Tag Archive: dragoste



Putem avea iubire pentru cineva? Dacă am putea, iubirea ar trebui să fie un lucru, o substanţă pe care o poţi avea, deţine, poseda. Adevărul este că nu există niciun lucru numit „iubire”.

  

„Iubirea” este o abstracţie, poate o zeiţă sau o fiinţă exotică, deşi nimeni nu a văzut-o. În realitate există doar actul iubirii. A iubi este o activitate rodnică. Ea implică să ţii la cineva sau ceva, să cunoşti, să răspunzi, să afirmi, să te bucuri, fie că e vorba de o persoană, un copac, un tablou, o idee. Ea înseamnă să aduci la viaţă, să sporeşti vitalitatea acelei persoane sau acelui lucru. Este un proces ce creşte şi se reînnoieşte pe sine.  (…)

Indiferent dacă o căsătorie se bazează pe dragoste sau pe convenienţe sociale şi tradiţii, aşa cum era cazul căsătoriilor tradiţionale din trecut, cuplurile care într-adevăr se iubesc par a fi o excepţie. Ceea ce se constituie din convenienţă socială, tradiţie, interes economic reciproc, interes comun faţă de copii, dependenţă reciprocă sau ură ori teamă reciprocă este experimentat în mod conştient ca „iubire” – până în momentul în care partenerii recunosc că nu se iubesc unul pe altul şi că de fapt nu s-au iubit niciodată.

Fragment din:

A avea sau a fiAstăzi poate fi remarcat un oarecare progres în acest sens: oamenii au devenit mai realişti şi mai cumpătaţi; mulţi nu mai cred că a te simţi atras din punct de vedere sexual de cineva înseamnă a iubi acea persoană, sau că o relaţie prietenoasă, dar distantă, constituie o manifestare de iubire. Această nouă perspectivă a dus la o mai mare onestitate – dar şi la schimbarea mai frecventă a partenerilor. Cu toate acestea, ea nu a dus în mod necesar la o mai mare frecvenţă a relaţiilor de iubire, aşa că noii parteneri se iubesc la fel de puţin ca şi cei vechi. (…)

Atunci când persoanele îşi fac curte, niciuna nu este sigură de cealaltă, dar fiecare încearcă să facă o cucerire. Ambele sunt pline de viaţă, atractive, interesante, chiar frumoase, întrucât vitalitatea înfrumuseţează întotdeauna chipul. Niciuna însă nu o posedă încă pe cealaltă; de aceea, energia fiecăreia se dirijează spre a fi, adică spre a da şi spre a încuraja. Odată ce survine căsătoria situaţia se schimbă adesea în mod fundamental. Contractul de căsătorie îi dă fiecărui partener posesia exclusivă asupra corpului, sentimentelor şi atenţiei celuilalt. Nu mai trebuie făcută nicio cucerire, deoarece iubirea a devenit un obiect al posesiei, o proprietate. Cei doi încetează să mai facă efortul de a fi iubitori şi de a produce iubire, de aceea încep să se plictisească, iar frumuseţea lor dispare. Sunt dezamăgiţi şi nedumeriţi. Oare nu mai sunt aceleaşi persoane? Au făcut o greşeală la început? Şi astfel, fiecare caută de obicei cauza schimbării în persoana celuilalt şi se simte înşelat. Ceea nu pot vedea însă este faptul că nu mai sunt aceleaşi persoane care erau atunci când s-au îndrăgostit; că eroarea că cineva poate avea dragoste i-a făcut să înceteze să se iubească. Acum, în loc să se iubească reciproc, fac aranjamente pentru a poseda împreună ceea ce au: bani, poziţie socială, o casă, copii. Astfel, în unele cazuri, căsătoria din iubire se transformă într-o proprietate bazată pe prietenie, o corporaţie în cadrul căreia cele două euri devin unul singur: „familia”. (…)

Această descriere nu doreşte să insinueze că mariajul nu este cea mai bună soluţie pentru doi oameni care se iubesc unul pe altul Dificultatea nu rezidă în căsătorie, ci în posesivitate, în structura existenţială a ambilor parteneri şi, în ultimă instanţă, în structura societăţii. Susţinătorii formelor moderne de convieţuire bazate pe căsătoriile de grup, pe schimbarea partenerilor, pe sexul în grup etc. încearcă, după cum văd, doar să evite problema dificultăţii de a iubi; ei încearcă să vindece plictiseala folosind stimuli suplimentari şi mai mulţi „iubiţi”, în loc să promoveze iubirea pentru o singură persoană.

  

Reclame

Evident nu există o rețetă pentru așa ceva. Se întâmplă sau nu. Oamenii de știință încă studiază ce anume îi face pe oameni să se îndrăgostească subit. După ce ai ieșit dintr-o relație foarte lungă, însăși ideea de a fi cu altcineva de respingătoare, aflăm din cel mai nou număr al revistei ”Ce se întâmplă doctore?”

Caile indragostiriiCu toate acestea – continuă articolul – atunci când nu te aștepți, scânteia se poate produce. În cartea ”Căile îndrăgostirii – cum ne alegem persoana iubită”, scrisă de Ayala Malach Pines, apărută la Editura Trei, găsim o serie de studii și situații menite să ne deschidă ochii și inima.

Se spune că, deși suntem atrași de persoanele mai atractive decât noi, șansele unei relații lungi le au partenerii cu un nivel de atractivitate asemănător. De asemenea, se pare că dacă o persoană percepe lumea așa cum o percepem noi, suntem recompensați, deoarece avem sentimentul că ni se dă dreptate și că suntem înțeleși.

Iată câteva variabile care influențează îndrăgostirea:

  • asemănarea la nivelul atitudinilor,
  • proximitatea geografică
  • afecțiunea reciprocă,
  • excitația fizică și emoțională,
  • influențele sociale și aprobarea celor din jurul nostru,
  • oportunități de a fi singuri împreună,
  • anumite semnale din privire și voce și
  • disponibilitatea pentru o relație romantică.

Fragment din articolul ”Despărțirea – între dezastru și exaltare”

apărut în nr. din ianuarie al revistei Ce se întâmplă doctore? 


Presărat cu arome de ambră şi vanilie, peisaje orientale, înceţoşat pe alocuri de umbrele trecutului, temeri şi îndoieli, Strania călătorie a domnului Daldry este un roman despre toate acele fire necunoscute din care se ţese destinul unui om.

   

Despre cele două vieţi care zac în fiecare din noi. Cea evidentă, pe care o purtăm ca o mască, şi cea ascunsă de care ne e teamă şi ne mulţumim a o contempla de la distanţă ca pe un obiect fragil ce s-ar volatiliza odată cu îndrăzneala de a inspira o frântură din existenţa noastră reală.

Odată cu această carte am descoperit că începe să-mi placă tot mai mult literatura franceză contemporană. Cu Marc Levy am făcut cunoştiinţă citind Hoţul de umbre, o carte care m-a fascinat într-o asemenea măsură încât mi-a fost teamă să mai încerc şi altceva de acelaşi autor. Dar povestea domnului Daldry m-a făcut să-mi doresc să citesc fiecare carte scrisă de Levy.

Alice, parfumiera englezoaică zgomotoasă şi domnul Daldry, morocănosul pictor de răspântii, sunt doi vecini de palier care nu se prea înghit. Dar excursia la bâlciul din Brighton îi leagă mai mult decât s-ar aştepta. Între cei doi apare o amiciţie stranie şi care aproape te face să crezi că prietenia dintre un bărbat şi o femeie este posibilă. Fără să-şi dea seama, relaţia lor înseamnă mai mult de atât. Ca două fiinţe în derută care se sprijină în singurătatea lor, ei sunt uniţi prin genul acela de fir care nu poate exista decât între doi oameni de acelaşi fel. Doi oameni care suferă de singurătate, visează la o dragoste mare, dar nimic nu-i sperie mai rău decât posibilitatea de a se îndrăgosti. Ideea de a se ataşa, de a depinde de cineva îi panichează.

Povestea pe care Daldry i-o spune despre Adrienne Bolland, prima femeie care a încercat să traverseze Anzii Cordilieri cu avionul pilotat de ea însăşi, dar şi amintirile lui Carol din timpul războiului, sunt imboldurile de care Alice avea nevoie şi care o determină a porni spre Istanbul cu pretexul de a crea arome noi şi dorinţa secretă de a-l întâlni pe bărbatul din visele ei. Un singur detaliu, care aproape că-i scapă printre degete, descoperit de Alice spre sfârşit, în buzunarul impermeabilului lui Daldry, dă cu totul alt înţeles poveştii.

Cea mai profundă scenă mi s-a părut cea de la primul mic-dejun pe care îl ia Alice cu vecinul său, în ziua dinaintea Crăciunului, un moment care trădeaza atât fragilitatea şi singurătatea celor doi cât şi cele mai ascunse năzuinţe. O bucăţică de timp împărţită în doi, care creează un fel de complicitate pe care ei nu o sesizează:

”Imaginează-ţi câtă dragoste trebuie să ai în suflet ca să reinventezi necontenit prezenţa fiinţei iubite. Femeia asta are dreptate: dacă cineva te-a părăsit, nu înseamnă că, pentru atâta lucru, a încetat să existe. Cu puţină fantezie în suflet, singurătatea este desfiinţată.”

  

Citește continuarea recenziei semnată de Elena Potocean pe BookBlog.ro.

   


Îmi amintesc, din vremurile în care internetul începea să capete popularitate și la noi în România (eram la vârsta pubertății pe atunci), când foarte mulți contemporani de ai mei dăduseră iama pe zecile de forumuri apărute peste noapte și peste chat-roomurile (să nu mai spun că mIRC-ul era de departe cel mai popular) care devenisera supraaglomerate – toate acestea se întâmplau desigur, înainte de era messenger și facebook. Oamenii se înghesuiau fie să joace trivia, fie să discute vrute și nevrute pe teme interminabile, cu cunoscuți sau necunoscuți. Desigur, privind retrospectiv toată acea frenezie comunicațională s-a dovedit a fi o mare pierdere de vreme și cu toate acestea, ea dădea satisfacții nemaipomenite la momentul respectiv: pentru cei aflați la vârsta pubertății sau adolescenței – forumurile și chat-roomurile erau un mijloc nemaiîntâlnit de a satisface nevoile de aparatenență (printre altele…) –lucru care se intampla pe diferite threaduri (dacă vorbim de forumuri) sau pe diferite canale (dacă vorbim de mIRC). Evident că nu lipsea nici preocuparea relațională… celebra formulă de introducere asl pls (age-sex-location please) era omniprezentă, devenise cap de pod pentru orice conversație (era în fond, singurul mijloc de a pretinde ca știi cu cine stai de vorbă). Pentru foarte mulți care foloseau însă asemenea abordări, spațiul virtual nu părea să fie un mediu autosuficient de întemeiere a unei relații: mIRC-ul sau forumurile erau un mijloc accesibil de a te distra, de a face glume practice  (de genul: ne dăm întâlnire în locul X și te las să aștepți acolo) sau, atunci când erau luate mai în serios, de a pregăti și a facilita întâlnirea față în față.

Conceptul de relație virtuală la acea vreme se dovedea cel puțin anecdotic, cine credea în așa ceva privit drept tare naiv iar asta pentru că, așa cum sugerau mulți pe de o parte oamenii aflați sub protecția anonimatului aveau posibilitatea să-și construiască identități virtuale fictive, prin care să-și compenseze toate neajunsurile și complexele și, pe de altă parte, lipsa apropierii și contactului fizic anulau posibilitatea de a stabili o intimitate deplină și autentică. Altfel spus, cei care se implicau în așa zise relații virtuale, trăiau o fantezie care ar fi putut deveni periculoasă. Ulterior însă, pe măsură ce fenomenul a luat amploare și odată cu apariția primelor povești cu incipit virtual și cu deznodământ real fericit (reprezentat adesea de căsătorie), s-au reconsiderat posibilitatile relațiilor pe internet. În fond, dacă oamenii sunt de bună credință și nu caută cu tot dinadisul să își păcălească partenereul (deși au nenumărate posibilități în acest sens), , presupun, până la o cunoaștere mai profundă, o doză de mistificare și imaginație (pe fondul așteptărilor pe care le dezvoltăm încă de la prima întâlnire – în fond, orice dragoste presupune o doză de virtualitate) și desigur implică nenumărate schimbări de dispoziție. Aceste aspecte sunt ilustrate și în romanul lui Daniel Glattauer, o cronică a unei povești de dragoste exclusiv virtuală, exclusiv compusă din e-mailuri. Emmi și Leo se „întâlnesc” întâmplător, în urma unui mesaj trimis de unul din personaje către o adresă de e-mail greșită… povestea începe aparent deloc promițător, cu un schimb de remarci usturătoare privitoare la competențele de operare a calculatorului ale celor doi protagoniști, însă tocmai caracterul ironic al acestor replici este cel care stârnește mai departe curiozitatea lui Emmi și Leo. Aflată, la debut, într-o fază a începutului perpetuu, în care  protagoniști nu contenesc să tatoneze terenul, să își păstreze un aer misterios, povestea evoluează pe măsură ce Emmi și Leo vor împărtăși ocazional și expeditiv diferite informații personale.

Cititi intregul articol scris de Sever Gulea pe libris.ro.


Săgeata lui Cupidon, carte de publicată la Trei în 2010, este luată în vizor pe blogul de analiză tranzacțională MagicATGroup. Citez câteva din impresiile Irinei Filipache în marginea lucrării lui Robert J. Sternberg, un psiholog foarte apreciat peste Ocean, care ”propune o analiză a fenomenului iubirii dintr-o perspectivă psihologică, dar și culturală”. Și, să nu uit, acum puteți să cumpărați cartea la un preț redus chiar de pe site-ul editurii, pentru că face parte din ”Pachetul psihologului”.

    

Mi-a plăcut mai întâi că recenzia surprinde aspectul schimbător al atitudinilor față de acest ”construct cultural” numit dragoste (nu degeaba cartea are ca subtitlu ”Cursul dragostei în timp”):

Privind din perspectiva istoriei culturale, autorul observă ca dragostea este diferită de-a lungul epocilor. “În perioade dinstincte, culturile au definit dragostea destul de diferit. În unele vremuri, oamenii au crezut că dragostea include o componentă sexuală, pe când în altele au crezut că este o experiență nobilă, asexuală”.

Și ajungem și în vremurile noastre, când iubirea devine o ”descoperire de sine” 🙂

În ultimele două secole dragostea reprezintă fundația căsătoriei, ceea ce reprezintă o noutate și un progres față de timpurile în care căsătoriile erau aranjate. În anumite perioade istorice, dragostea și pasiunea au fost disociate. Dragostea a fost și este strâns legată de concepțiile asupra naturii umane. “Astăzi dragostea este vazută ca o metodă de descoperire a sinelui”.

Vă invit să citiți întreaga recenzie pe blogul de AT, dar nu înainte de a afla ce spun studiile de gen despre cât de satisfăcuți sunt ei și ele de relație:

Studiile au arătat diferențe de gen interesante, “care au indicat într-o manieră copleșitoare că barbații percep relațiile ca fiind mai bune decât le percep femeile”.

    

Dansezi?… Tango?


   

     

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De unde fascinaţia asta, te întrebi. Scena Larisa&Gogu, tango pasion, n-a povestit-o nimănui. S-a petrecut într-o noapte cînd localul era gol. Lumea se refugiase prin satele din jur de teama bombardamentelor. Programul se terminase. Gogu cu mîna-n falcă, aştepta, cu o sticlă de vin roşu în faţă. Orchestra strînsese instrumentele. Artiştii au dispărut. Scena goală luminată de un singur reflector. El, nevăzut. Şi a apărut ea, între oglinzile de acolo. A privit sala, întuneric. A înţepenit să nu foşnească o hîrtie, să nu clinchene o linguriţă, să nu tuşească. Ea a lăsat pe scîndură prosopul care îi îmbrobodea capul. Şi-a scos balonseidul, l-a lăsat să-i cadă la picioare. A rămas în costumul de scenă. S-a încordat, a ridicat braţele deasupra ciufului ei roşu-brun. A început să facă paşi, întîi rar, ezitînd, apoi ferm, sacadat. A dansat de una singură, fără sunet. Pentru ea, de bucurie, de tristeţe, melancolică, pătimaşă. Cînd era deja hipnotizat, dintr-un colţ întunecat a apărut cealaltă. Au dansat amîndouă lipite strîns. Podeaua a sunat sec în pivniţa pustie. S-au privit intens, s-au mîngîiat şi pipăit. Gogu mort în colţul lui. Nu a putut nimeni să-i scoată vreodată scena asta din cap. Deznodămîntul acelei seri magice s-a produs cînd a apărut Pedro. S-a interpus între cele două umbre, reflexii, lumini, irealitate pură. Gogu n-a mai răbdat. A sărit din colţul unde stătuse ascuns. L-a lovit cu bastonul. L-a trîntit jos şi a tăbărît pe el cu pumnii. I-a însîngerat faţa. Nebun, cu furie, ucigaş. Răsufla greu, întretăiat, în picioare, lîngă Pedro, fără cunoştinţă. Ele speriate, mute. Mulţumit, şi-a luat pălăria şi bastonul de podea. S-a întors înceeet, ca un dansator. Profesionist, cabrat&dramatic. A ieşit prin lumina murdară, împrăştiată de reflector. A trecut prin pivniţa întunecată. Dus a fost.

A doua zi, l-a invitat la ea în cameră. Povestea o ştim.

Fragment din romanul „Moartea unui dansator de tango”, de Stelian Tănase, Editura TREI, 2011

Top 7: Cele mai haioase știri psihologice din 2010


Din seria ”cercetătorii britanici au demonstrat că…”, am selectat de pe fluxul Mediafax șapte știri senzaționale, dacă nu chiar revoluționare 🙂 despre minte, dragoste și fericire.

  

 

  

 

7. Fericirea într-un cuplu durează doi ani, şase luni şi 24 de zile, au demonstrat James McNulty şi Michelle Russell, de la Universitatea din Tennessee. Potrivit experţilor, după această perioadă, intervine obişnuinţa, iar singurul lucru care îi mai leagă pe cei doi parteneri este rutina. Pentru a ajunge la această concluzie, oamenii de ştiinţă au monitorizat, timp de patru ani, 144 de persoane căsătorite. De-a lungul perioadei de supraveghere, cercetătorii au constatat că, în majoritatea cuplurilor, numărul partidelor de sex se reduce de la un an la altul.

   

6. Dragostea poate bloca durerea fizică într-un mod similar felului în care acţionează calmantele puternice, precum morfina. Aceasta este concluzia la care au ajuns oamenii de ştiinţă de la Universitatea Stanford din California, după ce au supus un grup de studenţi unui experiment ce a presupus scanarea creierelor, în timp ce erau supuse durerii şi ţineau poza persoanei iubite în mână.

    

5. Gena prostiei a fost descoperită de cercetătorii americani, în urma unui studiu pe şoareci, fiind botezată „gena Homer Simpson”. Odată dezactivată această genă, şoarecii au devenit mai inteligenţi, spun cercetătorii de la şcoala de medicină a Universităţii din Emory. Dezactivarea acestei gene a făcut ca şoarecii incluşi în studiu să devină mai descurcăreţi atunci când au fost aşezaţi într-un labirint, iar memoria lor s-a dezvoltat mai mult.

   

4. În perioada lunii când sunt fertile, femeile pot deveni cheltuitoare, extrem de posesive, geloase şi pot avea un apetit sexual mai ridicat. Un studiu recent al cercetătorilor britanici de la Universitatea Hertfordshire arată că femeile resimt un impuls puternic de a merge la cumpărături atunci când se află în perioada fertilă, mai exact în intervalul cuprins între cea de-a 13-a şi cea de-a 21-a zi a ovulaţiei.

   

3. Gina Rippon, profesor de neuroimagerie cognitivă la Ashton University (Birmingham), afirmă că ideea potrivit căreia creierul unei persoane este controlat de sexul acesteia ar fi „depăşită şi greşită”. Neurologul britanic susţine că bărbații și femeile sunt incredibil de asemănători în ceea ce priveşte capacitatea intelectuală. Teoria ştiinţifică potrivit căreia toţi oamenii sunt „programaţi” încă de la naştere de propriul sex s-a dovedit atât de populară, încât a stat la baza publicării unei cărți de self-help pe această temă, intitulată „Men Are From Mars, Women Are From Venus”, scrisă de John Gray în 1992.

    

2. Vinul stimulează intelectul. Aceasta este concluzia oamenilor de ştiinţă norvegieni care au studiat timp de 7 ani un grup de 5033 persoane, barbaţi şi femei. Pe parcursul cercetărilor, voluntarii au fost supuşi unor teste cognitive ale căror rezultate au fost apoi corelate cu consumul de alcool. S-a observat că persoanele care beau alcool în cantităţi moderate stau mai bine la capitolul intelect, comparativ cu cei care fac abuz sau cei care nu consumă deloc.

   

1. Prea multă sinceritate stresează. Potrivit psihologilor, a minţi “e bine”: este vorba despre un mecanism mental aflat la baza evoluţiei umane. Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea Massachusetts, susține că acest mecanism mental este unul atavic, aflat la baza evoluţiei pe care omul şi l-a însuşit de la animale; pe parcursul evoluţiei, fiinţa umană l-a eliberat însă de automatismele care reglează comportamentul păsărilor şi insectelor, „umanizându-l” prin liberul arbitru, creativitate, răutate.

   

Sex si iubire? Sau…


O ancheta recenta arata ca intr-adevar barbatul investeste mai putin in activitatea sexuala decat femeile.

 


La intrebarea: „Puteti avea relatii sexuale fara sa iubiti?″ 2/3 dintre barbati raspund „Da”, fata de 1/3 dintre femei (mai exact 63, 8% si 35,9%).

O treime din barbati, indragostiti de prima partenera

Aceasta ancheta mai arata ca in decursul unei vieti barbatul are in medie 11 partenere dintre care iubite sunt doar 4,4, iar femeia are 3,3 parteneri, iar iubiti vor fi 3. Mai putem constata de asemenea ca 33% dintre barbati au fost foarte indragostiti de prima partenera, fata de 64% dintre femei.

Sex fara dragoste

Astfel este foarte adevarat ca in activitatea sexuala majoritatea barbatilor acorda mai putina importanta aspectului afectiv si relational decat femeia. Aceasta nu accepta relatia decat daca exista participare afectiva si intelectuala, altfel spus, decat daca iubeste si este iubita. Vom remarca totusi ca o treime dintre barbati au nevoie sa fie iubiti pentru a putea sa faca dragoste. Asta arata ca, ancheta fiind recenta, a fost intervievat un numar mare de barbati cu mentalitate noua.

Priviri alunecoase

De ce barbatul poate face distinctie intre sex si iubire? Pentru ca stie sa distinga mai usor intre nevoie si sentimente? Pentru ca are o viziune mai profana, mai materialista asupra sexualitatii? Atunci cand priveste o femeie, el este cel a carui privire ii aluneca instinctiv spre zonele erogene. El, consumator de filme pornografice. El, cu o mentalitate de penetrant fugitiv: sa aiba o femeie, sa o posede si sa se retraga pentru a fuma o tigara sau sa revina la preocuparile lui, ceea ce permite si impune placerea sa exploziva si scurta, urmata de o faza refractara.

Dependenta de iubire

Dar „este prins chiar cel care credea ca prinde″. Se intampla ca barbatul, care la inceput nu viza decat o relatie sexuala, sa se ataseze ulterior de o femeie, trecand de la sex la afectiune. Intensitatea placerii resimtite il leaga de acea femeie care i-o produce.

De acum „o are in sange″. „Recunoastere″ zic unii, ″dependenta″ spun altii: o seama de endorfine si de alte molecule ce dau nastere voluptatii sunt responsabile de aceasta legatura. Dar biologia nu este decat un aspect  – reductor  – al legaturii.

Noua mentalitate

Dincolo de chimia corpurilor exista chimia constiintelor. La inceput a fost dorinta, apoi intelegerea, apoi atasarea. Dorinta pune fundamentele, placerea uneste, iubirea incoroneaza. Bineinteles, ceea ce am scris priveste femeia si barbatul traditionali. Barbatul nou isi revendica dreptul la sentimente. […]

Citește mai departe în revista ”Psychologies”.


Când dragostea nu merge bine, sufletul nostru nu merge bine, iar mintea ne joacă feste. Depresie, anxietate, atacuri de panică, probleme sexuale, stres, alcoolism şi dependenţă de droguri sunt toate tulburări în dialogul nostru cu dragostea. Oricât de simplu ar suna, eşecurile noastre afective sunt la baza teoretică a celor mai sofisticate şcoli de dezvoltare psihologică.

Psihologul american Alon Gratch, identifică în cartea sa Dacă dragostea ar putea gândi şapte tipare care ne împiedică să gasim dragostea şi fericirea.

El ne arată cum să recunoaştem tiparul de relaţie pe care-l repetăm, să acceptăm părţile bune şi părţile rele din relaţiile noastre şi ne ajută să reuşim să ne gândim la relaţiile noastre, atât de pline de sentimente care, uneori, ne copleşesc. Pentru a ne opri din repetarea acestor tipare ale iubirii iluzorii şi a găsi iubirea reală şi durabilă, autorul ne indică trei paşi pe care trebuie să-i urmăm.

***

Ar putea fi acesta un om sau doar o iluzie? Nu, nu ar putea fi iluzie. OVIDIU (fragment din capitolul 2: Dragostea virtuală)

„Originalul Pygmalion – din mitologia greacă a fost un sculptor celebru care îşi încheiase socotelile cu femeile, pe care le considera târfe nedemne de încredere. Totuşi, el avea nevoie de aceste obiecte ale dispreţului său, dorind cu certitudine una cu care să-şi împartă patul. Aşa ca profitând de talentele sale creatoare, a meşteşugit o statuie de femeie, făcând-o mai frumoasă decât ar fi putut fi vreodată orice femeie. Şi, bineînţeles, Pygmalion a sfârşit prin a se îndragosti de propria lucrare.

I-a pus numele Galateea şi a copleşit-o cu flori, cristale, păsari de companie şi haine. Vorbea cu ea, o ţinea în braţe şi o săruta. Pygmalion era acum profin îndrăgostit şi se ruga la Venus pentru o soţie exact ca fata de fildeş. Când i-a sărutat buzele, Pygmalion a simţit că se încălzesc. Apoi, Galateea a roşit, ochii i s-au deschis, şi …o binecuvântată căsătorie a urmat in scurt timp.

Dacă viaţa ar putea imita mitul! De fapt o şi face, dar numai până la un punct. Când suntem îndragostiţi, credem că respectiva persoană este foarte specială, dar de fapt noi ne creăm, de asemenea, o imagine în mintea noastră, astfel încât să ne ofere exact ceea ce avem nevoie. În acest sens, a te îndrăgosti înseamnă a trece cu vederea imperfecţiunile pe care, de altfel, nu suntem prea dornici să le observăm…

Un nas mare, început de chelie, coapse mari, nări mari, ego puternic, sâni mici, sau buzunare mici sunt toate irelevante când ne îndragostim…

Dus la extremă acesta este sindromul Pygmalion, de obicei o caracteristică principală a dragostei virtuale. Suntem îndrăgostiţi de o construcţie prefabricată a propriei creaţii, care are foarte puţin de-a face cu persoana cu care ne întalnim. Din păcate nu ştim asta suficient de devreme în relaţie pentru că, inconştient alegem oameni şi situaţii care complică realitatea…

Dacă sindromul Pygmalion este o extremă, pe cursul potrivit, el duce de obicei, la extrema opusă: sindromul Frankenstein. Ca Frankenstein din cartea lui Mary Shelly sfârşim prin a crea un monstru care se întoarce împotriva noastră. Este posibil ca ea să nu fie o ratată săracă şi cu defecte, până la urmă! Dar adevărul mult mai echitabil este că, inconştient, am vrut să evităm să fim dezamăgiţi … „


Într-un Top 10 al celor mai importante caracteristici ale unui cuplu solid, pe primul loc se află sprijinul și comunicarea, iar simpatia și romantismul sunt undeva la coada clasamentului.

 

Topul este rezultatul unui studiu statistic realizat de psihologul american ROBERT J. STERNBERG într-un volum de psihologie teoretică apărut în această săptămână la Editura Trei. 

Săgeata lui Cupidon. Cursul dragostei în timp este o carte ce nu duce lipsă nici de cazuistică, dar nici de studii statistice și ipoteze de lucru inedite (ex.: teoria triunghiulară a iubirii). Fost profesor la Yale, Sternberg este un specialist consacrat în psihometrie, dar și în teoria creativității, a inteligenței și a stilurilor cognitive.

Citiți în avanpremieră un pasaj din capitolul dedicat celor zece seturi de caracteristici care contează de-a lungul timpului într-o relație durabilă

*** 

Într-una dintre cercetările noastre bazată pe studii încrucișate, care a vrut să stabilească ce contează într-o relaţie, am identificat 10 seturi de caracteristici care contează în relaţii de-a lungul timpului. Subiecţii au fost 80 de adulţi din zona New Heaven, cu vârste cuprinse între șaptesprezece și șaizeci și nouă de ani, cu o medie de treizeci și unu de ani. În ordinea descendentă a importanţei, ele sunt: comunicarea/sprijinul intim, înţelegerea/aprecierea, toleranţa/acceptarea, flexibilitatea/capacitatea de schimbare, valorile/abilităţile, familia/religia, finanţele/activităţile domestice, atractivitatea fizică/iubirea pasională, simpatia/prietenia și fidelitatea. De menţionat că intimitatea, pasiunea și angajamentul (prin fidelitate) contează toate pe termen lung.

  • Faptul că sprijinul și comunicarea s-au dovedit a fi cele mai importante arată că avem nevoie să găsim parteneri care nu numai că pot să comunice efectiv ceea ce simt, ci care pot și să asculte cu atenţie. Ascultarea este o capacitate subevaluată. Suntem învăţaţi să citim, să scriem și câteodată chiar și să vorbim. Dar, în cea mai mare parte, nu primim instrucţiuni cum să ascultăm.

 

  • Cel de-al doilea set este format din înţelegerea și aprecierea celuilalt. Toţi vor să fie înţeleși și apreciaţi și sunt mai mulţi oameni care se simt subapreciaţi decât cei care se simt supraapreciaţi. La început, într-o relaţie, ești foarte capabil să găsești punctele forte ale celuilalt, dar adesea pari că îi ratezi punctele slabe. Pe de altă parte, după un anumit timp, în care ajungi să-l cunoști pe celălalt, pari să devii expert în găsirea punctelor slabe.

 

  • Elementele celui de-al treilea set – toleranţa și acceptarea – sunt, pe termen lung, indispensabile pentru ca o relaţie să meargă. Tony și Luanne, de exemplu, par a avea tot timpul datorii. Deși el dă vina pe ea, iar ea îl învinuiește pe el, amândoi sunt responsabili. Tony are o slăbiciune pentru echipamentele stereo și se răsfaţă frecvent, în timp ce Luanne are o slăbiciune pentru bijuteriile scumpe. Situaţia lor financiară aproape dezastruoasă ar pune capac multor relaţii. Totuși, ei stau împreună, poate pentru că fiecare acceptă slăbiciunea celuilalt, în schimbul acceptării propriei slăbiciuni.

 

  • Te poţi schimba pentru a deveni mai apropiat de ceea ce își dorește partenerul tău să fii, exersându-ţi flexibilitatea și capacitatea de schimbare din cel de-al patrulea set. Aceasta poate fi o aventură riscantă. Dacă faci o schimbare în felul tău de a fi, trebuie să fii sigur că este compatibilă cu personalitatea ta de bază și caracterul tău. Altfel, ai putea ajunge să îţi displacă schimbarea și astfel să îţi subminezi relaţia. A fi într-o relaţie reprezintă o balanţă fină între renunţarea la libertate și câștigarea ei.

 

  • Cel de-al cincilea set se ocupă în general de potriviri atât ale valorilor, cât și ale capacităţilor pe care le-am discutat deja. Elementul demn de menţionat din acest set este totuși mândria pentru realizările partenerului. Este destul de probabil ca o persoană să își complimenteze frecvent partenerul pentru realizările sale, la începutul relaţiei, dar mai puţin pe măsură ce anii trec. Oamenilor le place să fie complimentaţi în legătură cu lucrurile de care se simt mândri, iar complimentele de anul trecut, de luna trecută sau de săptămâna trecută, trebuie să fie reîntărite azi.

 

  • Cel de-al șaselea set privește chestiunile familiale și religioase – cum te descurci cu copiii, părinţii și religia – adesea, parte integrantă din viaţa familială.

 

  • Cel de-al șaptelea set ţine de finanţe și treburile casnice; iar cel de-al optulea, de atracţia fizică și romantism.

 

  • Cel de-al nouălea set îl reprezintă simpatia și prietenia; cel de-al zecelea, cel mai slab, constă dintr-un singur element care are de-a face cu fidelitatea reciprocă exclusivă.
%d blogeri au apreciat asta: