Border-ul de azi este istericul de ieri

Despre această maladie scrie, cu rigoare, originalitate şi solid suport empiric britanicul Christopher Bollas în masiva lucrare intitulată simplu Isteria, notează Valentin Protopopescu în Observatorul cultural.

 

Cine este autorul acestui important volum? Ei bine, Christopher Bollas chiar e un personaj şi o personalitate a psihanalizei contemporane. Domnia sa a trecut graniţa dintre realitatea maladiei psihice şi naraţiunea ficţională, căci s-a exercitat cu mare succes ca romancier şi dramaturg. S-a format la Institutul Psihanalitic londonez, a lucrat în cadrul celebrei clinici Tavistock, i-a avut ca maeştrii pe John Bowlby, André Green, Jean-Bertrand Pontalis şi Janine Chasseguet-Smirgel, dar a fost şi un apropiat al lui Michel Foucault şi René Girard. Născut în California, a devenit britanic prin adopţie şi formaţie, iar apoi s-a nutrit din spiritul marii culturi franceze postbelice – teribilă formula evoluţiei sale existenţiale, nu-i aşa? Bollas, autor prolific, a cunoscut însă celebritatea graţie cărţii The Shadow of the Object, din 1987, una în care a răsturnat perspectiva kleiniană cu privire la sofisticatul concept al relaţiei de obiect.

În lucrarea intitulată Isteria, Christopher Bollas îl reinterpretează pe Freud într-un punct central al teoriei sale psihodinamice. Britanicul, de acord cu anumite idei freudiene referitoare la isterie, intervine şi le nuanţează pe altele, plecînd de la o abordare holistă, de ordin integrativ, în care include mai multe registre ştiinţifice. Ideea de bază este că istericul este captivul mental al unei biologii corporale pe care o repudiază.

De aici drama sa, căci el este, în plan psihic, un copil prizonier în trupul sexual al unui adult. Bollas observă, pe bună dreptate, că sexualitatea este o traumă primară, una fundamentală în măsura în care maturizarea pulsiunilor erotice atrage după sine deflagrarea relaţiei cu mama. Reazemul capital, figura maternă ca protector infailibil, este dislocat, pentru că erosul transformă maternitatea într-un obiect manipulabil în primul rînd de către tată. Văduvit de securizarea dăruită de prezenţa mamei asexuate, copilul trezit la sexualitate nu doar că suferă trauma de a descoperi în mamă posesiunea erotică a figurii paterne, dar se descoperă pe sine în direct conflict de dorinţă cu tatăl, în disputa asupra posedării obiectului sexual matern. Situaţia psihică este tragică, una fără ieşire, de unde şi suferinţa istericului, un inocent minat de propria-i sexualitate, de care se apără prin refulare sau printr-o înscenare ritualică lăuntrică.

Bollas s-a sprijinit în edificarea teoriei sale asupra isteriei pe ideile şcolii britanice a relaţiilor de obiect, una de obedienţă kleiniană şi winnicottiană, dar şi pe viziunea lui Jacques Lacan cu privire la simptomatologia istericului. Şi pentru că a promovat această perspectivă plurală asupra fenomenului ca atare, căci defineşte isteria ca maladiv univers psihic de o complexitate tulburătoare, el este de părere că ar exista o suprapunere între heterogenitatea manifestării isterice şi bogăţia deconcertantă a simptomatologiei de tip borderline. Border-ul de azi este istericul de ieri, la fel de derutant, la fel de nefericit, la fel de spectaculos.

Citiți întreaga recenzie în Observatorul cultural.

 

Acting out isteric: când pacienta își provoacă psihanalistul

La începutul analizei, pacienta s‑a purtat cumsecade timp de câteva şedinţe. Apoi, brusc, a izbucnit în atacuri verbale acide şi provocatoare, pentru care şi‑a cerut scuze.

Stewart a înţeles aceste izbucniri drept testări precaute ale aptitudinilor sale. Apoi ea a devenit mai infantilă şi a înregistrat treceri la act corporale în timpul şedinţelor, încercând să‑l apuce de penis. O lungă perioadă de timp a fost preocupată de organele genitale ale psihanalistului şi când încerca să i le apuce, era cuprinsă în braţe de către acesta.

Fragment din:

Stewart nu scrie acest articol pentru a discuta per se despre isterie, ci se centrează pe problemele de gestionare a acestor cazuri. El notează că există anumiţi pacienţi — şi această tânără este una dintre ei — pentru care intervenţia verbală nu s‑a dovedit suficientă şi pentru care a fost nevoie de o formă fizică de susţinere. El menţionează, dar nu detaliază contratransferul, însă nu este greu de imaginat, după descrierea făcută pacientei, prin ce tumult a trebuit să treacă în timpul analizei ei. Putem considera că intervenţia lui fizică a fost o acţiune simbolică importantă, pentru că a pus corpul celuilalt la dispoziţia pacientei, în scopul legării stărilor psihice sexuale.

În cursul regresiei din timpul tratamentului, pacienta a dezvoltat idei halucinatorii despre sexualitatea ei, pe care le putem înţelege drept un efect inevitabil al sexualităţii asupra unei minţi disperate s‑o evite. Prin urmare, analistul trebuie să lege sexualitatea — ceea ce Stewart face prin îmbrăţişarea pacientei sale — astfel încât să‑şi poată găsi o altă cale de exprimare, ceea ce se şi întâmplă în acest caz, pacienta îndreptându‑se spre desen şi pictură ca mijloace de autoexprimare. (…)

Această pacientă şi‑a revenit în urma analizei, s‑a căsătorit şi şi‑a găsit o profesie, iar raportul de caz se încheie cu exprimarea dorinţei ei de a avea copii. Stewart abordează controversa din jurul unora dintre tehnicile sale — mai ales strângerea în braţe — dar nu discută ceea ce este evident, probabil, pentru orice cititor, şi anume faptul că pentru a avea succes cu acest tip de pacienţi, est nnb e nevoie de un mare discernământ clinic. Pentru fiecare dintre aceşti pacienţi a căror analiză se încheie cu un succes, există, din păcate, prea mulţi care nu beneficiază de acelaşi rezultat, probabil din cauza lipsei de experienţă a analistului în această zonă. Dar şi nevoia inconştientă a istericului malign de a sabota travaliul insightului, al „intuiţiei profunde“, poate contribui, din nefericire, la aceste eşecuri.

  

Pasiunea pentru gastronomie: o reinventare a sexualității?

Am fost invitat odată în casa unui anumit scriitor care-şi făcuse un nume prin intermediul câtorva romane foarte inteligent scrise şi câştigase o avere din publicarea unui jurnal de succes.

Acum trăia pe moşia lui de la ţară, retras din viaţa activă, petrecându-şi zilele în pace şi bunăstare. (…) Mare parte din comportamentul lui mi se părea enigmatic. O împietrire calmă, o anumită moleşeală în mişcări — o postură silită, calculată pentru a ascunde neastâmpărul interior pe care ochii îl trădau fără voie.

Fragment din:

Doar când venea ora mesei devenea plin de viaţă. Îşi întindea gâtul pentru a vedea mai bine ce fel de mâncare era adusă. Nările i se dilatau ca pentru a inhala încântătoarea aromă cât mai curând. Gura i se contracta într-un fel uimitor şi îşi plimba limba deasupra buzelor subţiri cu acea mişcare rapidă pe care o putem observa la o femeie angajată într-o conversaţie însufleţită cu un bărbat. Devenea neliniştit, se foia nervos pe scaun şi urmărea încordat cum hrana era împărţită de către soţia sa, o femeie corpolentă, energică şi aproape masculină, care, cu naturaleţe şi spre disperarea lui secretă, și servea mai întâi pe oaspeţi. În sfârşit — mult mai târziu decât ar fi vrut — îşi primea şi el porţia.

Mai întâi își privea hrana cu ochi de expert, întorcând-o pe-o parte şi pe cealaltă cu furculiţa şi cuţitul. Apoi tăia o bucăţică şi o plimba prin gură cu plescăituri şi clefăituri, ţinând-o puţin pe limbă, în timp ce faţă lui căpăta o expresie de extaz vizionar. Nu era greu să înţelegi că pentru el mâncatul devenise cea mai importantă sarcină a zilei. În timpul prânzului, nu mai contenea să laude calitatea minunată a mâncării, plescăind tot timpul din buze şi limbă, şi expunând literalmente un întreg sistem de analiză culinară.

Apoi, deodată, am înţeles semnificaţia aprecierii gastronomiei. Ce pasiuni trebuie să fi refulat acest bărbat, la cât de multe trebuie să fi renunţat înainte ca nevoia lui intensă de plăcere să-şi fi găsit noi delicii în acest mod indirect! În spatele acestei delectări monomaniace de a mânca, m-am gândit eu, trebuie să se ascundă un mare secret. Şi chiar aşa era. Amabilul meu amfitrion era într-adevăr prizonierul soţiei sale. Pe când locuia în capitală, începuse să se lase în voia unei perversiuni. Viciul îl acapara într-o asemenea măsură încât ameninţa să distrugă totul: sănătatea, averea, mintea, ambiţia, personalitatea, spiritul, totul. Nu mai era nimic de făcut decât să-i spună întreaga poveste soţiei şi s-o implore să-l ajute să se salveze.

Femeia cea bărbătoasă s-a gândit repede la unicul remediu. L-a luat prizonier. Şi-au rupt toate relaţiile care îi legau de grupul social din care făceau parte. Petreceau cea mai mare parte din an la ţară, iar în oraş stăteau doar două-trei luni, pe timpul iernii. Nu era lăsat niciodată singur. I se permitea cel mult să facă o plimbare scurtă în natură. Soţia lui avea grijă de banii familiei, care lui nu-i erau daţi deloc pe mână.

Desigur, în felul acesta nu i-au fost vindecate poftele patologice, dar satisfacerea lor a devenit imposibilă. Şi, gradat, în el s-a dezvoltat aprecierea felurilor de mâncare sofisticate. În acest mod indirect el își satisfăcea o parte din poftele senzuale. Astfel, își transfigura pasiunea. Mesele luau locul orelor petrecute în îmbrăţişarea vreunei iubite. Pentru el, mâncatul era un mod de a-şi reinventa sexualitatea.

  

Inventatorii și nevrozele lor sexuale

Poate că Newton nu ar fi descoperit legea gravitaţiei dacă nu s‑ar fi aflat sub influenţa unei forţe de atracţie materne. Deosebit de interesante sunt relaţiile pe care inventatorul le are cu viaţa sa sexuală.

Am putut constata la toţi inventatorii pe care i‑am putut analiza că este vorba despre nevrotici care încercă să rezolve conflictele lor sufleteşti prin deplasare în domeniul mecanicii. Deci, orice invenţie este o încercare de învingere a unui conflict, o eliberare într‑un fals domeniu. Poate mă voi face mai bine înţeles printr-un exemplu.

Fragment din:

Un  nevrotic vine la mine într‑o zi radiind de bucurie. Făcuse o descoperire grandioasă. De acum înainte, spaimele oamenilor vor lua sfârşit. Invenţia sa este un „ou al lui Columb“. El conduce un curent electric prin clanţa uşii. Acest curent este scos din circuit în timpul zilei şi contactul este stabilit doar când persoana pleacă de acasă sau, ceea ce ar fi şi mai important, în timpul nopţii. Dar şi covorul din faţa uşii este întreţesut cu fire subţiri şi este încărcat electric.

Trecerea unui hoţ sau a unui spărgător pe preşul destinat ştergerii picioarelor şi care se află în faţa uşii (astfel fixat încât persoana nu se poate îndepărta şi trebuie să‑l atingă) produce un scurtcircuit, spărgătorul primeşte o lovitură puternică, ce îl face aproape să leşine, îl înspăimîntă şi, pe deasupra, începe să sune un ceasornic trezind întreaga casă…

Dezlegarea: bărbatul este preocupat de gândul de a da „o spargere“ la un membru al familiei sale. Atingerea cu această fiinţă feminină i‑ar produce în mod sigur o „puternică lovitură electrică“. El ar putea însă să devină cunoscut şi să fie spânzurat de „ceasornicul cel mare“. Acest aparat este un fel de asigurare. El trebuie să apere şi obiectul iubirii. Căci un alt membru al familiei înconjoară aceeaşi fiinţă feminină cu priviri pline de dorinţă. Acest dispozitiv ar trebui să vegheze zi şi noapte să nu se producă nicio nenorocire. Reprezentarea că el ar putea să ajungă în timpul nopţii în camera ei, că altcineva ar putea să facă acelaşi lucru, a fost forţa care a dus la această „descoperire grandioasă“.

  

Copilul meu trebuie să fie ”primul” la școală! Dar cum îi vorbești despre sexualitate?

Azi, 13 februarie, Săptămâna Psi pentru părinți vă așteaptă la discuții despre povești terapeutice, iubirea părintească, presiunea părinților ca micuții lor să fie ”primii” la școală și despre cum să-i vorbești copilului/adolescentului despre sexualitate. Toate evenimentele încep de la orele 18.00:

• București (Verona): Psihologul Irina Petrea (aka ”Supernanny”) va atinge o temă sensibilă dar tot mai importantă în perioada de dupa Revoluție: Performanțele școlarului între lipsa de implicare a familiei și presiunea de a fi primul. Irina Petrea este autoarea cărții Și tu poți fi Supernanny. Vol 2: Cu copilul la școală.
• Cluj (Iulius Mall): Specialistă în psihoterapie pozitivă, Gabriela Hum va oferi câteva repere din Dicționarul de iubire pentru părinți.
• Iași (Palas) Specialista in parenting,  Sînziana Băltățescu  va discuta despre Despre copil, ca membru al familiei: cum facem să creștem armonios, ca indivizi și ca întreg. Prezentarea va folosi și sugestii din cartea clasică pentru psihologia familiei a Virginiei Satir, Arta de a făuri oameni.
• Brașov: Psihologul Dana Militaru va discuta despre efectul terapeutic al poveștilor. Altfel spus: Cum să-ți înțelegi mai bine copilul prin intermediul poveștilor.
• Arad: Prof. psiholog Rodica David va ”ataca” o temă care interesează orice părinte de adolescent, dar cu siguranță și pe profesori: Ce le spunem copiilor despre sexualitate. Va amintesc că Editura Trei a publicat pe tema asta volumul semnat de Linda și Richard Eyre – Cum să le vorbim copiilor despre sexualitate. Un ghid de urmat pas cu pas, la orice vârstă.

    

“Un «macho» nu este cel care iese cu prietenii, ci acela care dispreţuieşte femeile”

Ieri, Gazeta Sporturilor a lansat al doilea volum dintr-o nouă seria de cărți de Psihologie Practică: ”Bărbatul de azi explicat femeilor”. Sexologul francez Gérard Leleu, autorul cărţii, arată într-un interviu pt. GSP în ce fel partenerele pot scoate la lumină latura tandră şi grijulie a perechii lor. Iată un fragment din interviu:

Cum rămâne cu bărbaţii ”macho”, cei care preferă să ”iasă cu băieţii” în loc să-şi plimbe soţia? 

Un ”macho” nu este cel care iese cu prietenii, ci acela care dispreţuieşte femeile, încearcă să le domine crezându-se superior, le clasifică în funcţie de relaţiile sexuale şi care îşi refuză partea sa feminină. Faptul că ieşi cu băieţii face parte din autonomia care trebuie să existe pentru fiecare parte din cuplu. Viaţa în doi are două aspecte: unul comun (cei doi locuiesc împreună, fac dragoste, au copii de care se ocupă, au proiecte comune) şi unul individual (fiecare îşi urmează programul şi proiectele personale, sociale, artistice, spirituale). Fiecare fiinţă are dreptul la colţişorul său privat. Doar astfel se va simţi dator să evolueze şi se va îmbogăţi, cu ce va aduce din afară, cuplul şi conversaţiile din interiorul acestuia, prevenind plictiseala şi uzura.

În ce fel partenerele îşi pot ”îmblânzi” bărbaţii?

Nu e deloc simplu să schimbi un bărbat, dar nici imposibil. Trebuie ca femeia să-şi dezvolte ”animus”-ul, adică să aibă iniţiativă, creativitate, autoritate. În acest fel, va deveni şi ea o fiinţă completă. Va refuza să se lase dominată. Va fi independentă, prin faptul că are un venit constant şi un permis auto. Pe lângă aceşti piloni de siguranţă, va încerca să-şi pună în practică puterea de convingere: îi va spune bărbatului că e un semn de progres dacă va fi mai atent la ea şi la copii, că puţină compasiune faţă de ceilalţi poate face lumea mai plăcută, că dacă-şi va stăpâni agresivitatea, va evita suferinţa şi stresul inutile, că valorile feminine permit îmbunătăţirea condiţiei umane.

Cartea dumneavoastră include şi multe sfaturi de sexologie. Pentru un bărbat, care sunt cele mai iritante gesturi pe care partenera le poate face în cadrul relaţiei intime? 

Cum femeile sunt receptive şi intuitive, nu prea se întâmplă să facă lucruri enervante când fac dragoste. Dar este adevărat că fiecare dintre sexe nu cunoaşte decât ceea ce simte în interiorul corpului său, nu şi ce trăieşte celălalt. Printre lucrurile care pot fi deranjante pentru un bărbat, aş aminti: a sări pe penisul său, a-l masturba prea energic, a-i provoca dureri trăgând prea tare de frâul prepuţului, a-i atinge prea brusc mameloanele. Bărbaţii macho se simt agasaţi dacă sunt sărutaţi prea mult sau primesc mângâieri în exces. Dar aceştia se înşeală, pentru că săruturile şi mângâierile hrănesc cuplul, la felul cum soarele este sursa vieţii.

„Atunci Freud s-a uitat la mine cu spaimă”, îşi amintea Jung

Emma şi Binswanger s-au scuzat şi au plecat după prânz, iar Jung a fost în sfârşit primit în sanctuarul biroului lui Freud, unde discuţia profesională a început cu nerăbdare. Potrivit lui Ernest Jones, Jung avea atât de multe de spus lui Freud, încât „el a vorbit întruna, foarte animat, timp de trei ore întregi”, făcându-l pe Freud, năucit, să propună ca să grupeze subiectele discuţiei în categorii sistematice şi să le abordeze în consecinţă.

  

   

    

Jung voia să ştie ce credea Freud despre fenomenele parapsihologice şi despre premoniţii. La vârsta senectuţii, când scria Amintiri, vise, reflecţii, Jung a încercat în mod repetat să explice ce s-a petrecut între el şi Freud la prima lor întâlnire. Freud nu a oferit niciodată o relatare susţinută, însă în versiunea lui Jung, acesta „a respins cu desăvârşire” ambele tipuri de fenomene, ceea ce l-a făcut pe Jung să-l acuze de „părtinire materialistă” şi să insiste cu încăpăţânare să-şi descrie experienţele personale. Atunci când i-a povestit despre cuţitul care s-a rupt, Freud „a exprimat un pozitivism atât de hotărât”, încât lui Jung i s-a părut dificil „să nu răspundă într-un mod care ar fi putut fi un pic prea înţepător”. Jung a găsit „o asemenea absenţă a conştiinţei filosofice” în comentariile lui Freud, încât „pur şi simplu i-a întors stomacul pe dos”. Freud a continuat să vorbească, iar Jung îşi simţea stomacul ca şi cum ar fi fost „făcut din fier şi devenea incandescent, o criptă încinsă în diafragmă”.

Pe neaşteptate, s-a auzit un asemenea zgomot din biblioteca având uşi de sticlă în faţa căreia stăteau ei, încât amândoi au sărit, temându-se că va cădea peste ei. „Iată, acesta este un aşa-numit fenomen de exteriorizare catalitică”, a insistat Jung. „O, nu, asta este o prostie”, a replicat Freud. Pentru a-şi demonstra afirmaţia, Jung a insistat că va exista un alt zgomot şi imediat s-a auzit „un zgomot indescriptibil de groaznic din vitrină!”

„Atunci Freud s-a uitat la mine cu spaimă”, îşi amintea Jung. „Aceasta i-a creat o neîncredere în mine, deoarece, înţelegeţi, aşa ceva nu este posibil, aşa ceva nu există în viziunea sa despre lume. În consecinţă, pentru el, eu trebuia să fiu total dezechilibrat pe undeva. Mai târziu am avut sentimentul clar că făcusem ceva care l-a supărat.” Ei nu au mai vorbit niciodată despre acest incident şi conversaţia s-a îndreptat spre alte subiecte, alese de Freud. Din acel moment, el a fost cel care a controlat agenda.

   

   

    

La unu noaptea, amândoi s-au uitat la ceas şi au fost uluiţi să descopere cât timp trecuse de când începuseră să vorbească. „S-a întâmplat o lume atunci”, i-a spus Jung distinsului dr. Kurt Eissler, un freudian, mulţi ani mai târziu, în timpul unui interviu. Jung a comparat ziua petrecută cu Freud cu actul naşterii: „La naştere, totul este deja acolo! În realitate nu există timp! Timpul nu este nimic! Ăsta este lucrul de care îţi dai seama în asemenea ocazii. Acelea sunt, există momente care sunt complet atemporale.”

Însă steagul roşu de pericol s-a aflat acolo de la primul schimb de scrisori dintre ei, când Jung şi-a exprimat rezervele faţă de primatul sexualităţii în teoria lui Freud, iar acesta i-a răspuns cu speranţa că Jung va accepta semnificaţia acesteia. La prima lor întâlnire, Jung şi-a exprimat rezervele pe care le avea în continuare, argumentând că Freud substituise sexualitatea cu ceea ce el a numit în mod vag cu termenul de „mistic”. Pe un ton pe care Jung l-a descris ca „foarte înflăcărat”, Freud l-a rugat: „Promite-mi un singur lucru: ai grijă de sexualitate!” Jung a fost uimit de tonul lui Freud, care părea acelaşi cu cel în care i-ar fi spus: „«Promite-mi un singur lucru, dragul meu fiu: du-te la slujbă în fiecare zi!» sau «Ai grijă ca împărtăşania să fie mereu oficiată.»” Mai târziu, Jung a aderat la părerea lui Freud faţă de „materialismul ştiinţific”, despre care el zicea „că s-a redus întotdeauna la jocul pisicilor şi câinilor”, traducerea în engleză, făcută de editorii lui Jung, a expresiei idiomatice germane pentru compararea merelor cu perelor.

Cu toate acestea, „totul!” în legătură cu acea zi a fost o experienţă atât de incredibilă şi de stimulativă, încât Jung a crezut că a găsit în sfârşit ceea ce căuta de şase ani de când se afla la Burghölzli, când studia Allgemeine Zeitschrift für Psychiatrie pentru a învăţa cum să-şi desfăşoare cel mai bine activitatea. Acum îl avea pe Freud, care îi oferea atât de multă colegialitate încât Jung era dispus, într-adevăr nerăbdător, să-şi suspende crezul şi să-l substituie cu un grad modest de îndoială. Freud voia să fie genul de tată pe care Jung îl dorise întotdeauna, aşa că de ce să nu devină „fiul şi moştenitorul„ lui şi să se bucure de deschiderea uşilor profesionale pe care o asemenea relaţie ar fi adus-o?

    

Fragment din Jung. O biografie de Deirdre Bair

    

Top 7: Cele mai haioase știri psihologice din 2010

Din seria ”cercetătorii britanici au demonstrat că…”, am selectat de pe fluxul Mediafax șapte știri senzaționale, dacă nu chiar revoluționare 🙂 despre minte, dragoste și fericire.

  

 

  

 

7. Fericirea într-un cuplu durează doi ani, şase luni şi 24 de zile, au demonstrat James McNulty şi Michelle Russell, de la Universitatea din Tennessee. Potrivit experţilor, după această perioadă, intervine obişnuinţa, iar singurul lucru care îi mai leagă pe cei doi parteneri este rutina. Pentru a ajunge la această concluzie, oamenii de ştiinţă au monitorizat, timp de patru ani, 144 de persoane căsătorite. De-a lungul perioadei de supraveghere, cercetătorii au constatat că, în majoritatea cuplurilor, numărul partidelor de sex se reduce de la un an la altul.

   

6. Dragostea poate bloca durerea fizică într-un mod similar felului în care acţionează calmantele puternice, precum morfina. Aceasta este concluzia la care au ajuns oamenii de ştiinţă de la Universitatea Stanford din California, după ce au supus un grup de studenţi unui experiment ce a presupus scanarea creierelor, în timp ce erau supuse durerii şi ţineau poza persoanei iubite în mână.

    

5. Gena prostiei a fost descoperită de cercetătorii americani, în urma unui studiu pe şoareci, fiind botezată „gena Homer Simpson”. Odată dezactivată această genă, şoarecii au devenit mai inteligenţi, spun cercetătorii de la şcoala de medicină a Universităţii din Emory. Dezactivarea acestei gene a făcut ca şoarecii incluşi în studiu să devină mai descurcăreţi atunci când au fost aşezaţi într-un labirint, iar memoria lor s-a dezvoltat mai mult.

   

4. În perioada lunii când sunt fertile, femeile pot deveni cheltuitoare, extrem de posesive, geloase şi pot avea un apetit sexual mai ridicat. Un studiu recent al cercetătorilor britanici de la Universitatea Hertfordshire arată că femeile resimt un impuls puternic de a merge la cumpărături atunci când se află în perioada fertilă, mai exact în intervalul cuprins între cea de-a 13-a şi cea de-a 21-a zi a ovulaţiei.

   

3. Gina Rippon, profesor de neuroimagerie cognitivă la Ashton University (Birmingham), afirmă că ideea potrivit căreia creierul unei persoane este controlat de sexul acesteia ar fi „depăşită şi greşită”. Neurologul britanic susţine că bărbații și femeile sunt incredibil de asemănători în ceea ce priveşte capacitatea intelectuală. Teoria ştiinţifică potrivit căreia toţi oamenii sunt „programaţi” încă de la naştere de propriul sex s-a dovedit atât de populară, încât a stat la baza publicării unei cărți de self-help pe această temă, intitulată „Men Are From Mars, Women Are From Venus”, scrisă de John Gray în 1992.

    

2. Vinul stimulează intelectul. Aceasta este concluzia oamenilor de ştiinţă norvegieni care au studiat timp de 7 ani un grup de 5033 persoane, barbaţi şi femei. Pe parcursul cercetărilor, voluntarii au fost supuşi unor teste cognitive ale căror rezultate au fost apoi corelate cu consumul de alcool. S-a observat că persoanele care beau alcool în cantităţi moderate stau mai bine la capitolul intelect, comparativ cu cei care fac abuz sau cei care nu consumă deloc.

   

1. Prea multă sinceritate stresează. Potrivit psihologilor, a minţi “e bine”: este vorba despre un mecanism mental aflat la baza evoluţiei umane. Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea Massachusetts, susține că acest mecanism mental este unul atavic, aflat la baza evoluţiei pe care omul şi l-a însuşit de la animale; pe parcursul evoluţiei, fiinţa umană l-a eliberat însă de automatismele care reglează comportamentul păsărilor şi insectelor, „umanizându-l” prin liberul arbitru, creativitate, răutate.

   

“Voiam întotdeauna să excelez în toate. Cea mai bună amantă. Cea mai mare suferindă”

”Am atât de multe de spus despre cartea Ericăi Jong, abia tradusă de Editura Trei, încât mă grăbesc să înşirui câteva idei, de teamă să nu le pierd sau risipesc în scurtul răgaz destinat acestui articol” – așa începe consistenta cronică a romanului Teama de zbor, semnată de Stelian Țurlea în suplimentul cultural Ziarul de Duminică. Redau mai jos câteva fragmente.

  

   

   

Cine este Erica Jong? O scriitoare americană care a devenit celebră în 1973, după publicarea acestui roman (prima ei carte!), care a creat senzaţie pentru modul deschis, dezinhibat al abordării relaţiilor sexuale ale femeilor. Cartea a fost tradusă în vreo 27 de limbi şi tipărită în peste 20 de milioane de exemplare. A apărut, într-adevăr, într-o epocă de exacerbare a feminismului (unul dintre capitole sfârşeşte cu transcrierea unui imens afiş văzut pe un drum din Franţa – Femmes! Liberons nous!, Femei, să ne eliberăm!), dar succesul i s-a datorat doar în parte acestui feminism.

Eroina se descrie pe ea însăşi mai bine decât ar face-o oricine altcineva:

„Sunt din New York, sunt evreică, provin dintr-o familie foarte nevrotică şi înstărită din clasa de mijloc, căsătorită pentru a doua oară cu un psihiatru, nu am copii, am douăzeci şi nouă de ani, tocmai am publicat o carte cu aşa-zise poeme erotice, lucru care a făcut ca nişte bărbaţi ciudaţi să mă sune în toiul nopţii cu propuneri, şi a stârnit o mare vâlvă în ceea ce mă priveşte – turnee cu citire de poeme în colegii, interviuri, scrisori de la nebuni, şi astfel am luat-o razna. Am început să-mi citesc propriile poeme şi să încerc să devin una cu imaginea prezentată de ele. Am început să cred că sunt un personaj de ficţiune inventat de mine.”

Trei decenii mai târziu Erica Jong însăşi îşi descria astfel personajul:

„Isadora vrea dragoste, însă cum poate recunoaşte dragostea atunci când nebunia sexului o orbeşte? E frenetic de ambiţioasă, cu toate astea fanteziile ei romantice îi stau mereu în cale. Vrea să scape de părinţii ei, să se regăsească – şi cu toate astea e condusă de forţe de familie pe care nu le poate înţelege pe deplin. Vrea să se elibereze de constrângeri, însă continuă să se lase prinsă de noi versiuni ale acestora. În cea mai mare parte e tiranizată de propriile-i nevroze. Vrea totul dintr-odată. Nu are linişte. Vrea cu disperare să fie scriitoare, însă nu poate să stea liniştită.”

Prin urmare, eroina e o scriitoare care vorbeşte despre experienţele proprii – într-adevăr cum făcea Henry Miller. Ca să vorbească despre ea însăşi, Isadora Wing trebuie să coboare adânc în ea însăşi şi să urce iaraşi la lumină; să admită căutările permanente: „I-am spus întreaga mea poveste de căutare a bărbatului imposibil şi cum mă pomeneam întotdeauna înapoi de unde pornisem: în interiorul minţii mele. Le-am întruchipat pe surorile mele pentru el, pe maică-mea, pe taică-meu, pe bunicii mei, pe soţul meu.” Şi încă:

„Necazul cu mine era că voiam întotdeauna să excelez în toate. Cea mai bună amantă. Cea mai mare înfometată de dragoste. Cea mai mare suferindă. Cea mai mare victimă, cea mai mare nesăbuită. Dacă mă băgam tot timpul în belele, era din cauza nenorocitei de vine că doream întotodeauna să fiu cea mai bună. A trebuit să am cel mai nebun soţ dintâi, cel mai enigmatic soţ de-al doilea, cea mai îndrăzneaţă primă carte, cea mai nesăbuită panică post-publicare. Nu pot face nimic pe jumătate.”

Extraordinară această oscilaţie a unei femei între a fi cineva şi a fi o femeie obişnuită. (…)

Erica Jong este conştientă şi de capcane. Feminismul pe care l-a propovăduit şi ea a coincis la un anume moment cu libertinajul şi renunţarea la moravurile stabilite. Era vremea în care înfloreau mişcările flower-power şi hippy, în paralel cu prima explozie a consumului de droguri tari. Bune şi rele, ca întotdeauna. „De ce eşti feminist? – am întrebat de curând un tip pe care îl cunosc şi care e un foarte înfocat susţinător al mişcării. Pentru că în zilele noastre e cea mai bună cale de a ţi-o trage, a zis el. Chauser ar fi fost la el acasă aici.” De fapt, chiar aşa erau vremurile în urmă cu treizeci, patruzeci de ani. Cam peste tot în lume.

De ce trebuie să citească această carte orice femeie? Pentru că se va regăsi în ea în întregime – trăiri, impulsiuni, vise. Pentru că e sinceră în toate – bune şi rele. Pentru că nu e, în ciuda epocii în care a fost scrisă, o carte chiar feministă, ci mai degrabă a împăcării dintre sexe. Pentru că, în sfârşit, induce optimism – iar într-o epocă cum e a noastră (dar n-au fost toate epocile la fel?) e foarte important.

Despre cum s-a vindecat eroina de teama de zbor care dă titlul cărţii, vă las să descoperiţi singuri.

  

”Cel mai potrivit mod de a vorbi cu copiii despre sexualitate e într-un stil simplu și natural”

Imaginile și informațiile cu conotații sexuale sunt pe toate gardurile, copiii le receptează și își pun întrebări. Cum, cât, când și ce trebuie să explice părintele odraslei sale? Psihologul Mirela Horumba a redeschis acest dosar delicat într-un interviu pentru HotNews. Tema se află, de altfel, și în centrul unei cărți apărute nu demult la Editura Trei:

Cum să le vorbim copiilor despre sexualitate

      

SmartWoman.ro: Cum le vorbim copiilor despre sexualitate?

Mirela Horumba: Cel mai potrivit mod de a vorbi cu copiii despre sexualitate e într-un stil simplu și natural, plecând de la termeni științifici, de specialitate, din cărțile de anatomie, ca despre orice altă parte a corpului uman. Așa cum nu ne este rușine să vorbim de mâinile noastre, de ochii noștri, de părul nostru, este firesc să învățam să vorbim și despre sexualitatea noastră, despre organele noastre genitale.

   

      

SW.ro: Ce se întâmplă atunci când părinții evită aceste discuții cu copiii mici, respectiv cu preadolescenții și adolescenții?

Mirela Horumba: Chiar dacă părintii evită genul acesta de conversații cu cei mici, din momentul în care întreabă, copiii au acest nivel de curiozitate deblocat. Oricum vor afla informații despre sexualitatea lor însă este mult mai potrivit să le afle din partea părinților, din partea celor apropriați lor, astfel încât să nu fie nevoiți să caute din alte surse (mass-media, internet etc.).

Ei oricum află lucruri ce țin de sexualitate și din aceste surse, e mai bine sa aibă o bază informațională  primită de la cei în care pot avea încredere. Iar ceea ce transmitem noi copiilor e o informație deja controlată, fermă, care nu are nici o legatură cu vulgaritatea, cu pornografia, nici cu industria sexuală cu care ne întâlnim în fiecare zi. Astfel de imagini sunt mult prea prezente în viața copiilor noștri pentru ca noi să ne asumăm riscul ca ei sa își caute informația în medii asupra carora nu avem nici un control.

             

 

             

SW.ro: Cum putem aborda această temă cu un adolescent având în vedere că tinerii sunt mai puțin deschiși față de părinți, mai rușinoși când vine vorba de sexualitatea și corpul lor.

Mirela Horumba: Perioada adolescenței este un moment destul de dificil atât pentru părinte, cât și pentru adolescent. Responsabilitatea inițierii acestei discuții aparține adultului. De multe ori adulții nu sunt nici ei pregătiti să aibă această discuție. Celor care simt nevoia să poarte această discuție, dar consideră că nu o pot gestiona ei înșiși, pot să le recomand să apeleze la consilierul școlar, la pedagog, la doamna dirigintă etc., cu alte cuvinte la niște medii controlate și specializate.

Interviu realizat de Corina Ionel pentru site-ul SmartWoman, parte a platformei HotNews