Conspirația snoabă împotriva vinului fiert

În toiul iernii, te simţi acasă când vezi şi simţi mirosul băuturii aburinde din oala de pe aragaz, care te îmbie s-o bei.

   

Vin fiert cu portocale

1 sticlă de vin roşu

1 pahar de coniac sau de vin de Porto

5 cuişoare

1 portocală tăiată în felii

1 baghetă de scorţişoară

1 vârf de cuţit de amestec de mirodenii

zahăr, după gust (opţional)

 

Rețete din:

S-ar spune că există o conspiraţie snoabă împotriva vinului fiert. Mare păcat! Mie, această băutură — împreună cu ritualul din a doua jumătate a lunii octombrie, când oamenii amestecă într‑o găletuşă ingredientele necesare preparării tortului de Crăciun tradiţional în Anglia — îmi dă de veste că a sosit iarna. De când mă ştiu, fac vinul fiert după aceeaşi reţetă pe care a întrebuinţat‑o şi mama mea ani la rând. Poţi folosi fără nicio problemă un vin ieftin, dar îţi recomand să alegi unul pe care l‑ai bea cu bucurie şi nefiert. Sortimentul spaniol Tempranillo e o alegere bună, însă merge şi un merlot din Chile — e vioi şi are gust de fructe, acesta fiind totuşi suficient de subtil, cât să nu afecteze aroma condimentelor pe care le vei pune în băutură. După ce deschizi sticla, nu te grăbi să torni vinul în oală. Asigură‑te mai întâi că vinul nu e buşonat pentru că acest lucru poate să strice totul. Vei obţine 6 pahare de vin.

Pune vinul şi tăria într‑o oală şi încălzeşte‑le puţin pe aragaz. Introdu cuişoarele în feliile de portocală. Apoi pune în oală scorţişoara, feliile de portocală, amestecul de mirodenii şi zahărul. Lasă băutura să fiarbă 15 minute, la foc încet, apoi serveşte‑o.

    

Reţeta de wassail a lui Robbie

Când am băut pentru prima dată această băutură, era o seară cenuşie şi ploioasă dintre Crăciun şi Anul Nou. În esenţă, wassail‑ul e un cidru cu mirodenii. Este o băutură revigorantă şi, după unii, mai sofisticată decât vinul fiert. Reţeta aceasta îi aparţine prietenului meu, Robbie. Cuvântul wassail vine dintr‑o veche sintagmă norvegiană, ves heill, care, potrivit Dicţionarului Oxford al limbii engleze, înseamnă ”a avea o stare bună de spirit”. Înainte vreme, wassail‑ul era o băutură sărbătorească ce se făcea cu ocazia culesului merelor. Aşa se face că wassail-ul conţine cidru şi mere coapte.

 

6 linguri de zahăr brun

6 mere cu mijlocul scobit

100 ml de apă

250 ml (minimum) de sherry

2 litri de cidru

1 portocală împănată cu cuişoare, din 2 în 2 cm

1 baton de scorţişoară de maximum 2,5 cm lungime

5–6 boabe de ienibahar

¼ linguriţă nucşoară rasă (nu mai mult)

1 sau chiar 2 pahare medii de coniac pentru gătit

 

Încălzeşte cuptorul la 170˚C. Pune câte o lingură de zahăr în scobitura din mijlocul fiecărui măr. Apoi ia o tavă cu grătar, pune mai întâi apa, iar apoi merele, pe grătar. Bagă‑le la cuptor şi lasă‑le circa 20–30 de minute, până când se înmoaie, dar ai grijă să nu scadă în volum şi să nu se facă terci — nu e recomandabil să se sfărâme, odată puse în wassail. Până se coc merele, pune toate celelalte ingrediente, mai puţin coniacul, într‑o oală. Pune‑o pe aragaz şi aşteaptă să dea în clocot, dă focul mic şi lasă totul să fiarbă încet timp de 20 de minute (trebuie să iasă numai din când în când câteva bule la suprafaţă; altfel, dacă e focul prea tare, alcoolul îşi va pierde tăria). Apoi gustă băutura, ca să te asiguri că aromele mirodeniilor s‑au impregnat în cidru —, adaugă merele şi fierbe băutura încă 5 minute. Merele trebuie să confere băuturii numai un plus de aromă — cam cum se întâmplă cu o mâncare în care pui o foaie de dafin. La urmă, chiar înainte de servire, adaugă coniacul în oală şi lasă băutura pe foc până devine iar fierbinte. Ia un polonic şi pune băutura în pahare baker sau în pahare mari de vin. Această băutură merge bine cu brânzeturile tari, iar gustul ei de măr se asortează bine şi cu plăcintele cu carne tocată.

Cotrobăială de Crăciun. Personalitate și decorațiuni

În calitate de persoană care cotrobăie, trebuie să fii atent la toate discrepanţele care pot apărea în semnalele pe care oamenii le transmit sieşi şi celorlalţi.

În cadrul unui studiu fascinant, Carol Werner şi colegii săi de la Universitatea din Utah au cercetat modul în care putem învăţa ceva despre cât de sociabili sunt oamenii uitându-ne la modul în care îşi decorează faţadele caselor. Pentru început, a strâns poze cu case din Salt Lake City din perioada Crăciunului (toate casele erau locuite de persoane care sărbătoreau acest eveniment). Apoi cercetătorii au intervievat gospodinele din acele case pentru a stabili cât de sociabile erau. După care, pozele a şaisprezece case au fost date celor cincizeci şi doi de evaluatori; pe baza celor văzute în poze, evaluatorii au măsurat cât de sociabili erau proprietarii acestora. Din cele opt case care erau decorate, patru aparţineau unor locatari sociabili şi patru unora nesociabili; în cazul celor opt case nedecorate, distribuţia locuitorilor sociabili şi a celor nesociabili a fost aceeaşi.

Aşa cum era de aşteptat, evaluatorii i-au perceput pe locuitorii caselor decorate de Crăciun ca fiind mai sociabili decât cei ai caselor nedecorate. Însă cercetătorii au mai arătat şi că proprietarii de case pot expune o identitate îndreptată către ceilalţi care este diferită de cea îndreptată către sine. În rândul caselor decorate, locuitorii nesociabili transmiteau cel mai puternic mesaj de sociabilitate; această descoperire i-a sugerat lui Werner că aceştia sperau ca aparenţa casei, inclusiv a ornamentelor de Crăciun, avea să proiecteze o imagine de amabilitate care să îi ajute să îşi facă prieteni în cartier.

Însă chiar în lipsa decoraţiunilor, evaluatorii au putut identifica familiile sociabile după casele lor. Evaluatorii au descris casele celor sociabili ca fiind mai „deschise” şi mai „primitoare” prin comparaţie cu casele celor mai puţin sociabili, care au fost considerate ca fiind relativ închise şi abandonate (evaluatorii nu au sesizat nicio diferenţă între casele rezidenţilor sociabili faţă de cele ale proprietarilor mai puţin sociabili în ceea ce priveşte întreţinerea lor, curăţenia şi farmecul lor). Astfel, observatorii s-au bazat nu numai pe expresiile deliberate ale identităţii, cum ar fi ornamentele de Crăciun, ci şi pe inevitabilele lucruri care trădează personalitatea, cum ar fi aparența de spaţiu „primitor”.

  

Vrei să te faci ascultat? Ia o pauză

E un paradox: pentru a avansa, câştigi timp şi opţiuni dată iei piciorul de pe pedala de acceleraţie pentru scurtă vreme, îţi amâni reacţiile iniţiale şi te gândeşti la ipotezele tale imediate.

Iată cum un șef de rang superior dintr-o organizație de stat foloseşte paradoxul pauzei pentru a ajuta o echipă care se mişcă rapid să fie chiar şi mai productivă:

Fragment din:

”În momentele în care te străbat valuri de adrenalină, ideea de a lua o pauză nu-i trece nimănui prin minte. Dar e exact ce ar trebui să facă. Oamenii se pot impacienta din cauza timpului, dar o pauză nu trebuie să dureze la nesfârşit. Dacă te pricepi (şi e vorba de o abilitate care trebuie dezvoltată – cam ca trierea pacienţilor) poţi să o faci foarte repede, iar oamenii trec peste moment simţind că măcar ţii lucrurile sub control.

Eu fac asta mereu în timpul şedinţelor şi, de regulă, încep cu

Îmi cer scuze că mă opresc o clipă sau două, însă vreau să reformulez, să recapitulez ceea ce cred eu că înţeleg, ceea ce am spus noi ca grup şi ce am decis să facem.

Asta duce de regulă la o pauză de cinci minute, în care minţile se pot răcori, iar oamenii ascultă şi fac corecţii, dacă e nevoie. Apoi, grupul fie merge mai departe cu o opinie consensuală, fie îşi dă seama că nu toată lumea era la acelaşi nivel şi că problema trebuie reformulată. Tind să fac asta când am sentimentul că o şedinţă a scăpat de sub control sau că s-a întâmplat ceva ce, din punct de vedere intelectual, mie mi se pare că nu e cum trebuie şi am nevoie de mai multe explicaţii ca să pricep exact despre ce e vorba”.

  

Vruuum… Ma’ina.

Nimeni nu veni să-i deschidă uşa, dar auzi scâncetul unui copil mic prin fereastra de la parter din stânga ei, care era întredeschisă. Ciocăni din nou, mai repede decât ar fi făcut-o dacă n-ar fi vrut să-şi abată atenţia de la propriile gânduri, iar de data asta, se auzi o voce îndepărtată:

— Stai că vin, ce dracu’!

Uşa se deschise brusc şi în prag apăru o femeie care avea în acelaşi timp înfăţişare de copil şi de babă, îmbrăcată într-un tricou bleu murdar şi o pereche de izmene bărbăteşti de pijama. Avea aceeaşi înălţime ca şi Kay, dar era scofâlcită; oasele feţei şi sternul ieşeau în evidenţă pe sub pielea albă străvezie. Părul aspru şi vopsit într-un roşu intens, arăta ca o perucă proţăpită în creştetul capului, pupilele erau minuscule, iar pieptul era ca şi inexistent.

— Bună, tu eşti Terri? Sunt Kay Bawden, de la Serviciile Sociale. Îi ţin locul lui Mattie Knox.

Pe toată pielea cenuşiu-albicioasă a braţelor fragile ale femeii se vedeau cicatrici argintii, iar pe interiorul unui antebraţ era o inflamaţie roşie urâtă. O suprafaţă întinsă de ţesut cicatrizat pe braţul drept şi pe partea de jos a gâtului dădeau pielii un aspect lucios de plastic. Kay cunoscuse o narcomană din Londra care-şi incendiase din greşeală casa şi-şi dăduse seama prea târziu ce se întâmplă.

— Mda, bine, spuse Terri, după o pauză excesiv de lungă. Când vorbi, păru mult mai vârstnică; mai mulţi dinţi îi lipseau. Se întoarse cu spatele la Kay şi coborî câteva trepte instabile spre holul întunecat. Kay o urmă. Casa mirosea a mâncare stricată, a transpiraţie şi a mizerie nemişcată din loc. Terri o conduse pe Kay prin prima uşă la stânga, într-o cameră de zi minusculă.

Nu vedeai cărţi, picturi, fotografii sau televizor. Nimic în afară de două fotolii mizerabile şi un set stricat de rafturi. Podeaua era înţesată de tot felul de resturi. O stivă de cutii nou-nouţe din carton lipite de perete făceau notă discordantă.

  

  

Un băieţel desculţ stătea în picioare în mijlocul podelei, îmbrăcat în tricou şi cu un scutec Pampers umflat. Kay ştia din dosar că băieţelul avea trei ani şi jumătate. Smiorcăitul lui părea inconştient şi nemotivat, ca un fel de maşină de zgomot ca să semnaleze că se afla acolo. Strângea în mână un pacheţel de cereale miniatural.

— Deci, el trebuie să fie Robbie! zise Kay.

Băiatul se uită la ea când îi rosti numele, dar continuă să scâncească.

Terri împinse la o parte o cutie metalică de biscuiţi zgâriată, care se afla pe unul dintre fotoliile murdare şi ferfeniţite, şi se ghemui pe scaun, privind-o pe Kay pe sub pleoapele grele. Kay ocupă celălalt fotoliu, pe braţul căruia stătea cocoţată o scrumieră plină ochi. Mucurile de ţigară căzuseră pe şezutul fotoliului, le simţea sub coapse.

— Salut, Robbie, spuse Kay, deschizând dosarul lui Terri.

Băieţelul continuă să se vaite, zgâlţâind pachetul de cereale; ceva zăngăni înăuntru.

— Ce-ai acolo? întrebă Kay.

Puştiul nu răspunse, dar clătină şi mai zdravăn pachetul. O mică figurină din plastic zbură din cutie, făcu un arc şi căzu în spatele cutiilor de carton. Robbie începu să se vaite. Kay se uită la Terri, care privea lung la copil, cu chipul lipsit de expresie. În cele din urmă, Terri murmură:

— Gura, Robbie.

— Vrei să vedem dac-o putem scoate de-acolo? zise Kay, bucuroasă de pretextul ivit pentru a se ridica şi a-şi scutura partea din spate a picioarelor.

— Ia să vedem, adăugă ea.

Îşi lipi capul de zid ca să se uite în spaţiul din spatele cutiilor. Figurina se înţepenise aproape de partea de sus. Îşi împinse mâna în interval. Cutiile erau grele şi dificil de mişcat. Kay reuşi să apuce figurina, care, odată ajunsă în palma ei, văzu că era vorba de un omuleţ grăsan, ca un Buddha aşezat pe vine, de culoare purpurie.

— Ei, uite-l, zise ea.

Robbie încetă să se mai smiorcăie; luă figurina şi o puse la loc în pachetul de cereale, pe care începu din nou să-l scuture.

Kay se uită în jur. Două maşinuţe stăteau răsturnate sub rafturile deteriorate.

— Îţi plac maşinuţele? îl întrebă Kay pe Robbi, arătând spre ele.

Băiatul nu se uită în direcţia degetului ei, ci miji ochii la ea cu un amestec de calcul şi curiozitate. Apoi se duse repede să ridice o maşinuţă pe care o ţinu ridicată, ca ea s-o poată vedea.

— Vruuum, zise le. Ma’ina.

— Aşa e, spuse Kay. Foarte bine. Maşinuţă. Vruuum, vruuum.

Se aşeză din nou şi-şi scoase blocnotesul din geantă.

— Deci, Terri, cum merge treaba?

Urmă o pauză până când Terri spuse:

— Bene.

— Doar ca să ştii: Mattie a fost trimisă în concediu medical, aşa că eu îi ţin locul. Va trebui să revedem informaţiile pe care mi le-a lăsat, ca să verificăm că nimic nu s-a schimbat de când te-a văzut săptămâna trecută, bine? Deci, ia să vedem: Robbie e la creşă acum, da? Patru dimineţi pe săptămână şi două după-amiezi?

Vocea lui Kay părea să ajungă la Terry doar de la depărtare. Era ca şi cum ai fi vorbit cu cineva aflat în fundul unui puţ.

— Mda, spuse ea, după o pauză.

— Cum îi merge? Îi place?

Robbie înfipse maşinuţa în cutia de cereale. Luă unul din mucurile de ţigară căzute de pe pantalonii lui Kay şi îl strivi peste maşinuţă şi Buddha cel purpuriu.

— Mda, spuse somnoroasă Terri.

Dar Kay trecea în revistă ultima parte a notelor dezlânate pe care Mattie le lăsase înainte să fie trimisă acasă.

— N-ar fi trebuit să fie acolo azi, Terri? Nu e marţi una din zilele în care merge?

Terri părea să se lupte cu dorinţa de a dormi. O dată sau de două ori capul i se legănă un pic pe umeri. În cele din urmă, zise:

— Krystal trebuia să-l ducă acolo, dar n-a făcut-o.

— Krystal e fiica dumitale, da? Câţi ani are?

— Paisprezece, spuse Terri pe un ton visător… şi jumate.

Din însemnările pe care le-avea în faţă, reieşea că vârsta fetei era de şaisprezece ani. Urmă o lungă pauză.

Două căni ciobite stăteau la piciorul fotoliului lui Terri. Lichidul murdar dintr-una din ele avea un aspect sângeriu. Braţele lui Terri erau încrucişate peste pieptul ei plat.

— L-am îmbrăcat, spuse Terri, trăgându-şi cuvintele de undeva, din adâncul conştiinţei sale.

— Îmi pare rău, Terri, dar trebuie să întreb, spuse Kay. Te-ai drogat în dimineaţa asta?

Terri îşi lipi pe gură mâna ca o gheară.

— Noo.

  

Cum vă veți petrece sfârșitul lumii? Timpul ciclic și calendarul mayaș

Calendarul Lung mayaș exprimă o doctrină a Epocii Lumii, o doctrină fundamentală a tuturor culturilor care au adoptat o filosofie a timpului ciclic.

 Fragment din:

Sfârşitul ciclului de 13 baktun este un sfârşit de perioadă şi există şi alte sfârşituri de perioadă mai mici în interiorul Calendarului Lung. Mayaşii percepeau aceste sfârşituri de perioadă ca fiind legate de ciclurile astronomice, mari sau mici, precum şi de ciclurile de viaţă ale genealogiei regale (uneori mergând până la douăzeci de generaţii de succesiuni dinastice) şi de ciclul complet de viaţă a oraşelor-stat. Sfârşiturile de perioadă de 13 baktun, din 3114 î.Hr. şi 2012 d.Hr., ar fi, în mod evident, incredibil de importante pentru străvechii mayaşi, alfa şi omega ale unui ciclu grandios al dezvăluirii umane şi cereşti.

Ce spune învățătura mayaşilor despre sfârşiturile de perioadă? Ce făceau mayașii la sfârşiturile de perioadă? Urmând o filosofie a timpului ciclic, ei considerau sfârşiturile de perioadă nu sfârşituri definitive, aşa cum le-ar vedea o filosofie a timpului linear, ci timpuri ale transformării şi reînnoirii. Inscripţiile sunt pline de rituri de sfârşituri de perioadă care implică sacrificiul şi transformarea.

Chiar şi astăzi, mayaşii moderni fac ceremonii la sfârşiturile de ciclu din interiorul calendarelor Tzolkin și Haab. Rolul fiinţelor omeneşti în aceste momente este să faciliteze în mod conştient o transformare reuşită şi o reînnoire, sacrificând de bunăvoie zgura ciclului vechi, sacrificând iluziile care nu vor fi de folos în noul ciclu.

  

Jung: ”În iad, există pesemne cinematografe”

În noaptea următoare m-am regăsit din nou umblând prin țara familiară mie, acoperită de zăpadă.

Un cer vesperal cenușiu acoperă soarele. Aerul e umed și înghețat. Mi s-a alăturat cineva care nu arăta a fi de încredere. În primul rând, nu are decât un ochi, pe deasupra și câteva cicatrice pe obraz. E îmbrăcat sărăcăcios și murdar, un vagabond. Are o barbă neagră, nerasă, pe care demult n-a văzut-o vreun brici. Pentru orice eventualitate am o bâtă bună. „E al naibii de frig“, zice după o vreme. Îi dau dreptate. După o pauză mai lungă, mă întreabă: „Încotro mergeți?“

Fragment din:

Eu: „Merg până în satul apropiat, unde am de gând să înnoptez la han.“

El: „Și eu aș vrea să fac asta, dar pentru un pat abia de-or să-mi ajungă banii.“

Eu: „N-aveți bani? O să vedem. N-aveți de lucru?“

El: „Nu, vremurile sunt grele. Până acum câteva zile, am lucrat la un lăcătuș. Apoi, n-a mai avut de lucru. Acum am plecat la drum și caut de lucru.“

Eu: „Nu vreți să lucrați la un țăran? La țară lipsește întotdeauna mâna de lucru.“

El: „Munca la țărani nu-mi convine. Asta înseamnă să te scoli devreme, munca e grea și plata mică.“

Eu: „Dar la țară e totuși mult mai frumos decât la oraș.“

El: „La țară e plictisitor, nu vezi pe nimeni.“

Eu: „Doar sunt oameni și la țară.“

El: „Dar n-ai stimulente spirituale, țăranii sunt bădărani.“

Mă uit mirat la el. Ce, mai vrea și stimulente spirituale? Mai bine să-și câștige cinstit existența și după asta n-are decât să se gândească și la stimulente spirituale.

Eu: „Dar, spuneți-mi, ce stimulente spirituale aveți la oraș?“

El: „Poți să mergi seara la cinema. E grozav și e ieftin. Vezi acolo ce se petrece în lume.“

  

Nu ratați: 

O nouă întâlnire cu „Cartea Roşie” a lui Jung, la Librăria Adevărul. Dezbatere cu Mihaela Minulescu și Vasile Dem. Zamfirescu

 

Trebuie să mă gândesc la iad, și acolo există pesemne cinema­tografe pentru aceia care au disprețuit pe pământ această instituție și n-au intrat în ea fiindcă a fost pe gustul tuturor celorlalți.

Eu: „Ce v-a interesat cel mai mult la cinema?“

El: „Vezi tot felul de trucuri minunate. Era unul acolo care urca pe case. Un altul își ducea capul sub braț. Un altul stătea chiar în foc și nu era ars. Da, e ciudat câte lucruri pot să facă oamenii.“

Și asta numește el stimulent spiritual! Totuși — e curios: nu-și purtau și sfinții capetele sub braț? Nu s-au ridicat de la pământ sfinții Francisc și Ignațiu — apoi cei trei bărbați din cuptorul încins? Oare nu este o idee blasfematoare a considera Acta Sanctorum ca pe un cinematograf istoric? Ah, miracolele de astăzi sunt pur și simplu mai puțin mitice decât tehnice. Îl privesc cu emoție pe însoțitorul meu — el trăiește istoria universală — dar eu?

  

De dragul științei: Ce simți când înghiți un tub de cauciuc?

V-aţi oferi voluntar să înghiţiţi un tub de cauciuc, iar acesta să vă ajungă până în stomac? Iar mai apoi cineva să toarne pe el apă caldă? Iar după aceea apă rece ca gheaţa, totul spre slava cercetării psihologice? Aveţi nevoie de un răgaz mai mare să vă decideţi?

   

   Fragment din:

  

  

Dacă aţi fi făcut studii postuniversitare de psihologie la Universitatea Cornell, de lângă New York, pe la începutul secolului al XX-lea, vi s-ar fi cerut, ba chiar impus să faceţi exact asta. Iar profesorul Edward Bradford Titchener, psihologul responsabil de experiment era o fiinţă atât de formidabilă, că aproape toţi studenţii consimţeau la lucrurile adesea cumplite pe care le cerea în numele ştiinţei. Studenţii furnizau date pentru sistemul psihologic pe care îl dezvolta. Cum? Luau asupra lor sarcina câte unei forme de introspecţie.

Introspecţia era o întreprindere serioasă la Cornell în acele vremuri, iar studenţii lui Titchener aflaţi la studii postuniversitare erau devotaţi muncii lor. Să ne gândim la tubul pentru stomac, bunăoară; li se cerea să înghită tubul, pentru a li se studia sensibilitatea organelor interne. Studenţii înghiţeau tuburile dimineaţa, şi rămâneau cu ele toată ziua.

Vă puteţi închipui că nu era uşor să-ţi duci la capăt activităţile de zi cu zi cu un astfel de tub introdus pe gât. Mulţi studenţi vomitau înainte de a fi în măsură să păstreze tubul introdus. În momente dinainte stabilite ale zilei, studenţii se duceau în laborator, ca să li se toarne apă caldă prin tub. După care făceau o descriere a senzaţiilor pe care le avuseseră. Ulterior, repetau procedeul cu apă rece. (…)

Titchener a preluat de la Külpe denumirea de introspecţie experimentală sistematică pentru a-şi descrie metoda. Ca şi Külpe, Titchener a recurs la relatări detaliate, calitative şi subiective ale activităţilor mentale din timpul actului de introspecţie. El s-a opus abordării lui Wundt, care favoriza măsurările obiective, cantitative, întrucât credea că nu e utilă în vederea descoperirii senzaţiilor şi imaginilor elementare ale conştiinţei care constituiau nucleul psihologiei sale.

  

  

O nouă întâlnire cu „Cartea Roşie” a lui Jung, la Librăria Adevărul. Dezbatere cu Mihaela Minulescu și Vasile Dem. Zamfirescu

O dezbatere în jurul „Cărţii Roşii” a lui Carl Gustav Jung, apărută în condiţii editoriale excepţionale la Editura Trei, va avea loc vineri, 14 decembrie, la Libraria Adevărul.

Destinul ei în cele 15 luni scurse de la lansare, dar şi ecourile pe care le-a stârnit, toate acestea şi numai vor fi analizate mâine într-o dezbatere eveniment organizată la librăria Adevărul din strada Doamnei nr. 27 – 29 (vizavi de Spitalul Colţea), de la ora 17.30.

Intrarea va fi liberă.

Preşedintele Asociaţiei Române de Psihologie Analitică (ARPA), Mihaela Minulescu, unul dintre invitaţii acestui eveniment, crede că volumul în cauză, impresionant la propriu – cartea cântăreşte patru kilograme -, dar şi la figurat – prin informaţia ştiinţifică deosebită pe care o conţine -, a stârnit un “foarte mare, un legitim interes”. Alături de preşedintele ARPA va vorbi profesorul Vasile Dem. Zamfirescu.

Citeste intreg articolul din ziarul Adevarul.

  

Autobiografia scriitorului care a câştigat Premiul Nobel

”Schimbarea” – Mo Yan

Profund personal, acest text al lui Mo Yan este o istorisire copleşitoare a copilăriei pe care a petrecut-o autorul într-un sat sărac din estul Chinei, provincia Gaomi.

Destinul nu pare a-i fi surâs lui Mo Yan în prima parte a tinereţii, când copilul îndrăgostit de şcoală trecea – pe nedrept – un rebel, lucru care i-a atras o exmatriculare precoce după de-abia patru ani de şcoaală.

Alungat de profesori, micuţul Guan Moye intra prin gard în curtea şcolii şi se strecura în clasă. Avea să devină apoi muncitor într-o fabrică.

Relatarea acestor ani este încărcată, pentru cititorul de astăzi, de un umor cu atât mai paradoxal cu cât provine din discrepanţa dintre realitatea de atunci şi oportunităţile de acum.

Imaginaţi-vă că, ani de zile, visul scriitorului născut în 1955 a fost, nici mai mult, nici mai puţin acela de a deveni şofer pe legendarul Gaz 51, un camion sovietic pe care jinduiau să-l conducă toţi băieţii din generaţia respectivă.

Prea puţin conştient de valoarea sa, întrucât nimeni nu i-o punea în lumină, Mo Yan ne povesteşte cum şi-a ratat şansa de deveni şofer (lucru resimţit la vremea respectivă ca o mare dramă), a făcut armata, a învăţat singur matematică şi fizică pentru a intra la Facultatea Politehnică, dar din păcate Partidul Comunist a desfiinţat locul înainte de susţinerea examenului, a devenit în cele din urmă instructor de marxism pentru ofiţeri.

„Schimbarea” este o carte autobiografică care te aruncă în realitatea cruntă a anilor de comunism chinezesc şi te face martorul unui destin ce duce de la sărăcie şi neputinţă la excelenţă.

  

Fragment din recenzia cărții SCHIMBAREA de Mo Yan,

(Daniel Nicolescu, Business Magazin) 

  

Capcanele minții. ”Nu-l mai suport pe soţul meu. Trebuie să divorţez…”

FRANCES: Nu-l mai suport pe soţul meu. Trebuie să divorţez… Trebuie să fac mereu tot ce vrea el. Chiar acum, fratele şi soţia lui sunt în vizită, iar eu trebuie să fiu la dispoziţia lor.

PRIETENA: Poţi să zici un cuvânt format din două litere: NU!

FRANCES: Nu pot să fac aşa ceva… mi-ar face viaţa un chin.

PRIETENA: Parcă ziceai că o să divorţezi, deci ce ai de pierdut? Spui că fie trebuie să cedezi complet, fie să îl părăseşti. Nu există nicio cale de mijloc?

FRANCES: Nu.

Răspunsul lui Frances ilustrează gândirea polarizată, de tipul „totul-sau-nimic”, pe care am remarcat-o la numeroase cupluri căsătorite. Frances, de pildă, nu a reuşit să găsească o soluţie rezonabilă, nici chiar atunci când i-a fost sugerată de prietena ei.

Această gândire în extreme generează în cupluri o imagine exagerată, neplăcută a celuilalt partener şi a căsniciei. Deoarece ei nu-şi pot defini corect problemele, dificultăţile pot căpăta proporţii uriaşe. Şi pentru că nu depun cine ştie ce eforturi pentru a rezolva aceste probleme aparent imense, sentimentul lor de neajutorare (şi furie) devine din ce în ce mai accentuat, contracarând şi mai mult eforturile lor de rezolvare a problemelor.

La o primă vedere, poate părea că Frances exagerează în mod deliberat starea proastă în care se află (ca şi cum ar avea o plăcere perversă în a se chinui singură). Nu este chiar aşa. Capcanele mentale în care cad cuplurile reflectă distorsiunile involuntare în modul de procesare a informaţiilor, şi se referă mai puţin la intenţiile conştiente sau inconştiente.

Problemele gândirii nu au nimic de-a face cu inteligenţa. Cuplurile care dau dovadă de niveluri crescute de inteligenţă în relaţionarea cu persoane din afara familiei sau în rezolvarea unor probleme de la serviciu, în viaţa conjugală se pot întoarce la o gândire primitivă, eronată, aflată sub presiunea solicitărilor, a ameninţărilor sau a frustrărilor. Gândirea strâmbă îi face pe oameni să resimtă frustrări suplimentare.

Când oamenii trăiesc sentimente extreme în relaţiile intime, cum ar fi furie, spaimă sau disperare, există un risc crescut de gândire în alb şi negru. Uneori, situaţia este extremă în realitate, caz în care reacţia emoţională poate fi adecvată. Însă cel mai des, aceste reacţii intense sunt bazate pe distorsiuni ale proceselor normale de gândire: totul-sau-nimic, citirea gândurilor, generalizarea excesivă.

    

Soluții pentru a combate nefericirea în cuplu găsiți în cartea fondatorului psihoterapiei cognitive Aaron Beck:

 Iubirea nu este de ajuns.

O carte utilă și pentru terapeuții/consilierii de cuplu!