Artist român născut la Bucureşti, Brauner era tânăr, la fel de frumos ca Esteban, deşi e adevărat că semăna şi cu Benjamin la douăzeci de ani. O complimenta tot timpul, făcea pe galantul. Îi spunea că este pur şi simplu spectaculoasă, excepţională, că nu cunoscuse nicio altă femeie cu un spirit atât de curat, cu o inimă atât de liberă, atât de strălucitoare şi de delicioasă.
Cu asemenea elogii, s‑a îndrăgostit imediat de Victor şi au început să se vadă; atunci Remedios(*) îl vizita din când în când la atelier. Óscar a început să se teamă că ceilalți amanţi şi soţul vor afla. Dar ea nu se îngrijora, pentru că nu a înşelat niciodată pe nimeni, niciodată nu a negat nimic. Şi Gerardo şi Benjamin şi Esteban ştiau că pe ea o lega de ei cel mai mult arta, pictura, mişcarea suprarealistă şi la toate acestea ea le spunea dorinţă.
Iar ei ştiau cum să trăiască astfel, ceea ce pentru Remedios însemna să trăiască cu artă. Şi mai știau că viaţa nu merita să fie într‑un mod meschin. Victor Brauner nu numai că i‑a dat un stil în pictură, fiindcă nu avea până atunci niciunul: lua de la toţi, o influenţau toţi. Victor i‑a dat un stil în iubire.
Cu Victor Brauner a cunoscut ceva cu totul deosebit, dragostea pătimaşă, pasiunea şi erotismul fără limite, fără inhibiţii, pentru că, în plus, se iubeau sofisticat, cu eleganţă, se simţeau protagoniştii celui mai sublim act care exista în lume şi în afara ei.
Pe ea o înnebunea trupul masculin. Toţi bărbaţii cu care trăise fuseseră binecuvântaţi cu o frumuseţe foarte specială, inclusiv Lizarraga, care era mai degrabă slab dar avea oase frumoase; a străbătut acele trupuri ca nimeni alta, nici măcar mamele lor nu le‑au studiat atât de minuţios cum a făcut‑o ea.
Victor i‑a plăcut mai mult decât oricare, datorită materialităţii lui care friza divinul, căci Victor intra în trupul ei şi ieşea la suprafaţă cu o delicatețe felină şi rămânea întipărită în urma lui şi el într‑a ei. Cu toate acestea, din vina ei, sau din vina destinului, urma lui Remedios pe trupul lui a fost fără să vrea mult mai adâncă, mai dură, mai criminală.
–––––––––
(*) Remedios Varo este o celebră pictoriţă catalană care a frecventat grupul suprarealist parizian la sfârşitul anilor ’30. În 1941, a fugit în Mexic unde s-a împrietenit, printre alții, cu Frieda Kahlo și Diego Rivera.
Autoarea, Diane M. Berry, un terapeut specializat in relatiile de cuplu, iti arata cum sa completezi un profil care sa atraga o relatie sanatoasa si pozitiva si cum sa citesti profilul unui potential partener, in cautarea semnalelor de alarma.
De ce sunt acceptabile intalnirile pe Net: Te pun in legatura cu un numar mai mare de persoane decat cele din comunitatea ta. De exemplu, ai mai mult control asupra procesului. Iti alegi site-ul, ce doresti sa spui, cat de mult doresti sa te implici, pe cine doresti sa contactezi si cand, si cum doresti sa o faci.
Mai mult, exista o multime de persoane din care poti sa alegi si, de obicei, au afisat chiar in fata ta ceea ce le place, displace, stilul de personalitate si ceea ce cauta. Este ca un magazin plin de potentiali parteneri de viata!
Completeaza-ti inteligent profilul! Foloseste eseul pentru a oferi o viziune adevarata asupra personalitatii tale. Nu te multumi sa spui ca esti un barbat destept sau o femeie amuzanta, da un exemplu cu un joc inteligent de cuvinte sau cu o povestire amuzanta, in special una despre tine (modestia este o calitate foarte atragatoare la un partener). Asta poate arata, de asemenea, ca nu te iei foarte in serios si poate transmite incredere in sine.
Ce se întâmplă când un profesor de filosofie islamică scrie un roman despre începuturile creştinismului? Poate un musulman să alcătuiască o poveste convingătoare despre creştini, altfel decât deformând realitatea, altfel decât animat de intenţii rău-voitoare? De ce nu?
Youssef Ziedanare curajul de a aborda o temă şi-aşa delicată în Orientul Mijlociu, într-o formulă scriitoricească cât se poate de îndrăzneaţă în care virtuţile sale de specialist al trecutului sunt puse în valoare la cel mai înalt nivel. În prelungirea unei reţete popularizate de Umberto Eco, Jose Saramago sau Dan Brown al amestecului dintre fapt documentar şi ficţiune, Ziedan optează la rândul său pentru romanul istoric, scrie blogul libris.ro în marginea cărții Azazel, îngerul răului.
Iată și un fragment despre creștinii fundamentaliști care strigau prin secolul V ”Slavă lui Mesia Iisus… Moarte duşmanilor Dumnezeului nostru…”.
***
Aplecarea către destăinuiri şi prea multa încredere în ceilalţi nu mi-au fost în fire, dar în noaptea aceea i-am povestit lui Nestor despre templul zeului Khanum, cel care primeşte revărsările Nilului în partea de miazăzi a insulei Elefantina, către Asuan, despre vechea măreţie şi sfinţenie săpată de veacuri în zidurile acelui templu, despre tatăl meu care tot la două zile aducea daruri de peşte pentru preoţii zăvorâţi acolo de bună voie să plângă pieirea credinţei lor faţă de răspândirea credinţei întru Christos. Mă lua cu el în barcă ori de câte ori mergea să ducă preoţilor jumătate din ce găsise în plase. Ne duceam pe ascuns, până să se crape de ziuă.
Nu mi-am putut înfrâna lacrimile, povestindu-i cum în dimineaţa uneia din acele zile, pe când împlinisem de curând nouă ani, mergând către templu, am văzut felucile unor creştini oprite în partea de sud, nu de parte de intrarea în templu. Ne aşteptau acolo, ascunşi printre stânci şi când ne-au zărit, s-au năpustit asupra noastră ca nişte iele scăpate din hăul infernului. Până să pricepem ce se petrece şi să ne trezim din groaza care ne cuprinsese, au fost asupra noastră şi l-au tras afară din barcă pe tatăl meu, târându-l în spatele stâncilor unde l-au ucis cu cuţitele ascunse sub straie. Mă ghemuisem ascuns într-un colţ de pe fundul bărcii.
Auzeam glasul tatălui ţipând de durere sub loviturile celor care-i luau viaţa şi cerând ajutor de la zeul în care credea. Îngroziţi şi ei de urletele care sfâşiau tăcerea dimineţii, preoţii templului se adunaseră pe coamele zidurilor, privind neputincioşi la cele ce se petreceau sub picioarele lor, cu mâinile ridicate să-şi cheme zeii, fără a pricepe, vai! că zeităţile lor muriseră de vreme îndelungată şi că nimeni nu mai era să le audă rugile şi chemările… Că tatăl meu nu mai avea să scape din mâinile ucigaşilor însetaţi de sânge, ca să-mi vadă chinurile pe care aveam să le îndur mai apoi.
– Sărmanul de tine! Ţi-au făcut vreun rău necugetaţii aceia?
– O, dacă m-ar fi ucis şi pe mine ca să-mi aflu odihna cea veşnică! Nu, părinte, n-au îndrăznit mai mult. S-au mulţumit să-mi arunce priviri de lup şi au luat plasa cu peşti şi vâsla bărcii, începând să lovească în poarta zăvorâtă a templului. Pe urmă au aruncat leşul tatei, iar sângele şi carnea trupului său s-au amestecat cu peştele şi cu pulberea acelui pământ care-şi pierduse sfinţenia. Apoi i-a copleşit beţia biruinţei şi setea şi au prins a striga şi a-şi vântura prin aer mâinile şi hangerele pătate de sânge, suduind preoţii îngrămădiţi pe zid şi cântând cu sălbăticie
De ce există gândaci în univers? Este o întrebare egocentrică.
Fiinţele umane au venit mai târziu pe lume, prin comparaţie cu gândacii. Dar în ochii noştri şi în special pe pielea noastră gândacii sunt ceva nociv şi, din când în când, chiar ameninţător. Ne deranjează cu bâzâieli, muşcături, mâncărime, umflături şi boli. Învăţăm, de asemenea, că lumea şi corpurile noastre sunt populate cu mici ”gândaci” vizibili şi invizibili, şi că noi suntem nişte gazde fără voie, aflate la dispoziţia lor. (…)
În practica clinică, suntem obişnuiţi să vedem persoane care s‑au cocoşat mai mult sau mai puţin sub presiunea urii de sine şi a devalorizării, care se simt ca nişte gândaci, ca nişte gunoaie. Mare parte din activitatea clinică se confruntă cu o stimă de sine scăzută, cu o imagine de sine proastă. Încercăm să‑i scoatem pe oameni la lumină, să‑i susţinem, să‑i ajutăm să facă paşi înainte în viaţă. Sunt unii care eşuează şi caută ajutor pentru a se acomoda mai bine cu eşecul. Încercăm să îi convigem că nu sunt nişte gândaci buni de strivit. Sunt fiinţe preţioase, care merită o şansă la viaţă.
La celălalt capăt al spectrului, sunt indivizii aparent plini de succes care au o capacitate redusă de a susţine un contact emoţional semnificativ cu alţii şi cu ei înşişi. Îi tratează pe ceilalţi ca pe nişte obiecte strategice, pârghii pentru carieră şi pompe de umflat eul, ţinte care trebuie manipulate pentru a obţine beneficii sexuale, agresive şi socioeconomice. Par insensibili la necazurile pe care le produc altora, dar sunt foarte atenţi la ceea ce pot sau nu face alţii pentru ei. Aceşti obsedaţi de putere şi control devin anxioşi şi deprimaţi din pricina imperativului permanent de a fi în fruntea clasamentului şi din cauză că realitatea, prin natura ei, diminuează controlul securizant.
Tehnologia chimică de azi îi încurajează pe oamenii de acest fel să folosească medicaţia pentru a scăpa de anxietate şi de depresie. Acest lucru se potriveşte cu ideologia lor centrată pe putere şi pe control. Unii doresc să poată controla anxietatea şi depresia, aşa cum alţii doresc să controleze demografia şi competiţia. Pilulele devin nişte ajutoare de nădejde în cursa spre succes. Ele reglează dispoziţia şi funcţionalitatea şi îi ajută astfel să se menţină în frunte şi să evite prăbuşirea — emoţională, socioeconomică, personală, creativă.
Atâta efort în societatea noastră se consumă pentru evitarea ameninţării cu prăbuşirea, ca şi cum aceasta ar fi un pericol omniprezent. Sinuciderea şi abuzul de droguri în casele mari exercită o mare fascinaţie, în parte datorită faptului că ne şochează constatarea că aceste fiinţe în impas îşi înăbuşă strigătele sub efort, imagine şi realizări. Pe măsură ce prăpastia dintre realizaţi şi rataţi în societatea noastră se măreşte, strigătele estompate ale primilor alături de cele sonore ale celor din urmă formează un abis care se opune vitezei evenimentelor publice, un zgomot groaznic — roiuri de gândaci strălucitori care inundă arterele psihice.
Programul era pe Channel 13 şi era un fel de salată a celor şapte arte.
Erau şapte „artişti” tineri şi fiecare dintre ei avea patru minute pentru a‑şi face treaba. Apoi era un moşulică băşinos cu ochii umflaţi şi care fuma pipă şi avea un nume gen Phillips Hardtack, care ne intervieva pe fiecare, punându‑ne întrebări incisive cum ar fi „Ce e, după părerea ta, Inspiraţia?” sau „Ce influenţă a avut copilăria în opera pe care o creezi?”. Pentru aceste întrebări (şi aproximativ alte zece) erau alocate alte patru minute.
În afară de a fi gazda unor emisiuni ca asta, Hardtack se spetea scriind recenzii de cărţi şi pozând pentru reclame la whisky — două ocupaţii care au mai multe în comun decât pare la prima vedere. Scotchul era întotdeauna „suplu” şi „delicat”, iar cărţile erau întotdeauna „viguroase” şi „puternice”. Tot ce trebuia să faci era să‑l stârneşti pe Hardtack şi începeau să curgă adjectivele. Uneori, totuşi, le încurca şi numea o carte „suplă” şi „delicată” în vreme ce scotchul era numit „viguros” şi „puternic”. Pentru un scotch vechi de douăzeci de ani şi autori bătrâni care îşi publicaseră memoriile, Hardtack rezerva cuvântul „copt”. Iar pentru autori tineri şi un scotch cu marca X, Hardtack avea răspunsul său automat: „Îi lipseşte netezimea”.
Majoritatea „artiştilor” de la acea emisiune îl meritau pe Hardtack. Era un bufon tânăr care se autointitulase „cineast” şi prezenta timp de patru minute un film tremurat şi supraexpus a ceea ce păreau să fie două (sau posibil trei) amibe dansând; un pictor negru care se autointitulase pictor activist şi picta doar scaune (un subiect straniu de pacifist pentru un pictor activist); o soprană cu dinţi foarte galbeni şi cu prognatism (Charlie era acolo pentru a o acompania patru minute în timp ce ea interpreta o arie tremurată de Puccini); un om‑orchestră pe nume Kent Blass care ţopăia spasmodic de colo‑colo, bătând la tobe, cântând la xilofoane, acvarii de sticlă, oale şi tigăi; un dansator modern care nu pronunţa niciodată substantivul „dans” fără să folosească articolul hotărât; un cântăreţ de muzică folk cu mesaje sociale de protest al cărui accent veritabil de Brooklyn fusese înfrumuseţat cu lecţii de oratorie, cu rezultatul bizar că pronunţa Dumnezeu, „Drrumnezeu”; şi eram eu.
Mă instalaseră în interiorul unei rame din placaj de culoare cenuşie pentru cele patru minute de poezie, şi pentru a ajunge la ea, trebuia să mă cocoţ pe un fel de estradă. Charlie era chiar dedesubt, stând la pian şi zgâindu‑se sub fusta mea. În timp ce îmi citeam poezia, ochii lui îmi sfredeleau pulpele. O zi mai târziu m‑a sunat. Nu‑mi aminteam de el. Apoi a spus că voia să‑mi pună poemele pe muzică, aşa că m‑am întâlnit cu el la cină. „Ia-o în sus, până în apartamentul meu şi dă‑mi voie să‑ţi pun poemele pe muzică” şi eu o luam în sus întotdeauna. Sau cel puţin mă duceam.
Însă Charlie mă surprindea. Părea costeliv, nespălat şi cu nasul coroiat când apărea la uşa mea, însă în restaurant îşi expunea cunoştinţele lui vaste despre Cole Porter, Rodgers, Hart şi Gershwin: toate cântecele pe care taică‑meu le cântase la pian când eram copil. Chiar şi cântecele obscure ale lui Cole Porter, cântecele aproape uitate ale lui Rodgers şi Hart din muzic-halluri obscure, cântecele mai puţin cunoscute de Gershwin — le ştia pe toate. Ştia chiar mai multe dintre acestea decât mine — cu memoria mea excelentă pentru versuri uşor de reţinut.
Atunci m‑am îndrăgostit în mod cu totul şi cu totul absurd de el, l‑am transformat dintr‑un broscoi nespălat şi cu nasul coroiat — într‑un prinţ — un prinţ evreu care pe deasupra mai cânta şi la pian. De îndată ce el a recitat ultima strofă din „Let’s Do It” şi a spus cuvintele cum trebuie, eram gata să mă culc cu el. Un caz simplu de complex oedipian.
Fragment din Erica Jong, Teama de zbor (colecția Eroscop)
În 1841 apare o carte, pentru gastronomii din noi, fundamentală: 200 reţete cercate debucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti. (o parte din rețete se regăsesc în antologia Mâncăruri de altă dată)
Pe-atunci era un volum epocal – nu doar pentru că purta semnătura a doi din iluştri noştri cărturari, ci şi pentru că înmagazina, involuntar, o bogăţie documentară. Azi, cu tristeţe constată Pierrotul cu bonetă din mine, nu se mai pot prepara (lesne) nici jumătate din indimenticabilele nestemate bucătăreşti!
Cuvinte rare străbat reţetele, făcîndu-le, nu o dată, criptice ; dar cît de apetisant/molcom rămîne, peste un secol şi jumătate, ”mijlocul de a face brînză din cartoafe”!
„…după ce au fiert bine şi s-au răcit, le scoate pieliţa (cartoafelor -n.n.) şi le freacă bine într-o doniţă, pînă cînd se face un fel de aluat. La 5 ocă (oca , din turcescul okka, adică circa 1,3 kg., n.n.) de acest aluat se pune o ocă de smîntînă şi sarea trebuincioasă, pe urmă se amestecă şi se freacă bine. Cînd se socoate că-s destul de frecate, amestecătura se acoperă şi se lasă la odihnă trei sau patru zile (întotdeauna mi s-a părut această sintagmă, o minune a personificării! – n.n.). Amestecătura iar se freacă şi brînza se pune în panere sau în coşerce mici, ca să se scurgă ume zeala. Pe urmă se pune să se usuce la umbră şi apoi să aşază în oale mari sau în putini, unde rămîne cincisprezece zile. Brînza atunce este gata şi bună de mîncat, dar cu cît această brînză este mai veche, cu atîta e mai bună”.
Ce ziceţi? Pe lîngă valoarea & frumuseţea reţetei , există o liniştitoare conduită a expresiei , un plăcut son al termenilor, o candoare a imaginii stârnită în minte! Desigur, azi când prozaici şi temători de indigestie, nu ne vine să hăpăim smântâna care a zăcut… 2 zile în frigider, o să privim chiorâş la cea care a stat peste trei săptămâni într-o putină (oricât de la răcoare s-ar afla polobocul!). Dar uite că strămoşii noştri nu se speriau de vechimea alimentelor: or fi fost ei mai robuşti ? Or fi fost barabulele şi derivatele din lapte mai de bună calitate ? Certamente!
Dar ce nu înveţi din cartea paşoptiştilor!? Ce slove rare şi pline de mister nu îţi apar în faţa ochilor pofticioşi (şi filologic)!
Chitonag de gutăi (banala dulceaţă) ,
vişinap (tradiţionala vi şinată) ,
castale îngheţate (un desert minunat , din castane care se prăjesc în „frigarea ce de café” , apoi se scot pe beţisoare şi se dau prin zahăr),
Meridon de orez („pui şi puţin omăt de la două al buşuri”),
glas (o glazură simplă din albuş, lămâie şi zahăr),
orjadă (băutură care e din migdale bine pisate),
coriabele (corăbioarele de pe vremea copilăriei mele , azi dispărute),
gratii de fran zelă (budincă din friganele , dar mult mai cu fantezie complicată!),
cum se face tremură (un fel de gelatină sau şerbet, aspic aromat),
hamutul (cordoane de cocă pe care le poţi prelucra sub di ferite forme) ş.a.m.d.
Fiindcă tot am pomenit de deliciile lexicale, un bucătar, un curios laic, un cercetător, un student cu fixaţii culinare, dacă ar dori să decripteze cartea marilor doi înaintaşi studiaţi şi-n manuale , ar trăi o cumplită deziluzie! Trei sferturi din arhaisme (turcisme , franţuzisme , grecisme , slavisme , regionalisme) nu figurează în dicţionarele mari ale României!
Citește mai departe cronica lui Bogdan Ulmu pe bucatarescu.ro.
Dacă interlocutorul începe să se poarte agresiv, dumneavoastră e bine să rămâneţi cât se poate de calm. Nu muşcaţi momeala — nu începeţi şi dumneavoastră să ţipaţi!
Am descoperit că oamenii pot fi calmaţi cu ajutorul vocii. Când celălalt începe să se răstească, încercaţi să vorbiţi:
cu o voce înceată (mai înceată decât cea normală)
foarte răspicat
foarte a‑g‑a‑l‑e
Daţi vocii dumneavoastră un anumit ritm. Ea va căpăta o calitate hipnotică, care îl va calma pe celălalt. Spuneţi lucruri precum:
„Ştiu că ţi‑e greu. Vrei să‑mi spui de ce?”
„Văd că eşti supărat. Sunt gata să te ascult, deci spune‑mi ce se întâmplă.”
„Vrei să îmi povesteşti şi mie ce probleme ai?”
Bineînţeles, limbajul dumneavoastră corporal trebuie să arate că vă stăpâniţi. În final, interlocutorul se va sătura să fie singurul bebeluş din cameră. Majoritatea oamenilor sunt perfect capabili să se controleze, dar aleg calea opusă. Se poartă adesea în mod urâcios şi nerezonabil ca să‑i oprime pe alţii. Dacă nu vă lăsaţi intimidat, tehnica lor nu va funcţiona şi ei vor fi obligaţi să renunţe la atitudinea respectivă.
Ce să fac dacă celălalt devine sarcastic?
Dacă interziceţi de la început învinuirile şi criticile, limitaţi de fapt daunele pe care le poate produce o confruntare violentă. Iată mai jos câteva expresii pe care le puteţi folosi pentru a descuraja sarcasmul celuilalt. Într‑o situaţie de conflict, aceste afirmaţii sunt ca nişte faruri călăuzitoare:
„Hai să cădem de acord să nu ne mai criticăm unul pe altul.”
„Nu vreau să jucăm care pe care, pentru că nu e o idee bună.”
„Învinuirile şi criticile sunt lipsite de respect şi ne înjosesc relaţia.”
„Învinuirile nu duc la nimic bun, nu fac decât să mă irite.”
În cazul în care dumneavoastră vreţi să răspundeţi critic cuiva, întrebaţi politicos: „Am o observaţie de făcut. Aţi vrea să o auziţi?” Asta dă interlocutorului posibilitatea de a opta. Şi, de fapt, o asemenea întrebare îi va stârni de obicei curiozitatea. Nu uitaţi: învinuirile şi critica sunt permise doar în cazul în care sunt solicitate.
Ce să fac când celălalt nu‑mi mai răspunde?
Persoana care refuză să răspundă poate întrerupe complet comunicarea timp de o zi, o săptămână sau chiar o lună din următoarele motive:
Foloseşte tăcerea ca să vă pedepsească. În acest caz, e vorba de un comportament abuziv, de manipulare.
E copleşit de emoţie şi abia dacă se poate controla.
Crede că certurile sunt sub demnitatea sa.
E atât de chinuit, încât furia îl sufocă.
Puteţi încerca, oricum, să vă adresaţi unei persoane care nu mai răspunde, pentru că ea încă aude. Dacă, atunci când vă scrutaţi conştiinţa, descoperiţi că aţi comis un gest care a provocat acest comportament, atunci e preferabil, desigur, să vă cereţi scuze.
Prin asta nu vreau să spun că meritaţi să vi se răspundă astfel; nu este un comportament scuzabil, ci unul intenţionat răuvoitor. Vă sfătuiesc să îl abordaţi pe cel care refuză să răspundă şi să‑i spuneţi:
„Îmi pare foarte rău că ai ales să nu‑mi mai răspunzi. Am încercat cu bună‑credinţă să‑ţi vorbesc despre această chestiune problematică, care e importantă pentru amândoi. Înţeleg că ai nevoie de o pauză, aşa că hai să ne oprim o zi sau două.”
„Îmi pare rău dacă discuţia noastră ţi‑a provocat atât de multă suferinţă, şi mă nelinişteşte faptul că ai încetat să‑mi vorbeşti. E imposibil să rezolvăm problema asta dacă nu comunicăm. Te rog înţelege că vreau încă să conlucrăm ca să ajungem la o soluţie, aşa că o să te sun mâine şi sper să putem continua discuţia într‑o manieră mai prietenească.”
Propria experienţă îmi spune că oamenii sunt predispuşi să se răzgândească atunci când le daţi suficient timp şi spaţiu de manevră ca să‑şi reconsidere o poziţie ostilă şi distructivă.
Într-un interviu acordat Evenimentului Zilei, „blonda de la palatul lui Saddam”, Parisoula Lampsos, vorbeşte despre cei 30 de ani pe care i-a petrecut alături de dictatorul irakian. Coautoare a memoriilor „Viaţa mea cu Saddam Hussein”, fosta amantă a dictatorului irakian povestește despre perioada trăită în umbra ”bărbatului violent și avid de putere”. Redau câteva fragmente din interviu.
”Saddam a fost prima mea dragoste, dragostea de adolescentă”.
L-am întâlnit pe Saddam Hussein puţin după ce împlinisem 16 ani – am şapte fraţi, dar sunt singura fată din familie -, aveam o viaţă frumoasă, ai mei mă protejau, trăiam în lux la Bagdad, alături de familia mea. Saddam a fost prima mea dragoste, dragostea de adolescentă. Când ne-am întâlnit, el nu era dictatorul şi tiranul care avea să devină – de fapt, nici nu prea ştiu cine era atunci. Ce s-a întâmplat până la urmă… doar Dumnezeu poate judeca.
În calitate de fost lider al Federaţiei Irakiene a Femeilor, Parisoula Lampsos observă: ”Saddam îşi dorea pentru femeile de la sat o viaţă mai bună”
Mă consider o femeie foarte puternică şi, dacă nu ar fi fost aşa, la câte s-au întâmplat, atât eu, cât şi copiii mei am fi murit până acum. Dar situaţia mea era una aparte. Pentru femeile din Irak în general viaţa este cu totul şi cu totul diferită. Iniţial, Saddam îşi dorea pentru femeile de la sat o viaţă mai bună, imagina programe de dezvoltare. Nu vreau să discut acum situaţia femeilor din Irak dintr-un punct de vedere feminist… O să spun doar că, în mod cert, atât timp cât Saddam s-a aflat la putere, în guvernul său au avut acces doar bărbaţii.
Cum a ajuns în Suedia, deși SUA i-a oferit viză…
E complicat să povestesc… Americanii mi-au oferit viză pentru a merge să trăiesc în Statele Unite, dar nu doream să trăiesc singură acolo. Una dintre fiicele mele s-a căsătorit în Suedia şi aşa se face că am sfârşit prin a mă muta aici. Îmi place Suedia, sunt cetăţean suedez, nu mi-aş dori să trăiesc vreodată în altă parte.
Putem fi complexaţi de orice.Complexele sunt atât de frecvente şi atât de variate… Un sondaj realizat de revista Psychologies a arătat astfel că oamenii se îndoiesc cel mai mult de cultura lor (70%, din care 10% se îndoiesc „frecvent”), apoi de capacitatea de‑a se exprima corect (69%), de capacităţile intelectuale (67%) și de aspectul fizic (54%). Putem să ne focalizăm astfel asupra a ceea ce nu e cum trebuie (în orice caz, după părerea noastră) în înfăţişarea noastră fizică: există complexele de „prea mult(ă)” (grăsime, păr), de „prea puțin(ă)” (păr, înălţime, muşchi), de „nu e cum ar trebui” (piele, nas, sâni), în sfârşit de „nu‑ştiu‑exact‑ce‑dar‑nu‑e‑cum‑trebuie” (graţie, ţinută, mers) etc.
Ne putem focaliza deopotrivă pe defectele presupuse ale caracteristicilor noastre psihice: lipsă de cultură, de inteligenţă, de prețență de spirit (nu găseşti răspunsul pe care ar fi trebuit să îl dai decât după aproximativ două ore de la momentul când ar fi fost util), de carismă etc. Aceste complexe de inferioritate sunt un teren nesfârşit de suferinţe. Ele sunt mai puţin spectaculoase decât complexele fizice, dar uneori şi mai pernicioase. Ele dovedesc certitudinea, obscură şi dureroasă, a unei „insuficienţe de sine”.
Complexe: ce e adecvat. Nu există „o” soluţie care să vindece infailibil complexele, ci un întreg ansamblu de eforturi care, puse cap la cap, vor face să se retragă încetul cu încetul complexul, sau cel puţin manifestările sale excesive:
–Să înţelegem, ca întotdeauna, de unde ne vin complexele. Ambianţă educativă global devalorizantă, chiar dacă nu avea scopul de‑a înjosi? Mesaje umilitoare din partea părinţilor? Complexele părinţilor înşişi? Carenţe afective? Anumite evenimente de viaţă? Am avut deja experienţa unei respingeri fiindcă dezvăluisem de ce anume mi‑era ruşine? Dar în acest caz, experienţa respectivă se poate repeta după intervale de ani de zile? Cu alte persoane? Cu persoanele pe care le frecventez actualmente?
– Să îi observăm pe ceilalţi: să vedem cum „defecte” asemănătoare nu îi împiedică pe alţii să trăiască liber. Să încercăm să vedem cum trăiesc cu defectele lor, şi nu încearcă cu orice preţ să şi le ascundă. Să înţelegem că această libertate luată cu limitele lor nu este doar un noroc, ci rezultatul unor atitudini mentale şi comportamentale adaptate, precum cele despre care vom vorbi aici.
– Să vorbim cu ceilalţi:complexele se hrănesc din ruşine şi izolare. Faptul de‑a vorbi despre ele cu cei apropiaţi nu le vindecă, dar le diminuează puterea. Şi dacă ceilalţi spun: „Şi eu am complexe”? Să îi ascultăm, să îi facem să vorbească, să îi întrebăm, în loc să ne închidem ca o stridie spunându‑ne: „Nu au înţeles nimic, nu îşi dau seama că mie unuia complexele îmi distrug viaţa şi mă paralizează.” Chiar dacă aveţi dreptate, la ce ar servi enervarea şi retragerea?
– Să ascultăm mai atenţi părerea celorlalţi, când ne spun că nu aveţi dreptate îndoindu‑vă atât de mult. Chiar dacă adesea persoanele complexate spun: „Ştiu că ceilalţi se descurcă. Dar insatisfacţia vine din mine”, efortul de‑a vă aminti regulat părerile pozitive exterioare este benefic.
– Să luptăm cu „paranoia complexului”: nu, nu toate eşecurile noastre vin din defectele care ne complexează, şi toate privirile aţintite asupra noastră nu înseamnă că ceilalţi ne observă punctele slabe. Intensitatea complexelor este uneori atât de mare încât ne determină să le atribuim toate dificultăţile pe care le avem…
– Să facem experienţa de‑a ne confrunta: e cel mai bun mod de‑a eroda încetul cu încetul complexele. Punându‑ne pentru mai mult timp în situaţia de‑a ne fi ruşine, şi făcând‑o treptat, fără să ne violentăm, ajungem puţin câte puţin, prin mecanisme de atenuare progresivă a răspunsului emoţional, să contestăm mai uşor gândurile legate de complex („toţi îmi văd defectul, e groaznic, sunt ridicol…”).
– Să lărgim privirea asupra noastră:să ne vedem ca pe o persoană globală, să ne lărgim viziunea de sine, şi să nu ne reducem la slăbiciunile, limitele şi defectele noastre. Să nu ne concentrăm asupra lipsurilor noastre. Să ne amintim că nu suntem doar o grămadă mare de complexe! În formele cele mai severe ale complexelor, cele care au dus de exemplu la tulburări de conduită alimentară, precum bulimia sau anorexia, s‑a demonstrat cvasi‑incapacitatea de‑a se interesa de părţile armonioase ale corpului, şi o obsesie centrată pe părţile considerate dizgraţioase, în timp ce la subiecţii „normali” lucrurile stau invers. (…)
Morala: să nu te ascunzi în întregime ca să ascunzi doar o mică parte din tine.În cele din urmă, cele două mari direcţii ale luptei anticomplex sunt, pe de o parte, acceptarea acelei părţi din sine presupuse inadecvate şi, pe de altă parte, lărgirea privirii asupra sinelui. Nu trebuie luată în considerare decât această parte din sine care nu ne palce, sau, mai rău, e chiar în inima noastră. Ea nu este decât o parte, care nu merită nici supraexpunerea pe care imaginaţia noastră i‑o acordă, nici disimularea pe care ruşinea noastră i‑o impune.
Editura TREI va fi prezentă în perioada 23-25 septembrie cu un stand de carte de psihologie (reducere 30%) la Conferinţa Naţională de Psihologie desfăşurată la Iaşi. Vă aşteptăm cu drag!
Asociatia Psihologilor din Romania (A.P.R.) impreuna cu Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, va invita sa participati la cea de a V-a Editie a Conferintei Nationale de Psihologie, manifestare care va avea loc in perioada 23 – 26 septembrie 2010.
In acest an (2010) onoarea organizariiConferintei Nationale de Psihologie revine Facultatii de Psihologie si Stiinte ale Educatiei din Iasi, cea care va fi gazda dumneavoastra intr-un moment aniversar important: 150 de ani de la infiintarea Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” – prima institutie de invatamant superior din Romania.
La conferinţă au confirmat prezenţa invitaţi speciali, personalităţi ale unor universităţi prestigioase din Europa, Australia si America. Mai multe informaţii legate de organizarea acestei manifestări ştiinţifice găsiţi la adresa web http://www.cnpsi.ro.
Va asteptam in Iasi atat pentru a face un bilant al realizarilor stiintifice din ultimii ani, a regasi pe multi dintre colegii dumneavoastra psihologi sau pentru a intalni personalitati marcante ale psihologiei europene si mondiale.
In speranta ca ne vom revedea la Iasi, va rugam sa va programati din timp participarea la acesta manifestare. Cu deosebita consideratie,
DECAN
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Prof. Dr. Ion DAFINOIU
Editura Trei 
