La locul crimei

După recentul roman polițist Eroare judiciară, fostul ministru norvegian al Justiției, Anne Holt, revine la Editura Trei cu un nou thriller: Așa ceva nu se întâmplă niciodată. Inspectorul Yngvar Stubø are multă treabă, căci un ucigaș în serie tocmai a căsăpit o vedetă de televiziune și o tânără politician. Dar să vedem și noi cum arată locul crimei…

 

***

  

 

Nu mai ştia câţi oameni omorâse. Şi asta n-avea nicio importanţă. În majoritatea domeniilor, calitatea prima asupra cantităţii. În consecinţă, şi în al ei. Chiar dacă, de-a lungul anilor, plăcerea unui stil original îşi pierduse farmecul. Nu o dată, intenţionase să facă altceva. Din când în când, se gândea că viaţa era plină de posibilităţi pentru oamenii ca ea. Aiurea. Era prea bătrână. Se simţea uzată. Ăsta era singurul lucru pentru care chiar era dotată. Şi câştiga bine. Plata cu ora îi provoca ameţeală, bineînţeles, dar una încă plăcută.

Avea nevoie de timp ca să-şi încarce bateriile.

Singurul lucru care îi plăcea cu adevărat era să nu facă nimic. Acolo unde se afla nu era nimic de făcut. Şi totuşi, nu era mulţumită. Poate era bine că ceilalţi nu veniseră. Nu ştia exact. În orice caz, vinul era supraapreciat. Scump şi acru.

Foarte aproape de Oslo, la est, acolo unde colinele se nivelau către micul centru feroviar de lângă Nitelva, maşinile înţepeniseră de frig în timpul nopţii. Pietonii îşi îndesau căciulile pe urechi şi îşi strângeau şi mai tare fularele la gât, îndreptându-se cu paşi grăbiţi spre staţia de autobuz, situată la un kilometru de acolo, pe drumul principal. Casele din micuţa fundătură se ascundeau de ger în spatele draperiilor trase şi al troienelor care barau aleile. Tocmai în fund, în apropierea pădurii, stalactite de gheaţă lungi de un metru atârnau, ca tot atâtea pericole potenţiale, de streaşina acoperişului de deasupra intrării într-o vilă veche.

 

 

 

Casa era albă.

Uşa cu vitralii şi mâner de alamă dădea spre un hol imens şi, în capăt, la stânga, spre un birou în care predominau arta minimalistă şi mobilele somptuoase. La o enormă masă de lucru şi între nişte cutii cu scrisori încă nedesfăcute, era aşezată o femeie moartă. Capul îi era căzut pe spate, mâinile i se sprijineau pe braţele fotoliului. O dâră groasă de sânge uscat pleca de la buza inferioară, cădea pe gâtul gol, se bifurca la nivelul pieptului şi se reunea din nou pe pântecul de o fermitate impresionantă. Nasul era, de asemenea, plin de sânge. În lumina plafonierei, umbra lui părea o săgeată îndreptată spre gaura întunecată care fusese cândva o gură. Nu mai rămăsese decât un ciot din limba scoasă, în mod evident, cu multă delicateţe. Tăietura era clară, gestul precis.

Era cald în încăpere, aproape prea cald.

Inspectorul-şef Sigmund Berli, de la Kripos, îşi închise în sfârşit telefonul mobil şi îşi miji ochii spre un termometru cu afişaj digital, plasat chiar în interiorul ferestrei panoramice dinspre partea de sud-est. Temperatura exterioară se apropia de minus douăzeci şi două de grade.

— Ciudat că acest tip de sticlă nu se sparge, constată el, ciocănind cu prudenţă în geam.

Patruzeci şi şapte de grade diferenţă între interior şi exterior. Uimitor.

Nu părea să-l audă cineva.

Defuncta era goală sub un halat de mătase cu revere aurii. Cordonul zăcea pe jos. Un ofiţer de poliţie, destul de tânăr, din Romerike, făcu rapid un pas înapoi la vederea panglicii galbene.

— Dumnezeule! se scutură el înainte de a-şi trece mâna prin păr, jenat. Am crezut că-i un şarpe, ca să vezi!

 

 

Organul amputat al femeii era ambalat artistic în hârtie şi aşezat pe mapa de birou din faţa ei. Vârful ieşea afară din pachetul roşu. Parcă era o plantă exotică viguroasă; carne gălbejită, papile şi mai gălbejite şi urme violacee lăsate de vinul roşu în pliuri şi adâncituri. Un pahar pe jumătate gol stătea în echilibru pe un teanc de hârtii de la marginea biroului. Nu se vedea nicio sticlă.

— Nu se poate măcar să-i acoperim ţâţele? sugeră agentul.

— E prea dezgustător ca să mai poată fi…

— O să aşteptăm pentru chestiile astea, decretă Sigmund Berli, strecurându-şi mobilul în buzunarul de la piept.

Îngenunche şi îşi miji ochii înspre moartă.

— Nu depun armele, murmură el. Chestia asta o să-l intereseze pe Yngvar. Şi pe tinerica lui, în cazul de faţă.

— Ce?

— Nimic. Se ştie ceva în legătură cu ora?

Berli îşi înăbuşi un strănut. Tăcerea din cameră făcea să-i ţiuie urechile şi se ridică în picioare cu gesturi ţepene, scuturându-şi, într-un mod complet inutil, pantalonii de praf.

Fragment din volumul Așa ceva nu se întâmplă niciodată (publicat inițial în revista Corso)

 

Focul pasiunii în psihoterapie sau cât de tandri pot fi consilierii centrați pe persoană

Ajungând pe la aproximativ pagina 150 a Consilierii centrate pe persoană în acţiune (scrisă de britanicii Dave Mearns și Brian Thorne), recent lansată la Editura Trei, am simţit nevoia acută de a mă opri din citit, de a lăsa cartea jos (după mult timp) şi de a conştientiza şi exprima cu glas tare cât de diferite sunt orientările psihoterapeutice între ele. Aveam idee despre acest lucru, am studiat în facultate câte puţin despre fiecare orientare, însă acum este vorba despre o descoperire mult mai conştientă. Sentimentele care au însoţit această descoperire au fost, pentru moment, ambivalente şi uşor confuze. Iniţial, a fost respingere: în orientarea pe care o practic eu, efuziunile emoţionale cu clienţii au nişte limite, iar psihoterapeutul nu le expune sub nici o formă.

Aici, în consilierea centrată pe persoană (sau rogersiană), dimpotrivă, terapeutul îşi arată vulnerabilităţile, îşi exprimă emoţiile, dând practic frâu liber contratransferurilor, aproape fără nici un fel de reţinere (deşi nişte reguli există, cum ar fi criteriul relevanţei, de exemplu). De ce procedează rogersienii aşa este extrem de justificat şi de firesc: pentru a crea o relaţie autentică, sinceră şi transparentă între consilieri şi clienţii lor. De ce este necesară o relaţie autentică, sinceră şi transparentă? Pentru că astfel clientul se simte valorizat.
 

 

  

Sentimentul care a urmat ulterior (urmare a înţelegerii şi acceptării noilor concepte) a fost unul de bucurie şi de plăcere a planificării: dacă şcolile de psihoterapie vehiculează idei şi instrumente atât de diferite între ele, înseamnă că oricând simţi limitările propriei ideologii, o poţi îmbogăţi şi eficientiza cu tehnici folosite de celelalte abordări. După care am început să fantezez la cât de bine ar fi dacă aş avea timpul şi resursele necesare de a face formări şi dezvoltări personale în toate convenţiile psihoterapeutice existente la ora actuală. E atât de reconfortant să ai de unde alege, de unde te inspira, iar lucrul acesta nu ar fi fost posibil dacă după abordarea psihanalitică psihoterapia nu s-ar fi ramificat în atât de multe direcţii.

Consilierea centrată pe persoană în acţiune este una din cele mai complete sinteze teoretice pe care le-am întâlnit până acum. Cuprinde aproape tot ce este important de ştiut despre consilierea rogersiană / centrată pe persoană:

• principiile de bază (4 principii elaborate de Rogers şi alte 4 generate de dezvoltările ulterioare ale teoriei şi practicii în această orientare) şi
• condiţiile esenţiale pentru ca terapia să funcţioneze (empatia, acceptarea necondiţionată şi congruenţa sau autenticitatea – fără acestea nu există proces de consiliere centrată pe persoană şi în acest sens au fost elaborate instrumente de măsurare şi dezvoltare a acestor abilităţi, cum ar fi de exemplu scala empatiei în 8 trepte).

Autorii şi-au dedicat timp şi spaţiu inclusiv modului în care trebuie să se formeze un viitor consilier centrat pe persoană, oferind un întreg set de recomandări: consilierul trebuie în mod imperios să „lucreze” pentru a ajunge la acceptarea de sine şi mai apoi la iubirea de sine, fără aceste lucruri el neputând fi capabil să-şi ajute clientul; de asemenea, extrem de importantă este „extinderea sinelui”, adică provocarea acelor experienţe şi situaţii externe care pot fi simţite ca ameninţătoare (autorii dau ca exemplu cazul unui tânăr consilier, care descoperind că este homofob, s-a alaturat unui grup de homosexuali pentru a-i cunoaşte mai bine, a petrecut timp alături de ei şi, în cele din urmă, s-a simţit confortabil cu ei); o altă recomandare este aceea ce a consuma beletristică şi poezie – tipul acesta de lectură ajută la devoltarea capacităţilor empatice şi a sensibilităţii faţă de tipare cat mai diferite de umanitate; a scrie poezie doar pentru tine este un exerciţiu foarte potrivit pentru a învăţa să îţi comunici sensibilitatea, lucru care se întâmplă frecvent în consiliere, sub condiţia congruenţei (cea de-a treia condiţie vitală a relaţiei terapeut-client). Deosebit de interesant este subcapitolul intitulat „Dar ce fac când pur şi simplu nu-mi accept clientul?”, o provocare reală, de la a cărei rezolvare nu se poate eschiva niciun profesionist în acest domeniu.

 

 

O hartă a procesului terapeutic centrat pe persoană va conţine întodeauna mai multe elemente (care pot fi stări psihice, caracteristici personale, atitudini sau acţiuni). Astfel, consilierul îşi va accepta necondiţionat clientul, indiferent de cat de antipatic, iraţional, dificil, instabil sau insensibil ar fi acesta. Clienţii vor încerca de multe ori să testeze generozitatea şi acceptarea terapeutului lor şi vor căuta cu orice preţ să-şi demonstreze lor înşişi că sunt nişte fiinţe de neacceptat, în virtutea profeţiei pe care ţin să şi-o împlinească. A-i arăta clientului că îl accepţi necondiţionat, în ciuda celor mai ostile comportamente ale sale este condiţia bazală pentru ca acesta să ajungă, la un moment dat, să se simtă valoros şi merituos.

A fi empatic cu clientul este o condiţie pe care am mai menţionat-o şi care, în sens comun, este specifică şi celorlalte paradigme psihoterapeutice, însă funcţia pe care empatia o are pentru rogersieni este una specială: este fundamental să poţi fi empatic cu clientul tău nu doar pentru a-l înţelege ci, mai mult decat atât, pentru a-i putea oglindi acestuia gândurile, senzaţiile fizice şi sentimentele pe care le experimentează în acel moment. Oglindirea este un instrument de bază al consilierii centrate pe persoană şi este patentat de Carl Rogers, constând în ascultarea atentă a ceea ce spune clientul şi reformularea de către consilier a celor spuse, astfel încât să reproducă înţelept ceea ce a fost afirmat, dar şi să reveleze aspecte ascunse în spatele declaraţiilor clientului. Un exemplu de oglindire ar fi următorul:

Clientul: Mă tratează ca pe un copil – are grijă de mine tot timpul, mă cocoloşeşte tot timpul… mă sufocă! Nu reuşeşte să înteleagă că, de cand mă duc la universitate, nu mai sunt un copil… Sunt independentă… Sunt puternică!
Consilierul: Văd furia ta pentru că el nu înţelege că tu te schimbi… aceasta pare foarte, foarte puternică… dar mă şi întreb totodată… tu arăţi de parcă ai tremura… acest tremurat este doar din cauza furiei tale sau mai este şi altceva care se întâmplă în tine?
Clientul: Da… da, mi-e frică… mi-e frică că am să-l pierd.

Congruenţa sau autenticitatea, ca modalitate în care consilierul trebuie să se prezinte constant în relaţie cu clientul său este un alt element indispensabil şi este, spre deosebire de celelalte două (acceptarea necondiţionată şi empatia), mult mai greu de învăţat şi de gestionat în practică. Este, de altfel, abilitatea pe care consilierii nu o pot obţine aproape deloc din teorie şi o obţin aproape numai din practică. Congruenţa constă în transparenţa sau francheţea cu care consilierul îi comunică clientului său propriile ganduri şi emoţii (provocate de trăirile şi exprimarea acestuia din urmă). Acesta este un alt element foarte caracteristic psihologiei rogersiene şi mult, mult mai puţin întâlnit la celelalte orientări. Privind din exterior şi fără a avea cunoştinţele de bază despre acest cadru de referinţă, relaţia congruentă între consilier şi client pare foarte pasională, intensă, directă, asemănătoare cu relaţiile strânse de familie sau chiar de iubire. Poate părea chiar brutală atunci cand citeşti spusele unei consiliere faţă de clientul ei:

Simt că ma enervezi. Simt ca iar m-ai lăsat balta! Deci asta e: acum te astepţi de la mine să-mi fac bagajul şi să plec?

Astfel de comunicări sunt mai naturale sau mai justificate la client decât la psihoterapeut, însă Rogers are meritul de a fi umanizat şi de a fi coborât de pe piedestal personalitatea terapeutului, permiţându-i şi acestuia să aibă emoţii, să fie impulsiv, să se înşele şi să facă greşeli. […]

 

Citește continuarea recenziei semnată de Mihaela Costea (psihoterapeut în formare) pe blogul CafeGradiva.

 

Femeie plecând de la psihanalist. O perspectivă suprarealistă

— Draga mea, va trebui să pleci la Marsilia. Voi veni şi eu, stau de prea mult timp ascuns, cu teama de a ieşi pe stradă şi când ies trebuie să mă deghizez. În curând vom obţine eliberarea din închisoare a lui Benjamin şi va trebui să‑l ajut să trăiască în clandestinitate la Paris, după care l voi trimite cum s‑o putea la Marsilia, ca să ţi se alăture. Am aranjat să îl ducă nişte căruţaşi ascuns într-un balot de paie, sper să fie liniștiți caii şi să nu o ia la goană dacă îi opresc nemţii.  

Ea nu voia să părăsească iarăşi Parisul. Ar fi putut să reziste în Paris dar n‑a făcut‑o, s‑a lăsat purtată de teroarea şi nesiguranţa generalizate. Ar fi putut să mai aştepte. Dar o chinuiau mustrările de conştiinţă; trebuia să îi uşureze situaţia lui Benjamin la sosirea acestuia, nu putea să îl dezamăgească.  

    

    

      

Tânjea să-l aibă din nou în faţa sa pe Benjamin, voia să‑l îmbrăţişeze, să îi asculte poemele, să îi fredoneze un cântec şi să se simtă în siguranță unul cu altul. Ca în atâtea dintre tablourile sale viitoare, Remedios se legase de barba soţului său, făcuse un nod din barbă în jurul gâtului ei. Şi abia de mai putea să studieze, să se cufunde în scrierile sale, să‑şi reia desenele.  

— Nu ştiu ce‑i cu mine, Esteban, n‑aş vrea să mă mişc de‑aici, de pe podeaua pe care o am acum sub picioare.  

— Glumeşti, acum mai mult ca niciodată trebuie să ne mişcăm. Óscar Domínguez te aşteaptă la Marsilia, cu Wilfredo Lam, pictorul cubanez. Apoi te va prinde din urmă soţul tău şi mai târziu și eu… sau mai devreme, încă nu am planificat bine asta.  

Nu înţelegea rostul fugii și, deși îşi petrecuse jumătate din existenţă căutând un rost în întâmplările reale şi ireale, aici nu vedea nimic realist sau suprarealist, doar ceva absurd. Nu întrezărea niciun fundament mitic, nici măcar vreun argument ştiinţific; nu o atrăgea nici profanul situaţiei şi nici măcar nu ştia dacă sacrul o va putea consola.  

    

Remedios Varo - ”Trei destine”

    

    

Mama ei îi inculcase teama de diavol; dimpotrivă, tatăl se străduise s-o facă să fie cât mai aproape de raţiune, așa încât aceasta să îi conducă paşii. Mergea direct la moarte? Asta nu o îngrijora câtuşi de puţin, mereu rămânea posibilitatea reîncarnării, de aceea era credincioasă teoriilor lui G.I. Gurdjieff şi odată cu dispariţia fizică se vedea transmutată într‑unul dintre multiplele personaje din Grădina deliciilor de Hieronymus Bosch ori în personajul solitar din Caron traversând Styxul de Joachim Patinir.  

    

Hieronymus Bosch, ”Gradina deliciilor” (detaliu)

    

— Crezi că ar fi cazul să mă psihanalizezi?  

— Nu, Remedios, nu umbla după alternative inutile.  

— Nu e un pretext, caut adevărul şi soluţia ca să aflu ce ar trebui să fac. Oricum, aici nu e nimeni care să se gândească la soluţii; nici măcar psihanalistul cel mai priceput nu ar fi interesat de ceea ce îmi trece mie prin cap acum.  

În mintea ei, în clipa aceea, prindea formă tabloul acela, Femeie plecând de la psihanalist, dar nu pe ea se vedea în pielea pacientei, ci, mai degrabă, întrezărea chipul prietenei sale Juliana González, pe care încă n‑o știa, dar îi anticipase existența cu mult înainte să o cunoască. I se întâmpla asta adesea: când întindea mâna către o persoană care îi era prezentată pentru prima oară, avea certitudinea că se mai cunoscuseră înainte. O văzuse în visuri sau într‑una dintre operele sale. O pictase înainte să ştie că se vor întâlni cândva.  

      

    

Continentul realismului magic livrează lumii, după nici o jumătate de secol, al doilea val literar, iar pe creasta lui se află scriitoarele. După ce Isabel Allende și-a adjudecat un număr imens de cititori la noi, a doua scriitoare cu șanse mari să cucerească și să-și aiba publicul propriu este Zoé Valdés.  –– Elisabeta Lăsconi, Ziarul de duminică  

     

Remedios Varo - ”Femeie plecând de la psihanalist”

  — Ies un moment. Voi face o plimbare.  

— Ai grijă, Remediosanto, să nu te întorci târziu.  

A străbătut malul Senei, de la înălţimea Turnului Nesle până la catedrala Notre‑Dame. A respirat aerul îmbibat de o uşoară burniţă. Mâinile îi tremurau și simţea o dorinţă enormă să‑şi vadă familia, să stea de vorbă cu mama ei, să îi ia mâinile într‑ale sale şi să‑şi pună capul în poală, să‑i miroasă hainele. I‑ar fi plăcut mult ca Luis şi tatăl ei să mai fi trăit ca să alerge spre ei. De fapt, a avut impresia că îi vede prin ceaţă şi că merg ţinându‑se de braţ; îi zărea ca pe două siluete elegante, cu paltoane scumpe şi pălării care le acopereau capetele, aidoma a doi cavaleri norocoşi. Norocoasa era ea, care putea să şi‑i imagineze, aşa, mergând înspre ea, agale, cu siguranță că au văzut‑o… şi atunci a întins braţele.  

— Domnişoară, aţi păţit ceva? Pot să vă ajut?  

Un glas i‑a întrerupt viziunea. Era un domn foarte chipeş, bine îmbrăcat; deşi Remedios avea ochii plini de lacrimi, a putut să‑l vadă.  

— Nu, visam doar.  

— Nu costă nimic să visezi. Mi‑ar plăcea să vă invit la o cafea.  

(Fragment din Zoé Valdés, Vânătoarea de stele)  

  

De la Bacalbașa citire: racii sunt buni foarte sărați și iuți

Deși talentele mele de chef se opresc la proverbialii cartofii prăjiți, voi îndrăzni din când în când să vă persuadez papilele gustative cu mici trucuri gastronomice furate din raftul editurii Lifestyle (parte din grupul Trei).

Ce mâncăm deci în seara asta? De niște raci fierți cu un vin alb ce spuneți?

 

  

 

RACII FIERŢI CU VIN…

Pui într‑o oală ceapă, morcovei, buchetul, multă sare şi mult piper măcinat, fiindcă racii sunt buni foarte săraţi şi iuţi. Unii pun şi ardei roşu. Un principiu este că racii să nu fiarbă în apă prea multă, de aceea să nu se pună mai multă apă decât atâta cât să acopere exact racii.

După o jumătate de oră de fiert al apei în clocot, arunci racii înăuntru, după ce le‑ai scos intestinul negru, rupând înotătoarea din mijlocul coadei. Torni atunci şi vin alb care să fie un sfert din apă pusă. Acoperiţi, racii vor fierbe zece minute, apoi oala să fie trasă la o parte, iar racii lăsaţi — în apa în care au fiert, — până la masă.

Racii sunt întotdeauna mult mai buni calzi, decât reci. De aceea, dacă ai oprit raci fierţi pe a doua zi, încălzeşte‑i mai întâi. Dai la masă, strecurând zeama. (rețetă citată din Constantin Bacalbașa, Dictatura gastronomică)

   

  

  

… ALUNECĂ BINE CU UN CUPAJ DE SAUVIGNON ȘI FETEASCĂ

Domaine Ceptura Blanc 2008

Producător: Davino / Podgorie: Dealu Mare / Alcool: 13,8% / Tip vin: Sec

Descriere: Cupaj de Sauvignon Blanc, Fetească Albă și Riesling Italian, cu o culoare alb-verzuie, caracterizat prin mare limpezime, cu gust prelungit de fructe autohtone și aromă de floare de soc, nelipsit de note minerale. Înviorător și răcoros, este un vin de cursă lungă, ideal pentru lunile de vară.

Poveste: Pornind de la struguri atent selecționați numai în anii cu recolte excepționale, cele trei soiuri sunt produse separat, intrând în combinație după ce li s-au definit correct caracteristicile. Toți ciorchinii sunt însă prelucrați conform tehnicii de producție „neagresivă“, în care intervenția mecanică este limitată drastic, evitându-se zdrobirea inițială a boabelor. Lot de 29 640 de sticle.

Gastronomie: Recomandat împreună cu peștele cu oase puține, cu fructele de mare fierte la aburi și necondimentate excesiv sau cu un risotto de creveți. Pilaful nostru tradițional

cu cozi de raci funcționează, în context, la fel de bine.

Temperatură de servire: 12 grade Celsius. (fragment din Dan-Silviu Boerescu, Cătălin Păduraru, Ghidul vinurilor 2010)

 

  

Din cabinetul de curiozități

800 de pagini scrise și rescrise vreme de 10 ani. Un autor erudit, jucăuș și surprinzător de imaginativ, specializat în arheologia submarină, cu licențe în filosofie și istorie. Și cu un titlu inspirat de ”Afinitățile elective” ale lui Goethe: Acolo unde tigrii sunt la ei acasă.

Jean-Marie Blas de Roblès este numele pe care n-o să obosesc să-l tot invoc, mulțumită cărții sale, un unicat printre romanele actuale experimentaliste, realist-politice, polițiste, fantastice, lirice și ce mai vreți voi. O carte scoasă parcă dintr-un cabinet de curiozități, o excepție a literaturii franceze obsedate de autoficțiune și experimente la limita lizibilului, apreciază Alina Purcaru în numărul din august al Dilematecii. Și conchide cam așa:

Sub promisiunea unei cărți groase de aventuri, à la Eco, e infuzată o meditație barocă despre singurătate și cruzime, despre credință și amăgire, despre trecut cunoaștere și iluzia ei. Este una dintre cele mai satisfăcătoare cărți citite în ultimii ani.

 

   

 

Nicolae Coande amintește în Gazeta de Sud că acum câțiva ani romanul lui Blas era capul de afiș al toamnei editoriale din Hexagon, al celebrei „rentrée littéraire“. Și constată, resemnat, că mai avem ceva drum de parcurs până când acest statut să aibă și la noi greutatea cuvenită:

Pentru această carte, Blas a primit în 2008 Premiul Médicis. Timp de trei tururi de vot, el a fost la egalitate cu romanul lui Jean-Paul Enthoven „Ce que nous avons de meilleur“ (Ed. Grasset), pe care l-a depăşit abia în al patrulea tur! Un asemenea premiu important asigură, de obicei, vânzarea în sute de mii de exemplare şi o faimă pe măsură. Repet, fără plăcere, în România poţi să scrii şi romanul secolului, oricum nu va interesa pe nimeni. „La rentrée“ nu este posibilă aici.

Cu fragmente din surpinzătorul roman vă puteți delecta aici și aici.

Mărturia unui popor oprimat de propriii lideri

Între terorism și apărarea demnității umane, granița este subțire.

       

La începutul acestui an, volumul Fiul Hamasului (Pandora M, 2010) a făcut valuri deopotrivă în lumea palestiniană şi în ţările în care a fost publicată până acum. Imediat după publicare, Mosab Hassan Yousef a devenit rapid unul dintre cei mai controversaţi autori contemporani.

  

 

 

Născut în 1978, Mosab era fiul unuia dintre fondatorii Hamas, mişcarea islamică de rezistenţă din teritoriile palestiniene. Povestea lui a dezvăluit încălcarea tuturor zonelor interzise din conflictul israeliano-arab. Cruzimea împărţită deopotrivă între soldaţii israelieni şi militanţii arabi, spionajul pentru serviciile secrete israeliene şi activitatea la cel mai înalt nivel în organizaţia palestiniană şi chiar convertirea la creştinism după o copilărie marcată de momente impresionante din viaţa de zi cu zi a Islamului de azi.
 

 

  

Dacă urmăreşti interviurile date de Mosab, chiar şi cel video de pe site-ul oficial al cărţii, te izbeşte fragilitatea psihologică a persoanei care a trecut prin închisorile israeliene, s-a confruntat cu sadismul unora dintre colegii săi de penitenciar şi a spionat pentru ambele părţi implicate în conflict.

 

 

Cartea este presărată cu explicaţii ale contextului istoric în care a luat naştere conflictul din Orientul Apropiat şi de scene copleşitoare pentru oricine este hotărât să acorde credit nelimitat uneia dintre părţile implicate. Şi când vorbim despre părţi nu putem să facem abstracţie de faptul că, dincolo de implicaţiile religioase ori politice, adevărata dramă este cea trăită de familii normale sfâşiate de fiecare acord şi de fiecare neînţelegere între oficialii marilor şi micilor puteri.

În acelaşi timp, Fiul Hamasului este şi povestea unei convertiri, dar şi mărturia oricărui popor oprimat de propriii lideri. Acelaşi scenariu care se repetă în istorie în toate perioadele de declin cunoscute de marile civilizaţii şi imperii: corupţia liderilor, decăderea popoarelor, falimentul eroilor.

Recenzie apărută în ziarul Ring. 

 

Citește și:

Blonda lui Saddam. Ce n-a văzut Bagdadul…

O carte care a creat valuri in lumea intreaga: Fiul Hamasului

Primele 3 cărți din colecția REALITY SHOCK

    

 

Gazeta Sporturilor: insert cu ”Millenium”

„Bărbaţi care urăsc femeile„, o carte aflată în topurile vînzărilor din toată lumea, va putea fi cumpărată cu ”Gazeta” la un preţ accesibil, anunță ediția online a ziarului sportiv.

  
Gazeta şi Editura Trei pregătesc o ediţie specială a cărţii lui Stieg Larsson „Bărbaţi care urăsc femeile”, o carte care deschide trilogia Millennium, vîndută în peste 40 de milioane de exemplare în întreaga lume!

Cum a fost posibil un asemenea record în anii în care computerul şi televizorul au acaparat tot mai mult din timpul care pînă acum era rezervat lecturii? O explicaţie au găsit americanii de la „Washington Post”: „E un thriller inteligent, bine construit, extrem de captivant… este pe rînd o saga despre un criminal în serie, o anchetă pe urmele unei persoane dispărute şi o privire aruncată în culisele mediului jurnalistic şi de afaceri”. Şi alta, ”The Times”: „Toată reclama este pe deplin justificată… Romanul este desăvîrşit din toate punctele de vedere – personaje, poveste, atmosferă”.

 

    

Ediţia specială a cărţii „Bărbaţi care urăsc femeile„ va fi lansată în două părţi, care vor apărea pe piaţă împreună cu ziarul în 30 septembrie, respectiv 7 octombrie, la 11,99 lei fiecare. Premiera pe care o aduce Gazeta în colaborare cu Editura Trei pe piaţa de carte din România este lansarea cu ziarul a unui volum foarte nou, de top. Niciodată pînă acum vreun ziar nu a fost însoţit de un un titlu atît de puternic, certificat de librăriile din toată lumea.

Şi chiar dacă vă vine greu să credeţi, pentru că nu vi s-a mai întîmplat de mult, probabil din copilărie, cînd citeaţi Jules Verne sau Alexandre Dumas, „Bărbaţi care urăsc femeile” e genul acela de carte pe care nu te opreşti pînă nu o termini. Şi are peste 700 de pagini!

Sursă (text și foto): Gazeta Sporturilor.

Citește și:

Ultimul interviu al lui Stieg Larsson. Și cum arăta Lisbeth Salander la nouă ani

Daniel Craig și David Fincher, doi bărbați care urăsc femeile

Antidot deștept la microbul ”Twilight”

Iubita lui Stieg Larsson: adevărata autoare a trilogiei ”Millenium”?

 

De ce oamenii buni săvârșesc fapte rele

Se spune că am fost cândva un exhibiţionist. De la naştere până la vârsta de doisprezece ani am locuit în apropierea unei uzine de tractoare, Allis-Chalmers. La amiază, când secretarele treceau prin faţa casei noastre, în drum spre un local în care mâncau de prânz, se spune că mă dezbrăcam şi începeam să dansez şi să cânt în faţa lor. Când mama le auzea rasetele, ieşea în grabă, teribil de stânjenită şi mă trăgea de pe verandă înapoi în casă. Nu o stânjenea atât nuditatea, cât mai degrabă faptul că atrăgeam atenţia asupra mea, asupra noastră, asupra ei.

La scurt timp am învăţat să nu mai atrag atenţia asupra mea şi am devenit un introvertit patologic. Întreceam evident limita bunului simţ — nu expunându-mi corpul, nu cântând, ci pur şi simplu atrăgând atenţia asupra mea.

     

   

Astăzi înţeleg că traumele de o viaţă ale mamei mele o determinaseră să evite să fie văzută, să evite să atragă atenţia asupra ei. Aceste probleme ale mamei au devenit însă curand Umbra mea personală. În scurt timp am învăţat să-mi sabotez repetat şi reflex propriul potenţial, să-mi abandonez dorinţele şi să mă „ascund“. Umbra nu avea, în acest caz, legătură cu nuditatea sau cu exprimarea în public, ci cu simplul fapt de a fi văzut şi a deveni astfel vulnerabil la părerea altora.

O parte substanţială a Umbrei mele din adolescenţă s-a acumulat în urma procesului prin care am învăţat să nu fiu eu însumi — exprimarea exuberanţei fireşti a unui copil avea pur şi simplu un preţ prea ridicat în acel mediu. Pentru un copil, sau cel puţin pentru copilul care am fost eu, nevoia de a fi acceptat de către părinţi prevalează asupra oricărei dorinţe instinctive de a se exprima spontan.

Această întâmplare, cu mesajul ei, s-a repetat de multe ori. La vârsta de cinci ani, am venit acasă de la grădiniţă cântând un cântec pe care-l învăţasem la locul de joacă:

„I lost my arm in the army/ lost my leg in the navy/ lost my balls in Niagara Falls/ and found them in the gravy.“ (Mi-am pierdut braţul la armată/ mi-am pierdut piciorul la marină/ mi-am pierdut ouăle în cascada Niagara/ şi-acum le-am găsit într-un ”sos”).

Îmi plăcea pentru că rima şi avea antren. Desigur, la vremea aceea nu ştiam ce erau „balls“ („ouăle“), dar am aflat curând… şi s-a mai aşezat o cărămidă in zid, pentru a-i cita pe cei de la Pink Floyd. (După câteva zeci de ani, când mi-am publicat prima carte, prima reacţie a fost: „De ce ai făcut asta? Ce va zice lumea?“. Deşi eram un om in toată fi rea, ca să spun aşa, mesajul acesta a apelat la un vechi ungher al psihicului meu.) Acesta şi multe alte mesaje asemănătoare m-au făcut să mă inarmez impotriva mea insămi. Umbra mea nu era răul; era o formă de protecţie împotriva firii mele, a felului meu de a fi – aparent prea riscant, prea costisitor în acel mediu.

    

 

   

Amintiţi-vă că Umbra cuprinde tot ceea ce nu dorim să fim. Prin urmare, este foarte dificil să recunoaştem, să ne asumăm şi să analizăm conţinutul Umbrei. Cu cât este mai slab eul unei persoane, cu atât mai puţin probabil este ca acea persoană să înceapă această muncă analitică, iar energiile Umbrei devin patologice, în acest caz, prin împingerea lor în structuri tot mai profunde. Odată reprimate, ele vor ieşi la suprafaţă într-un moment neaşteptat sau pe o cale neaşteptată, fie că sunt proiectate asupra altor persoane, fie că pun subtil stăpanire pe noi şi se manifestă stânjenitor sau distructiv.

Oricine — în măsura în care reflectează la viaţa sa — îşi va aminti cu umilinţă de anumite momente în care a devenit prizonierul Umbrei, deşi la vremea respectivă se credea stăpan pe sine, credea că deţine controlul asupra sa. (Cand eram student în anul doi, m-a revoltat la un moment dat prostia unui coleg, care mi-a spus cu admiraţie: „Vreau să fiu şi eu ca tine… lipsit de sentimente.“ Voise să-mi facă un compliment. Din acea clipă am început să înţeleg cât de bine îmi însuşisem îndemnul de a mă ascunde.)

Fragment din volumul 

 De ce oamenii buni săvârșesc fapte rele? Cum să înţelegem aspectele mai întunecate ale psihicului 

din colecția Acum pentru viitor.  Autorul, James Hollis,  s-a format ca psihanalist la Jung Institute din Zurich, Elveţia, iar în prezent locuieşte la Houston, Texas, unde are un cabinet de psihiatrie şi este director executiv al Jung Educational Center.

 

Art-terapia: memoria gesturilor și culorilor

Dna L. schițează un pastel îngroșat pe o foaie albă, povestind în același timp cu psihoterapeuta sa despre planurile sale de a lua lecții de artă după terminarea curei. Privește spre desenul de pe șevalet. La început vede doar o „amoebă”, ceva ce plutește într-o ”apă noroioasă”. În desenul nefigurativ, se disting trei linii îngroșate. ”Dacă ar fi oameni, cine ar fi?”, întreabă terapeuta. ”Probabil că asta, de la mijloc, sunt eu”, răspunde pacienta, o tânără de 27 de ani proaspăt divorțată și înspăimântată de perspectiva că nu va putea fi o mamă bună pentru cei doi copii.

Linia mai apropiată de ea i se pare că este fata sa, Lori, pe care știe că trebuie s-o protejeze mai mult, căci e mai sensibilă și mai temătoare. Dar, de fapt, și ea are obsesii și temeri similare. Numai că fuge de ele. Or, desenele sunt ocazia ideală de vorbi deschis despre furie și suferință. Sunt prilejul unei

”conștientizări însuflețite care permite ca tot felul de lucruri ce odată păreau inexplicabile să capete sens”, scrie Judith Aron Rubin în volumul pe care-l coordonează, Art-Terapia. Teorie și practică.  

  

 

   

Psihiatru de orientare psihanalitică, Rubin a fost președinte al Asociației Americane de Art-Terapie, de unde și deschiderea sa față de restul orientărilor psihoterapeutice. A invitat în tratatul de peste 500 de pagini specialiști din toate orientările majore, de la jungieni și gestaltiști la cognitiviști și terapuți de familie. Previzibil, discipolii lui Jung caută în desenele pacienților arhetipurile ”umbrei” sau ”Marii Mame”, terapeuții umaniști cred că scopul final al artei în terapie constă în autenticitatea și plenitudinea trăirilor clienților, pe când specialiștii în terapia familială caută să vadă ce fel de relații există acolo pornind, de pildă, de la desenul unui copil fără mâini cu bunica aproape și cu mama alungată într-un colț al planșei.

Dar nu e vorba doar despre desen: modelajul în plastilină folosit pentru un copil orb cu retard, muzica și dansul utilizate pentru conștientizarea propriilor cenzuri sau tapițeria după o poză cu cineva drag care a murit (pentru desensibilizare și doliu) sunt modalități la fel de potrivite în art-terapie.

 

 

 

La fel de diverse pot fi și interpretările expresiilor artistice, care variază de la un caz la altul. Când vrei să înțelegi mesajul pacientului, nu trebuie să te mulțumești cu aplicarea unui simbolism universal (mitologic), așa cum procedează psihanaliștii, atrage atenția Josef E. Garai, specializat în art-terapia umanistă. El amintește cazul unui tânăr director executiv care visează cum se cațără pe un port-drapel foarte înalt și cade cu puțin înainte de a ajunge în vârf. Văzând că interpretarea facilă legată de pierderea potenției sexuale este inadecvată, terapeutul pune lucrurile în context:

”Port-drapelul este simbolul pentru dorința sa de a ajunge în vârful ierarhiei în cadrul companiei”.

Art-terapia este, pentru adult, o modalitate de individuare, de dezvoltare personală și de mai bună coabitare cu propriile temeri și răni nevindecate. Însă această tehnică este inițiată la începuturile psihanalizei mai ales pentru a ajuta copii să spună lucruri pe care nu pot sau nu știu cum să le verbalizeze.

 

 

 

Un exemplu interesant vine din partea terapiei comportamental-cognitive, considerate adesea mult prea rece și rațională pentru a fi de folos celor mici. Larry e un puști hiperactiv, cu retard, care tocmai a dat foc camerei sale, povestește psihiatrul Ellen Roth. Ajutându-l să picteze și să construiască din bucați din lemn o casă, terapeutul l-a impulsionat pe mai multe planuri: băiatul și-a dezvoltat gândirea spațială, a căpătat încredere în sine desenând tot mai bine, și-a domolit sentimentul de vină printr-o reparație simbolică și a putut într-un final să vorbească despre trauma incendiului.

 

Fără să epuizeze terapia, tehnica art-terapiei are două avantaje majore:

• fisurează subtilele barierele afective autoimpuse de pacient și
• poate fi adaptată oricărei orientări terapeutice.

Dacă trauma îngheață creierul nostru emoțional (amigdala), atunci jocul, fantezia, realizarea repetitivă a artei nu fac decât să dezghețe imaginile traumatice și să ofere un sentiment de control asupra ”darurilor Pandorei”.

  

Un elev capabil

— Despre ce vrei să vorbim azi? întrebă Dussander, dând pe gât ultima duşcă. Azi nu mai facem lecții, ce zici? Ă? Ă? Când bea, accentul devenea mai sesizabil. Era un accent pe care Todd ajunsese să‑l urască. Acum n‑avea nimic împotriva accentului; n‑avea nimic împotriva a nimic. Se simţea pe de‑a‑ntregul relaxat. Se uită la mâini, mâinile care aveau să dea brânciul, şi acestea arătau la fel ca întotdeauna. Nu tremurau; erau relaxate.

— Nu‑mi pasă, zise el. Facem cum doreşti.

— Să‑ţi spun despre săpunul special pe care‑l fabricam? Experimentele noastre privind homosexualitatea silită? Sau poate vrei să auzi cum am scăpat din Berlin după ce‑am fost atât de prost încât să mă întorc acolo. Atunci a fost cât pe ce să fiu ras, zise el. Apoi mimă gestul cu care ai rade un obraz nebărbierit şi râse.

— Orice, zise Todd. Pe bune. Îl văzu pe Dussander cum examinează sticla goală şi se ridică apoi cu ea într‑o mână. Dussander o duse la coşul de gunoi şi o lăsă să cadă acolo.

— Nu, nimic din toate astea, cred, zise Dussander. Nu pari a fi într‑o dispoziţie propice. Rămase reflectând un moment lângă coşul de gunoi şi apoi traversă bucătăria spre uşa pivniţei. Ciorapii de lână foşneau pe linoleumul cu denivelări. Cred că astăzi o să‑ţi spun în schimb povestea unui bătrân căruia îi era teamă.

    

    

Dussander deschise uşa pivniţei. Spatele lui era acum întors către masă. Todd se ridică tăcut în picioare.

— Îi era teamă, continuă Dussander, de un anumit băiat care îi era, într‑un mod straniu, prieten. Un băiat deştept. Mama lui spunea despre acest băiat că este un „elev capabil”, iar bătrânul descoperise deja că este un elev capabil… deşi, probabil, nu în direcţia în care se gândea maică‑sa.

Dussander bâjbâi puţin până reuşi să acţioneze întrerupătorul electric vechi din perete, chinuindu‑se să‑l răsucească cu degetele chircite şi neîndemânatice. Todd păşi — aproape lunecă — pe linoleum, evitând să calce în locurile în care podeaua scârţâia sau pârâia. Acum cunoştea bucătăria asta la fel ca pe‑a lui. Poate chiar mai bine.

— La început, băiatul n‑a fost prietenul bătrânului, zise Dussander. Reuşi în cele din urmă să răsucească întrerupătorul. Coborî prima treaptă cu grija unui băutor veteran. La început, bătrânului nu‑i plăcea deloc de băiat. După care a început să… să-i fie pe plac compania lui, cu toate că stăruia un puternic element de aversiune. Se uita la raft acum, dar încă se mai ţinea de balustradă. Todd, calm — nu, acum era de‑a dreptul rece — păşi în spatele lui şi calculă ce şanse ar fi avut un brânci sănătos să‑l facă pe Dussander să dea drumul balustradei. Decise să aştepte până când Dussander se va fi aplecat înainte.

— O parte din plăcerea bătrânului venea dintr‑un sentiment de egalitate, continuă cu băgare de seamă Dussander. Vezi tu, băiatul şi bătrânul se aveau reciproc la mână. Fiecare ştia câte ceva pe care celălalt dorea să‑l păstreze secret. Pe urmă… ah, pe urmă bătrânului i‑a devenit clar că lucrurile se schimbau. Da. Strânsoarea lui slăbea — parţial sau complet, în funcţie de cât de disperat putea fi băiatul şi cât de deştept. Într‑o lungă noapte în care somnul refuza să vină, bătrânului i s‑a năzărit că ar fi bine pentru el dacă ar găsi ceva nou cu care să‑l aibă la mână pe băiat. Pentru propria sa siguranţă.

 

  

Acum Dussander dădu drumul balustradei şi se aplecă peste scara abruptă a pivniţei, dar Todd rămase perfect nemişcat. Răceala care‑l pătrunsese până la oase începea să se topească făcând loc unui şuvoi rozaliu de mânie şi confuzie. Când Dussander apucă noua sticlă de whisky, Todd îşi zise cu răutate că bătrânul avea cea mai împuţită pivniţă din oraş, cu sau fără petrol. Mirosea ca şi cum ceva sau cineva ar fi murit acolo, jos.

— Aşa că bătrânul s‑a dat pe loc jos din pat. Ce înseamnă somnul pentru un bătrân? Foarte puţin. Şi şezu la micul său birou, gândindu‑se la cât de inteligent îl învăluise pe băiat în plasa însăşi a crimelor pe care băiatul le ţinea ameninţător deasupra capului. Şi se mai gândea la cât de silitor muncise băiatul, practic, pe brânci, ca să‑şi readucă notele de şcoală la nivelul de dinainte. Şi cum, după ce acestea vor fi fost mărite, băiatul nu va mai avea nevoie de bătrân viu. Iar dacă bătrânul murea, băiatul putea fi liber.

Se întoarse acum cu faţa spre Todd, ţinând sticla de Ancient Age de gât.

— Te‑am auzit, să ştii, spuse el aproape cu blândeţe. Din clipa în care ai împins scaunul în spate şi te‑ai ridicat. Nu eşti aşa de tăcut precum îţi imaginezi, băiete. Cel puţin, nu încă.

Todd nu zise nimic.

— Aşadar! exclamă Dussander, revenind în bucătărie şi închizând uşa pivniţei cu o mişcare fermă. Bătrânul a scris totul pe hârtie, nicht wahr? De la primul cuvânt până la ultimul, a pus totul pe hârtie. Când a terminat, aproape că sosiseră zorii zilei, iar mâna îi scârţâia din pricina artritei — verdammt de artrită — dar se simţi bine pentru prima oară în ultimele săptămâni. Se simţea în siguranţă. Se culcă din nou în pat şi dormi până la jumătatea după‑amiezii. De fapt, dacă ar fi dormit mai mult, ar fi ratat serialul preferat — Spitalul general.

Fragment din miniromanul ”Un copil capabil”, publicat în vol.  Stephen King, Anotimpuri diferite, Ed. Trei, 2010