Vederea la distanţă: Ingo Swann și molia din cutie

Vederea la distanţă era o „abilitate” care avea să ajungă la mare căutare în perioada Războiului Rece, iar unul dintre cei mai celebri practicieni ai acestei capacităţi a fost artistul Ingo Swann.

La începutul anului 1972, Ingo a trecut să-l vadă pe vechiul său prieten Cleve Backster. Laboratoarele lui Backster continuaseră să măsoare cu succes activitatea electrică a plantelor folosind detectoare de minciuni standard. Această activitate intrase în atenţia doctorului Harold Puthoff de la Universitatea Stanford din California.

Fragment din:

Puthoff era dornic să realizeze cercetări fundamentale în domeniul pe care el îl numea „biologie cuantică” şi era sigur că rezultatele experimentelor lui Backster aveau implicaţii pentru propriile sale cercetări. Puthoff îi scrisese lui Backster şi această scrisoare a fost zărită de Swann. Propunerea lui Puthoff era de un mare interes pentru Swann, aşa că s-a hotărât să trimită o scrisoare în California în care să explice capacităţile pe care le demonstrase în cursul experimentelor anterioare şi cum îi puteau fi acestea utile lui Puthoff.

Fascinat, Puthoff a conceput rapid o serie de experimente cât se poate de simple dar eficiente pentru testarea capacităţilor lui Swann. Într-o cutie cu pereţii groşi din lemn se punea un obiect. Pe urmă, cutia era încuiată. După aceasta urma ca Swann să fie adus în încăpere şi să i se ceară să descrie ce se afla în cutie. În cartea sa Mind Reach (Zona de influenţă a minţii), Puthoff afirmă că a fost încântat de rezultate.

Din păcate, nu dezvăluie date, aşa că nu avem nici cea mai mică idee dacă Swann a descris de fiecare dată corect conţinutul cutiei, în 75 la sută din cazuri sau în 10 la sută. În schimb însă, Puthoff afirmă că a fost atât de încântat, încât i-a invitat pe finanţatori să fie martorii pe viu ai capacităţilor lui Swann. Citează chiar un exemplu particular, când a fost prinsă şi pusă în cutie o molie vie. În faţa martorilor, Ingo a descris conţinutul cutiei ca fiind:

ceva mic, maroniu şi neregulat, ca un fel de frunză sau ceva care seamănă cu asta, dar este foarte vie, parcă chiar mişcă!

A fost o lovitură cât se poate de impresionantă care spune multe despre natura vederii la distanţă.

  

Lizoanca pe nemțește

Romanul Lizoanca, publicat de Editura Trei, în 2009, a fost tradus de curând în limba germană, la Horlemann Verlag, Berlin, aceeaşi editură care publică în limba germană cărţile lui Mo Yan.

Invitată la Târgul Internaţional de Carte de la Leipzig (14-17 martie a.c.), Doina Ruşti va susţine mai multe lecturi şi va avea o serie de întâlniri cu cititorii germani (Cafe Europa şi Theater Fact). În aceeaşi perioadă, autoarea va participa şi la alte activităţi, printre care un dialog literar, organizat la Berlin, de Deutsch-Rumänisches Forum, în colaborare cu Ambasada României. (13 martie).

Promovarea romanului Lizoanca de Doina Ruşti se bucură şi de sprijinul Ministerului Culturii.

Romanul Lizoanca (Ed. Trei, 2009) a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române şi se află în curs de apariţie în Italia (Editura Rediviva, Milano) şi în Spania (Ediciones Traspiés, Granada). Versiunea germană îi aparţine scriitorului Jan Cornelius.

Și un fragment din carte:

În mijlocul cărării, Lizoanca observă cu emoţie o mişcare mică şi apoi coada tremurătoare a unei fiinţe. Era un guşter, parcă ieşit din buzunarele porumbilor, verde şi subţirel, ţintuit în mijlocul potecii. Nu stătea de bunăvoie. Avea înfipt în spinare un cui, pe care o mână nemiloasă îl împlântase în carnea lui şi a pământului. Pe pielea verde se prelingeau picături diforme de sânge, ţâşnite din corpul terciuit.
Primul impuls fusese să scoată imediat cuiul şi să elibereze guşterul. Dar o fulgeră imediat gândul că oricum nu-i mai folosea la nimic. Era ca şi mort. Când un câine trage să moară, omul îi crapă capul cu un par, ca să-i scurteze suferinţa. Lizoanca se uită după o piatră, deşi i se rupea sufletul. Între rândurile de porumb, guşterul se legăna încet, prins în cuiul argintiu, iar Lizoanca, lăsată pe vine, îl privea fără să ştie ce să facă. Era prizonier într-un timp perfid, care nu era nici al vieţii nici al morţii. 

  

Reduceri de 30% la Targul Gaudeamus Craiova – 27 februarie / 3 martie

Editura TREI participa la editia a XII-a a Targului GAUDEAMUS Craiova care se desfasoara in Foaierul Teatrului National „Marin Sorescu” in perioada 27 februarie – 3 martie 2013.

Grupul editorial TREI va asteapta cu noutati si reduceri de 30% !

Programul de vizitare a targului este urmatorul:
miercuri – sambata, intre orele 10.00 si 18.00;
duminica, intre orele 10.00 si 14.00.
Intrarea este libera pentru toate categoriile de vizitatori.

Va asteptam la standul Editurii TREI !

Mici acţiuni de protest împotriva chestiilor de zi cu zi pe care trebuie să le suporţi…

Am inspirat adânc; aerul era atât de curat, atât de tare, încât chiar am ameţit.

Şi, pentru scurt timp, am pierdut de tot noţiunea lumii aflate dincolo de acel loc. Nu exista trecut, nu exista viitor, nu existau complicaţii personale, nu exista sentiment de inadecvare sau regret, şi nu exista vinovăţie. Exista doar clipa: lacul, copacii, cerul nemărginit, copilul care dormea la pieptul meu, soarele încă incandescent pe faţa mea. Şi m-am pomenit gândind: aşadar, aşa e fericirea… trecătoare, de scurtă durată, efemeră… şi s-a dus. Într-o clipă.

În celălalt capăt al canoei, şi Toby se cufundase în tăcere. Nu mai vâslea şi se uita la vidul acela mare şi albastru.

— Eşti religioasă? a întrebat el în cele din urmă, stricând momentul.

— Nu chiar, dar aş vrea să fi fost.

— De ce?

— Oh, pentru sentimentul de siguranţă, presupun. Datorită ideii că nu eşti întru totul răspunzător de tot ce ţi se întâmplă. Şi, desigur, pentru credinţa că dincolo de toate astea există ceva.

— Asta ar fi o descoperire destul de amuzantă, a spus Toby. Viaţă după moarte… deşi, personal vorbind, din tot ce am citit despre asta, cred că raiul mi s-ar părea destul de plictisitor. N-ai nimic de făcut în afară de a contempla paradisul. Ce-aş face eu toată ziua? N-ar exista nimic de schimbat.

— De ce eşti aşa de sigur că ai să ajungi în rai?

— Bună întrebare — mai ales dacă şi Dumnezeu este, întâmplător, absolvent al Universităţii Columbia.

— Chiar ai provocat puţin haos acolo.

— Au meritat-o.

— Cine?

— Conducerea universităţii şi consiliul de administraţie. Ei au lăsat CIA să opereze prin intermediul grupului de experţi pe care l-au instalat în Columbia. Ei au acceptat donaţii mari de la companii care produc napalm. Ei au permis ca laboratoarele ştiinţifice să fie folosite de către armată pentru cercetare.

— Dar aţi reuşit să schimbaţi ceva în cele din urmă?

— Am făcut Universitatea Columbia să renunţe la banii, obţinuţi din napalm, ai marilor corporaţii şi departamentul de chimie să accepte să nu mai lucreze la mai multe proiecte ale Pentagonului.

— Asta e ceva, cred.

— Nu pari impresionată.

— Trebuie să fiu impresionată? am întrebat.

— Schimbarea revoluţionară nu se petrece peste noapte — mai ales într-un sistem capitalist atât de bine înrădăcinat ca al Statelor Unite. Spre deosebire de Rusia prebolşevică, aici problema e că proletariatul trăieşte cu iluzia că îşi poate croi drum în burghezie prin muncă grea şi obedienţă faţă de statul secular. Nu există acelaşi gen de clasă asuprită ca în Rusia ţaristă. În schimb exploatarea este ascunsă sub paravanul consumului, clasa muncitoare fiind făcută să simtă nevoia unei maşini noi, a unei maşini noi de spălat, a unui televizor color cu telecomandă… te plictisesc?

— Nu, ascult, am spus.

— Dar stai cu capul rezemat de proră şi te uiţi la cer.

— Poţi să mă condamni. Uită-te şi tu unde suntem.

— Punct lovit.

— Nu caut să ţintesc, Toby.

— Nu, dar sunt vinovat că mi-am dat drumul la gură, ca de obicei.

— Te pricepi la vorbit.

— Zău?

— Oh, să fim serioşi, ştii asta. Şi e interesant ce spui.

— Dar nu în mijlocul unui lac într-o zi ca asta.

— Înveţi, am spus.

Pauză lungă.

— De ce m-ai întrebat dacă sunt religioasă? am întrebat.

— Fiindcă am sentimentul că — cum să mă exprim ca să nu sune total stupid? — cauţi un fel de sens.

— Nu caută toată lumea? Dar religia e prea simplă. „Dumnezeu te veghează… Dumnezeu te va ajuta să-ţi învingi problemele… şi, dacă pe pământ joci după reguli, după aceea vei avea viaţă veşnică“. Nu cred o clipă asta.

— Dar vrei să crezi în ceva, nu-i aşa?

— Vrei să spui, aşa cum crezi în politica revoluţionară, sau aşa cum tata crede în schimbarea politică nonviolentă?

— Poate.

— De fapt, eu vreau să cred cu adevărat în persoana mea şi capacitatea mea de a face ceva bine.

— Ce înţelegi prin asta?

Nu-mi venea să pun pe tarabă lucrurile care mă sâcâiau cu privire la viaţa mea, nu doar din cauză că eram sigură că păreau foarte banale, în comparaţie cu „schimbarea revoluţionară“ de care se ocupa Toby, ci şi din cauză că mi se părea ciudat (şi cam urât) să vorbesc despre faptul că mă simţeam prinsă în capcană, în timp ce îmi ţineam fiul în braţe.

Totuşi, am spus:

— Ce vreau să spun e că ştiu că ceea ce mă face să stau la locul meu şi mă împiedică să fac ceva ieşit din comun sunt „convenţiile burgheze“. Dar sunt iremediabil legată de acele convenţii. Deoarece ideea de a face ceva cu adevărat radical — ca de pildă să-mi părăsesc soţul şi fiul — e pur şi simplu imposibilă.

— Hei, nu toată lumea poate să joace rolul lui Troţki, a spus el. Şi nu e uşor să încalci convenţiile sociale, mai ales când la mijloc e un copil. Dar poţi să faci mici acţiuni de protest împotriva tuturor chestiilor de zi cu zi pe care trebuie să le suporţi…

— Cum ar fi?

Mi-a zâmbit.

— Cum ar fi tot ce contravine contractului marital, sau a ceea ce se aşteaptă de la tine, sau a felului în care trebuie să te comporţi.

Tăcere lungă.

— Nu cred că aş putea face asta.

— Ce anume?

— Ce propui tu.

— Eu nu propun nimic. Spun doar că, probabil, soţul tău nu îşi dă seama ce norocos e… şi ce persoană deosebită eşti tu.

— Asta-i măgulire.

— Poate — dar e şi corect.

— Ce mă face deosebită?

— Felul în care vezi lucrurile… şi faptul că eşti frumoasă.

— Acum chiar vorbeşti prostii.

— Întotdeauna ai avut o imagine de sine atât de proastă?

— Da — şi n-am mai roşit aşa de…

— Aseară.

N-am spus nimic, doar am simţit că roşesc şi mai mult.

— Să lăsăm subiectul ăsta, am spus.

— Tocmai la timp, fiindcă trebuie să părăsim şi locul ăsta.

A luat vâsla, s-a aşezat drept la pupa şi a început să vâslească înapoi spre ţărm, în timp ce soarele tocmai îşi începea lenta coborâre înspre amurg. Pe drumul de întoarcere n-am vorbit — deşi m-a străfulgerat gândul că nimeni nu-mi mai spusese că sunt frumoasă. M-am tot gândit la ce îmi spusese despre căsnicie.

  

Tenismenul care l-a drăcuit pe Valentin Ceaușescu

În ciuda aparentelor, „Am ales sa fiu «nimeni». Memoriile unui tenismen“ nu este un volum dedicat confruntarii atletice – sau este infinit mai mult decât atât.

La fel ca în cazul autobiografiei semnate de Andre Agassi, „Open“, cartea fostului mare tenismen român ilustreaza un dureros si sofisticat proces al cautarii si gasirii de sine, unul sincopat, marcat de numeroase poticneli, esecuri si suferinte. Ceea ce impresioneaza peste toate este viziunea pozitiva, optimismul si chiar inocenta cu care Sever Dron a stiut sa întâmpine, în ton cu motto-ul gravat pe frontispiciul de la Wimbledon si decupat din poemul „If“ al britanicului Rudyard Kipling, atât triumful, cât si dezastrul.

Construita cronologic, în ciuda unei deschideri datate „mai 1968“ si prilejuita de episodul dialogului cu oglinda din vestiarul Roland Garros-ului, ritual deprins de la Ken Rosewall, cartea curge linistita aidoma unui blând si nepasator fluviu african, avansând prin acumulari biografice sinonime diferitelor etape de maturizare depasite de eroul-narator. Prin fata ochilor nostri uimiti defileaza anecdote legate de originile familiei Dron, povestiri ce ritmeaza o copilarie dificila, apasata de delirul comunist specific „obsedantului deceniu“, apoi o adolescenta „adaptata“, împartita între competitiile tenisistice si pasiunea pentru carte, o tinerete dedicata tenisului de înalt nivel, punctata de apogeul atins prin Challenge Round-ul Cupei Davis de la Cleveland, urmata de o maturitate coincidenta cu o „noua nastere“, dupa refugiul politic în Franta, alegerea unei alte profesiuni si întemeierea unei noi familii, pentru ca într-un final deschis (naratiunea se opreste în vremea Revolutiei din decembrie 1989) sa asistam la reflectiile despre istorie, viata si sport ale unui întelept septuagenar.

Sever Dron, mare povestitor, dupa cum releva si comentariile sale de la Eurosport TV, a stiut sa extraga nucleul narativ din acele întâmplari si clipe ce l-au impresionat de-a lungul unei vieti asupra careia a reflectat cu încapatânare, refuzând sa uite si mai ales sa ignore. Ca a descoperit istoria Taj Mahalului profitând de o accidentare survenita pe un teren de balegar din India sau ca a fost aproape de a genera un incident diplomatic la Casa Alba atunci când a cerut, neîndemânatec, o cutie de chibrituri drept suvenir, ca l-a dracuit de mama pe Valentin Ceausescu, riscând punitia cabinetului doi sau ca l-a parasit pe Henri Leconte când francezul o luase razna în viata privata – toate acestea au fost „pepite de aur“ pe care fostul mare tenismen le-a transformat, în urma unui elaborat proces alchimic si scriptural, în materia prima a unei constructii memorialistice si inspirate, si pedagogice. Adica, excelent asezata în pagina si îndeosebi pilduitoare pentru cititorii tineri, aflati pe calea formarii.

   

Fragmente din cronica publicată de revista Cultura și semnată de Valentin Protopopescu

    

Mituri despre alimente: consumă zilnic lapte, bea ceai verde, abține-te de la pâine

Nu am intenţia de a critica actualele dumneavoastră obiceiuri alimentare şi nici stilul dumneavoastră de viaţă, dar vă recomand cu căldură ca, măcar o dată pe zi, să vă verificaţi starea sănătăţii şi să vă gândiţi dacă obiceiurile şi stilul dumneavoastră de viaţă chiar sunt eficiente în menţinerea sănătăţii proprii.

Spun asta pentru că multe produse pe care se pune ştampila „bun pentru dumneavoastră”, conţin de fapt lucruri care fac rău organismului.

Mituri răspândite privind alimentele

• Mănâncă iaurt în fiecare zi, ca să‑ţi îmbunătăţeşti digestia.
• Bea lapte în fiecare zi, pentru a evita deficienţa de calciu.
• Ia‑ţi dozele zilnice de vitamine prin suplimente, nu prin fructe, pentru că fructele conţin o grămadă de carbohidraţi şi de calorii.
• Abţine‑te de la consumul de carbohidraţi cum ar fi orezul sau pâinea, ca să nu te îngraşi.
• Încearcă să menţii o alimentaţie bogată în proteine.
• Asigură‑ţi fluidele bând ceai verde japonez, pentru că e bogat în antioxidanţi.
• Fierbe apa de la robinet înainte să o bei, ca să înlături orice urmă de clor.

Fragment din:

Adevărul este că încă nu am întâlnit un om care să consume zilnic iaurt şi, în acelaşi timp, să aibă o bună sănătate intestinală. Mulţi americani beau zilnic lapte şi consumă produse lactate încă din copilărie. Dar mulţi dintre aceşti oameni suferă de osteoporoză, care, de fapt, se presupune ar trebui să fie prevenită de calciul din lapte. Fiind japonez/american şi, în acelaşi timp, şi doctor, tratez câteva luni pe an pacienţi la Tokyo. Şi văd că japonezii care beau cu regularitate ceaiuri bogate în antioxidanţi au aceleaşi probleme neplăcute de stomac. Vorbesc aici inclusiv despre instructori de la casele de ceai, care beau cantităţi mari de ceai verde în cadrul slujbei lor şi care au ceea ce se numeşte gastrită atrofică, boală precursoare a cancerului la stomac.

Amintiţi‑vă ce mi‑au spus cele peste 300.000 de cazuri clinice observate: o persoană cu o funcţie gastrointestinală slabă nu este niciodată cu adevărat sănătoasă. În lumina acestei constatări, de ce sunt considerate bune pentru sănătate nişte lucruri care ne atacă stomacul şi intestinele? În mare parte, pentru că oamenii au tendinţa să se uite la un singur aspect, la un efect al acelui aliment sau al băuturii respective, în loc să analizeze întregul ansamblu.

Să luăm, de exemplu, ceaiul verde. Nu există nicio îndoială că ceaiul verde, care conţine mulţi antioxidanţi, poate omorî bacterii şi are efecte antioxidante pozitive. Drept urmare, s‑a răspândit ideea că dacă bei o grămadă de ceai verde japonez, o să‑ţi prelungeşti viaţa, plus că, probabil, n‑o să faci cancer. Totuşi, eu personal am serioase dubii privind acest „mit al antioxidanţilor„. Datele mele clinice dezavuează această credinţă larg răspândită. Examinându‑mi pacienţii, am descoperit că persoanele care beau foarte mult ceai verde au probleme cu stomacul.

Este adevărat că antioxidanţii aflaţi în ceai sunt un tip de polifenol, care împiedică sau neutralizează efectele devastatoare ale radicalilor liberi. Totuşi, atunci când mai mulţi dintre aceşti antioxidanţi sunt reuniţi, ei devin o substanţă numită tanin. Taninul este responsabil pentru aroma astringentă a unor plante şi fructe. De pildă, „amăreala” din numele curmalelor amare japoneze vine de la tanin. Taninul se oxidează cu uşurinţă, în funcţie de cât de mult a fost expus la oxigen sau la apă, devenind astfel rapid acid tanic. Mai mult, acidul tanic are capacitatea de a coagula proteinele. Teoria mea este că ceaiul care conţine acid tanic are un efect negativ asupra mucoasei stomacale – acea membrană de mucus care căptuşeşte stomacul – iar persoana în chestiune va dezvolta boli la stomac, cum ar fi ulcerul.

Dacă e să ţinem cont de efectele cumulate ale acidului tanic, ale substanţelor chimice agricole reziduale şi ale cafeinei, veţi înţelege de ce recomand cu tărie să bem apă chioară în locul ceaiului. Pentru băutorii de ceai care nu se pot abţine de la consumul lui, recomand frunzele de ceai crescute organic; beţi ceaiul după masă, nu pe stomacul gol, ca să evitaţi solicitarea exagerată a mucoasei gastrice, şi nu beţi mai mult de 2‑3 căni pe zi.

Mulţi oameni sunt induşi în eroare de concepţii greşite, dar răspândite, privind sănătatea lor, pentru că medicina de azi nu priveşte corpul uman ca pe un întreg. Timp de mulţi ani, doctorii s‑au tot specializat, abordând şi tratând o singură parte a corpului. Astfel, nu mai vedem pădurea, din cauza copacilor. În organismul uman, toate părţile sunt interconectate. Faptul că o componentă a unui aliment este benefică pentru o anumită parte a corpului nu înseamnă că este bună pentru întregul corp. Când alegem un aliment sau o băutură, trebuie să privim tabloul de ansamblu. Nu poţi decide dacă un aliment este bun sau rău, pur şi simplu, luând în consideraţie un singur ingredient din el.

 

Semniar de weekend: ”Vezi tu, este pentru femei ca noi care‑şi petrec toată ziua la birou, controlându‑i pe alţii”

Ascultă, Nat. Coborî vocea. O să‑ţi povestesc despre weekendul meu, dar nu ai voie să vorbeşti cu nimeni niciodată. Dacă o faci, o să distrugi totul. Aşadar, îmi promiţi să păstrezi secretul?

Acum Natalie era de‑a dreptul intrigată.

— Desigur. Doar ştii cât de bine păstrez un secret.

— Da. Ei bine, sper, pentru că risc totul spunându‑ţi lucrurile astea. Locul unde am mers se numeşte ”Paradisul”. Este în Sussex. O tipă de la muncă mi‑a spus despre el. Ştii, nu‑şi fac reclamă. Oamenii află de ei din gură în gură, iar numele lor trebuie menţionat de cineva care a mai fost, înainte să poţi merge acolo.

Dacă ai devorat Fifty Shades, pregăteşte-te să citeşti Şcoala supunerii

— Dar de ce? întrebă Natalie curioasă. Trebuie să arăţi trăsnet sau de ce?

— Absolut deloc. Dacă era aşa, eu nu ajungeam acolo. Nu, de fapt, e un seminar de weekend.

— Un seminar de afaceri? Nu vreau să‑mi petrec un weekend muncind. Vreau o pauză.

— Este un seminar de sex.

Natalie rămase cu gura căscată.

— Ce naiba vrei să spui?

— Exact ceea ce spun. Oamenii se duc acolo pentru a învăţa cum să‑şi împlinească potenţialul sexual, dar un anumit tip, foarte special, de potenţial. Vezi tu, este pentru femei ca noi două sau pentru bărbaţi care‑şi petrec toată ziua la birou, controlându‑i pe alţii. Acolo te învaţă cum să laşi controlul în seama partenerului tău pentru a simţi plăcerea. L‑am auzit pe unul dintre îndrumători spunându‑i „școala supunerii”, ceea ce rezumă totul foarte bine.

— Nu‑mi vine să cred ce aud, spuse Natalie uimită. Doar nu‑mi spui că…

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu ţipa!

Jan se uită nervoasă în jur.

— Scuze. Doar nu‑mi spui că ai devenit supusă, nu?

— Ba da, se confesă Jan. A fost incredibil de greu la început. Ca să fiu sinceră, nu credeam că o să reuşesc să rămân acolo nici măcar o zi, dar eram hotărâtă să încerc. Şi hai să fim realiste! Viaţa mea sexuală nu era deloc minunată, condusă de mine aşa cum voiam, aşa că ce aveam de pierdut? Oricum, odată ce am început să mă abandonez şi să fac ce voiau ei, a fost atât de fantastic, încât îmi doream să învăţ din ce în ce mai mult.

— Ce te puneau să faci?

Jan clătină din cap.

— Asta chiar este ceva ce nu‑ţi pot spune.

— Înţeleg că vor să păstreze locul acesta secret, zise Natalie. Ce nu înţeleg este de ce nu ai dat niciun semn de viaţă de când te‑ai întors.

— Pentru că mă văd cu o mulţime de oameni care au fost la ”Paradis” odată cu mine. Organizăm câte o petrecere la fiecare acasă, ne întâlnim să luăm cina şi totul se transformă, întotdeauna, în ceva mult mai excitant. Problema este că nu ni se permite să invităm persoane care nu au fost la ”Paradis” şi de aceea nu te‑am putut invita şi pe tine. Şi ce este şi mai groaznic, Nat, e că sunt atât de prinsă în asta, încât de‑abia am reuşit să‑mi iau o seară liberă pentru a mă vedea cu tine, cea mai bună prietenă a mea.

Natalie putea să‑şi dea seama că, doar gândindu‑se la toate astea, Jan se excita. Se înroşise în obraji, ochii îi străluceau, iar mâna ei, aşezată pe piciorul paharului de vin, tremura uşor. Deodată, Natalie simţi nevoia să fie şi ea aşa, să aibă ceva care să o excite în asemenea hal şi, de fapt, punctul cel mai arzător, să facă sex care să o satisfacă pe deplin.

— Crezi că eu aş putea merge acolo? întrebă ea.

Jan se încruntă.

— Sincer, nu cred că ţi‑ar plăcea. Am simplificat foarte mult ceea ce se petrece acolo. Este o conducere foarte drastică şi dacă nu faci ce ţi se spune, ei bine…

Vocea i se stinse.

— Ei bine, ce? întrebă Natalie.

— Te pedepsesc, şopti Jan.

— Te pedepsesc?

— Da, dar chiar şi pedepsele sunt concepute astfel încât să te excite, numai că într‑un mod cu totul diferit faţă de toate experienţele tale anterioare. Chiar nu cred că ţi se potriveşte, Nat.

— Nici eu nu m‑aş fi gândit că ţi s‑ar potrivi ţie. Dar se pare că ţi‑a plăcut. Eşti sigură că mă vor accepta şi pe mine dacă le spui numele meu?

— Cred că da, dar nu vreau să o fac.

Natalie se simţi de parcă prietena ei tocmai o pălmuise.

— Cred că eşti incredibil de egoistă, spuse ea, în cele din urmă. Ai fost acolo şi te‑ai întors complet schimbată. Recunoşti că acum viaţa ta sexuală este fantastică şi că ai întâlniri aproape în fiecare seară. Ştii ce fac eu când mă întorc de la muncă, în fiecare zi? Mă duc acasă, beau prea mult vin şi mă bag în pat având pisica drept companie.

   

Catwalk: ”Douăzeci de ani/ am hrănit tăcerea…”

Cuvintele acestui volum sunt vorbele măsurate ale ieșirii dintr-o lungă tăcere. Care e impactul lor – pare a se întreba autoarea -, cum se decuplează ele, cum se mai pronunță pentru a însemna și altceva decât vidul care le desparte? Răspunsul la întrebarea aceasta de fond – o întrebare a recâștigării limbajului poetic, căci nu întâmplător, cartea este dedicată psihanalistei Georgiana Micu – poate fi găsit, cred, într-o artă poetică din prima secțiunea a volmului, ”Zonă de trecere”. Poemul se numește ”Catwalk” și e, am spus-o și la lansarea cărții, poemul meu preferat.

(Simona Sora, Un Matrix poetic, cronică în Dilema Veche

la volumul pe poezie Sfoara de întins rufe semnat de Alice Popescu)

    

   

CATWALK 

am făcut ce trebuia să fac:

douăzeci de ani

am hrănit tăcerea până ce ea a crescut tot mai mare,

mai mare şi decât mine şi decât lumea,

ca un copil diform…

cred că tăcerea mea ajunsese

cât un balon uriaş de cuticule plutind peste infinit.

douăzeci de ani,

din sânii mei a țâşnit doar mouna,

apoi, dintr–odată,

într–o zi oarecare,

laptele alb al universului.

era toamnă. moda extensiilor de unghii trecuse, doar umbra mea se vedea,

alungită ca o pisică leneşă peste lume, scrijelind

ceva.

a fost singura cale, îmi spun,

iar eu singurul om de pe ea.

  

”Nu mă deranjează să fim prieteni, dar asta nu înseamnă să încerci la fiecare cinci secunde să te culci cu mine”

Ca şi trilogia Fifty Shades a lui E L James, Fericirea începe azi a devenit un fenomen al pieţei de carte, înregistrând vânzări fabuloase, deşi inițial romanul a fost publicat doar pe internet. Iată un fragment din ficțiunea lui Jamie McGuirre:

— Ce-i asta? l-am întrebat, văzând prea târziu scrisul de pe rezervorul de benzină.

— E o Harley Night Rod. Reprezintă iubirea vieţii mele, aşa că nu cumva să-i zgârii vopseaua când te urci.

— Sunt încălţată cu şlapi!

Travis s-a uitat lung la mine, de parcă aş fi vorbit limbi străine.

— Eu sunt încălţat cu ghete. Urcă!

Şi-a pus ochelarii de soare, iar motorul a huruit când l-a pornit. M-am urcat şi am dat să mă prind cu mâna de ceva din spatele meu, dar degetele mi-au alunecat de pe piele pe apărătoarea din plastic a luminii de poziţie.

Travis m-a apucat de încheieturile mâinilor şi mi le-a pus în jurul taliei sale.

— Pidge, nu poţi să te ţii decât de mine. Nu-mi da drumul, mi-a spus, împingând motocicleta în spate cu ajutorul picioarelor.

Cu o mişcare scurtă din încheietura mâinii, a ieşit în stradă şi a ţâşnit ca o rachetă. Şuviţele de păr care ieşiseră din coc îmi biciuiau faţa, iar eu m-am făcut mică în spatele lui Travis, convinsă că, dacă aveam să privesc peste umărul lui, urma să mă aleg cu resturi de insecte pe ochelari.

A apăsat acceleraţia la maximum şi, când a tras pe aleea de acces în restaurant şi a încetinit până ce ne-am oprit, n-am aşteptat nicio clipă în plus şi am sărit jos — să simt pământul sub picioare îmi oferea siguranţă.

— Eşti nebun!

Travis a chicotit, rezemându-şi motocicleta înainte de a coborî.

— N-am depăşit limita de viteză.

— Mda, de parcă am fi mers pe autostradă! i-am spus, desfăcându-mi cocul pentru a mă pieptăna cu degetele.

Travis m-a privit cum îmi dădeam părul de pe faţă şi apoi s-a îndreptat spre uşă, ţinând-o deschisă.

— N-aş permite să ţi se întâmple nimic, Pigeon!

Am trecut ca o furtună pe lângă el, intrând în restaurant, capul nefiindu-mi tocmai sincronizat cu picioarele. (…)

— Vii deseori aici? l-am întrebat pe un ton aspru.

Travis şi-a sprijinit coatele pe masă, fixându-şi ochii căprui asupra mea.

— Aşadar, Pidge, care-i treaba cu tine? Urăşti bărbaţii, aşa, în general, sau mă urăşti numai pe mine?

— Cred că numai pe tine, am mormăit.

A râs, amuzat de starea mea de spirit.

— Nu-mi dau seama care e treaba cu tine. Eşti prima fată care să fi fost vreodată dezgustată de mine înainte de sex. Nu te fâstâceşti când vorbeşti cu mine şi nu încerci să-mi atragi atenţia.

— Nu e niciun truc. Pur şi simplu nu-mi placi.

— N-ai fi fost aici dacă nu m-ai fi plăcut.

Încruntarea mi-a dispărut involuntar şi am oftat.

— N-am spus că eşti un om rău. Pur şi simplu nu-mi place când cineva îşi face o părere preconcepută despre mine din simplul motiv că am un vagin.

Mi-am concentrat atenţia asupra firelor de sare de pe masă până ce am auzit un sunet de sufocare din direcţia lui Travis.

A făcut ochii mari, cutremurându-se de râs.

— O, Doamne-Dumnezeule! Mă omori! Asta e. Trebuie să fim prieteni. Nu accept un refuz.

— Nu mă deranjează să fim prieteni, dar asta nu înseamnă ca tu să încerci la fiecare cinci secunde să te culci cu mine.

— Nu te culci cu mine. Am priceput.

Am încercat să nu zâmbesc, dar n-am putut. Ochii i s-au luminat.

— Îţi dau cuvântul meu. Nici măcar n-am să mă gândesc la chiloţii tăi… numai dacă nu vrei tu s-o fac.

Mi-am pus coatele pe masă, sprijinindu-mă pe ele.

— Şi cum asta nu se va întâmpla, putem să fim prieteni.

Un zâmbet diabolic a făcut ca trăsăturile lui să devină şi mai pronunţate.

— Niciodată să nu spui niciodată!

— Aşadar, care-i treaba cu tine? l-am întrebat. Ai fost dintotdeauna Travis „Mad Dog“ Maddox, sau numai de când ai venit aici?

Am folosit cele două degete de la fiecare mână pe post de ghilimele atunci când i-am rostit porecla şi, pentru prima dată, încrederea în sine i-a scăzut. Părea puţin stânjenit.

  

Cînd ”nimeni” e cineva: Povestea vieţii lui Sever Dron, component al echipei de Cupa Davis a României în anii ’60

Sever Dron a fost component al echipei de Cupa Davis a României şi apoi antrenor. A trăit 17 ani în Franţa cu un paşaport special, cu coperţi de pînză albastră: cel de apatrid. Povestea lui este o combinaţie fascinantă de muncă, întîmplări incredibile şi întîlniri providenţiale.

  

Ajuns la vîrsta rotundei experienţe, „aproape septuagenar”, cum singur se descrie, Sever Dron ne trece prin începuturile sale în tenis, un sport la care a ajuns, pînă la urmă, în pofida pasiunii sale pentru fotbal şi mingea cu petice. Arzînd etapele, savuros e episodul primei întîlniri directe cu Ilie Năstase, în 1957, pe cînd erau amîndoi doar nişte copii.

Cronică la volumul:

Sever este un om care s-a născut pentru tenis – Guy Forget

Atît de îndrăgostiţi de sfera galbenă şi de meciul lor încît nu-şi mai doreau să se termine. Aproape că au reuşit să joace şi al treilea set şi asta doar pentru a prelungi micul şi complexul show pe care îl făceau cei doi puşti peteren.

Etapele se succed repede, rezultatele se înghesuie, prezenţa în echipa României de Cupa Davis e un bun cîştigat pe merit. Anul 1969 rămîne unul memorabil pentru Dron, care joacă finala, challenge round, cum se numea pe atunci, alături de Ilie Năstase, Ion Ţiriac şi Petre Mărmureanu, contra americanilor, la Cleveland. Apoi vine perioada cînd devine „necorespunzător”, motivele nefiind clare nici pînă-n ziua de azi.

Sever Dron şi-a făcut apoi propriul destin, alegînd să solicite azil politic în Franţa, în 1972. Viaţa i-a surîs o dată cu propunerea de a fi antrenor şi jucător la clubul din Melun, chiar dacă a trebuit să doarmă pe mocheta din sală, învelit cu fileurile, pînă i-a fost gata locuinţa. Acolo a rămas mulţi ani şi oamenii l-au iubit, l-au apreciat şi, mai ales, l-au înţeles cînd a venit momentul să treacă la o altă etapă.

Ca antrenor, a lucrat, la solicitarea lui Ion Ţiriac, cu Guillermo Vilas cînd argentinianul a disputat a patra sa finală la Roland Garros, pierdută la Mats Wilander în 1982. I-a fost sfătuitor Virginiei Ruzici, singura noastră campioană de Mare Şlem. L-a pregătit pe talentatul şi capriciosul Henri Leconte, care avea să urce pînă pe locul 5 în ierarhia mondială. De asemenea, i-a fost alături într-o „colaborare scurtă, dar intensă”, cum o descrie în carte, lui Julie Halard, care a ajuns a 7-a jucătoare a lumii.

Emoţionante sînt paginile în care Sever descrie cum a primit acel paşaport atît de special, „care semăna mai mult cu o agendă acoperită cu pînză albastră”. La rubrica cetăţenie scria „apatrid„, categorisire care, credea Sever Dron, însemna un fel de nimeni, că nu aparţii de nicăieri. Abia în 1989, după 17 ani de aşteptare, a fost declarat cetăţean francez. Între timp însă, poate nici nu mai avea nevoie de asta. Devenise cineva. De fapt, fusese întotdeauna. Fusese şi este Sever Dron.

Fragment din cronica apărută în Gazeta Sporturilor