Interviu cu Emmanuel Carrère: despre ”un erou al timpului nostru”

Eduard Limonov, fost haiduc ucrainean, idol al undergroundului sovietic, cerşetor, apoi valet al unui miliardar din Manhattan, scriitor la modă parizian, soldat pierdut prin Balcani şi fondatorul şi liderul Partidului Naţional Bolşevic, este personajul principal al romanului scriitorului francez Emmanuel Carrère.

Roman biografic sau biografie ficţionalizată, volumul „Limonov„, apărut recent la editura Trei, reconstruieşte viaţa unui personaj real, ivit parcă din paginile unei cărţi.

  

  

Emmanuel Carrère vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre cum a ajuns să scrie o carte despre Limonov, despre asemănările şi deosebirile dintre Eduard Limonov şi Vladimir Putin, dar şi despre percepţia publicului asupra acestui personaj.

 

Câteva fragmente din interviu:

 

Reporter: De ce aţi ales să scrieţi despre Limonov? Ce v-a impresionat cel mai mult din viaţa sa?

Emmanuel Carrère: A trebuit să scriu o poveste despre el pentru o revistă, pentru că eram interesat de subiect. Nu am luat în considerare să scriu o carte, dar era un subiect bun pentru o poveste, datorită a ceea ce era, personalitatea şi istoria sa erau un bun simbol al haosului în Rusia. L-am întrebat cum a fost să fie închis, fusese în închisoare pentru aproape trei ani. Mi-a spus că a fost în regulă, apoi a spus că îşi aminteşte că în una dintre închisori erau grupuri sanitare care erau exact la fel ca la un hotel foarte elegant din New York. Şi, deodată, s-a gândit că niciunul dintre deţinuţii din închisoare nu avea nicio idee despre acel hotel din New York şi niciunul dintre oaspeţii hotelului din New York nu avea idee despre cum era viaţa prizonierilor dintr-o închisoare dură. El a spus „câţi oameni din lume au o asemenea experienţă de viaţă variată?” şi era foarte mândru de asta. Eu i-am înţeles mândria aceasta. M-am gândit că este interesant să spun istoria unui bărbat care a făcut atâtea lucruri diferite. Viaţa lui a trecut prin diferite universuri. Mi-a dat ideea că, dacă spun povestea lui Limonov, în primul rând, voi arăta lucruri interesante despre postcomunismul din estul Europei, în special în Rusia. De asemenea, a fost un fel de roman picaresc, cu genul acela de personaj care trece la diferite medii, diferite tipuri de societate.

Emmanuel Carrère

  

Reporter: V-aţi gândit să faceţi un film despre viaţa lui Limonov?

Emmanuel Carrère: Este un proiect de film în Italia. Este vorba despre un regizor italian.

Reporter: Cum aţi descrie viaţa lui Limonov în doar trei cuvinte?

Emmanuel Carrère: Nu pot să vă spun, dar pot să vă dau două titluri la care m-am gândit. Unul este „o viaţă periculoasă” şi cel de-al doilea titlu – dar nu îmi place să folosesc titluri care deja există – este titlul lui Lermontov (scriitorul romantic rus Mihail Lermontov, n.r.) – „un erou al timpului nostru”.

Putin către Europa: ”Dacă nu vorbiți cuviincios, vă tăiem și robinetul de gaze”

Mă gândesc mult la Putin, încheind cartea de faţă.

S-a născut într-o familie cu în care tatăl era subofiţer, mama, femeie de serviciu ; locuiau înghesuiţi claie peste grămadă într-o cameră de comunalka. Băieţel slăbuţ şi sălbatic, crescuse în cultul patriei, al marelui război pentru apărarea acesteia, al KGB-ului şi al spaimei pe care ruşii o inspiră lipsiţilor ăia de coaie din Occident. În adolescenţă, după propria sa mărturisire, fusese un mic pungaş. Lucrul care îl împiedicase să ajungă un tâlhar fusese judoul, căruia i se dedicase cu o asemenea pasiune, încât colegii lui îşi mai amintesc şi acum urletele feroce care veneau dinspre gimnaziu, unde se antrena de unul singur, duminica.

În organele de securitate intrase din romantism, întrucât oamenii de elită între care era mândru că fusese primit, erau dintre cei care îşi apărau ţara. Nu a avut deloc încredere în perestroika, i-a urât pe masochiştii ăia, sau agenţi CIA, ce-or fi fost ei, care făcuseră atâta caz de Gulag şi de crimele lui Stalin, şi nu doar că trăise sfârşitul imperiului ca pe una dintre cele mai mari catastrofe ale secolului al XX-lea, dar o spune pe şleau până în ziua de azi.

Fragment din:

În haosul începutului anilor ’90 se numărase printre perdanţi, printre păcăliţi, obligat să facă pe şoferul de taxi. Ajuns la putere, îi place să se lase fotografiat cu bustul gol, cu muşchii încordaţi, în pantaloni militari, cu pumnalul de membru al unităţilor de comando la brâu. Este rece şi abil, ştie că, pentru semenul lui, omul este un lup, nu crede decât în dreptatea celui mai tare, în relativismul absolut al valorilor, preferând să sperie decât să fie speriat.

Îi dispreţuieşte pe plângăcioşii care consideră sfântă viaţa omenească. Echipajul submarinului Kursk  poate să se chinuiască opt zile asfixiindu-se în fundul Mării Barents, forţele speciale ruse pot gaza o sută cincizeci de ostatici în Teatrul Dubrovka, trei sute cincizeci de copii pot fi masacraţi într-o şcoală din Beslan, Vladimir Vladimirovici anunţă poporul ce-i mai face căţeaua care tocmai a fătat. Puii se simt bine, sug bine, trebuie să vezi partea bună a lucrurilor.

Spre deosebire însă de Eduard Limonov, Putin a reuşit. E şef. Poate să dea ordin ca manualele şcolare să nu mai spună lucruri rele despre Stalin, poate chema la ordine ONG-urile şi minunatele spirite ale opoziţiei liberale. Se înclină protocolar la mormântul lui Saharov, dar ţine pe biroul personal, la vedere pentru toată lumea, bustul lui Dzerjinski.

Când Europa îl provoacă prin recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo, zice: „Cum vreţi, dar atunci Osetia de Sud şi Abhazia vor fi independente, în Georgia o să trimitem ceva tancuri şi, dacă tot nu o să vorbiţi cuviincios, vă tăiem şi robinetul de gaze“.

    

Moldova, Transnistria și seniorii războiului

Emmanuel Carrère despre seniorii războiului din Transnistria, în Limonov, cea mai recentă apariție la Editura Trei:

“Să aruncăm o rapidă privire asupra Republicii Moldovenești Nistrene: același scenariu cu al diverselor republici sârbești din fosta Iugoslavie. Moldova este o bucată din estul României anexată de către Uniunea Sovietică. Moldovenii sunt atât de săraci, încât visează să redevină români, dacă se poate spune asa. Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, și-au declarat independența în detrimentul rușilor stabiliți pe teritoriul lor. Rușii aceștia, care erau un soi de coloniști ce ocupau cele mai înalte funcții, s-au trezit dintr-o dată expuși jignirilor și represaliilor noii puteri statale predominant românești.

Așa că, la rândul lor, au creat o republică autonomă (Transnistria, așadar) și au pus mâna pe arme spre a se apăra. Lui Eduard, care simpatiza fără rezerve cu cauza lor și nu ar fi vrut să rateze niciun război ce se aprindea printre ruinele imperiului, îi plăcuse enorm călătoria în Transnistria. Luase parte la o expediție de pedepsire a românilor, traversase un ansamblu de locuințe distruse, sub gloanțele unui sniper, alergase printre câmpuri minate și, mai ales, îl întâlnise pe comandantul de batalion Kostenko, a cărui poveste i-o spunea acum vecinului de masă, un bărbos care i se prezentase cu numele de Alexandr Dughin.

Fost comandant al unei unități de parașutiști în Afganistan, după ce își deschisese un service auto în Moldova, Kostenko ajunsese, în haosul sfârșitului de Uniune Sovietică, un senior al războiului și un stăpân absolut al orașelului în care locuia. Ucrainean ca și Eduard, însă născut în Extremul Orient unde tatăl lui fusese cu garnizoana, avea față de chinez și reputația unei cruzimi asiatice. Făcea dreptate în atelierul lui, înconjurat de gărzi de corp înarmate până în dinți, alături de o blondă în mini și cu ochelari negri. Eduard îl văzuse condamnând la moarte un grăsan lac de sudoare, bănuit că ar fi fost un trădător în solda românilor. Aprobase demonstrația de fermitate, iar interlocutorul lui, Dughin, o aproba și el. Kostenko și cu el stătuseră de vorbă nopți de-a rândul. Comandantul de batalion îi povestise viața sa aventuroasă și își prorocise sfârșitul, căci dușmanii aveau să îl ucidă mai devreme sau mai târziu, nu avea unde fugi și, oricum, la ce ar fi fost de folos? Nu te faci din nou mecanic auto după ce ai domnit asupra unui întreg oraș. Dughin asculta tot mai atent, pe măsură ce povestea ajunsese într-o zonă crepusculară.

— Vi s-a confesat fiindcă se aștepta să moară, i-a spus lui Eduard. Pentru a rămâne cumva o urmă din destinul lui întunecat și violent.

Eduard a confirmat, văzându-se un fel de Régis Debray al acelui Guevara de margine de imperiu, fiind, totodată, puțin mirat că interlocutorul știa cine era Régis Debray.” – Emmanuel Carrere, Limonov

Radiografia unui asasinat politic

“Stau jos, înghesuiți lângă un perete fără uși ori ferestre, în unghiul drept format de două mese din plastic maro. Nu se vede mai mult din decorul care s-ar putea să fie o sală de clasă, o cantină sau un local administrativ. Ea este îmbrăcată într-un palton de culoare deschisă și în jurul gâtului și-a înfășurat o broboadă, el și-a pus un pardesiu închis la culoare, un șal, iar pe masă și-a lăsat căciula din blană de oaie. Parc-ar fi un cuplu de pensionari. Obiectivul camerei video nu îi părăsește, cadrul se clatină absurd, cu mici mișcări înainte și înapoi ale zoom-ului, cu mici panoramări, dar fără contracâmp. Cei care stau în picioare ori așezați, în fața lor, nu se văd. Nu se vede nici fața celui care, din afara imaginii, cu voce înfuriată și monotonă, îi acuză pe cei doi bătrâni că au trăit într-un lux nerușinat, că au lăsat copiii să moară de foame, că au comis genocidul de la Timișoara.

După fiecare salvă de acuzații, procurorul invizibil îi invită să răspundă, iar bărbatul repetă, învârtindu-și căciula între degete, că nu recunoaște legitimitatea tribunalului. Din când în când, nevasta i se enervează, începe să argumenteze și atunci el, pentru a o liniști, își așază mâna peste a ei cu un gest familiar, emoționant. Și tot din când în când, el își privește ceasul de la mână, de unde se poate deduce că așteaptă sosirea trupelor care să îi elibereze. Doar că trupele nu sosesc și, după o jumătate de ceas, filmarea se întrerupe. Elipsă. Următorul cadru le arată corpurile însângerate, zăcând pe pavajul unei străzi sau al unei curți, de cine știe unde.

Scena are bizareria unui coșmar. Filmată de către Televiziunea Română, a fost difuzată pe canalele de televiziune franceze în seara de 26 decembrie 1989. Am privit-o încremenit înainte de a pleca să fac Revelionul la Praga, iar Limonov, la întoarcerea de la Moscova. […] sigur e că s-a gândit la părinții lui în momentul în care, abia încheiată emisiunea, a scris articolul din care extrag următoarele rânduri: «Caseta video, care ar fi trebuit să justifice moartea șefului de stat român, este mărturia strălucită și teribilă a iubirii unui cuplu ajuns la bătrânețe, iubire care se exprimă în strângeri de mână și în schimburi de priviri. Sigur, și ea, și el au fost vinovați de ceva. Este imposibil ca liderul unei națiuni să nu fie. Și cel mai nevinovat tot a semnat un decret dezonorant, tot nu a grațiat pe cineva, este un dat al meseriei. Numai că așa, hăituiți, înghesuiți în colțul unei încăperi oarecare, nedormiți, ajutându-se unul pe altul să înfrunte moartea, ne-au dat o irepetabilă reprezentație demnă de tragediile lui Eschil ori Sofocle. Navigând împreună, simpli și măiestuoși, către eternitate, Elena și Nicolae Ceaușescu s-au întâlnit cu nemuritoarele cupluri de îndrăgostiți ai istoriei universale».

Personal, nu aș fi putut formula lucrurile cu atâta lirism și nici nu mi i-aș fi putut imagina pe cei doi tirani ubuești vinovați numai de inevitabilele erori ale exercitării puterii. Cu toate acestea, îmi amintesc că am resimțit și eu aceeași stare violentă de rău în fața parodiei de justiție, în fața execuției sumare și a regiei care se dorea exemplară, dar își rata cu totul scopul întrucât, într-adevăr, cât de criminali ar fi putut fi cei doi acuzați, demnitatea tot de partea lor a fost.”

Emmanuel Carrère despre asasinarea cuplului Ceaușescu, în Limonov, cea mai recentă apariție la Editura Trei.

Ce vă pregătește Editura Trei pe 2014 (ficțiune, memorialistică)

Editura Trei publică în nou an Premiul Goncourt din 2013, „Au revoir là-haut“, de Pierre Lemaitre, dar şi alte volume de excepţie: „Limonov“, de Emmanuel Carrere, „Povestea unei fete care a supravieţuit holocaustului. Jurnal“ (1938-1945), de Helga Weissová, „Neînţelegere la Moscova“, de Simone de Beauvoir, „Povestea lui Hanna Yacub“ (The Druze of Belgrade), de Rabee Jaber –  Premiul internaţional Booker pentru romanul arab 2012.

***

Romanul „Au revoir là-haut“, de Pierre Lemaitre, care a câştigat Premiul Goncourt în 2013, descrie, dincolo de răzbunarea a doi oameni distruşi de un război inutil şi crud, modul tragic şi ironic în care poate fi sfidată societatea, statul, familia, morala patriotică – toate acestea fiind responsabile pentru situaţia celor doi protagonişti. Într-o Franţă traumatizată de urmările războiului care îşi numără cei un milion şi jumătate de morţi, cei doi supravieţuitori, Albert şi Edouard, pun la cale o escrocherie de anvergură naţională de un cinism absolut. Pierre Lemaitre a mai fost tradus la Trei cu volumul „Alex“, „un roman poliţist a cărui intrigă diabolică se construieşte din impasuri aparent fără ieşire”. (L’Humanite)

 ***

„Limonov“, de Emmanuel Carrere – The European Literature Prize 2013 / Premiul Renadot 2012. Limono nu este doar un personaj de ficţiune. El există: a fost bandit în Ucraina; idolul underground-ului sovietic în Moscova lui Brejnev; vagabond, apoi majordomul unui miliardar în Manhattan; scriitor la modă în Paris; soldat rătăcit în războaiele din Balcani şi, în sfârşit, în imensa debandadă din Rusia postcomunistă, bătrân şef carismatic al unui partid al tinerilor revoltaţi. El se consideră erou, alţii cred că este un ticălos. O viaţă periculoasă, ambiguă: un adevărat roman de aventuri, nu numai despre Rusia, ci despre istoria noastră de după Al Doilea Război Mondial.

 ***

„Povestea unei fete care a supravieţuit holocaustului. Jurnal“ (1938-1945), de Helga Weissová. Născută în acelaşi an ca şi Anne Frank, Helga a fost trimisă împreună cu părinţii săi în lagărul de la Terezin în 1941. A început să scrie acest jurnal la vârsta de 11 ani. Jurnalul conţine descrieri ale vieţii din lagăr şi desene ale autoarei de la acea vreme. La 15 ani a fost mutată, împreuna cu mama sa, în lagărul de la Auschwitz. În momentul în care au ajuns aici, victimele au fost din nou sortate: la stânga erau trimişi cei care mergeau la cuptoarele de incinerare, la dreapta cei care supravieţuiau. Se pare că însuşi Menghele a făcut sortarea. În februarie 2014, Helga va împlini 90 de ani.

***

„Neînţelegere la Moscova“, de Simone de Beauvoir. Scrisă în 1965, această nuvelă de mari dimensiuni al lui Simone de Beauvoir a fost redescoperit după moartea autoarei în 1986. Este povestea unui cuplu francez care călătoreşte în Rusia în perioada Răzbiului rece şi care îşi înfruntă spaimele provocate de înaintarea în vârstă. O meditaţie despre declin şi solitudine, cu ecouri autobiografice.

***

„Povestea lui Hanna Yacub“ (The Druze of Belgrade), de Rabee Jaber -Premiul internaţional Booker pentru romanul arab 2012. După Războiul Civil din 1860 din Munţii Liban, un număr de luptători care făceau parte din comunitatea religioasă a druzilor sunt forţaţi să plece în exil. Ei călătoresc pe mare spre Cetatea Belgradului la graniţa cu Imperiul Otoman. În schimbul eliberării unui membru al comunităţii, ei îl iau cu ei pe Hanna Yacoub, un bărbat creştin din Beirut. Vânzătorul de ouă a avut ghinionul de a se afla în port în momentul plecării druzilor. Un volum despre aventura lui Hanna Yacub şi a druzilor din Belgrad în Balcani şi despre lupta lor pentru supravieţuire.

(Sursă: Adevărul)

Luni, revin cu alte tilturi din zona ”psi” 🙂

Ești scriitor! De ce nu scrii despre poveștile noastre?

  

Cartea este o ,,biografie fictivă”, naratorul pare a fi însuşi autorul, în text apărȃnd numele romanelor sale precedente. Totodată, acest narator se analizează pe sine, se maturizează prin poveştile auzite, prin receptarea unei alte lumi, a unei alte vieţi decȃt a sa. Astfel, romanul începe cu gȃndurile lui legate de posibila despărţire de soţia sa, fiind apoi martorul durerii cuplului ce şi-a pierdut fetiţa. Primele pagini sunt scrise de un narator neexperimentat, imatur, gelos, fără empatie pentru ceilalţi. Apoi, treptat, celelalte vieţi iau locul propriei persoane, întȃmplările, ţelurile şi înfrângerile lor fiind descrise mai vivid şi cu mult mai multă compasiune. Plecȃnd astfel de la poveştile celorlalţi, naratorul îşi analizează viaţa, descoperind în ea o fericire pȃnă atunci ascunsă de ochii lui. (fragment din cronica bookblog.ro)

    

   

”… scriind despre ce îmi e mai frică pe lume”

Emmanuel Carrere este fiul unei personalitati foarte cunoscute, Helene Carrere d’Encausse, istoric specializat in Rusia imperiala, comunista si postcomunista, secretara pe viata a Academiei Franceze. Fiul unei celebritati atat de bine integrate in elita intelectuala pariziana (desi e din familie de emigranti georgiano-rusi saraci) nu putea fi decat un rebel.

Si-a inceput cariera ca realizator de filme documentare in tari din lumea a III-a, a publicat apoi doua romane cu personaje psihotice si scene crancene. Mare valva a facut in 2007 cu Un roman rus, o poveste autobiografica socanta, in care relateaza cum, pe cand filma un documentar la un spital psihiatric din oraselul rusesc Kotelnici, a primit imboldul de a elucida o enigma familiala, legata de bunicul matern. Investigatia lui obstinata de aflare a adevarului, oricat de dureros ar fi, scoate la iveala ca georgianul Georges Zourabichvili, stabilit in Franta in 1920 dupa studii stralucite in Germania si insurat cu o rusoaica alba, a fost un mare admirator al lui Hitler si Mussolini si a lucrat – coincidenta cu personajul Ludmilei Ulitkaia – in timpul ocupatiei ca interpret pentru nazisti. Drept care in septembrie 1944, a fost ridicat de acasa si executat la Bordeaux pentru colaborationism. Fiica lui, Helene, care avea atunci 15 ani, a refuzat sa-l creada mort si a pastrat secretul. Pana cand fiul ei l-a dezvaluit fara menajamente intr-o carte de o incredibila forta, dedicata chiar mamei, si construita pe modelul papusilor rusesti, dintr-o istorie in alta, pana la miezul crud, de carne vie, al propriei nefericiri, exorcizate prin chiar aceasta coborare in infern.

Daca in „Romanul rus” scriitorul-narator-personaj era implicat asa-zicand genetic in investigatia lui, in noul roman pe care vi-l recomand azi, Emmanuel Carrere reconstituie existetele unor oameni cu care s-a intersectat doar pentru scurta vreme, dar despre ale caror tragedii se simte dator sa scrie, nu doar pentru a-i lasa intrupati intr-o carte, ci si pentru a-si avertiza cititorii cat de fragila este stabilitatea unei vieti, cum poate interveni oricand o catastrofa din afara care sa schimbe totul. Si acest roman e scris la persoana I, fara efecte de stil si poza, dand acuta impresie de adevarat si total sincer, cu forta de impact a filmelor documentare bine facute.

Alte vieti decat a mea incepe cu o vacanta la mare, in Sri Lanka, petrecuta de scriitor impreuna cu femeia ce-i e partenera de cativa ani, Helene, si copiii pe care-i au fiecare dintr-o casnicie anterioara. Relatia lor e pe cale de destramare, fiindca barbatul e incapabil de iubire, „nu indrazneste sa fie fericit”. Survine insa din senin catastrofa, valul urias care in 2004 a rapit mii de vieti. Cazati la un hotel mai departe de tarm si ocrotiti de hazard, Emmanuel, Helene si cei doi baieti nu patesc nimic, in schimb familia de francezi cu care legasera o amicitie de vacanta isi pierde fetita de patru ani. Imediat dupa tsunami, Helene se implica total in ajutorarea celor loviti de nenorocire si a sinistratilor, relevandu-si capacitatea de empatie si altruismul, ceea ce deschide sufletul blocat al iubitului si ii reuneste in cuplu. Tragedia parintilor micutei inecate, Jerome si Delphine, si a bunicului ei, Philippe, vietile lor de dinainte si de dupa momentul cumplit formeaza o prima parte a romanului.

O alta, mai ampla si inca mai tulburatoare, o are in centru pe Juliette, sora mai mica a Helenei, jurist stralucit, cu o casnicie plina de dragoste si mama a trei fetite, rapusa de cancer la 33 de ani. Spre deosebire de cartile lui anterioare, povestirea acestor „vieti ale altora” este o datorie si o provocare:

„De sase luni ma asez de bunavoie in fata computerului scriind despre ce imi e mai frica pe lume: despre ce inseamna moartea unui copil pentru parintii lui si a unei tinere femei pentru copiii si sotul ei. Viata m-a facut martorul ambelor nenorociri si m-a insarcinat, sau cel putin eu asa am inteles, sa depun marturie”.

Iar la sfarsitul marturiei, se recunoaste el insusi transformat, caci a inceput sa prefere ceea ce-l apropie de altii, nu ceea ce il face diferit.

Recenzie publicată de Adriana Bittel în ”Formula AS”.

   

Alte vieți decât a mea

O carte (Atele vieți decât a mea) cu o temă stranie, pe care am fost tentat s-o abandonez, dar care m-a captivat până la urmă, scrie Stelian Țurlea în cronica sa din Ziarul de Duminică.

„De şase luni, scrie autorul (Emmanuel Carrère), mă aşez, de bunăvoie, în faţa computerului câteva ceasuri pe zi, scriind despre ce îmi este mai frică pe lume: despre ceea ce înseamnă moartea unui copil pentru părinţii lui, a unei tinere femei pentru copiii şi soţul ei. Viaţa m-a făcut martorul ambelor nenorociri, una după alta, şi m-a însărcinat, sau cel puţin eu aşa am înţeles, să depun mărturie.”

O familie aflată în vacanţă în Sri Lanka îşi pierde fetiţa în uriaşul tsunami din 2004. Câteva săptămâni mai apoi, o femeie încă tânără, judecătoare, căsătorită şi cu trei fetiţe mici, care luptase toată viaţa cu cancerul, este în cele din urmă, răpusă. E greu de povestit prin ce trec cele două familii, trăirile pe care le încearcă, cum ajung să se obişnuiască şi cum îşi duc viaţa mai departe. Relatată astfel, povestea pare de o cruzime fără seamăn, dar foarte repede nu numai că devine suportabilă, ci ajungi să înţelegi cât de necesar este să spui lucrurilor pe nume. Şi, mai ales, într-o lume atât de supusă ameninţărilor, să te bucuri de fiecare clipă. Sub impactul celor povestite chiar de el, naratorul ajunge să se confeseze el însuşi

„Nu suport gândul că aş putea-o pierde, însă pentru prima oară în viaţă îmi spun că singurul lucru care mi-ar putea-o răpi, sau m-ar putea răpi pe mine de lângă ea, ar fi doar un accident, o boală, ceva ce ar cădea pe noi din afară, nu insatisfacţia, plictisul, dorinţa de noutate. N-o fi prudent să declar aşa ceva, dar asta este, cu adevărat, ceea ce cred. Fireşte, mă îndoiesc că, dacă îi este dat cuplului nostru să reziste în timp, nu vor fi crize, căderi în gol, furtuni, că distanţa nu se va măcina şi nu-şi va îndrepta privirile spre altă zări, însă cred că vom face faţă şi că unul dintre noi va închide ochii celuilalt.”

Omenescul poveştii şi al relatării este uimitor.

În paralel, mai există o temă la fel de actuală, cu care se confruntă cetăţenii oricărei ţări din Europa şi, de fapt, din lume. Asaltul instituţiilor de credit, care nu ne solicită decât să ne punem semnătura în josul unui formular de ofertă ce ne permite să cheltuim cât dorim, fără să atragă atenţia asupra capcanelor, cea mai înspăimântătoare fiind rata enormă de rambursare în urma cărora clientul nu mai face faţă, este executat silit şi pierde tot. (…)

Citește întreaga recenzie în Ziarul de Duminică.

  

Credit doar cu buletinul: varianta franceză

Pâinea cea de toate zilele a specialistului în drept penal din Nord era delincvenţa la nivelul toxicomanilor seropozitivi. Cea a specialistului în drept civil de la Vienne era contenciosul în domeniul consumului şi al creditului. Cum am mai spus, Vienne este un oraş burghez, Isère nu este cel mai sărac dintre departamentele Franţei, însă lui Étienne i-au ajuns doar câteva săptămâni pentru a descoperi că trăia într-o lume în care oamenii se prăbuşeau sub greutatea datoriilor de sub care nu reuşeau să se mai ridice.

În timpul proceselor civile, mica poveste a unui zid despărţind două proprietăţi ori a unui inconştient care risipea apa pur şi simplu îl răcorea, rupând pentru câteva zeci de minute succesiunea monotonă a creditorilor care aduceau, cu portăreii, în faţa justiţiei, debitorii falimentari.

Étienne nu fusese pregătit să facă faţă acestei forme de eşec social nici de către viaţă, nici de către studii. Singura dată când unul dintre profesorii lui de la Şcoala Naţională de Magistratură le vorbise despre dreptul de consum, acesta a făcut-o cu un manifest dispreţ plin de ironie, ca şi cum ar fi fost vorba despre o categorie a dreptului destinată imbecililor, celor ce semnează contracte fără a le citi şi pentru care e pură demagogie să ceri să fie asistaţi. Baza dreptului civil, aflai din cursuri, este contractul. Iar fundamentul contractului este autonomia voinţei şi egalitatea părţilor. Nimeni nu se angajează, ori nu ar trebui să o facă împotriva propriei voinţe, iar cei care alunecă într-o asemenea situaţie nu au decât să suporte consecinţele. Data viitoare vor fi mai prevăzători.

(…)

De când urmărea defilând la audieri persoanele citate, începuse să vadă cu alţi ochi toată hârţogăria cu pricina. Descoperise cu câtă uşurinţă puteau fi convinşi cei săraci că, şi aşa săraci cum erau, tot îşi permiteau cumpărarea unei maşini de spălat, unui automobil, unei console Nintendo pentru copii ori, pur şi simplu, ceva de mâncare, toate acestea urmând să le plătească mai târziu, ceea ce nu îi va costa, aşa-zicând, nimic mai mult decât dacă ar fi făcut-o cu banii jos. Spre deosebire de împrumuturile mai bine controlate şi mai puţin costisitoare autorizate de băncile cunoscute, cărora instituţiile de creditare le sunt, de altfel, afiliate, contractele despre care era vorba se încheie cât ai clipi din ochi: nu trebuie decât o semnătură în josul unui formular tipizat, numit „ofertă prealabilă“.

   

Trailerul filmului ”Toutes nos envies” inspirat după romanul ”Alte vieți decât a mea”

  

     

Lucrul se poate face la casa oricărui magazin, are valabilitate imediată, se poate prelungi tacit, iei ce vrei, când vrei, dându-ţi-se plăcuta impresie că practic nu dai un ban. Termenii în care sunt redactate ofertele nu fac nimic pentru a risipi minunata impresie. Nu apare cuvântul împrumut, ci noţiunea de „rezervă bănească“, nici cuvântul credit, ci „facilitate de plată“. Vi se spune, de exemplu: „Aveţi nevoie de 3.000 de euro? Ce părere aveţi de 3.000 de euro pentru doar un euro pe lună? Ei bine, dragă doamnă, pică la fix, întrucât, fiind o clientă fidelă – a magazinului nostru, a centrului nostru de vânzări prin corespondenţă -, ne-aţi fost recomandată spre a beneficia de o ofertă absolut excepţională. Chiar de astăzi puteţi cere deschiderea unei rezerve de credit putând merge până la 3.000 de euro“.

Costul extrem de ridicat al creditului apare doar pe verso, cu litere foarte mici, iei sau nu la cunoştinţă lucrul acesta, cel mai adesea nu, oricum semnezi fiindcă este singurul mijloc, când nu ai bani, să-ţi cumperi ceea ce ai nevoie, sau nu întotdeauna ceea ce ai nevoie, ci doar ceea ce îţi doreşti, pur şi simplu ceea ce îţi doreşti, întrucât chiar şi atunci când eşti sărac ai dorinţe, asta-i drama. Acolo unde banca, din prudenţă, spune nu, instituţiile de creditare zic întotdeauna da, iată de ce bancherii îşi trimit acolo, cu amabilitate, clienţii ajunşi în roşu financiar. Stabilimentele de care vorbim nici nu ţin să afle că sunteţi înfiorător de îndatoraţi. Nu controlează nimic. Nu vă solicită decât să vă puneţi semnătura în josul formularului de ofertă şi să cheltuiţi cât aveţi chef. Totul merge bine câtă vreme vă plătiţi rata lunară sau, mai bine zis, ratele lunare, întrucât caracteristica acestui tip de creditare este că se cumulează, în aşa fel încât te trezeşti ca nimic cu vreo zece formulare. Inevitabil, apar şi incidentele de plată: nu mai puteţi face faţă. Organismul de creditare intentează acţiune în instanţă, cerând acoperirea sumei datorate, plus a dobânzii prevăzute în contract, plus a penalităţilor produse de întârziere, şi acestea prevăzute tot în contract, ceea ce duce la o sumă cu mult mai mare decât v-aţi fi putut închipui.

Fragment din romanul ”Alte vieți decât a mea”

  

„Alte vieţi decât a mea”: lectură bilingvă la Gaudeamus

Sambătă, 26 nov., vă aşteptăm la standul Institutului Cultural Francez de la Târgul Gaudeamus unde va avea loc, de la ora 17.30, lectura bilingvă a romanului Alte vieţi decât a mea de Emmanuel Carrere.
Vor citi Marius Manole în limba română şi Faustine Vega în limba franceză.

***

Fragment din romanul Alte vieţi decât a mea

    

Dimineaţa, chiar după micul dejun, Jérôme şi Delphine plecaseră la piaţă, iar el rămăsese acasă pentru a avea grijă de Juliette şi de Osandi, fata patronului de la guesthouse. Citea ziarul local, aşezat în fotoliul din ramuri de palmier, pe terasa bungalow-ului, ridicând din când în când ochii pentru a vedea ce fac cele două fetiţe care se jucau la malul apei. Acestea săreau râzând în valurile mici care ajungeau până pe plajă. Juliette vorbea franţuzeşte, Osandi în srilankeză, dar, cu toate acestea, se înţelegeau foarte bine. Nişte ciori se băteau, croncănind, pe firimiturile de la micul dejun. Totul era calm, ziua se anunţa frumoasă, Philippe se gândea că, după-amiază, ar fi putut merge cu Jérôme la pescuit.

La un moment dat şi-a dat seama că dispăruseră toate ciorile, că nu se mai auzea niciun ciripit de pasăre. Şi atunci a sosit valul. Cu o clipă mai înainte marea era calmă, apoi imediat un perete înalt cât un zgârie-nori a căzut peste el. Într-o străfulgerare şi-a zis că urma să moară şi că nu va avea timp să sufere. A fost băgat la fund, luat de apă, rostogolit un timp care i s-a părut nesfârşit în inima valului imens, apoi s-a trezit aruncat pe spinarea acestuia. A trecut ca un surfer pe deasupra caselor, a copacilor, a străzii, după care valul a luat-o în sens invers, trăgându-l în larg. A observat că se îndrepta glonţ către nişte pereţi făcuţi ţăndări, de care urma să se zdrobească şi, din reflex, s-a agăţat de un cocotier, pe care l-a scăpat din mână, apoi de un altul, de care tot s-ar fi desprins dacă un obiect dur, un capăt de palisadă, nu l-ar fi strivit, lipindu-l de trunchiul arborelui. Pe lângă el zburau în viteză mobile, animale, oameni, grinzi, blocuri de beton.

A închis ochii, aşteptându-se să fie zdrobit de bucăţile enorme, şi aşa i-a şi ţinut până când mugetul monstruos al curentului s-a liniştit, până când a început să audă altceva, strigătele bărbaţilor şi femeilor rănite, până când a înţeles că nu venise sfârşitul lumii, că era viu, că adevăratul coşmar abia acum începea. A deschis ochii şi s-a lăsat să alunece de-a lungul trunchiului până la suprafaţa apei care era pur şi simplu neagră, opacă. Se simţea şi în acel moment curentul, dar îi putea rezista. Un trup de femeie a trecut pe lângă el, cu capul în apă, cu braţele desfăcute în cruce. Printre ruine, supravieţuitorii începuseră să se strige. Răniţii gemeau. Philippe a ezitat: cum să fi fost mai bine? Să se îndrepte către plajă, ori către sat? Cu siguranţă Juliette şi Osandi muriseră. De acum trebuia să îi găsească pe Jérôme şi pe Delphine, pentru a-i anunţa. Din acel moment, iată care era datoria vieţii lui. Apa îi venea până la piept, era în costum de baie, mânjit de sânge, dar habar nu avea pe unde era rănit. Ar fi preferat să rămână acolo, nemişcat, aşteptând ajutoarele şi totuşi a făcut eforturi pentru a se deplasa. Solul, sub picioarele lui goale, era neregulat, moale, instabil, acoperit de o magmă de obiecte ascuţite, pe care nu le putea vedea şi în care îi era groaznic de frică să nu se taie. La fiecare pas încerca terenul, aşa că înainta foarte încet. La o sută de metri de casa pe care o închiriase nu a mai recunoscut nimic. Nici vorbă de pereţi ori de copaci. Din când în când apăreau figuri familiare, vecini care bâjbâiau ca şi el, negri de noroi, roşii de sânge, cu ochii măriţi de groază, căutându-i, ca şi el, pe cei dragi. Aproape că nu se mai auzea zgomotul ca o aspirare a apelor care se retrăgeau, în schimb erau tot mai pregnante urletele, plânsetele, horcăielile.

Până la urmă, Philippe ajunsese la drum şi, ceva mai sus, la locul unde se opriseră valurile. Era stranie acea frontieră atât de clar demarcată: de o parte, haosul, de cealaltă, lumea normală, absolut intactă, casele mici din cărămidă roz sau verde pal, drumurile de laterit roşu, dughenele, bicicletele cu motor, oamenii îmbrăcaţi, prinşi de treburile lor, vii, care abia de începeau să realizeze că se întâmplase ceva enorm, îngrozitor, pe care încă nu îl pricepeau. În schimb, zombi care, ca şi Philippe, puneau din nou piciorul pe pământul celor vii nu puteau decât bâlbâi cuvântul „val“, care s-a răspândit în sat cum, probabil, se răspândise şi cuvântul „avion“ pe 11 septembrie 2001 în Manhattan. O undă de panică a împins oamenii în două direcţii: către mare, pentru a vedea ce s-a întâmplat şi pentru a-i ajuta pe cei care mai puteau fi ajutaţi, şi departe de mare, cât mai departe cu putinţă, pentru a se pune la adăpost dacă nenorocirea ar fi luat-o de la capăt. În busculadă, printre strigăte, în plină oră de vârf, Philippe a urcat în continuare pe strada principală, până la piaţă, şi, când tocmai se pregătea pentru o îndelungată căutare, i-a zărit pe Delphine şi pe Jérôme sub turnul cu ceas. Zvonul despre dezastru, care ajunsese şi până la ei, era atât de confuz, încât bărbatul îşi închipuia că un trăgător dement deschisese focul pe undeva, prin Tangalle. Philippe a înaintat spre ei, ştiind foarte bine că îşi trăiau cele din urmă clipe de fericire. L-au văzut apropiindu-se, sosind în faţa lor acoperit de noroi şi de sânge, cu faţa descompusă. În acel punct, povestea lui Philippe se încheia. Nu era în stare să o continue. Gura îi rămânea deschisă, dar nu mai putea articula încă o dată acele trei cuvinte pe care, probabil, li le spusese atunci.

Nu uitaţi: În perioada târgului Gaudeamus, cărţile editurilor Trei, Pandora M şi Lifestyle Publishing au reducere de 30%.