Dilema plăcintei: ca la carte sau ca la mama?

CA LA CARTE:

Când am deschis ochii, nişte zori de ziuă de culoarea stridiilor se iveau la ferestre. Braţele ceasului deşteptător din alamă arătau 03.44. Vara, se lumina devreme şi, în mai puţin de un sfert de oră, soarele avea să se ivească sus pe cer.

M‑am întins, am căscat şi m‑am dat jos din pat. Gramofonul se oprise, îngheţase la mijlocul Polonezei, acul său zăcând mort în şănţuleţele plăcii. Pentru un scurt moment, m‑am gândit să‑l răsucesc din nou pentru a trezi toată casa pe acorduri de Poloneză. Şi apoi mi‑am amintit ce se întâmplase cu doar câteva ore mai devreme.

M‑am dus la fereastră şi am privit în grădină. Am văzut mica seră, cu gemuleţele de sticlă acoperite de rouă, şi mai încolo o umbră cu muchii ascuţite care era roaba întoarsă a lui Dogger, uitată din cauza celor întâmplate în ajun.

Hotărâtă să o aşez cum trebuie, să mă dau bine pe lângă el pentru ceva de care nu eram nici măcar sigură, m‑am îmbrăcat, am coborât în linişte scara din spate şi am intrat în bucătărie.

În timp ce treceam pe lângă fereastră, am observat că din plăcinta cu cremă a doamnei Mullet fusese tăiată o bucată. Ce ciudat, m‑am gândit: cu siguranţă, cel care o luase nu fusese dintre cei din familia de Luce.

Dacă era vreun lucru în privinţa căruia eram cu toţii de acord — un lucru care ne unea pe toţi ca familie — era aversiunea noastră comună faţă de plăcintele cu cremă ale doamnei Mullet. Ori de câte ori se abătea de la plăcinta noastră preferată, cu rubarbă sau cu agrişe, pentru a face groaznica plăcintă cu cremă, de cele mai multe ori ziceam pas, ne prefăceam că ne îmbolnăvim în grup şi o trimiteam cu plăcinta acasă la pachet, cu instrucţiuni binevoitoare de a i‑o servi, împreună cu complimentele noastre, bunului ei soţ, Alf.

     

CA LA MAMA:

PLĂCINTĂ CU CARNE

Ia un kg de făină, 3 ouă, sare şi le frământă adăugând mereu apă căldicică; când nu se mai lipeşte de masă, iei coca şi o baţi, lovind‑o de masă de mai multe ori. În urmă, o acoperi cu un şervet şi o laşi să stea ca o jumătate de oră, o tai în vreo 10 sau 16 bucăţele, le întinzi ca de mărimea unui taler mic, le ungi cu unt fiecare în parte şi le pui una peste alta. Faci două grămezi, una cu 6 foi, alta cu 10 foi. Apoi, toci carnea, o prăjeşti pe jumătate în unt (să rămână puţin zemoasă), prăjeşti puţină ceapă şi o amesteci cu carnea, adăugând sare, piper, scorţişoară rasă şi un ou.

Întinzi cu vergeaua grămada cu 6 foi, o faci de mărimea tăvii, o fişezi în tavă unsă şi pui tocătura. Apoi, întinzi cu vergeaua, grămada de 10 foi, şi acoperi cu ea tocătura.

Pui tava la cuptor. Focul să nu fie prea iute. Când s‑a copt serveşti.   

   

PLĂCINTĂ CU MERE

Faceţi aluatul întocmai ca cel pentru plăcintă cu carne.

Merele, în cantitatea ce o doriţi, le curăţaţi de coajă şi le radeţi pe o râzătoare mare până daţi de mijlocul cu seminţe pe care îl aruncaţi. Apoi puneţi această răzătură — să zicem de un kilogram şi jumătate de mere, — într‑o cratiţă pe care o puneţi pe un foc potrivit pentru ca merele să‑şi lase zeama. Când această zeamă a apărut destul, presăraţi peste răzături zahăr în praf, cantitatea unui pahar de 200 gr. Adăugaţi un praf de vanilie. Cine vrea adaugă şi 200 gr. stafide sultanii, pe care le toarnă peste mere imediat după zahăr. Aceste stafide dau plăcintei un gust foarte bun.

Când zeama merelor a scăzut de tot, puneţi merele peste coca întinsă şi o acoperiţi cu cealaltă întocmai cum s‑a făcut cu carnea.

Puneţi la cuptor pe un foc potrivit.

  

Kama Sutra pentru doamne… la înălțime

Revista ”Cultura” publică o cronică a unui roman ”scris cu o vervă uluitoare”, o ”mărturie la prima mână despre sfârșitul anilor ‘60 de pe continentul nord-american”. E vorba despre TEAMA DE ZBOR a Ericăi Jong, o carte feministă, dar și o ”inedită Kama Sutra fizică și spirituală”, apreciază Rodica Grigore în cronica din ”Cultura”:

     

      

Isadora Zelda White Stollerman Wing se teme de călătoriile cu avionul. Și totuși, călătorește ori de câte ori are ocazia, mai cu seamă dacă e vorba să-și promoveze, prin lecturi publice, volumul de poezie pe care l-a publicat, încercând să se afirme în lumea literară americană – și, chiar mai mult decât atât, să devină (…) o voce influentă în peisajul liric al continentului nord-american. Fapt care se dovedește extrem de dificil, mai cu seamă pentru că acest peisaj liric este dominat de bărbați. A se citi, firește, de poeți. Dar, în orice caz, nu de poete…

În plus, Isadora Zelda White Stollerman Wing traiește – sau, cel putin, ea așa crede – momentul de cotitură al vieții sale: se apropie vertiginos de treizeci de ani, a avut parte de un mariaj nefericit, care a aruncat-o în ghearele deznădejdii (și ale unei depresii care s-a dovedit extrem de greu de tratat – sau poate că doar medicii pe care i-a găsit ea au fost, în ciuda faimei lor, extrem de puțin pregătiți pentru a trata depresia unei asemenea paciente!…) urmat de un al doilea (actualul soț fiind tocmai psihiatru!) care, în ciuda standardului de viață pe care i-l oferă, nu o face fericită.

Ce-ar putea urma?

• Publicarea unui alt volum de versuri – poate chiar mai erotice decât cele din primul?
• Sau încercarea de a gasi un tratament psihiatric adecvat pentru astfel de probleme?
• Sau o călătorie menită a însenina gândurile și a schimba peisajul de fiecare zi?

 

Cum prima variantă e repede abandonată, urmarea va fi o combinație inedită a celorlalte două. Astfel începe romanul „Teama de zbor“ („Fear of Flying“), publicat de Erica Jong în 1973, în Statele Unite ale Americii. Pus la zid fără milă, odată cu autoarea lui, de către unii cititori – și critici – pentru  limbajul extrem de libertin, asemenea scenelor descrise, ca și pentru încercarea de a aborda chiar și subiecte considerate, până atunci, tabu (sexualitatea feminină, fanteziile erotice ale unei extrem de dezinhibate protagoniste), romanul acesta a fost, pe de altă parte, transformat rapid într-un adevărat obiect de cult de militanții (militantele…) pentru drepturile femeilor, nu puține voci considerând „Teama de zbor“ drept un veritabil manifest al celei de-a doua epoci de glorie a feminismului. (…)

Citește continuarea cronicii în revista Cultura.

Despre jumătatea lipsă a vieţii. Locul de unde începe călătoria

1. „Nu sunt un adept al argumentelor filosofice care se distrează cu propriile complicaţii autoinventate”. Este un bun punct de plecare pentru a spune două cuvinte despre cartea asta şi despre orice carte a lui Jung, căruia îi aparţine fraza. E din ultimul volum verde din seria de opere complete, îngrijită admirabil de Vasile Dem. Zamfirescu la Editura Trei. Cu titlul generic “Psihologia religiei vestice şi estice”, volumul 11 conţine printre altele studiul fundamental “Psihologie şi religie” (1939) şi câteva comentarii fabuloase (pline de  fabulos) la “Cartea morţilor tibetană”, “I Ching” sau “Cartea tibetană a marii eliberări”. Nu vreau să fac vreo recenzie (semi)doctă, inutilă şi întârziată (cu jumătate de secol), vreau doar să fixez relevanţa pentru mine însumi a unor pagini importante, la fel cum un călător nocturn cu trenul îşi notează impresiile dintr-o ţară îndepărtată, pentru a le povesti unor prieteni.

2. Filosofia a ajuns într-adevăr teritoriul de paradă al preţioşilor, abstracţilor şi megalomanilor. Este privită cu suspiciune, pe bună dreptate, pentru că a pierdut legătura cu faptele simple, palpabile, care ne privesc viaţa direct. Este vina “filosofilor”, care n-au altă plăcere şi ocupaţie savantă decât tăierea firului în patru, dar şi vina “publicului” modern, care a pierdut simţul lucrurilor importante. Filosofii s-au izolat în speculaţie pură şi în terminologie absconsă (şi dau iluzia înţelegerii prin îndesare de nume peste nume şi teorii peste teorii), iar publicul a “achiziţionat” la rândul lui o iritare acută faţă de tot ce nu e construcţie facilă sau nou-nouţă, descoperire de ultimă oră, cu aspect “technically corect”.

3. Pentru mine căutarea lui Jung este autentic filosofică pentru că se ocupă de lucrurile esenţiale ale vieţii noastre. Şi face asta fără să adopte pedanteria specifică “gânditorilor” şi fără să abdice de la principiul crucial al experienţei, al trecerii prin fapte. Este o atitudine echilibrată şi incisivă, care merită reamintită într-un moment în care fac legea şi show-ul două atitudini opuse la fel de găunoase: pe de o parte, o exacerbare a misticismelor de tot felul, spiritualisme variate, extrem de sigure pe dogmele lor sincretice, bazaconii măcar prin ton şi gestică, cu rating bun pe televizor şi în fanteziile hollywoodiene, iar pe de altă parte o atitudine superficial-ştiinţifică, cuminte şi seacă, care a creat o mitologie mai puternică decât cea religioasă, fără sensibilitate pentru subiectivitatea căutătorului.

4. Spre deosebire de dogmatismele de tot felul care bântuie umanitatea, autenticitatea lui Jung se vede în nesiguranţa sau distanţa pe care o manifestă chiar în privinţa unor ipoteze esenţiale…

Citeste intreg articolul publicat de Razvan Ilie in Vox Publica

„Ei bine, asta e viaţa! Hai să trecem la simptomele nevrotice”. Yalom despre psihoterapia existențială

”Psihoterapia existenţială e stranie, dar ciudat de familiară”, spune Irvin Yalom. Fără să aibă pretenția de a înființa a nu știu câtea orientare terapeutică originală, traversând istoria filosofiei și psihoterapiei de la Nietzsche și Heidegger la Freud și Fromm, povestind cu talent cazuri de terapie și impresionând cu volumul de studii și experimente consultate, Yalom propune un bonus, un supliment, pentru toate orientările psihoterapeutice, pentru care ”sensul vieții”, ”libertatea”, ”responsablitatea” și ”alegerea” și, mai ales, ”moartea” sunt teme prea speculative sau prea abstracte pentru a fi puse pe tapet în cabinetul terapeutului. Iată un fragment din tratatul său de Psihoterapie existențială care susține tocmai importanța luării în serios a acestor probleme general umane.

 

O bună parte din observațiile mele privitoare la grijile fundamentale vor părea clinicianului stranii dar, de o manieră ciudată, familiare. Materialul va apărea straniu pentru că abordarea existenţială intersectează, de o manieră nouă, categorii şi familii de observaţii clinice comune. Mai mult, mare parte din vocabular este diferită. Chiar dacă voi evita jargonul filosofului profesionist şi voi folosii unii termeni din limbajul comun pentru a descrie conceptele existenţiale, clinicianul îmi va găsi limbajul străin din punctul de vedere al psihologiei. Care e lexiconul psihoterapeutic în care se găsesc termeni precum

• „alegere”,
• „responsabilitate”,
• „libertate”,
• „izolare existenţială”,
• „moralitate”,
• „scop în viaţă”,
• „voință”?

Computerele bibliotecii medicale au chicotit atunci când le-am cerut să caute literatură de specialitate pe aceste subiecte.

Şi totuşi, clinicianul va găsi în ele multe aspecte familiare. Cred că un clinician cu experienţă operează adesea de o manieră implicită într-un cadru existenţial: „în fibra sa” el evaluează grijile pacientului şi le răspunde pe măsură. O sarcină importantă a cărţii va fi de a reorienta terapeutul astfel încât să bage în seamă aceste preocupări vitale şi tranzacţiile care au loc în marginea terapiei formale, pentru a le aşeza acolo unde le e locul – în centrul arenei terapeutice. (…)

Ideea că grijile existenţiale ultime nu îşi fac niciodată apariţia în cadrul terapiei decurge din omisiunea selectivă a terapeutului: un auditor aflat pe frecvenţa potrivită va găsi material explicit şi abundent. Terapeutul poate alege să nu se ocupe totuşi de grijile existenţiale ultime pur şi simplu din cauză că sunt experienţe universale, şi ca atare din explorarea lor nu poate rezulta ceva constructiv. Într-adevăr, cum am remarcat adesea în activitatea clinică, atunci când preocupările existenţiale sunt explorate în premieră, terapeutul şi pacientul sunt energizaţi puternic pentru o scurtă perioadă de timp; însă discuţia devine repede dezlânată, iar pacientul şi terapeutul par a susţine tacit, „Ei bine, asta e viaţa! Hai să trecem la simptomele nevrotice, la ceva ce poate fi rezolvat!”

Alţi terapeuţi se feresc să abordeze grijile existenţiale nu numai deoarece acestea sunt universale, ci şi pentru că sunt mult prea înfricoşătoare pentru a fi înfruntate. La urma urmei, pacienţii cu nevroză (şi terapeuţii, de asemenea) au destule motive să se îngrijoreze, fără să mai ţină seama şi de alte lucruri „vesele” precum moartea sau lipsa sensului. Aceşti terapeuţi sunt de părere că e mai bine să ignorăm problemele existenţiale, deoarece există doar două moduri în care putem gestiona brutalitatea datului existenţial al vieţii – adevărul angoasant şi negarea -, şi niciuna nu e uşor de digerat. Cervantes a exprimat această problemă atunci când nemuritorul său Don a spus „Ce ai alege: nebunia înţeleaptă sau normalitatea nebună?”

Poziţia terapeutică existenţială, după cum voi încerca să arăt în capitolele ce vor urma, respinge această dilemă. Înţelepciunea nu conduce la nebunie şi nici negarea la sănătate mentală: confruntarea cu datul existenţei e dureroasă, dar până la urmă vindecătoare. Un travaliu terapeutic de calitate este întotdeauna însoţit de sondarea realităţii şi căutarea autoclarificării personale; terapeutul care decide că anumite aspecte ale realităţii şi adevărului trebuie evitate se găseşte pe un teren minat. Comentariul lui Thomas Hardy după care „dacă e să fie o cale către mai bine, ea ne va cere să privim în faţă ce e mai rău” e un bun cadru pentru abordarea terapeutică pe care o voi descrie.

Fragment din tratatul

Psihotrapia existențială

de Irvin Yalom

Când caii duc rugăciunile spre ceruri

Se zice că sub pământul Tibetului se află o uriaşă femeie‑căpcăun, ţinută ostatică de un plan de urbanizare iscusit. Ca şi cu Gulliver şi liliputanii care‑l capturaseră, peste membrele gigantei fuseseră construite temple ce‑o ţintuiau de glie şi‑o împiedicau să provoace dezastru pe pământul sfânt.

  

      

   

Deasupra inimii bestiei fusese construit Jokhang — cel mai măreţ dintre toate templele budiste.

După ce‑şi lăsaseră la hotel bagajele şi făcuseră câte un duş, Luca şi Bill se uitau acum printr‑o crăpătură a uşilor uriaşe, aurite. În lumina lăptoasă a serii, incantaţiile rezonau domol prin cotloanele templului.

Amândoi priveau fascinaţi cum mulţimea de bărbaţi, femei şi copii se luau de mâinile înălţate deasupra capetelor şi, cu pleoapele bine strânse şi mâinile încleştate, se lungeau la podea, întinzând braţele către Budha cel lăuntric. Se ridicau apoi şi repetau procesul, fără ordine ori simetrie iar şi iar, preţ de ore întregi. Ca să nu li se jupoaie pielea palmelor, de acestea erau legate bucăţele de carton. Ca de la un milion de greieri ce‑şi freacă picioarele din spate, fâşâitul acestora se propaga şi răsuna reflectat de pereţii de piatră.

— Nemaipomenit, murmură Bill. Să ai atâta credinţă.

— Nu‑i aşa? îl aprobă Luca, ai cărui ochi urmăreau fluxul constant al mişcării.

Ridică privirea spre locul în care mii de şiruri intersectate de steaguri de rugăciune fluturau în înalt, bătute de briză. Erau legate de la o clădire la alta, peste lampadare şi acoperişuri, în orice loc unde puteau să aibă parte de un pic de vânt. Fiecare petec de pânză colorată era împodobit cu sutra budiste şi desene cu cai ai vântului. Când ţesătura flutura în vânt, se spunea, caii duceau rugăciunile către ceruri.

Luca numără cinci culori, apoi verifică. Ştia de cele patru secte ale budismului tibetan, fiecare cu culoarea ei, dar nu auzise vreodată ca albastrul să reprezinte vreun ordin. Poate că era o sectă ce existase înainte iar acum căzuse în desuetudine. Sau era o întreagă ramură a budismului de care nu auzise niciodată. Clătină din cap. Întotdeauna i se păruse uimitoare arie de cuprindere enormă a religiei tibetane.

Păşind afară prin imensele uşi ale templului, bărbaţii trecură prin spatele acestuia, urmând alte sute de oameni pe bine‑ştiuta cale a pelerinajului către Barkor. Erau clădiri înalte de ambele părţi, înălţându‑şi pe străzile înguste zidurile făcute din blocuri compacte de granit, înălbite după tradiţia tibetană. Fiecare centimetru de stradă era mărginit de tarabe, pline de mai să dea pe dinafară. Totul era de vânzare, de la jachete militare la roţi de rugăciune din oase de yak, vechi pergamente tibetane sau tacâmuri de plastic.

Vânzătorii stăteau pe taburete minuscule, sorbind ceai cu unt de yak şi strigând din când în când după vreun credincios în trecere. Erau sute de pelerini, mişcându‑se calm şi unduitor împrejurul templului. Cu toţii purtau în mâini roţi de rugăciune de dimensiuni variate. Jumătatea de sus a roţii era ataşată de nişte mărgele grele, care erau învârtite mereu, scoţând la iveală o serie de cuvinte sfinte scrise în interior. Unele erau mari de un metru, necesitând un suport ce atârna de cingătoarea posesorului, ca şi mişcări largi şi circulare pentru a porni aparatul.

  

   

     

Bill şi Luca tocmai treceau de primul rând de tarabe când de ei se apropiară trei copilaşi, murdari şi cu petice de carton legate de palme. Chicotind şi vorbind repede cu ceilalţi, unul veni lângă Luca şi i se agăţă de braţ. El se aplecă, zâmbind.

— Salutare, copii.

Unul îi şopti ceva altuia, iar acesta din urmă ezită o clipă, apoi întinse mâna şi atinse uşor părul blond de pe antebraţul lui Luca. Părea uimit să descopere că era cu adevărat prins acolo.

— Sigur… tibetanii n‑au păr pe corp, spuse Luca ridicând ochii spre Bill, înainte de a se întoarce spre copii. Dacă aveţi impresia că asta e nasol, puştilor, ia priviţi colea.

Şi, aplecându‑se în faţă, îşi trase în jos tricoul, lăsând să se vadă un petec păros în mijlocul pieptului. Copiii chiţăiră oripilaţi şi amuzaţi, apoi se retraseră îmbrăţişându‑se unii pe alţii. Băiatul care făcuse primul descoperirea păşi în faţă şi arătă spre Luca.

— Po, spuse simplu, apoi dădu fuga spre uşile templului, urmat îndeaproape de prietenii săi, cu toţii hohotind ascuţit.

Bill şi Luca se priviră, nepricepând.

— Ai vreo idee?

— Habar n‑am, spuse Bill şi porniră pe lângă tarabe. De după fiecare dugheană porniră strigăte de „ieftineală! ieftineală!”, în vreme ce jocuri de domino din oase de yak, coliere de jad şi cuţite de ceremonie le erau împinse în faţă cu rânjete de încurajare.

— Deci ce ne facem cu vizele? întrebă Bill pe când se apropiau de una dintre tejghele. Parcă ziceai că ai totul rezolvat?

— Aveam rezolvat cu graniţa, îl corectă Luca, dar acum o să trebuiască să ne gândim cum să facem să putem înainta mai mult spre est.

Fragment din romanul

Templul din nori

de Patrick Woodhead

  

Îndrăgostitul care se hrănea cu iarbă

Așa cum poate fi folosită pentru a ademeni iubitul, mâncarea poate fi folosită și pentru a simboliza dragostea care este deja formată.

Metafora mâncării descrie plăcerea senzuală a momentelor petrecute cu iubitul, la fel ca și nevoia fundamentală a îndrăgostitului de persoana iubită (de exemplu, îndrăgostitul are nevoie de dragoste pentru a trăi, la fel de mult cum are nevoie de mâncare).

   

   

    

          

În povestea australiană The Girl Who Made Dilly Bags, o fetiţă tăcută, Lowana, iubește în secret un vânător pe nume Yoadi. Este lăsată acasă de familia ei atunci când aceasta pleacă la un festival îndepărtat. Yoadi observă că ea a fost lăsată acasă și vine să o ia. Pe drum, omoară câteva animale pentru a i le aduce. Atunci când îl vede, ea aproape leșină atât de foame, cât și de dragoste. El îi dă mâncarea, o privește cum mănâncă, iar apoi o anunţă că se va căsători cu ea. Apoi o duce la festivalul la care era familia ei.

Morala aceste povești este că, dacă iubești pe cineva, îl hrănești; și, dacă cineva te hrănește, poţi ajunge să iubești persoana care te hrănește.

    

    

    

    

 

Alte povești includ descrieri mai detaliate ale mâncării, menite să aducă experienţa senzuală a iubirii. În Cântarea Cântărilor, un îndrăgostit vorbește cu persoana pe care o iubește, spunând: „Sprânceana ta este o felie subţire de rodie”. Similar, naratorul din Dragostea în vremea holerei [G. Garcia Marquez] folosește reprezentarea mâncării pentru a descrie cum Fermina Daza își seduce soţul:

„L-a tăiat în bucăţi cu o tandreţe răutăcioasă; a adăugat sare după gust, piper, un căţel de usturoi, ceapă tocată, suc de lămâie, foaie de dafin, până când a fost asezonat și așezat pe farfurie, iar cuptorul a fost încins la temperatura potrivită”.

Valoarea de sprijin a mâncării este subliniată și în alte povestiri. În povestea persană Manjun și Layla, fiul unei căpetenii se îndrăgostește nebunește de Layla, o colegă de școală, câștigându-și singur numele de manjun, însemnând „bărbat nebun”. El fuge de civilizaţie, umblă dezbrăcat și mănâncă numai iarbă. Își explică ciudatul comportament, spunând: „Corpul meu nu mai are dorinţă. Dragostea este focul meu și esenţa mea. Ghemul care sunt a dispărut. Dragostea a intrat în casa mea”. Sau, așa cum spun cei de la Beatles, „Dragostea este tot ce ai nevoie”.

Fragment din cartea

Săgeata lui Cupidon. Cursul dragostei în timp

de Robert J. Sternberg, profesor de psihologie la Yale University

   

Vino sa citim si sa vorbim despre poezie la CERCUL POETILOR APARUTI!

Institutul Francez vă invită vineri, 22 octombrie, la ora 18.00, la primul atelier de poezie din seria Cercul poeților apăruți, moderat de Svetlana Cârstean. Tema serii este Cine editează? Cine promovează poezia? și va fi dezbătută împreună cu Nicolae Tzone (Ed. Vinea), Bianca Cernat (Ed. Cartea Românească), Ioan Cristescu (Ed. Tracus Arte), Tiberiu Stamate (Ed. Paralela 45), un cristian (Ed. Casa de pariuri literare), Magdalena Mărculescu (Ed. Pandora M), Miruna Vlada, Marin Mălaicu-Hondrari, traducătoarele Fanny Chartres și Eva Wemme, Laurent Jarfer, cofondator al revistei Gruppen.

În cadrul atelierului, îl veți putea asculta pe poetul Sorin Gherguț, citind în avanpremieră din volumul său Orice, în curs de apariție la Editura Pandora M. Lectura este bilingvă, varianta franceză va fi citită de Thierry Landry. Traducerea îi aparține lui Fanny Chartres.

Cercul poeților apăruți are loc în cadrul Târgului de poezie care se desfășoară la Institutul Francez în perioada 21-23 octombrie.

Sfaturi psihanalitice pentru mame: învățați copilul să fie singur

Mamele mai puțin înțelepte cred că copilul se plictiseşte şi trebuie să fie întreţinut.

Astfel încât sunt cumpărate jucării colorate care sunt balansate prin faţa ochilor copilului, obiecte strălucitoare, purtătoare de clopoţei, care să-i sune copilului; mamele povestesc lungi istorii în limbajul copiilor, cântă cântece şi când nimic nu reuşeşte, încep dansul prin cameră, despre care v-am mai vorbit, copilul trecând din mână în mână. Urmarea la toate acestea este că copilul uită să se ocupe de el însuşi.

   

    

    

Nu subestimaţi capacitatea de asimilare a creierului infantil! Totul este nou pentru copil. El face zilnic mii de noi descoperiri. El nu încetează să se mire şi să descopere. El priveşte propriul picior ca pe o jucărie minunată şi face efortul, multă vreme zadarnic, de a-l băga în gură, până când marea acrobaţie reuşeşte. Primii ani de viaţă constau din adevărate acrobaţii şi zilnic apar unele mai noi şi mai frumoase care trebuie să fie învăţate puţin câte puţin. Lumina şi întunericul, diverse voci, schimbarea scutecelor, îmbăiatul, masa — copilul ar putea fi invidiat pentru bogăţia programului său de viaţă.

Greşeala acestei cocoloșiri a copilului este plătită în scurt timp. Cel mic este un fin observator şi tinde să devină un puternic tiran. Dacă observă că la cel mai mic plâns sau ţipăt se adună în fugă întreaga familie, el ştie că se află în posesia unui mijloc sigur de a-şi ademeni mama la patul său şi uită farmecul de a fi singur şi de a se ocupa de el însuşi.

   

     

   

Nu aţi observat cât de mulţi oameni care nu suportă să fie singuri există? Singurătatea este un chin pentru ei, în loc să fie o plăcută pauză de respiraţie în agitaţia colectivă a vieţii, în loc să fie o perioadă a reculegerii şi autoînnoirii. Ei se înghesuie în cafenele pline de fum, în baruri îngrozitoare, în cârciumi mai mult sau mai puţin rău-mirositoare, se agaţă de oameni străini — din pură teamă de singurătate.

Copiii trebuie să înveţe să fie singuri, să „se dea cu totul lor înşişi“, să „se joace cu ei înşişi“. Dacă mama sau persoana care îi îngrijeşte le umple fiecare minut de veghe, ei se obişnuiesc să aibă un divertisment. Mai târziu, ei devin supărători la modul cel mai dezagreabil. Cunosc copii care îşi sâcâie mama încă din primii ani de viaţă, strigând-o mereu:

• „Mama! Ce să fac?“
• Sau: „Mama, spune-mi o poveste. Mă plictisesc aşa de mult“.

 

Aceşti sărmani copii suferă greu mai târziu din cauza propriei lor agitaţii şi vidul de timp este pentru ei o problemă de nedepăşit.

 

Cel mai preţios dar pe care-l putem oferi copiilor noştri este independenţa. Dar educaţia în spiritul independenţei trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă. Fiecare greşeală este plătită amar mai târziu. Numai medicul psihiatru cunoaşte acele fiinţe nefericite care rămân „veşnici copii“ pentru că suferă de infantilism psihic. Aşa sunt fetele care până se căsătoresc trebuie să fie coafate şi ajutate să se îmbrace de către mamele lor, cărora mamele trebuie să le spună întotdeauna ce să îmbrace. („Cu ce mă îmbrac astăzi, mamă? Care rochie? Care pălărie? Care pantofi?“). Aşa sunt acei tineri bărbaţi care aleargă prin viaţă nesiguri, care au nevoie mereu de un prieten, de un profesor, de un înlocuitor de părinte, care apleacă urechea temători faţă de fiecare imperativ din afară, pentru că ei s-au dezobişnuit să asculte de imperativele proprii, de vocea lor interioară. Suferinţa poate atinge niveluri groteşti. Adulţi care trebuie să fie conduşi la toaletă şi spălaţi de către mamele lor, care beau încă din biberon, care se joacă cu jucării, citesc basme şi se sustrag de la îndatoririle vieţii…

Încercaţi să educaţi copilul în spiritul independenţei încă de la începutul vieţii lui! Nu uitaţi că fantezia sa nu are nevoie de nici un sprijin din partea realităţii. Un copil se joacă cu o minge şi cu o bucată de lemn mai bine decât cu cei mai frumoşi ursuleţi de stofă, cele mai minunate păpuşi şi jucării mecanice.

Fragment din volumul

Recomandări psihanalitice pentru mame

de Wilhelm Stekel     

 

Înainte de Carrie Bradshaw a existat Erica Jong…

 

 

 

 

 

 

 

NU FAPTUL CĂ MĂ ÎNDRĂGOSTEAM NEBUNEŞTE ERA CU TOTUL ŞI CU TOTUL NEOBIŞNUIT PENTRU MINE. TOT ANUL MĂ ÎNDRĂGOSTISEM DE TOATĂ LUMEA. Mă îndrăgostisem de un poet irlandez care creştea porci într o fermă din Iowa. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un romancier înalt de un metru optzeci şi trei, care semăna cu un cowboy şi scria doar alegorii despre efectele radiaţiilor. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un critic cu ochi albaştri care îmi ridicase în slăvi prima mea carte de poezii. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un pictor ursuz (ale cărui trei neveste se sinuciseseră). MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un foarte curtenitor profesor de filosofie renascentistă italiană care inhala dizolvant şi le-o trăgea boboacelor. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un translator ONU (de ebraică, greacă, arabă), care avea cinci copii, o mamă bolnavă, şi şapte romane nepublicate în apartamentul lui mare de pe Morningside Drive. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un biochimist palid şi protestant anglo saxon care mă invitase la prânz la Harvard Club şi care fusese căsătorit cu alte două scriitoare — ambele cu înclinaţii spre nimfomanie.

Însă toate astea nu duseseră la nimic. O, fuseseră nişte giugiuleli pe bancheta din spate a maşinii. Şi săruturi lungi şi ameţite de băutură în bucătării newyorkeze peste sticle cu martini cald. Şi fuseseră flirturi la prânzuri decontate. Şi ciupituri de fund printre mormanele de cărţi ale Bibliotecii Butler. Şi îmbrăţişări după citirea poemelor. Şi strângeri de mână la vernisaje. Şi convorbiri telefonice lungi şi pline de aluzii, şi scrisori pline de subînţelesuri. Fuseseră chiar unele propuneri sincere şi pe faţă (de obicei de la bărbaţi care nu mă atrăgeau deloc). Însă toate astea nu duseseră la nimic. În loc de astea, mă duceam acasă, şi scriam poeme închinate bărbatului pe care îl iubeam cu adevărat (oricine ar fi fost el). La urma urmelor, mi o trăsesem cu destui tipi ca să ştiu că o sulă nu era atât de diferită de alta. Aşadar, ce anume căutam? Şi de ce eram atât de neliniştită? Poate rezistasem consumării acestor flirturi pentru că ştiam că bărbatul pe care îl voiam cu adevărat va continua să mă ocolească, iar eu voi sfârşi prin a fi dezamăgită. Însă cine era bărbatul pe care îl voiam cu adevărat? Tot ce ştiam era că îl căutasem cu disperare de la vârsta de şaisprezece ani.

Când aveam şaisprezece ani şi îmi spuneam socialistă fabiană, când aveam şaisprezece ani şi refuzam să mă îndrăgostesc de băieţi care îl plăceau pe Ike, când aveam şaisprezece ani şi plângeam citind Rubaiya t, când aveam şaisprezece ani şi plângeam în timp ce citeam sonetele lui Edna St. Vincent Millay — obişnuiam să visez la un bărbat perfect ale cărui minte şi trup erau bune de futut în egală măsură. Avea un chip ca al lui Paul Newman şi o voce ca a lui Dylan Thomas. Avea un trup ca David ul lui Michelangelo („cu acei muşchiuleţi unduitori din marmură”, cum obişnuiam să i spun celei mai bune prietene a mea, Pia Wittkin, a cărui statuie preferată masculină era Discobolul; studiam amândouă cu aviditate istoria artei). Avea o minte ca a lui George Bernard Shaw (sau, cel puţin, ceea ce mintea mea de şaisprezece ani îşi imagina ca fiind mintea lui George Bernard Shaw). Iubea Concertul no. 3 pentru pian de Rahmaninov şi cântecul lui Frank Sinatra „In the Wee Small Hours of the Morning” mai presus de orice altă muzică muritoare. Îmi împărtăşea pasiunea pentru tapiserii cu unicorni, Mai tare ca diavolul , Cloister s, Al doilea sex de Simone de Beauvoir, vrăjitorie, şi spuma de ciocolată. Îmi împărtăşea dispreţul pentru senatorul Joe McCarthy, Elvis Presley şi părinţii mei filistini. Nu l am întâlnit niciodată.

Fragment din romanul „Teama de zbor”, de Erica Jong, traducere de Monica Vlad, Editura Trei, Colecţia Eroscop.

Rasul ne permite sa trecem peste anumite incercari

Psychologies: Ne puteti spune mai multe despre traducerea in limba romana a cartii Clientul care m-a schimbat? Ce ati dorit sa transmiteti cititorilor despre terapie si terapeuti?

Jeffrey A. Kottler: Multe persoane nu inteleg latura umana a ceea ce inseamna sa fii psihoterapeut. Ca nu presupune doar expertiza si experienta in diagnostic, tratament si toate modurile in care ajutam oamenii. Este important cum ne folosim si pe noi insine, propria noastra experienta. Majoritatea celor deprimati sau anxiosi vor, mai mult decat orice, sa se simta intelesi, auziti, sa simta ca pot avea incredere in cineva.

Iar Clientul care m-a schimbat este o colectie de povesti a celor mai faimosi terapeuti din lume, care vorbesc despre impactul pe care l-au avut clientii asupra vietii lor. |n relatia terapeutica, influenta merge in ambele directii, iar cele mai multe povesti sunt experiente pozitive, in care terapeutii invitati au vorbit deschis si sincer despre modul in care clientii le-au atins inima, sufletul si i-au invatat multe lucruri chiar despre jobul lor. Ideea uneia dintre cele mai importante teme ale cartii este ca psihoterapeutii nu invata numai de la supervizorii sau colegii lor, terapia adevarata inseamna sa raspunzi nevoilor fiecarui client in parte.

In Mumia de la masa din sufragerie spuneti povesti foarte amuzante. In opinia dvs., care sunt virtutile umorului? In sine, este si el terapeutic?

J.K.: In psihoterapie, ne confruntam foarte des cu tragedii, cu pierderi de tot felul, cu suferinta extrema. Iar una dintre problemele oamenilor este ca ei iau totul foarte in serios, ba chiar uneori exagereaza, si le este foarte greu sa aprecieze ceea ce au deja. O definitie a depresivului este omul care nu valorizeaza si nu onoreaza simplul dar de a fi in viata, cum fiecare secunda pe care o traim este un privilegiu. Iar oamenii care nu apreciaza acest lucru, practic, sunt ca si… morti.

Umorul, rasul ne permit sa nu ne mai luam chiar asa de mult in serios si sa trecem peste anumite incercari. Sunt foarte multe lucruri pe care nu le putem controla si in privinta carora nu putem face nimic: politica, economia etc., dar, in final, este foarte importanta atitudinea pe care o avem fata de aceste experiente. Sa nu le permitem sa ne descurajeze.

 
Ca terapeut, va confruntati cu anumite cazuri extrem de dificile, unele prezentate in Mumia la masa din sufragerie. Care sunt concluziile dvs. legat de natura umana, dupa o viata in care omul a fost obiect de studiu?

J.K.: Ai dreptate: Mumia este despre cazuri cu adevarat extreme si, cumva, da o impresie gresita, pentru ca nu toti oamenii care au nevoie de terapie au si probleme severe. Poate trec prin perioade de tranzitie. Sau au probleme in familie si au nevoie de siguranta oferita de terapeut. El ii ajuta sa ia decizii, sa realizeze ce vor sa faca cu vietile lor. Pentru ca deseori suntem fortati de alti oameni sa facem anumite lucruri pe care de fapt nu le dorim.

Citeste intreg interviul in revista Psychologies