De la magie la roman poliţist strălucit: Chemarea cucului, la British #BookClub

„Chemarea cucului îmi aminteşte de ce m-am îndrăgostit pe loc de genul poliţist.”, spune Val McDermid. Chemarea cucului este un roman semnat de Robert Galbraith  (pseudonimul lui J.K. Rowling, parintele literar al lui Harry Potter), care ne propune o intrigă detectivistică încântătoare şi construită foarte bine.

Atunci când un topmodel celebru îşi găseşte moartea căzând de la un balcon acoperit de zăpadă din Mayfair, se presupune că fata labilă emoţional s-a sinucis. Cu toate astea, fratele ei refuză să creadă concluzia poliţiei şi îi cere detectivului particular Cormoran Strike să se ocupe de caz.

Strike este un veteran de război – cu traume atât fizice, cât şi psihice -, a cărui viaţă e un dezastru. Deşi îi oferă o siguranţă financiară, ancheta are preţul ei: cu cât Strike pătrunde mai adânc în lumea complexă a tinerei fete, cu atât lucrurile devin mai sumbre şi pericolele nu întârzie să apară.

Captivant, cu o scriitură elegantă, impregnat de atmosfera londoneză – de la străzile tăcute din Mayfair şi puburile dosnice din East End, la agitaţia din Soho -, Chemarea cucului este o carte remarcabilă. Aducându-l în scenă pe Cormoran Strike, acesta este primul roman poliţist al scriitoarei J.K. Rowling, scris sub pseudonimul Robert Gilbraith şi care s-a bucurat de o primire entuziastă. In colectia noastra se afla astazi două volume semnate de acest autor, Chemarea cucului dar şi Viermele de mătase.

Iar vineri, 19 iunie, de la ora 20:30, la Biblioteca British Council din București, in cadrul clubului de carte organizat în parteneriat cu Clubul Scriitoarelor, vom discuta despre autoare britanice care aleg să își publice cărțile sub pseudonim masculin. În centrul discuției se va afla chiar volumul „Chemarea cucului”. Moderatoarea clubului, Erika Ciuică, din partea Clubului Scriitoarelor și Virginia Costeschi, Coordonator editorial al Editurii TREI, te vor provoca la o discuție despre această carte de excepție. Detaliile evenimentului, la care te asteptam cu drag, fie ca esti fan al literaturii britanice, politiste, sau pur si simplu cititor pasionat, sunt aici 🙂

„Robert Galbraith a scris un roman remarcabil. Mai mult, a creat un personaj fermecător în persoana detectivului particular Strike, care cu siguranţă va fi vedeta unei serii. Strike şi asistenta sa, Robin, formează o echipă – una ale cărei aventuri viitoare cititorii le aşteaptă cu sufletul la gură.” – The New York Times

„Rareori apare un detectiv particular care să capteze imaginaţia cititorilor din prima clipă. Strike tocmai asta face. Romanul lui Galbraith nu pare deloc al unui începător: are un talent ieşit din comun de a evoca Londra şi a crea un erou. Un debut extrem de promiţător.” – Daily Mail

Sânge pe pereți

    

Ar fi trebuit să facă duș ca de obicei, la subsol, dar voia să rămână aproape de copii. Avea deci să folosească baia lui Naoko, de la etaj. (…)

Passan se dezbrăcă, puse pistolul pe marginea chiuvetei și intră sub duș. Închise ochii la contactul cu apa. Pentru o clipă, se simți bine. Începuse chiar să fredoneze ceva cu voce scăzută. Dar zgomotul apei îl izola de restul casei — și asta nu‑i plăcea. Se săpuni energic, hotărî să termine repede cu spălatul și să se culce pe o saltea în fața camerei copiilor.

Avea să doarmă lângă Diego.

Doi câini de pază veghind somnul micuților.

Brusc deschise ochii. Se scălda într‑o baie roz. Pieptul îi era presărat cu picături roșii. La picioarele lui, o baltă de culoarea somonului făcea bule. Înălţă capul și văzu că plăcile de faianță erau mânjite cu dâre lungi de sânge.

Era rănit. Dumnezeule. Pișa sânge. Se palpă, se pipăi între picioare. Nimic. Totuși, acela era sânge, curgea pe pereți, îmbibând podeaua cu o spumă greţoasă.

Pe pipăite, opri apa, se izbi de ușa de sticlă și reuși să iasă. Tremura. Pieptul, vintrele îi erau roșii ca focul. Întinse brațele și se agăță de chiuvetă. Își luă pistolul și îl armă din reflex.

Copiii.

Se năpusti pe coridor, cu pistolul în mână. Deschise ușa cu grijă, în timp ce Diego se dădea somnoros la o parte, fără să înțeleagă ce se întâmplă.

Nimic neobișnuit. Shinji și Hiroki dormeau liniștiți.

Ud leoarcă de apă, se întoarse în baie, scoase glonțul de pe țeavă, apoi puse din nou piedica. În stare de șoc, își observă chipul în oglindă. Prin ceața roz, semăna cu o carcasă de vită, agățată de un cârlig.

Își căută mobilul. Sună la un număr, apoi se lăsă să alunece pe lângă perete și își strânse genunchii la piept. Sângele se coagula deja, strângându‑i pielea.

— Alo?

Passan vorbi cu o voce scăzută:

— Fifi? Eu sunt. Vino aici. Imediat.

— Dar ai zis…

— Sună și la Poliţia Judiciară. O vreau pe Zacchary în persoană. Cu toată echipa.

— Ce naiba se întâmplă?

— Mașini normale. Nu combinezoane, nu logo, nu girofar. Și mai ales fără sirenă. Ai înțeles?

Închise. Ghemuindu‑se lângă perete, își dădu seama că se legăna înainte și înapoi, ca un musulman care își recită surele. Se simțea inundat de valuri de teroare.

Aruncă o privire înspăimântată spre cabina de duș.

Părea o rană sângerândă.

Fragment din romanul KAIKEN de Jean-Christophe Grangé

 

 

Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat.

— Bună.

Strike tresări și ridică privirea. Robin stătea în faţa lui, în haina ei de ploaie, roz la faţă, cu părul lung și desfăcut roșcat‑auriu, ciufulit și poleit de lumina soarelui de dimineaţă care intra pe fereastră. Abia atunci, lui Strike Robin i se păru foarte frumoasă.

— Mai vrei un ceai?

— Ar fi excelent, mersi, spuse el fără să‑și ridice ochii din manuscris. Lasă‑mi cinci minute, vreau să termin asta…

Și cu senzaţia că plonjează iar într‑o apă contaminată, se scufundă la loc în lumea grotescă a lui Bombyx Mori.

„O poveste despre ranchiună şi crimă

într-o lume literară toxică.

Pur şi simplu, nu te poţi opri din citit.”

– Sunday Times

În timp ce se holba prin fereastra castelului, pironit de priveliștea oribilă a lui Phallus Impudicus și a cadavrului, Bombyx se trezi capturat fără menajamente de o mulţime de creaturi cu glugă, târât în interiorul castelului și dezbrăcat complet în faţa lui Phallus Impudicus. La acest moment, burta lui Bombyx era enormă, iar el părea gata să nască. Phallus Impudicus le dădu ordine rău prevestitoare creaturilor lui, care îl lăsară pe Bombyx convins că avea să fie oaspetele de onoare la un festin. Când Bombyx ajunse în sală, descoperi că nu avea loc. Ceilalţi oaspeţi se ridicară în picioare, se apropiară de el cu frânghii și îl imobilizară. Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat. Masa care crescuse în el se dovedi a fi o minge de lumină supranaturală, care fu smulsă și încuiată într‑o casetă de Pahllus Impudicus. Conţinutul urciorului fumegând se dovedi a fi vitriol, pe care cei șapte atacatori îl turnară veseli peste Bombyx, care încă trăia și urla. Când, în sfârșit, acesta amuţi, ei începură să‑l mănânce.

— Fir‑ar a dracu’, spuse Strike încet.

Ridică privirea. Robin așezase lângă el un ceai proaspăt, fără ca el să observe. Stătea pe canapea, așteptând în tăcere ca el să termine.

— E totul aici, spuse Strike. Ce i s‑a întâmplat lui Quine.

E aici.

— Ce vrei să spui?

— Eroul cărţii lui Quine moare exact în modul în care a murit el. Legat, cu măruntaiele scoase, cu o substanţă acidă turnată peste el. În carte îl mănâncă.

Robin îl privi fix.

— Farfuriile. Cuţitele și furculiţele…

— Exact. (…) Acum citește asta, spuse Strike, întinzându‑i paginile relevante.

Robin făcu întocmai în tăcere. După ce termină, ridică privirea spre el, cu niște ochi care păreau de două ori mai mari.

— Dumnezeule mare, spuse ea. Câţi oameni crezi că au văzut cartea asta?

— Ar putea fi foarte mulţi deja. Fisher a trimis prin e‑mail bucăţi din ea în tot orașul; între el și scrisorile avocaţilor, a devenit un bun căutat.

În timp ce vorbea, lui Strike îi trecu prin cap un gând straniu și accidental: Quine n‑ar fi putut să‑și creeze o publicitate mai bună nici dacă ar fi încercat…

Fragment din Viermele de mătase

de Robert Galbraith

 

 

”Am în mine o răutate palpabilă, ca un organ”

Am în mine o răutate palpabilă, ca un organ. Spintecă-mi burta și s-ar putea să alunece afară, cărnoasă și întunecată, să cadă pe dușumea și s-o calci în picioare.

E sângele familiei Day. Ceva nu-i cum trebuie cu el. N-am fost niciodată o fetiță cuminte, iar după crime treaba s-a stricat și mai mult. Libby, Micuța Orfelină, a crescut posacă și molatecă, dată în grijă de la o rudă la alta — rude mai de departe, veri de-al doilea, surori ale bunicilor și prieteni de-ai prietenilor — înțepenită prin tot soiul de rulote sau ferme împuțite din lungul și latul Kansasului. Eu, ducându-mă la școală cu hainele purtate ale surorilor mele moarte. Cămăși cu subsuori gălbejite. Nădragi cu tururile lăsate, largi de te lua râsul, atârnați pe mine cu o curea răpănoasă, strânsă până la ultima gaură. În pozele cu clasa părul mi-era mereu în dezordine — bentițe alandala, rătăcite printre șuvițele de păr ca niște obiecte aruncate de vânt în hățișuri — și aveam mereu pungi umflate sub ochi, pungi de bețivancă. Poate și niște buze lăsate în jos, ciudoase, pe unde-ar fi trebuit să fie zâmbetul. Poate.

Fragment din:

N-am fost un copil adorabil și, când m-am făcut mare, m-am transformat într-un adult absolut nesuferit. Dacă ai face un desen cu sufletul meu, ar ieși o mâzgă­leală cu colți.

Era un martie nasol, plin de udeală, și atârnam în pat gândindu-mă să mă omor, un obicei drag mie. Reverie de după-amiază: o pușcă de vânătoare, gura mea, un pocnet și capul zvâcnindu-mi o dată, de două ori, sânge pe pereți. Trosc, pleosc. „Voia să fie îngropată ori incinerată?“ avea să întrebe lumea. „Pe cine să chemăm la înmormântare?“ Și n-avea să știe nimeni. Oamenii, care-or fi fost, urmau să se uite la pantofii sau la umerii altora până se lăsa tăcerea, după care cineva avea să scoată la iveală un vas cu cafea, în grabă și cu suficientă zdrăngăneală. Cafeaua se potrivește de minune cu morțile subite.

Am scos un picior de sub așternuturi, dar nu mă puteam hotărî să-l pun pe podea. Sunt în depresie, presupun. Am tot fost deprimată, presupun, de vreo douăzeci și patru de ani. Simt pe undeva, pe dinăuntru, o versiune mai bună a mea — ascunsă pe după ficat sau lipită pe splina trupului meu pricăjit, ca de copil — o Libby care-mi spune să mă ridic odată din pat, să fac ceva, să mă maturizez, să merg mai departe. Însă, de obicei, răutatea învinge. Fratele meu mi-a măcelărit familia când aveam șapte ani. Mami, două surori, duse într-o clipită: poc-poc, țac-țac, hâc-hâc. După asta n-a mai trebuit să fac mare lucru, nu se aștepta nimeni la nimic.

  

Altceva nimic? Nicio armă? Nicio fată dată dispărută?

— Ei, asta-i absolut uluitor.

Håkon Sand si Hanne Wilhelmsen erau de acord, in definitiv. Era cu adevarat ciudat.

Ploaia era marunta si deasa. Binevenita, dupa cu totul anormala arsita tropicala din ultimele cateva saptamani. Garajul era de tip deschis, un etaj sprijinindu-se pe celalalt pe piloni, cu spatiu de cativa metri intre ele. Nici un perete nu tinea capriciile vremii la distanta de cele cateva masini parasite in cladirea trista. Cu toate acestea, nu parea ca vreo parte din sange sa se fi spalat.

— Altceva nimic? Nicio arma, ceva? Nicio fata data disparuta?

Cel care vorbise era procurorul criminalist. Håkon purta un trening de jogging si o jacheta Helly Hansen si casca, in pofida scenei violente din jurul lui. Sangele fusese improscat intr-un colt de la primul etaj al parcarii. Stia, din experiente mai triste, ca sangele avea o pornire urata de a se raspandi pe-o suprafata larga, dar ceea ce vedea aici era rezultatul mai multor litri.

— E bine ca m-ai sunat, zise el, inabusindu-si un cascat si aruncand discret o privire la ceasul sau elvetian Swatch. Era cinci si jumatate dimineata, duminica. O masina plina cu studenti petrecareti trecu in viteza pe langa ei, lasand in urma exploziile asurzitoare ale unui concert de claxoane. Apoi se asternu din nou linistea, ca intotdeauna dupa ce toate pasarile noptii s-au dus acasa sa se culce, cu un sentiment de siguranta la gandul ca nimeni nu era obligat sa se trezeasca devreme.

Fragment din:

— Da, trebuia sa vezi asta. Din fericire, era de serviciu o buna amica de-a mea, care si-a amintit ca eu ma ocupasem de prima dintre aceste…

Hanne Wilhelmsen nu prea stia cum sa numeasca aceste cazuri absurde.

— … aceste masacre de sambata noaptea, incheie ea, dupa o scurta pauza. Am ajuns aici acum o jumatate de ora.

Cei doi legisti erau in plina desfasurare, luand mostre si facand fotografii. Lucrau rapid si cu mare precizie si niciunul nu scotea vreo vorba, absorbiti de treburile lor. Hanne si Håkon ramasera, de asemenea, tacuti pentru o considerabila bucata de vreme. In departare, masina plina de studenti intalnise alti prieteni si zbieretul claxonului lor sfasie inca o data linistea.

— Aia trebuie sa insemne ceva. Uita-te acolo! Håkon Sand incerca sa urmareasca, in linie dreapta, directia din varful degetului ei spre perete. Lumina era slaba, dar vazu numerele clar conturate, odata ce-i cazura ochii asupra lor.

— Noua-doi-sase-patru-sapte-opt-trei-cinci, citi el cu voce tare. Iti spune ceva?

— Absolut nimic. In afara de faptul ca e acelasi numar de cifre ca si data trecuta si ca primele doua sunt aceleasi.

— N-ar putea fi un numar de telefon?

— Prefixul ala nu exista. M-am gandit si la asta, bineinteles.

— Numarul de Asigurare Nationala?

Ea nu-i raspunse.

— Fireste ca nu, respinse el insusi ideea. Nu exista o luna a nouazecea…

— De altfel, sunt fie cu doua cifre in plus, fie cu trei in minus.

— Dar, in strainatate, data nasterii se scrie invers, isi aduse aminte Håkon Sand, cu entuziasm. Se incepe cu anul!

— Da, asa e. Atunci, avem un ucigas care s-a nascut in a saptezeci si opta zi a celei de-a saizeci si patra luni, in 1992.

  

”Cineva crede ca stiu ceva ce nu stiu. Asta e problema.”

— Din pacate, asta nu e problema despre care vorbeam.

— Atunci, care e?

— Cineva crede ca stiu ceva ce nu stiu. Asta e problema.

— Si ce nu stii?

— Nu stiu cine e iepurele, zise Turner. Sau ce mama dracului face, unde si de ce. Sau cum. De fapt, nu stiu nimic despre ce se intampla in Afganistan.

Romanul SĂ NU TE ÎNTORCI NICIODATĂ! va fi ecranizat, rolul principal al lui Jack Reacher urmând să fie interpretat de Tom Cruise

— Dar ai trimis doi insi acolo.

— Mult mai devreme. Pentru un motiv complet diferit. In Kandahar. Pura rutina. Fara nicio legatura. Dar pe parcurs au cules o soapta de la un informator pashtun, cum ca un ofiter american fusese vazut indreptandu-se spre nord ca sa se intalneasca cu un sef de trib. Identitatea americanului nu era cunoscuta, nici scopul lui, dar exista sentimentul ca nu putea sa fie ceva de bine. Noi ne retragem. Trebuia sa ne indreptam spre sud, spre Bagram si Kabul, inainte de a pleca de-acolo. Nu avem ce sa cautam in interiorul tarii, sa ne intalnim in secret cu aia cu izmana-n cap. Asa ca i-am trimis pe baietii mei sa verifice zvonul. Asta a fost tot.

— Cand?

— Cu o zi inainte sa fiu arestata. Deci nici macar n-o sa am un nume inainte ca cei doi sa-mi raporteze ce au aflat. Lucru pe care n-o sa-l poata face pana cand nu ma intorc la baza. Reacher nu spuse nimic. Turner intreba:

— Ce e?

— E mai rau de-atat.

— Cum adica?

— N-o sa mai poata raporta niciodata, spuse Reacher.

Pentru ca sunt morti.

Fragment din romanul 

Să nu te întorci niciodată!

de Lee Child

Clubul Omor: anchetă despre ”Sacrificiul Satanic” din Kansas

Libby Day avea şapte ani când mama şi surorile ei au fost ucise în „Sacrificiul Satanic” din Kinnakee, Kansas. Ea a scăpat şi a depus mărturie că Ben, fratele său mai mare, a comis crimele. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Clubul Omor — o societate secretă pasionată de crime celebre — o contactează pe Libby şi o presează să le ofere detalii despre acea noapte sângeroasă, pledând pentru nevinovăţia lui Ben.

 

— Ei binee, s-a băgat în cele din urmă Lyle, intonând pompos cuvintele, aveți înainte o figură de căpătâi a ca­zului Day, un așa-numit martor ocular, așa că de ce nu trecem la adevăratele întrebări?

— Am eu o întrebare adevărată, a zis unul dintre cei doi cu fețe de polițai, surâzând și foindu-se în scaun. Dacă nu te deranjează să trec la subiect.

Și chiar a așteptat să spun că nu mă deranjează.

Fragment din:

— De ce ai declarat că Ben ți-a omorât familia?

— Fiindcă asta a făcut, am zis. Eram acolo.

— Te ascundeai, scumpo. N-aveai cum să vezi ce spui c-ai văzut, altfel ai fi fost și tu moartă.

— Am văzut ce-am văzut, am început să zic, cum fac întotdeauna.

— Rahat. Ai văzut ce ți s-a spus să vezi, fiindcă erai o fetiță cuminte și speriată care voia să ajute. Procuratura te-a făcut în sânge. Te-au folosit ca să doboare cea mai ușoară țintă. Cea mai de mântuială anchetă de poliție pe care-am văzut-o.

— Eram în casă…

— Da, și atunci cum explici focurile de armă care-au omorât-o pe mama ta? m-a pistonat tipul, aplecându-se înainte. Ben n-avea urme pe mâini…

— Băieți, băieți, s-a băgat bărbatul mai în vârstă, fluturându-și degetele groase și zbârcite. Și doamnelor, a adăugat onctuos, înclinând capul spre mine și Madam Permanent. Nici n-am prezentat măcar datele cazului. Trebuie protocol, ori suntem fix ca pe un forum de pe internet. Când avem așa un oaspete ar trebui să fim şi mai atenţi că suntem pe aceeași lungime de undă.

Nimeni nu și-a arătat dezacordul mai mult decât cu un bombănit, așa că bătrâiorul și-a umezit buzele, s-a uitat prin lentilele bifocale și și-a mai stârnit un pic flegma din gât. Era un tip autoritar, însă cumva nelalocul lui. Mi l-am imaginat acasă la el, singur, mâncând pier­sici la conservă pe blatul din bucătărie, cu gura plină de sirop. A început să recite din notițe.

— Ce ştim: Cam pe la ora 2 dimineața, pe 3 ianuarie 1985, o persoană sau mai multe a ucis trei membri ai familiei Day în ferma lor din Kinnakee, Kansas. Printre decedați se numără Michelle Day, de zece ani, și Debby Day, de nouă, ca și capul familiei, Patty Day, mama lor, în vârstă de treizeci și doi de ani. Michelle Day a fost su­grumată; Debby Day a fost omorâtă cu lovituri de topor, Patty Day a murit după două focuri de armă şi după ce a suferit lovituri de topor și tăieturi adânci provocate de un cuțit de vânătoare.

Am simțit cum îmi urcă sângele în urechi și mi-am spus că n-auzeam, oricum, nimic nou. Nimic care să mă panicheze. Nu prea eram atentă, niciodată, la detaliile crimei. Lăsam vorbele să-mi intre pe-o ureche și să-mi iasă pe cealaltă, ca un pacient cu cancer, înfricoșat, care aude jargonul acela codat și nu pricepe o iotă cu excepția faptului că veștile sunt foarte, foarte proaste.

— Ce mai ştim, a continuat omul. Mezina, Libby Day, șapte ani, era în casă și a scăpat de ucigaș sau de ucigași printr-o fereastră din camera mamei sale.

     

4 motive ca să-l citești (și întâlnești) pe Pierre Lemaitre

Scriitorul francez de 62 de ani lansează azi la București o carte cu tușe istorice și sociale ce a reușit să uimească și critica (a luat Prix Goncourt pe 2013), dar și publicul larg.

De unde aceste aprecieri unanime în marginea romanului LA REVEDERE ACOLO SUS? Iată mai jos 4 motive (adaptate de aici)

 

 

1. Ritmul alert. ”Nu am părăsit nici în această carte genul romanului polițist. Toate ingredientele sale se regăsesc în stilul și construcția acestui roman”, spune Lemaitre, care mărturisește că petrece mult timp pentru a urzi tot soiul de întorsături de situații și de surprize romanești (n-aveți decât să vă lămuriți urmărind aventurile celor doi eroi, niște supravieţuitori ai primei conflagraţii mondiale care pun la cale o escrocherie la nivel naţional, de un cinism absolut).

2. Acțiune ca la cinema. La revedere acolo sus va putea fi urmărit  pe marile ecrane (pentru moment, abia se lucrează la scenariu). Până atunci, vom avea deja o serie de benzi desenate (anunțată pentru finele lui 2015) și o ecranizare a penultimului policier al lui Lemaitre – Alex. ”Scriitura mea este, în mod natural, una vizuală. Este felul meu de a reflecta”, precizează francezul.

3. Scriitura inteligentă. Lemaitre și-a dorit să scrie în genul ”literaturii populare”. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să cobori ștecheta și ”nici să scrii prost sau fără cap”, precizează Lemaitre. Își ridică pălăria în fața Vicontelui de Bragelonne al lui Al. Dumas, ”un roman metafizic, filosofic, dar activ, elegat și eficace. Are tot ce-i trebuie pentru a fi deopotrivă popular și deștept”, spune Lemaitre.

4. Personaje pline de viață. Fără să se vrea un ”roman psihologic”, noua carte a lui Lemaitre închipuie niște personaje foarte bine creionate, cu istoria și traiectoria lor. Ai impresia că-i cunoști pe cei doi eroi (Albert și Edouard), iar relația lor prietenească este zugrăvită cât se poate de realist: se mai ceartă, se mai supără, sunt momente când se plac și altele când nici nu mai vor să se vadă în ochi. ”Așa arată o adevărată prietenie”, spune laureatul premiului Goncourt de anul trecut.

    

  

 

CHEMAREA CUCULULUI: ”Romanul polițist nu și-a spus încă ultimul cuvânt”

După ce şi-a încheiat formidabila serie Harry Potter, J.K. Rowling n-a abandonat scrisul, dar succesul n-a mai fost cel ştiut, deşi romanul ei „Moarte subită” era onorabil. Să fie numai magia cea care atrage?

J.K. Rowling a insistat şi, sub pseudonimul Robert Galbraith, a publicat anul trecut CHEMAREA CUCULUI, un masiv roman poliţist, o spunem de la început, excelent, primit cu entuziasm de critică.

Dar nici acesta n-a avut o soartă mai bună decât după ce s-a aflat că autorul este inspiratoarea lui Potter. Vânzările au explodat abia atunci. În mod cert sunt motive care ţin nu de scrierea ca atare, ci de conjunctura pieţei, de promovare şi multe altele. Dacă ar fi să caut motive, aş găsi suficiente:

• tilul este unul neatrăgător şi derutant, nu trimite la nimic – doar pe la mijlocul cărţii apare o măruntă explicaţie (unul dintre personaje îi spunea eroinei „Cuckoo”);
• coperta primului tiraj a lăsat să se înţeleagă că ar fi vorba de chick lit, de care lumea s-a cam săturat;
• acţiunea romanului, dens, trenează în prima sută de pagini şi un cititor superficial se poate întreba încotro se va îndrepta acţiunea;
• numele autorului nu spunea nimic pentru a îndepărta eventualele suspiciuni.

Toate s-au schimbat când s-a aflat cine a scris cartea. Dar meritul principal este al romanului însuşi, unul, spuneam, remarcabil. Acţiunea este extraordinar ghidată, stilul – copleşitor, cum poate arăta numai un autor bine aşezat şi nu un debutant.

Un topmodel celebru îşi găseşte moartea căzând în zăpadă de la un balcon dintr-un cartier select al Londrei. Se presupune că fata s-a sinucis. Dar fratele ei refuză să accepte concluzia poliţiei şi îl angajează pe detectivul particular Cormoran Strike să se ocupe de caz. Acesta este un personaj cu totul ieşit din comun – veteran al războiului din Afganistan, în care şi-a pierdut o parte dintr- un picior, cu o viaţă dezordonată şi o situaţie financiară precară. Dar cu o minte atât de ascuţită încât pătrunde adânc în lumea tinerei top model şi a celor care o înconjurau, oricâte primejdii are de înfruntat. Surprizele se înşiruie una după alta, pe la jumătatea cărţii te întrebi încotro se va îndrepta autorul. Personajele sunt extrem de vii, atmosfera Londrei  – cum rar se întâmplă în romanele de azi.

Un roman poliţist care te convinge că genul acesta de literatură poate fi fermecător şi nu şi-a spus încă ultimul cuvânt.

Recenzie publicată de Stelian Țurlea în Ziarul de Duminică,

suplimentul cultural al Ziarului Financiar

     

Fjällbacka, 1870. Pazincul farului și mângâierile fantomatice

Femeia se ghemui mai aproape de Karl. Acesta stătea lipit de perete, cu izmenele lungi şi bluza pe el. Peste câteva ore trebuia să se trezească şi să‑i ia locul lui Julian la far. 

Emelie puse încet o mână pe piciorul lui. Îl mângâie de‑a lungul pulpei cu degete tremurânde. Nu ea ar fi trebuit să ia iniţiativa, dar ceva nu era în regulă. De ce n‑o atingea? De fapt, abia dacă‑i arunca două cuvinte. Mormăia doar un „sărumâna pentru masă“ înainte de‑a se ridica. În rest, parcă se uita prin ea. Ca şi cum ar fi fost făcută din sticlă şi trecea neobservată.

Oricum, Karl nu prea stătea mult prin casă. Când era treaz, zăbovea mai mult în far sau deretica pe lângă casă sau barcă. Ori pleca în larg. Ea stătea singură cuc acasă şi‑şi termina repede treburile casnice. Apoi îi rămâneau ore lungi de umplut şi începuse să creadă că avea să înnebunească în curând. Dacă ar fi făcut un copil, ar mai fi avut un suflet lângă ea şi pe cineva căruia să i se dedice. Atunci n‑ar fi interesat‑o deloc că soţul ei muncea de dimineaţa până seara târziu, sau că nu vorbea cu ea. De‑ar fi avut unul mic, cu care să‑şi ocupe timpul.

Fragment din:

Dar, după perioada petrecută la fermă, ştia că trebu­iau să se întâmple anumite lucruri ca o femeie şi un bărbat să aibă un copil. Lucruri care nu se întâmplaseră încă. De asta îşi strecurase mâna între picioarele lui Karl şi‑i mângâia pulpele. Cu inima zvâcnindu‑i în piept de nervozitate şi de excitare, îşi lăsă mâna să alunece, lent, spre prohabul lui.

Karl tresări şi se ridică în şezut.

— Ce‑ţi veni?

Ochii lui scăpărau negri, cum nu‑i mai văzuse niciodată, şi Emelie îşi retrase repede mâna.

— Am crezut că… mă gândeam doar…

Nu‑i veneau cuvintele. Cum să‑i explice ceva atât de evident? Ceva ce ar fi trebuit să‑i fie clar şi lui: era ciudat că după trei luni de căsnicie nu se apropiase niciodată de ea. Simţi cum în ochi îi năvălesc lacrimi.

— Mai bine dorm în far. Că văd c‑aici n‑are pace omu‘.

Karl se strecură pe lângă ea, îşi puse hainele şi coborî furtunos scările.

Emelie se simţea de parcă ar fi fost pălmuită. Chiar dacă o ignorase până atunci, măcar nu‑i vorbise pe tonul ăsta. Dur, rece şi dispreţuitor. De parcă ar fi fost o târâtoare care apăruse de undeva de sub o piatră, aşa o privise.

Cu lacrimile prelingându‑i‑se pe obraji, Emelie se apropie de fereastră şi privi afară. Pe insulă bătea un vânt puternic şi Karl fu nevoit să dea pieptul cu el ca să ajungă la far. Des­chise uşa cu un gest smucit şi intră. Apoi îl văzu prin geamul turnului, unde lumina farului îl preschimbă într‑o umbră.

Se întinse din nou pe pat şi plânse. Casa scârţâia şi tros­nea. Emelie avea impresia c‑o să se ridice şi‑o să plutească deasupra insulelor, afară, în pustiul cenuşiu. Dar nu i se părea înfricoşător. Mai bine să‑şi ia zborul, nu conta unde, decât să stea aici.

Cineva o mângâie pe obraz, exact în locul unde cuvintele lui Karl o izbiseră ca o palmă. Emelie tresări. Nu era nimeni acolo. Trase pătura până în bărbie şi se holbă spre colţurile întunecate ale camerei. Păreau goale. Se întinse din nou. Sigur îşi închipuise. La fel ca toate zgomotele alea ciudate pe care le auzise de când venise pe insulă. Şi uşile dulapurilor care se deschideau, deşi era sigură că le închisese, sau zaharniţa, care în mod inexplicabil, se mutase de pe masa de bucătărie pe blatul de lucru. Toate astea musai că erau închipuiri. Probabil că imaginaţia ei şi pustietatea de pe insulă îi jucau feste.