Tag Archive: fantasy



 ― Acum un cântec pe care unii dintre voi poate l‑aţi auzit, un cântec de care sunt mândră, fiindcă eu l‑am compus. Se numește „Cântarea lui Morai“.

 

Talion-RevenantulDi, Talion, di,

Da’ lângă mine când vei fi,

Peăst om curajos răpune,

Ş‑apoi, de poţi, pe mine.

Fragment din: 

Omul lui Morai negru era, și înalt,

Sfârșit tatălui său pricinuita,

„Al meu e Talionul, stai să vezi

Întrun copac îl spânzur, să mă crezi.“

Așa căntro poiană a așteptat,

„Talion, sabia mea nu tea iertat.“

Astfel provocat, Talionul a ripostat

Şi un om deal lui Morai a spintecat. (…)

 

M‑am alăturat aplauzelor, entuziasmat mecanic, pentru ca nimeni să nu aibă motiv să se uite la mine. Am băut câteva guri de bere ca să‑mi alung gustul sălciu din gură și m‑am hotărât să aștept și să‑l capturez pe Vareck doar atunci când avea să părăsească taverna. După cântecul acela, nu voiam să știe careva că în mijlocul lor se afla un Talion.

Vareck mi‑a refuzat anonimatul pe care mi‑l doream. A ţâșnit din spatele draperiei negre care îi înconjura alcovul, ţinând lancea spiritului strânsă bine în mâna dreaptă ale cărei încheieturi se albiseră.

― Minţi, Morai nu este deloc așa!

Eu m‑am îndepărtat de bar.

― Pune băţul jos, Daari, și las‑o în pace. Nu a fost cu intenţie.

Am păstrat un ton egal și am încercat să nu‑l ameninţ. M‑am comportat ca un om care vrea doar să aplaneze situaţia.

― Vino, am spus, zâmbind cald. Îţi fac cinste cu o băutură.

Vareck s‑a răsucit și a mârâit la mine.

― Stai acolo. Sunt un om rău. Sunt alături de Morai.

― Mă tem, Vareck ra Daar, că nu ești destul de rău.

Am ridicat mâna dreaptă și le‑am arătat tuturor palma.

Eu sunt pe urmele lui Morai.

Clienţii care ședeau în jurul meu s‑au tras înapoi și ne‑au lăsat să ne înfruntăm singuri în mijlocul odăii. Ochii negri ai lui Vareck s‑au opacizat. Şi‑a mutat mâna pe suliţă și a început să mângâie suliţa încrustată cu simboluri cu o tandreţe demnă de un amant. Cele două pene albastre care atârnau la capătul unei nojiţe de la mânerul suliţei tresăltau în ritm cu bătăile inimii lui Vareck.

― Trebuie să te omor, Posedatule.

Am clătinat din cap.

― De ce? Ai auzit cântecul. Morai s‑a folosit de tine. Dovedește că nu ești doar unealta lui.

Un zâmbet frumos și‑a făcut loc pe buzele lui Vareck, dar partea stângă plină de cicatrice a feţei lui îl schimonosea ca o boală urâtă.

― Unealtă să fiu, Talionule? Ştii cum se spune: „Unealta‑i unealtă numai dacă nu face singură ce are de făcut“.

A strâns mai tare mâna pe lancea spiritului și a îndreptat‑o spre inima mea.

― Voi face ce e de făcut și atunci vei avea dovada.

Talion: Revenantul este fantasy pur, în vână tradiţională. Dacă vă place măcar pe departe genul fantasy, sau pur şi simplu o poveste palpitantă, dar în acelaşi timp profundă, nu trebuie să căutaţi altundeva.”
Roland Green, Booklist

S‑a lăsat pe vine și eu mi‑am scos tsincaatul. Vareck s‑a apropiat încet cu partea sa mutilată, apărându‑se astfel de privirea mea demonică. Lancea spiritului a ţâșnit spre mine ca limba unui șarpe. Vârful de oţel — lung cât palma și lat de o treime de palmă la bază — avea doar două tăișuri, dar ambele scânteiau ascuţite ca briciul în lumina slabă. (…)

M‑am întors spre Vareck, am strâns bine mânerul tsincaatului și am luat poziţia de luptă. Ţineam lama în faţa mea, astfel încât tsincaatul să mă apere de la cap până la vintre, iar piciorul drept l‑am așezat puţin în faţa celui stâng. Nu am schiţat nicio încercare de a para fentele lui Vareck până când omul n‑a fost destul de aproape ca să mă poată atinge. S‑a apropiat centimetru cu centimetru și, cu fiecare pas târșâit, am simţit cum crește tensiunea în mine.

Vareck a pătruns în zona letală și a pregetat o secundă. Dintr‑o lovitură ar fi putut ajunge la pieptul meu, să mă străpungă cu lancea spiritului. O schimbare de ultim moment a atacului și ar fi putut trece de pararea mea, pentru a‑mi înfige lancea în coapsa dreaptă. Dacă era destul de rapid, putea chiar să‑mi pironească piciorul la podea și să mă omoare în bătaie cu o masă ori un scaun. O sumedenie de moduri de atac i se prezentau și el încerca să le aleagă pe cele mai oribile, pentru că un Talion trebuie să moară în agonie.

A ales și a pornit la atac. Apoi s‑a cutremurat, s‑a uitat la mine și și‑a văzut greșeala în ochii mei, exact când am citit‑o și eu în expresia moale de groază care i‑a cuprins trăsăturile feţei. A știut, chiar în timp ce împingea suliţa spre pieptul meu, că nu era nimic altceva decât o unealtă.

Am pivotat în faţă pe piciorul stâng și m‑am răsucit din calea loviturii ţintite spre pieptul meu. Suliţa mi‑a tre­cut printre braţul drept și coaste, apoi s‑a retras fără a mă atinge. Vareck a ridicat‑o și a încercat să pareze lovitura mea de sus în jos, dar mânerul decorat cu rune a pârâit și s‑a cră­pat. Tsincaatul meu i‑a retezat clavicula și i‑a pătruns până în piept.

Fragment din TALION. REVENANTUL de Michael A. Stackpole

 

Reclame

Ești un mercenar? Și te mândrești cu asta?


— Eşti un mercenar? Şi te mândreşti cu asta?

— Mă mândresc cu asta mai mult decât cu cine mi-a mai rămas din familia mea adevărată.

Am simţit cum furia începe să mă împungă încet. Îmi venea s‑o gonesc pe fătuca asta negustor care îmi tot distrăgea atenţia, îmi venea s‑o poftesc să se care, s‑o pun pe fugă.

— Ce‑s astea?

A întins mâna spre mine şi şi-a trecut degetele în susul braţului meu, până la cot, până unde îi dădea voie armura.

— Doamne! Mai mult cicatrici decât om, sub toată mizeria asta!

La atingerea ei, am simţit un fior cum mă străbate şi m‑am tras iute, încercând să mă feresc.

— Am căzut într‑un tufişcu spini când… când eram mic, i‑am zis şi vocea mea a sunat mai piţigăiat decât aş fi vrut.

— Halal tufiş trebuie să fi fost!

Am ridicat din umeri.

Printul spinilor— Tufiş de măceş.

A strâns din buze, tresărind.

— Trebuie să rămâi nemişcat dacă pici în aşa ceva, zise ea, cu ochii pironiţi în continuare pe braţul meu. Toată lumea ştie. Pare că te‑a sfâşiat până la os.

— Ştiu şi eu asta. Acum.

Am pornit spre uşa bucătăriei, cu pas voios.

Am auzit‑o cum aleargă în urma mea, să mă ajungă. Foşnet de mătăsuri.

— De ce te‑ai zbătut? De ce nu te‑ai oprit?

— Am fost prost, i‑am răspuns. Acum nu m‑aş mai zbate.

Vroiam ca fătuca asta proastă să mă lase în pace. Nici măcar nu îmi mai era foame. Braţul îmi ardea, simţindu-i încă atingerea. Avea dreptate, spinii tăiaseră în mine, adânc. Timp de un an şi ceva de la acea noapte, la fiecare câteva săptămâni, otrava înflorea în rănile săpate în carnea mea şi îmi curgea prin vene, amestecată cu sânge. Ori de câte ori otrava mă lua în stăpânire, făceam lucruri care îi speriau chiar şi pe fraţi.

Chiar în momentul în care am ajuns la uşă, în prag a apărut Drane. S-a oprit brusc şi şi-a şters mâinile pe şorţul alb şi slinos, prins deasupra burdihanului

— Ce…?

Privea peste umărul meu, cu ochii măriţi.

— Prinţesă!

Părea să se fi speriat deodată. A început să tremure din toate încheieturile, de parcă ar fi fost făcut din gelatină.

— Prinţesă! Ce‑ce căutaţi în bucătărie? Ăsta nu‑i loc pentru o doamnă îmbrăcată în mătăsuri şi tot restul.

— Prinţesă?

M‑am întors spre ea cu ochii holbaţi. Îmi uitasem gura deschisă, aşa că am băgat de seamă şi‑am închis‑o repede la loc.

Ea mi-a aruncat un zâmbet, lăsându‑mă să mă lupt cu întrebarea: să i‑l şterg de pe faţă cu o palmă sau cu un sărut? Înainte s‑apuc să iau o decizie, o mână greoaie a căzut pe umărul meu, iar Drane m-a întors cu faţa spre el.

— Şi cum a ajuns un golan ca tine să o conducă pe maies­tatea sa în astfel de locuri…

Întrebarea i-a înţepenit în gâtlej.

Faţa lui dolofană s-a făcut numai creţuri toată. Încerca să vorbească, dar nu reuşea. Mi-a dat drumul şi, în cele din urmă, şi-a recăpătate vocea.

— Jorg? Micul Jorg?

Lacrimile i-au ţâşnit din ochi şi au început să‑i curgă pe obraji.

Eu şi cu Will îl priviserăm pe omul ăsta gâtuind nişte pui şi scoţând din cuptoare câteva plăcinte: nu avea niciun motiv să dea apă la şoareci din cauza mea. Cu toate astea, l‑am scutit de jenă; tocmai îmi oferise şansa de a o surprinde pe măria sa. Am rânjit spre ea şi am schiţat o plecăciune.

— Prinţesă, ha? Să înţeleg că gunoiul pe care era cât pe ce să‑l dai pe mâna gărzilor regale este de fapt fratele tău vitreg?

Şi-a regăsit repede stăpânirea de sine. Recunosc asta.

— De fapt, eşti nepotul meu, îmi răspunse ea. Tatăl tău s‑a căsătorit cu sora mea mai mare în urmă cu două luni. Eu sunt mătuşa ta, Katherine.

Fragment din Prinţul Spinilor de Mark Lawrence

 


Să vorbim despre universul Grisha, așa cum îl numesc fanii seriei. Ajunsă acum la al treilea (și ultimul) volum din franciză, Grisha Trilogy urmărește aventurile Alinei în acea pseudo-Rusie medievală de care aminteam la început.

 

  1. Regatul furtunilorPrima mișcare înțeleaptă a lui Bardugo a fost, așa cum și ea recunoaște, să se îndepărteze de mitologia vestică sau cea cunoscută și deja folosită atunci când și-a adunat materialul pentru roman. Astfel a ajuns, ca să vezi, în lumea estică, de sorginte slavonă. Cotrobăind prin stepele nesuferite ale mamei Rusia a găsit elemente de mitologie rămase din timpuri imemoriale. Cu ele a construit Ravka, un teritoriu scindat fizic de o falie stranie și plină de pericole, numită Falia Umbrei sau Ne-marea (pentru că sună mai prietenos) pe care comercianți chinuiți trebuie să o traverseze pentru a face rost de diferite produse existente doar pe partea cealaltă, unde este portul. Astfel scindată în vest, chinuită și de amenințarea vecinilor din nord și sud, Ravka este săracă, murdară și needucată. Ne-marea mi se pare o idee foarte ghidușă: este un „zid” de întuneric, populat de ființe îngrozitoare numite volcre, care este traversat de un soi de bărci care se deplasează pe nisip. Amărâții care sunt nevoiți să traverseze Ne-marea o fac cu groază pentru că pot fi oricând uciși de volcre.
  2. A doua mișcare deșteaptă a fost să construiască partea de fantasy și să evite clișee precum zei, spiriduși, mutanți, vrăjitori, vampiri și strigoi. A pus la distanță sigură de Ne-mare o capitală luxuriantă, Os Alta, unde tinerii Grisha învață, în palatul regal cum să-și folosească puterile. Există trei ordine Grisha: Corporalki (care fie te vindecă fie te omoară, depinde cum te împaci cu ei), Etherealki (controlează aerul, apa și focul și, de exemplu, sunt buni la casa omului dacă faci un grătar și n-ai chibrit, sau dacă e prea cald și vrei să bată vântul, ori ești surfer și n-ai valuri, dar în Ravka au roluri mai strategice) și Materialki (practic, alchimiști și pseudo-industria metalurgică). Grisha sunt foarte importanți pentru strategia întregii țări, fac parte din corpul Armatei a Doua și sunt căutați de prunci prin toată țara (copiii sunt supuși unor teste să vadă dacă au aptitudini în acest sens) pentru a se alătura armatei Grisha.
  3. Regatul umbrelorCe-a de-a treia chestie faină este că Alina, personajul principal, este cu totul diferită de ceilalți Grisha, dar și de colegii săi de breaslă din armată. Pentru că da, am uitat să spun, Alina este soldat(ă) în Armata Întâi a Ravkăi și, ca specializare este cartograf. Nu cea mai talentată, dar face și ea ce poate. Ei bine, Alina Starkov, blestemată în a nu se integra prea bine în corpul armatei întâi, ajunge, printr-o serie de întâmplări care te lasă cu gura căscată pentru că nu știi clar ce urmează, în corpul armatei Grisha. Bineînțeles că și aici are probleme, mai ales că ea face o treabă pe care nimeni din ceilalți Grisha nu pot s-o facă. Pe lângă toate acestea, mai există arme de foc (yey, praf de pușcă!) și bisericuțe în care misticismul, credința în Grisha și în sfinți se amestecă într-un mod dubios.

 

Fragment din cronica apărută pe HYPERLITERATURA.RO

(Editura Trei a publicat primele două părți din trilogie: REGATUL UMBRELOR și REGATUL FURTUNILOR)  


Când mi‑a adus tava cu mâncare, Genya m‑a găsit ghemuită în pat, cu faţa spre perete.

— Ar trebui să mănânci, a spus ea.

— Lasă‑mă în pace.

— Dacă te bosumfli, faci riduri.

— Iar dacă minţi, faci negi, i‑am răspuns eu cu amărăciune.

Genya a râs, apoi a închis uşa şi a pus tava pe masă. S‑a apropiat de hublou şi s‑a uitat la reflecţia ei în geam.

— Poate că ar trebui să mă fac blondă, a spus ea. Roşul Corporalkilor nu se asortează deloc cu părul meu.

Am aruncat o privire peste umăr.

Regatul furtunilor— Ştii bine că ai putea să te îmbraci şi în haine din pânză de sac şi tot ai arăta mai bine decât orice fată din lume.

— Adevărat, a spus ea, zâmbind.

Nu i‑am răspuns la zâmbet, iar ea a oftat şi a plecat privirea.

— Mi‑a fost dor de tine.

M‑a surprins cât de tare m‑au durut vorbele ei. Şi mie îmi fusese dor de ea. Şi m‑am simţit ca o neghioabă din cauza asta.

Fragment din:

— Mi‑ai fost vreodată prietenă? am întrebat‑o.

S‑a aşezat la capătul patului.

Mai are vreo importanţă?

— Aş vrea să ştiu cât de proastă am fost.

— Mi‑a plăcut să‑ţi fiu prietenă, Alina. Dar nu‑mi pare rău pentru ce am făcut.

— Şi pentru ce a făcut Întunecatul? Pentru asta îţi pare rău?

— Ştiu, crezi că e un monstru, dar încearcă să facă ce e bine pentru Ravka, pentru noi toţi.

M‑am ridicat brusc în coate. Ştiam de atâta vreme adevărul din spatele minciunilor scornite de Întunecatul, încât îmi era uşor să uit cât de puţină lume ştia ce era el de fapt.

— Genya, el a creat Falia.

— Ereticul Negru…

Nu există niciun Eretic Negru, am spus eu, dezvăluindu‑i adevărul pe care îl aflasem de la Baghra cu luni în urmă, la Micul Palat. A dat vina pe strămoşul lui pentru Falie, dar n‑a existat decât un Întunecat. Şi adevărul e că nu‑i pasă decât de putere.

— Nu se poate. Întunecatul a încercat toată viaţa să elibereze Ravka de Falie.

— Cum poţi să spui asta după ce a făcut la Novokribirsk?

Întunecatul folosise puterea Faliei ca să distrugă întregul oraş — fusese o demonstraţie de putere menită să‑i intimideze pe duşmani şi să marcheze începutul domniei sale. Şi eu făcusem posibile toate astea.

— Ştiu că a fost un… accident.

— Un accident? A omorât sute de oameni, poate mii.

— Şi ce s‑a întâmplat cu toţi cei de pe vasul de nisip? a zis ea cu glas scăzut.

Am inspirat adânc şi m‑am întins pe spate. Mi‑am aţintit privirea în tavanul de scânduri şi am tăcut o vreme. Nu voiam să întreb, dar ştiam că aveam s‑o fac. Era o întrebare care mă bântuise în lungile săptămâni petrecute pe mare.

— A mai… a mai supravieţuit cineva?

— În afară de Ivan şi Întunecatul?

Am încuviinţat din cap.

— Doi Inferni care i‑au ajutat să scape, a spus ea. Au mai reuşit să iasă din Falie câţiva soldaţi din Armata Întâi şi o Furtunoasă pe nume Nathalia, care a murit câteva zile mai târziu din cauza rănilor.

Am închis ochii. Câţi oameni erau la bordul acelui vas? Treizeci? Patruzeci? Mi s‑a făcut greaţă. Îmi răsunau în minte urletele volcrelor şi ţipetele celor de la bord. Simţeam în nări mirosul de sânge şi de praf de puşcă. Îi sacrificasem pe toţi pentru Mal, pentru libertatea mea, dar până la urmă muriseră degeaba. Ajunseserăm iarăşi în mâinile Întunecatului, care era mai puternic ca niciodată.

Genya şi‑a aşezat mâna peste a mea:

— Ai făcut ce trebuia să faci, Alina.

Mi‑am retras brusc mâna, izbucnind într‑un hohot de râs aspru.

— Asta‑ţi spune Întunecatul, Genya? Aşa accepţi lucrurile mai uşor?

 

…De atunci am învăţat să apreciez spinii


Colecţia Fantasy a editurii Trei s-a îmbogăţit cu un nou titlu, un prim volum al unei trilogii, cea a Imperiului Fărâmiţat: Prinţul spinilor (Prince of Thorns) de Mark Lawrence, în traducerea Roxanei Gamarţ. Un epic fantasy care l-a cucerit pînă şi pe un partizan al SF-ului pur şi dur cum e Dan Pavelescu, care declară răspicat: „Mark Lawrence a fost pentru mine revelatia anului trecut”, comentează revista online GALILEO.

Iată și un fragment:

 ***

Printul spinilorMorţii ieşeau şi veneau prin ploaie; duhurile celor prinşi în mlaştini, ale înecaţilor şi ale cadavrelor care fuseseră azvârlite în smârcuri. L-am văzut pe Kent Cel Roşu orbecăind şi luptându-se cu mlaştina. Doar câţiva fraţi se gândiseră să fugă pe drum, toţi ceilalţi nimeriseră în apele mlăştinoase.

Părintele Gomst a început să se roage în cuşca lui, strigându-şi rugăciunea de parcă ar fi avut puterea unui scut: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, apără-ţi fiul. Tatăl nostru care eşti…“ Din ce în ce mai repede, pe măsură ce frica punea stăpânire pe el.

Unul dintre ei, primul ajuns la marginea mlaştinii, se ridică pe Drumul Moroilor. Era înconjurat de o aură, asemenea celei formate de lumina lunii, ceva ce ştii că nu te va putea încălzi niciodată. Trupul lui părea zugrăvit în lumină, iar picăturile de ploaie se izbeau de el, ricoşând apoi pe caldarâm apoi pe jos. (…)

— Tatăl meu nu este în ceruri, Gomsty, i-am zis. Este în castelul lui, îşi numără oamenii.

Fragment din:

Mortăciunea s-a oprit, apoi, lângă mine. L-am privit în ochi. Erau goi.

— Ce ai pentru mine? l-am întrebat

Şi mi-a arătat.

I-am arătat şi eu ce aveam.

Există un motiv pentru care eu am să câştig acest război. Toţi cei aflaţi încă în viaţă s-au luptat într-o încleştare care i-a îmbătrânit deja cu mult înainte ca ei să se fi născut. Mi-am ascuţit dinţii în soldaţii de lemn din sala de război a tatălui meu. Există un motiv pentru care am să câştig acolo unde ei au fost învinşi. Iar motivul e că eu înţeleg jocul.

— Iadul, îmi răspunse mortul. Am iadul.

Şi se scurse în mine, rece ca moartea, ascuţit ca o lamă de pumnal.

Mi-am simţit gura arcuindu-se într-un zâmbet. Mi-am auzit hohotele de râs răzbătând prin ploaie.

Ăsta-i secretul şi mă uimeşte că este numai şi numai al meu. Am văzut ce înseamnă jocul în noaptea în care oamenii contelui Renar ne-au prins din urmă caleaşca.

Jan Uriaşul a trebuit să smulgă uşa din ţâţâni ca să ne scoată afară. Dar n-a avut timp decât pentru mine. M-a aruncat cât a putut de departe; un petec de pământ acoperit de tufişuri de măceş, atât de dese încât oamenii contelui au fost convinşi că m-am pierdut în noapte. N-au vrut să mă mai caute. Dar eu nu fugisem. Atârnam acolo, între spini, şi i-am privit cum l-au ucis pe Jan Uriaşul. I-am văzut în clipele alea îngheţate, în lumina fulgerelor.

Am văzut ce i-au făcut mamei şi cât timp le-a luat să o facă. Pe micuţul William l-au izbit de o piatră de hotar. Bucle aurii scăldate-n sânge. Şi recunosc că William a fost primul meu frate şi că reuşise să mă cucerească, cu mânuţele lui grăsuţe şi cu râsul lui. De atunci m-am înfrăţit cu mulţi, chiar şi cu d-ăi mai răi, ca să nu duc lipsă de fraţi. Dar, în momentul acela, m-a durut să-l văd pe micuţul William fărâmat aşa cum l-au fărâmat ei, ca pe o jucărie. Ca pe ceva lipsit de orice valoare.

Când l-au ucis, mama n-a putut sta locului, aşa că i-au tăiat gâtul. Eram prost atunci, aveam doar nouă ani, şi m-am zbătut să-i salvez pe amândoi. Dar spinii mă ţineau bine. De atunci am învăţat să apreciez spinii.

Spinii m-au învăţat jocul. M-au făcut să înţeleg ce aveau încă de aflat toţi acei bărbaţi feroce şi serioşi, care luptau în Războiul Sutei. Lasă un om să joace şah şi spune-i că toţi pionii sunt prietenii lui. Lasă-l să creadă că nebunii lui sunt sfinţi. Lasă-l să-şi amintească zilele fericite, trăite la umbra castelului său. Lasă-l să îşi iubească regina. Priveşte-l apoi cum pierde tot.

— Ce ai pentru mine, mortăciune? l-am întrebat.

E un joc. Îmi voi juca partea.

L-am simţit înlăuntrul meu, rece ca gheaţa. I-am văzut moartea. I-am văzut disperarea. Şi foamea. Şi i-am dat totul înapoi. Mă aşteptam la mai mult, dar era doar o mortăciune.

I-am arătat timpul acela gol din mine, în care nicio amintire de-a mea nu ajunge. L-am lăsat să privească acolo.

Şi atunci a fugit. A fugit, iar eu l-am urmărit. Dar numai până la marginea mlaştinii. Pentru că e un joc. Iar eu îl voi câştiga mereu.

  

Hăituire între vrăjitori


Jumatatea reaE povestea unui puști, Nathan, fiul unei Vrăjitoare Albe, Cora, și al celui mai puternic Vrăjitor Negru, Marcus.

Acțiunea se petrece în mare parte în Anglia contemporană, în care trăiesc, camuflați pentru a nu putea fi identificați de „supuși“ (muritori de rînd) cele două mari clanuri rivale de vrăjitori. Mai bine zis clanul Vrăjitorilor Albi – bine organizați, cu un soi de servicii secrete care văd tot și cu un Consiliu atotputernic –  și ce-a mai rămas din Vrăjitorii Negri, vînați pe tot cuprinsul Angliei de plutoane de Vînători albi, adevărate trupe speciale. (…)

E un fantasy cu foarte puțină butaforie, unul chiar auster din punctul ăsta de vedere, dar cu accent pe cîteva ritualuri și markere simbolice: nu zboară nicio vrăjitoare pe mătură, în schimb există ritualuri de trecere și fiecare ucenic primește trei daruri, urmînd să și-l descopere apoi pe al său. E o poveste în care episoadele dure (tortură, hăituire, etc) predomină și în care circulă și un fir roșu care leagă Jumătatea rea – puțin, cît să nu se vadă prea rău  filiația! – , cu romanele cu vampiri. Ritualul prin care ucenicii devin vrăjitori implică consum de sînge la de un vrăjitor din familie. Există chiar și o bancă ileagală de sînge de vrăjitor cu care se pot face tot felul de drăcovenii, dar am să evit orice spoilere, așa că nu mai dau alte detalii.

Să vă așteptați la acțiune, mai ales în prima parte, cu o zonă extinsă de relaxare, tras de timp, spre mijloc și iar ritm accelerat către final. Genul ăla de dozare a poveștii pe care o au trilogiile gîndite pînă la scenariul viitorului blockbuster! Să vă așteptați și la un obiect magic cu puteri care controlează puterea eroului (remember Lord of the Rings? ) și la un romance interzis, din care nu se vede, momentan decît incipitul. Sună cunoscut?

Citește întreaga recenzie pe Bookaholic.ro

  

 

Răzbunarea, băiatul meu…


— Ce-i? l-a întrebat el.

— Nimic, Ash… maestre Ash. Am o întrebare.

 

Bătrânul farlander oftă:

— Întreabă-mă.

— Mi-ai spus că sigiliul pe care îl porţi nu e al tău, ci al cuiva care a murit.

— Da.

— Dar dacă sigiliile astea au rolul de a-i împiedica pe oameni să le facă rău celor care le poartă, cum se face că tu nu porţi un astfel de sigiliu? De ce nu te protejezi și tu cu ameninţarea unei vendete?

Fragment din:

FarlanderDinţii lui Ash au strălucit în lumina focului.

— În sfârșit, o problemă care merită discutată, a zis el, aruncând iarăși piatra în aer și înhăţând-o cu precizie.

Bătrânul s-a dat mai aproape de el, ca și când ar fi vrut să-i facă o mărturisire.

— Am să-ţi spun un lucru, Nico, a început Ash, cu respiraţia fi erbinte, și să nu-l uiţi niciodată. Răzbunarea, băiatul meu… răzbunarea e un ciclu fără sfârșit. Își are obârșia în violenţă și dă naștere la violenţă. Iar între ele, nu e decât violenţă. De aceea noi, rōshunii, nu purtăm sigilii pentru protecţie. De fapt, noi întotdeauna sperăm ca sigiliile acestea să împiedice violenţa, întrucât știm mai bine ca oricine că, în lumea asta, răzbunarea nu servește nicio valoare pozitivă. Dar asta e profesia spre care ne-au purtat vieţile noastre.

— Din ce spui, pare că ceea ce faceţi e rău.

— Noi nu gândim în termeni de bine și rău. Meseria rōshunilor e neutră din punct de vedere moral, iar acesta e un lucru pe care trebuie să-l înţelegi foarte bine, pentru că este miezul crezului nostru. Lucrurile stau așa: noi suntem niște pietre pe o pantă, puse în mișcare de mișcarea altor pietre. Pur și simplu urmăm cursul natural al lucrurilor.

Apoi a rămas pe gânduri preţ de câteva clipe.

Dar niciodată nu trebuie să facem din meseria noastră o chestiune personală, a continuat el. Altminteri, devenim mai mult decât o simplă forţă aflată în mișcare. Devenim parte a acestui ciclu. Dacă aș fi omorât în timpul unei vendete, mi-ar lua locul un alt rōshun, apoi încă unul, și încă unul, până când purtătorul sigiliului ar fi răzbunat, iar datoriile noastre, duse la îndeplinire. Și atunci vendeta s-ar sfârși. Nu purtăm sigilii și nici nu căutăm răzbunare pentru noi înșine. Și în felul acesta, întrerupem ciclul violenţei.

Bătrânul a încheiat cu o gură zdravănă din ploscă, apoi s-a șters la gură și l-a lovit ușor pe Nico:

— Înţelegi?

Nico simţea că i se învârte capul. Și nu doar de la băutură. Gândurile îi erau confuze. Khosienii înţelegeau vendeta — o aveau în sânge și îi știau impulsul la fel de bine precum știe peștele să înoate. Legendele lor erau pline de răzbunări și crime sângeroase, iar personajele care voiau răzbunare întotdeauna erau eroii poveștilor. În cele din urmă, a încuviinţat din cap, cu toate că era destul de nelămurit.

— Bine, a conchis Ash. Înseamnă că ai învăţat cea mai preţioasă lecţie dintre toate.

  

Nălucă-de-ceață


Ultimul imperiuCând ajunse, deja zăriseră și alţii dâra de fum ce se răsucea, abia vizibilă în lumina dimineţii.

Mennis nu era primul sosit la marginea platoului îngust de pe culmea dealului, dar cei adunaţi îi făcură loc când apăru. Conacul dispăruse. Nu rămăsese decât o cicatrice înnegrită, care ardea mocnit.

— Pe Lordul Legiuitor! șopti Mennis. Ce s-a-ntâmplat aici?

— El i-a ucis pe toţi.

Mennis se întoarse. Vorbise fi ica lui Jess. Se uita la casa năruită cu mulţumirea întipărită pe chipul tânăr.

— Erau morţi când m-a scos afară, continuă ea. Toţi – oștenii, supraveghetorii, lorzii… morţi. Chiar și lordul Tresting și obligatorii lui. Stăpânul mă lăsase singură când au început zgomotele, se dusese să vadă ce se petrecea. Când am ieșit, l-am văzut zăcând în propriul sânge, înjunghiat în piept. Bărbatul care m-a salvat a aruncat o torţă în conac pe când plecam.

— Bărbatul ăsta, zise Mennis. Avea cicatrice pe palme și pe braţe, până mai sus de coate?

Fata dădu din cap, încuviinţând fără vorbe.

— Ce soi de demon e omul ăsta? murmură neliniștit un skaa.

— Nălucă-de-ceaţă, șopti altcineva, părând să fi uitat că-l văzuseră pe Kelsier ieșind în lumină în timpul zilei.

Dar a plecat în ceaţă, se gândi Mennis. Și cum i-a reușit o asemenea faptă…? Lordul Tresting ţinea mai bine de douăzeci și patru de oșteni! Kelsier o fi având, poate, o ceată de răzvrătiţi neștiută?

Cuvintele rostite de călător noaptea trecută îi răsunară în urechi.

Vin vremuri noi.

Fragment din Ultimul imperiu, de Brandon Sanderson,

primul volum din seria Născuți în ceață

  

Țarpunk: Alina cea plină de lumină


Într-un regat în care magia și armele luptă pentru putere, o fată orfană pare să fie cheia către eliberare. Însă nimic nu este ceea ce pare. Regatul umbrelor a reușit să îmi stârnească interesul prin atmosfera sumbră și opulentă, inspirată de cultura Rusiei secolului XIX, pentru a defini un nou stil, denumit de autoare țarpunk. Descrieri ale luxului exagerat, ierarhii cu nume sonore (CorporalkiEtherealkiMaterialki), denumiri de ținuturi precum Ravka sau Kribirsk și multe altele se amestecă pentru a contura un univers epic fantasy în care magia și tehnologia se ciocnesc pentru puterea absolută, scrie Alice Teodorescu pe Bookblog.

Iată și un fragment din acest young adult fantasy, în care tânăra eroină Alina își demonstrează puterea de a invoca cea mai te temut forță – LUMINA: 

Regatul umbrelorToate fețele s-au întors spre noi doi, iar sala s-a cufundat în liniște. Întunecatul și cu mine am pornit cu pași măsurați spre tronul aurit și, când ne-am apropiat, regele s-a îndreptat de spate, stapânit de nerabdare. Era un bărbat zvelt de peste patruzeci de ani, cu umeri rotunji, cu o mustață deschisă la culoare și cu ochi mari și lucioși. Era îmbrăcat în uniforma militară, cu o sabie subțire la brâu, cu pieptul acoperit de medalii. Lângă el, pe platforma supraînalțată, stătea un bărbat cu barba lungă și neagră. Purta veșminte de preot, dar pe piept avea blazonul aurit al regelui – vulturul cu două capete.

Întunecatul m-a strâns ușor de braț, avertizându-mă că urma să ne oprim.

— Înalțimea Voastră, moi tsar, a zis el cu glas limpede. V-o prezint pe Alina Starkov, Invocatoarea Soarelui.

Dinspre mulțime s-a auzit un cor de murmure. Nu știam dacă sa fac o mică plecăciune sau o reverenșă în toată regula – Ana Kuya insistase ca toți orfanii să învețe să-i salute pe cei câțiva oaspeți nobili ai ducelui. Și totuși, nu mi se părea nimerit să fac o reverență în pantaloni militari. Regele m-a salvat de la o gafă, făcându-ne un semn nerăbdator să ne apropiem.

— Veniți mai aproape! Adu-o lânga mine.

Întunecatul m-a condus pâna la baza platformei. Regele m-a măsurat din cap până în picioare, apoi s-a încruntat, scoțând în afară buza de jos:

— E cam urâțică.

M-am înroșit și mi-am mușcat limba. Nici regele nu era cine știe ce. Avea o bărbie teșita, iar de aproape i se vedeau vasele sparte de pe nas.

— Ia să văd ce știi să faci, a poruncit regele.

Mi s-a pus un nod în stomac. Sosise momentul. M-am uitat la Întunecatul, iar el mi-a facut semn cu capul, apoi și-a desfăcut larg brațele. În sală s-a lăsat o liniște încordată, iar mâinile i s-au umplut cu șuvițe negre de întuneric, ce se ridicau șerpuind în aer. Și-a împreunat mâinile cu un pocnet puternic. Întunericul a cuprins sala și din mulțime s-au auzit strigate speriate. De data asta, eram mai pregătită pentru umbrele groase care m-au învăluit, dar tot mi se părea înfricoșător. În mod instinctiv, am întins brațul în față, căutând ceva de care să mă sprijin, și am simțit mâna goală a Întunecatului apucându-mă de încheietură. Am fost copleșită de același sentiment intens de siguranță, apoi a răsunat în mine chemarea Întunecatului, pură și irezistibilă, care cerea un răspuns. Cu un amestec de panică și ușurare, am simțit cum se ridică ceva în mine. De data asta, m-am lasat în voia sa, n-am mai încercat să ma opun. Lumina s-a revărsat în sala tronului, învăluindu-ne în căldură și facând țăndări întunericul, ca pe un geam negru. Curtea a izbucnit în aplauze. Oamenii plângeau și se îmbrațișau între ei. O femeie a leșinat.

Regele se ridicase de pe tron și bătea cel mai tare din palme, cu un aer triumfător. Întunecatul mi-a dat drumul la mână, și lumina a dispărut.

— Extraordinar! a strigat regele. O minune!

A coborât treptele podiumului, urmat în liniște de preotul bărbos, apoi mi-a luat mâna între ale sale și a dus-o la buzele lui umede.

— Draga mea! a spus el. Scumpa mea fată!

    

”Literatura SF&F începe să înghită mainstreamul”


Ar trebui să încercăm să demolăm zidurile dintre genuri, ori dintre gen și mainstreamul literar, sau asta ar însemna să întoarcem spatele misiunii noastre?

Iată una dintre întrebările prin care debutează Antologia Nebula 2012. Culegere de texte ce variază între fragmente de roman și poezie, cartea se delimitează ca o colecție eclectică de stiluri și scriituri, așa cum îi stă bine oricărei antologii de texte premiate cu una dintre cele mai importante distincții din lumea SF & Fantasy-ului.

Antologia Nebula 2012De ce este, însă, relevantă întrebarea pe care o adresează James Patrick Kelly, unul dintre editori? Ei bine, primul lucru pe care îl observă cititorul mai puțin obișnuit cu genul va fi numărul mare de texte ce se situează undeva într-un echilibru precar între SF&Fantasy și mainstream. De cele mai multe ori, elementele de fantasy sau science-fiction se limitează la câteva trimiteri mai mult sau mai puțin disparate, care au, în fond, un înțeles bine stabilit în economia narațiunii, însă nu infuzează întreaga scriere de atmosfera genului, ci păstrează, mai degrabă tonul literaturii mainstream. Fie că este o tendință ce bucură sau nemulțumește pe unii, apropierea dintre cele două sfere de literatură, până nu demult considerate a fi universuri separate de bariera valorică, nu poate fi tăgăduită. Literatura SF&F începe să înghită mainstreamul, îl prinde din urmă, așa cum progresul tehnologic a prins din urmă istoria. Astfel, îmbinarea celor două genuri dă naștere unor scriituri din ce în ce mai greu de categorisit.

Antologia nu duce, însă, lipsă de texte puternic marcate de științificitate, precum nuvela lui Geoff Landis, Sultanul norilor, unde relația amoroasă incertă dintre un cuplu de cercetători își găsește făgașul normal în orașele plutitoare de pe Venus. La fel este și VeRe, o poveste despre conceptele de viață, moarte și maternitate. Nici în ce privește poezia, SF-ul nu duce lipsă de reprezentanți, prin numele lui Kendall Evans și al Samanthei Henderson, Azilul astronauților reprezentând un imn dulce-amărui dedicat oamenilor spațiului. (…)

Deși întâlnim în lista câștigătorilor premiilor Nebula din 2012 nume noi, printre scriitorii consacrați, ale căror lucrări au fost publicate în Antologie se numără Connie Willis sau Terry Pratchett.

Citiți întreaga cronică pe Bookblog.ro

  

%d blogeri au apreciat asta: