai puternic să îl stăpânească pe cel mai slab. Tiranii au putut să se justifice în acelaşi fel. Însă în zilele noastre este in interesul spiritualităţii să promovăm evoluţia în detrimentul materialismului. Aspectul în care Darwin a greşit a fost acela că a considerat evoluţia un mecanism lipsit de raţiune. Spiritualitatea poate să o reinstituie ca mijloc plin de raţiune, pentru a face viaţa mai bună printr-o conştiinţă superioară. Trezeşte-te şi evoluează.

    Fragmente din:

   

NICIDECUM, răspunde Leonard Mlodinow, profesor de fizică la California Institute of Technology

Răspunsul este un nu categoric. Cu excepţia câtorva creaţionişti motivaţi de credinţele lor religioase, niciun om de ştiinţă nu pune la îndoială ideea de bază a evoluţionismului darwinian sau faptul că selecţia naturală este mecanismul din spatele acesteia. Iată de ce oamenii de ştiinţă activi nu îşi spun „evoluţionişti” sau „darwinişti”. Aceşti termeni sunt întâlniţi mai mult printre creaţionişti (de care Deepak doreşte, pe bună dreptate, să se distanţeze), pentru că folosirea lor ar crea impresia greşită că printre biologi ar exista unii care cred în evoluţie şi alţii care nu cred. Să numeşti un biolog „evoluţionist” sau „darwinist” ar fi ca şi cum i-ai zice unui fizician „pământ rotundist“ sau „columbist“. Există, desigur, controverse cu privire la contribuţiile relative la selecţia naturală aduse de gene, indivizi sau grupuri de indivizi, şi este adevărat că înţelegerea modelelor evoluţioniste la diferite specii este complicată, dar ideea fundamentală a selecţiei naturale şi rolul esenţial al întâmplării în cadrul acestui proces nu sunt puse în discuţie.

Copilul silit să se teamă de Moş Crăciun

Aflăm zilnic despre câte o năzbâtie a „cercetătorilor britanici”, care ba au descoperit gena infidelităţii, ba ne vorbesc despre cum se curtează maimuţele, ba ne spun cum să ne educăm şefii.

Puţini ştiu însă că şi la începutul şi la mijlocul secolului XX se făceau experimente şi descoperiri cel puţin la fel de insolite. Ce spuneţi de ideea de a vă introduce un tub de cauciuc până în stomac, doar pentru a vă nota senzaţiile „introspective”? Sau cum v-aţi simţi într-un experiment în care, atunci când răspundeţi corect, vi se spune insistent că aţi greşit, doar pentru a vi se testa încrederea în propria persoană? Sau ce-aţi spune dacă psihanalistul v-ar zice într-o bună zi: „Du-te acasă şi tratează-te singur”?

Toate aceste anecdote şi multe altele dau viaţă acestei „Istorii a psihologiei moderne„, scrise de soţii Schultz, o referinţă arhicunoscută peste Ocean, unde volumul, ajuns la a noua ediţie, este recomandat chiar şi la orele de psihologie din liceu. Cărţile de istorie a psihologiei care existau până acum pe piaţă sau în bibliotecile de la noi păcătuiesc fie pentru că lungesc investigaţia până la Platon şi Aristotel, fie pentru că înşiruie date seci, fără a oferi fundalul de viaţă şi social pe care s-au profilat concepte precum cel de „condiţionare operantă”, „autoactualizare” sau „complexul Oedip”.

Volumul de faţă prezintă principalele şcoli de gândire psihologice (de la structuralism şi behaviorism la psihanaliză şi psihologia cognitivă), fără să uite neuroştiinţele de ultimă oră sau ineditele studii din psihologia animalelor. Oferă extrase din marile cărţi ale unor James, Skinner, Köhler sau Maslow şi, mai ales, reface filmul palpitant şi plin de culoare al ultimelor două secole care au revoluţionat ştiinţa minţii. Veţi avea multe de învăţat de la Albert, copilul care a fost constrâns să se teamă de Moş Crăciun, de la Hans, calul care făcea calcule matematice, de la isterica Anna O., pacienta odată cu care s-a născut psihanaliza, dar şi de la computerul care l-a bătut pe Kasparov.

Cronică preluată din Business Magazin

   

Cu ce merge o friptură suculentă? Ponturi pentru o dietă echilibrată

Și totuși de ce te îngrași?, întreabă blogul Lecturi de mămică, plecând de la cartea asta:

Găsiți pe blogul citat explicații științifice cât se poate de convingătoare, iar apoi câteva ponturi pentru o dietă echilibrată:

Ce este de facut? La zaharuri nu se poate renunta, deoarece corpul nostru, celulele noastre, creierul nostru au nevoie de ele. Dar putem reduce cantitatea, sau proportia lor în dieta zilnica. Populatiile sarace consumă 90% din hrană sub formă de amidon (din grau, orez, cartofi) si se ingrasa. Populatiile bogate consuma dulciuri in exces si se ingrasa.

Care e atunci solutia? Pur si simplu modificarea balantei, adica a procentului pe care fiecare aliment il ocupa in dieta. In loc de 80-90% carbohidrati, sa consumam doar 50%, sau chiar 40%. Restul? 20-30% grasimi bune si restul, proteine pana la 100%. Iar in ceea ce priveste carbohidratii, balanta mai poate fi modificata si in privinta calitatii acestora. In loc de faina alba, mai bine din cea integrala. In loc de trei felii de paine alba, mai bine două de paine neagra. E mai putin amidon in cea neagra si inca ceva important, mai sunt si fibre care fac ca digestia amidonului sa fie mai lenta. Astfel nu creste brusc procentul de glucoză din sange si nici secretia de insulina.

Vreau o friptură suculentă de porc? Foarte bine, dar nu pun alaturi cartofi sau orez, ci cateva legume fierte, sau castraveti, sau salata de varza (proaspata sau acra, murata). Si cu cat mai putina paine, sau deloc… Imi este pofta de cartofi prăjiti? E voie, desigur… Deja au ei mult amidon, asa că… fara paine. Imi este poftă de… pâine? Adica de un corn umplut cu ceva, proaspat scos din cuptor? Si care miroase de la o posta a ceva la care nu se poate rezista? Desigur, am voie, dar numai in cursul diminetii, nu ca desert dupa o masa copioasa. Si o prajiturica am voie. Din cand in cand… Si nici la o felie de tort nu trebuie sa renunt. Trebuie dar sa tin cont de caloriile si carbohidratii pe care le consum!

Asta este solutia pe care ne-o da Gary Taubes care citeaza in cartea lui studii care au aratat ca 20 de calorii in plus timp de 25 de ani dau 25 de kilograme in plus, adică… obezitate! Dar cat reprezinta 20 de calorii fata de cele 2000 pe care le consumam, in medie, zilnic? Doar 1% dar asta poate face diferenta!”

Fragment preluat de pe blogul Lecturi de mămică

   

De ce multitasking-ul este ineficient

Un experiment primit cu interes de către opinia publică, realizat de către un grup de cercetători de la King’s College din Londra, a demonstrat cât de nepotrivit este omul pentru a realiza mai multe lucruri simultan.

   

Două grupuri de participanţi au primit o aceeaşi sarcină: primul grup trebuia să citească nişte e-mailuri în timp ce îndeplinea acea sarcină; membrii celui de-al doilea grup au fumat înainte câte o ţigară de marijuana. Concluzia a fost surprinzătoare: fumătorii de marijuana au avut rezultate mai bune decât cei care citiseră e-mailurile în timpul îndeplinirii sarcinii!

Prin multitasking, aşadar, nu putem economisi timp. Dimpotrivă: Multitasking-ul ne răpeşte din timp. Fiindcă, în realitate, nu facem altceva decât să sărim cu o viteză ameţitoare de la o sarcină la alta. Acest lucru ne suprasolicită creierul, ne face să greşim şi ne reduce eficienţa cu până la 40%. Să fii ocupat nu înseamnă neapărat să ai randament. Cine face întotdeauna mai multe lucruri deodată se încurcă repede.

Când trebuie să îndepliniţi sarcini importante, care necesită o mare putere de concentrare, este mai bine să renunţaţi la multitasking. În situaţiile acestea, regula este: Monotasking-ul are prioritate. Următorul tabel vă prezintă avantajele sale:

Avantajele monotasking-ului                      Dezavantajele multitasking-ului

– putere de concentrare maximă                        – putere de concentrare scăzută

– incidenţă scăzută a greşelilor                          – incidenţă sporită a greşelilor

– puţin stres                                                         – mult stres

– rezultate bune                                                   – rezultate nesatisfăcătoare

– sentimentul succesului                                     – sentiment de frustrare

Mai bine faceţi un singur lucru repede şi temeinic, decât mai multe lucruri pe jumătate şi superficial. Ocupaţi-vă de sarcinile complexe pe rând.

Priorităţi în loc de multitasking

Cine ştie care este cea mai importantă sarcină pe care o are de îndeplinit îşi poate îndrepta chiar şi în situaţii de stres întreaga sa atenţie asupra acesteia. Din acest motiv este esenţial să vă stabiliţi foarte clar priorităţile. Un lucru de altfel foarte simplu. Începeţi cu priorităţile zilnice: selectaţi în fiecare zi din lista dumneavoastră „de făcut” două sau trei sarcini importante şi acordaţi-le prioritate absolută. Concentraţi-vă pe deplin asupra lor. Astfel, multitasking-ul nu are nicio şansă, iar dumneavoastră puteţi fi siguri că veţi rezolva chiar şi într-o zi de stres maxim cele mai importante lucruri.

      

Pascal Bruckner vine la premiera cu “Hoţii de frumuseţe”

Trei persoane fură tinere, le bagă într-un spaţiu închis, de unde inhalează tinereţea şi frumuseţea fetelor.

Premiera oficială este pe 25 ianuarie.

“Frumuseţea e un capital care se delapidează în fiecare zi, şi frumoasele sunt nişte suverane aşezate pe un tron ce se clatină”, spune scriitorul francez Pascal Bruckner, autorul romanului “Hoţii de frumuseţe” (Premiul Renaudot 1997).

“Hoţii de frumuseţe” este şi titlul spectacolului produs de Compania D’aya şi găzduit de Teatrul Evreiesc de Stat, prima reprezentaţie având loc joi, 17 ianuarie. Premiera oficială este programată pentru 25 ianuarie, la aceasta anunţându-şi prezenţa şi autorul, Pascal Bruckner, căci spectacolul cu pricina este o dramatizare a romanului amintit, făcută de Chris Simion, care semnează şi regia. Ea a mai realizat o montare pe text de Pascal Bruckner: “Copilul divin” (spectacol de teatru-film).

Chris Simion, care avea dramatizarea făcută de câţiva ani buni, dar a început să lucreze la spectacol în toamna anului trecut, a ales pentru rolurile din spectacolul său pe actorii Florin Zamfirescu, Ioana Pavelescu, Medeea Marinescu, Ştefana Samfira, Radu Micu, Ionuţ Niculae. E o producţie independentă pe care echipa vrea să o prezinte în diverse locuri.

Sursă: Jurnalul național

”Aşezat într-un confortabil fotoliu bleu/ îmi amintesc/ aceste lucruri învechite şi vagi”

„Alte camere, alte glasuri de ieri”
 de Alex. Leo Şerban. Un insolit volum de poezie, rememorat de Anca Giura în Glasul Aradului:

  

De multe ori ne este teamă (ruşine?) să ne vădim sensibili. Poate c-a sosit vremea să mă adresez direct degustătorilor de poezie și să recomand un poet puțin cunoscut (în această calitate) și ultracunoscut ca un connaisseur de cinematografie.

M-am chinuit o viaţă întreagă să nu arăt că pot scrie poezie, am lucrat mult la imaginea mea de om lucid, dur, în aşa fel încât să nu se prindă nimeni că aş putea fi şi altfel, că aş putea fi sensibil.

Sunt cuvintele celui mai important critic român de film al ultimelor trei decenii, Alex Leo Șerban, mort prematur pe 8 aprilie 2011.
Presimţindu-şi sfârşitul, fără a face însă caz de acest lucru, Alex. Leo Şerban se decide cu puţină vreme înaintea morţii să publice poemele secrete pe care le-a adunat vreme de peste două decenii în trei caiete manufacturate. Având mereu angoasa lucrului definitiv ce n-ar mai suporta revizitare, am putea spune că numai spectrul morţii l-a putut decide pe artist să-şi dea obolul sensibilităţii.

Pentru ca hotărârea să fie dusă până la capăt, pe patul de tratament, la Balş şi la Fundeni, Alex. Leo Şerban face toate selecţiile şi retuşurile necesare alcătuirii volumului de faţă.

Poate nu întâmplător, culoarea care se regăsește cel mai mult în poeme va fi, discret încastrată, culoarea cenuşii. Artistul va lăsa cu limbă de moarte să fie incinerat, iar cenuşa lui să fie risipită în Toscana, al său locus amoenus. 
Pe deplin conştientă de acel ”je ne sais quoi” al personalităţilor distincte, expresive şi fermecătoare, n-aş fi capabilă să-l definesc pe Alex. Leo Şerban într-o frază. Dar dacă ar fi s-o fac totuşi, aş împrumuta una, foarte inspirată, a Svetlanei Cârstean:

părea din lumea aceasta, cea mai recentă, cea mai post-modernă, dar era un soi de fost-modern şi mai degrabă un permanent-contemporan, pentru că trăia dincolo de modernitate, ca dincolo de bine şi de rău.

Cât despre poemele lui Alex. Leo Şerban le-aş defini ca post-parnasiene, ivite din contemplaţia ţesăturii lucrurilor, din clipe de emoţie, din instantanee fotografice şi livreşti. Majoritatea au culori fauveiste, intense. Fără a fi nihiliste, ci mai degrabă mici celebrări ale vieţii, cu inserţiile unui fin degustător de filme, poemele din volumul ”Alte camere, alte glasuri de ieri” respiră un aer de elegantă nostalgie, ca nişte poeme-fotografii în rame de argint patinat.

Un ,”…la ce bun?” estet şi tandru asezonează florilegiul în vreme ce autorul se teme că memoria se va irosi ca un abur, iar cărţile vor ajunge pradă uitării. În tot acest univers incert,

doar eu/ în muzeu/ aşezat într-un confortabil fotoliu bleu/ îmi amintesc/ aceste lucruri învechite şi vagi.

    

De ce se bate Pascal Bruckner cu ecologiştii

Atenţie, Fanaticii Apocalipsei nu este un pamflet antiecologist, ci un text care, amestecând ironia şi dispreţul, stigmatizează tragismul apocaliptic, lamentaţia, jalea fără margini din discursurile, tot mai răsunătoare, ale acelor ecologişti care vor să salveze planeta, nimicind omul.

    

Ale acelor profesionişti ai depresiei care au făcut din ecologie o ideologie profund antiumanistă, care a ajuns să împrumute din religia creştină retorica şi simbolurile (păcatul originar, credinţa escatologică etc.) doar ca să poată culpabiliza mai bine omul contemporan şi ca să poată vesti Occidentului sfârşitul timpurilor.

Dar iată cum îşi rezumă autorul viziunea:

Ecologia a devenit o ideologie globală, care acoperă întreaga existenţă, de la modurile de producţie la felurile de a trăi. Regăsim în ea toate ticurile marxismului, aplicate acum mediului înconjurător: scientismul omniprezent, viziunile înspăimântătoare despre realitate, admonestarea oamenilor vinovaţi de a nu-i fi înţeles pe cei care le vor binele. Toate neroziile bolşevismului, maoismului şi troţkismului sunt reformulate la pătrat, în numele salvării planetei. Toţi aceşti autori, ziarişti, politicieni sau savanţi sunt unii mai dezgustători decât alţii, dar pretind că sunt hiperlucizi: doar ei au o percepţie exactă, câtă vreme ceilalţi vegetează în bezna din care, într-o bună zi, se vor trezi înspăimântaţi. Doar ei au ieşit din caverna ignoranţei în care tropăie cireada umană, surdă şi oarbă în faţa evidenţelor.

Fragment din cronica apărută în Business Magazin

  

Bula Ruskin‑Sartorious fusese spintecată aidoma unui glob ocular crestat de un brici.

Dreyfus încercă să‑i descifreze expresia femeii, întrebându‑se ce anume îi scăpa.

Nu stătea în obiceiul lui Aumonier să‑l întrebe câte persoane muriseră în timpul unei operaţiuni; în condiţii normale, ea ar fi îngropat cifrele în memorie înainte ca el să fi revenit în Panoplie. Masca ei lipsită de emoţii era la fel de indescifrabilă ca întotdeauna. Dreyfus îşi putea aminti cum arătase Aumonier când zâmbea, ori râdea, ori se înfuria, cum fusese înainte de contactul cu Ceasornicarul, însă amintirea aceea necesita un efort de voinţă tot mai mare.

— Scuză‑mă, rosti el, dar… pentru ce m‑ai chemat, de fapt, dacă aceasta nu este o admonestare?

— Pentru conversaţie? Pentru tachinare? Pentru căldura tovărăşiei umane?

— Nu cred.

— Se întâmplă ceva. Vestea a sosit pe când erai plecat. Este la fel de delicat ca afacerea Perigal, dacă nu chiar mai mult. De asemenea, foarte urgent. Trebuie să acţionăm imediat.

— Altă restricţionare?

— Nu. Din păcate, n‑ar mai avea niciun rost.

— Poftim?

Fragment din:

Aumonier întinse un braţ spre perete, mărind una dintre faţetele display. Era acoperită de imaginea unui habitat sferic, o bilă cenuşie înceţoşată de detalii microscopice, înconjurată de benzi tropicale de panouri solare, cu o reţea de oglinzi vaste staţionate în dreptul polilor şi în jurul ecuatorului. Scara era dificil de evaluat, deşi Dreyfus se îndoia că habitatul ar fi avut diametrul mai mic de un kilometru.

— N‑o să‑l recunoşti. Este o imagine recentă a Bulei Ruskin‑Sartorious, un habitat cochilie de magnitudine cinci de pe orbitele exterioare înalte. Până acum n‑a mai fost investigat de Panoplie.

— Ce delict s‑a comis?

— Iar aceasta este o imagine mai recentă, din urmă cu trei ore.

Bula Ruskin‑Sartorious fusese spintecată, tăiată pe mijloc aidoma unui glob ocular crestat de un brici. Tăietura aproape că despicase habitatul în două emisfere. De ambele părţi ale tăieturii, materialul habitatului fusese carbonizat şi era negru ca noaptea. Structurile dinăuntru continuau să strălucească roşu‑incandescent.

— Victime? întrebă Dreyfus, controlându‑şi oroarea.

— Ultimul recensământ stabilise o populaţie de nouă sute şaizeci. Credem că au murit toţi, dar trebuie să trimitem o echipă pentru o examinare fizică imediată. Nu poate fi eliminată probabilitatea existenţei unor supravieţuitori. În cazul cel mai defavorabil, ar putea fi recuperabile nivelurile‑beta.

— De ce nu vuieşte Inelul?

— Pentru că n‑am difuzat ştirea. Nu pare să fi fost un accident.

— Cineva o să observe că Ruskin‑Sartorious a dispărut de pe reţele.

— Ei participau la abstracţie doar la un nivel superficial, îndeajuns pentru a putea continua să simulăm deocamdată existenţa habitatului complet funcţional, utilizându‑ne privilegiile de reţea.

— Şi cât va dura… „deocamdată”?

— Estimarea cea mai bună? Sub douăzeci şi şase de ore. Treisprezece ore ar putea fi mai aproape de realitate.

— Ce se va întâmpla când se va afla vestea?

— Ne vom confrunta cu o criză majoră. Cred că ştiu cine a făcut asta, dar trebuie să fiu absolut sigură înainte de a acţiona în direcţia respectivă. De aceea vreau să pleci imediat spre Ruskin‑Sartorious. Ia oricâţi oameni ai nevoie. Preia dovezile şi recuperabilele şi întoarce‑te în Panoplie. După aceea vom vedea.

Dreyfus privi din nou imaginea habitatului spintecat.

— Un singur lucru putea face asta, nu? Şi nici măcar nu este o armă.

— Se pare că vedem lucrurile în acelaşi fel, încuviinţă Aumonier.

   

Realism magic în nordul Germaniei

Pe scurt, povestea este cam aşa: o bătrână moare într-o localitate din nordul Germaniei. Nefericitul eveniment prilejuieşte reunirea celor trei fiice ale sale şi a unei nepoate, Iris, din perspectiva căreia este istorisită povestea. Mai mult, acesteia din urmă îi revine casa bătrânei.

   
Ca (aproape) întotdeauna când într-o naraţiune de acest fel sunt aruncate personaje din generaţii diferite, nu întârzie să apară dezvăluirile, secretele, biografiile ascunse. Măştile cad una după alta, şi cele trei fiice ale defunctei se dovedeşte că au avut parte de vieţi extrem de diferite faţă de cele „oficiale”, validate de ochiul şi gura lumii. Tânăra Iris descoperă pas cu pas poveşti şi amintiri care se leagă ca întrun puzzle, alcătuind tabloul complex al unei familii în care frustrările, nefericirile în dragoste, neajunsurile materiale sau obsesiile de tot felul au fost extrem de numeroase. (…)

Katharina Hagen reuşeşte ceva surprinzător: inserarea unor elemente discrete de realism magic, care dau o anumită candoare poveştii şi o salvează de căderea în derizoriu. Personaje precum o mătuşă „electrică” la propriu, care-şi temperează magnetismul fugind de bărbaţi şi purtând podoabe din chihlimbar (pentru că „elektron era cuvântul grecesc pentru chihlimbar şi acesta absoarbe foarte bine descărcările electrice”) sau un profesor care adoarme în timpul unei ore de curs, şi rămâne aşa, nemişcat la catedră, până a doua zi când îl trezesc copiii sunt exemple de realism magic atent dozat. Katharina Hagena a filtrat foarte bine prin propria subiectivitate procedeele specifice mai degrabă literaturii sud-americane şi a reuşit să le adapteze unui stil german detaşat şi aseptic. Implant reuşit.

Gustul sâmburilor de măr este aşadar o carte construită simplu, cu mijloace tehnice previzibile, dar care surprinde prin inserarea ingenioasă de amănunte la limita dintre fabulos şi veridic. Dincolo de structură, frazele sunt scrise întrun stil dulceag. Descrieri lungi din care răzbate multă nostalgie se împletesc cu observaţii fine de cadre, personaje, situaţii.

Katharina Hagena este fără doar şi poate un descriptor înzestrat:

M-am spălat la chiuvetă din cap până-n picioare, mi-am prins părul şi am îmbrăcat rochia de tul albastră ca noaptea, care îi aparţinuse cândva Ingăi. Poalele rochiei erau formate din nenumăraţi faguri de nimic, delimitaţi cu aţă albastră. Şi cu cât se suprapuneau mai multe goluri, cu atât mai neclar devenea ceea ce se ascundea dedesubt. (…)

Prin stilul cald, prin descrieri surprinzătoare, stropi de realism magic şi personaje de care te ataşezi cu uşurinţă, autoarea va cuceri cu siguranţă simpatia unui număr considerabil de cititori.

Fragment din recenzia publicată de România literară

  

Fifty Shades: ce au de învățat bărbații și ce nu trebuie să uite femeile

Mi-a plăcut ideea revistei One de a scrie despre ce au de învățat bărbații în marginea celui mai vândut roman din genul „erotica” al anului 2012. Plecând de la observațiile lui drului Oz (a.k.a. psihoterapeutul Paul Hokemeyer), reiese că cititorii de sex masculin ai trilogiei Fifty Shades ar trebui să treacă peste catalogările de tipul ”e un gen de literatura stupidă” și peste aroganța față de literatura pentru femei și vă învețe câte ceva despre ce e în mintea partenerei și despre cum se întreține o relație:

Deseori, bărbaţii îşi tratează partenerele ca şi cum le-ar avea pentru totdeauna, fără să fie nevoie de niciun efort. Greşit, de două ori greşit. Romanul „50 de umbre ale lui Grey” îţi aminteşte încă o dată, dar cu o tenacitate unică, faptul că bărbaţii trebuie să rămână atenţi la detalii şi să îşi preţuiască iubitele, conştienţi că sunt fiinţe umane, nu roboţi care vor fi mereu acolo pentru ei.

Nu este o ruşine dacă bărbaţii sunt sensibili şi vulnerabili. Femeile iubesc bărbaţii pentru punctele lor forte, dar în acelaşi timp şi pentru slăbiciunile lor. Prin împărtăşirea vulnerabilităţilor, bărbaţii, de fapt, îşi consolidează relaţia de iubire.

Pe de altă parte, Unica (numărul din ianuarie) atrage atenție, tot prin vocea unui psihoterapeut (Carmen Moldoveanu), că femeile n-ar trebui să confunde ficțiunea (lumea ideală) lui E L James cu realitatea unei relații. Nu uitați că tocmai ați citit o fantezie erotică, atrage atenția articolul din Unica. Și poate că o fi interesanți bărbații vulnerabili, dar în același timp este riscant, de pildă,

dacă bărbatul își ascunde imaturitatea în spatele rănilor copilăriei sau al relațiilor care n-au mers bine, iar femeii îi place să aibă grijă de acest bărbat care suferă, sperând că el o va iubi într-o bună zi; ea riscă să se preocupe mai mult de ”cicatricile” lui decât de nevoile sale proprii și să confunde acest lucru cu iubirea.

Citește și: 

”Fifty Shades”: de ce se vinde atât de bine?