Ce nu (vrem să) știm despre criminali

Modul în care înţelegem şi explicăm violenţa reflectă adesea o evitare a ceea ce, potenţial, este o parte a fiecăruia dintre noi.

Psihiatrul Fredric Wertham, un pionier în acest domeniu, identifică trei tendinţe ce au împiedicat o mai bună înţelegere a acestei problematici.

• În primul rând, violenţa este adesea ascunsă sau camuflată într-o intrigă care diminuează realitatea situaţiei. Astfel ar putea fi înţeles modul în care media sau cultura populară glorifică violenţa.
• În al doilea rând, deseori distructivitatea umană e interpretată ca „diabolică”, dând naştere unor credinţe ce o plasează dincolo de o cercetare ştiinţifică atentă. Fie glorificată sau percepută ca diabolică, în esenţă violenţa se dezumanizează, dându-ne siguranţă prin credinţa că nu are nimic de-a face cu natura umană.
• Cea de-a treia observaţie a lui Wertham se referă la presupunerea frecventă că toţi ucigaşii trebuie să sufere de vreo tulburare patologică extremă: psihoză, psihopatie sau o altă formă de „tuburare mentală”.

Ideea că actele de violenţă şi crimele sunt comise adeseori de indivizi ce nu pot fi desosebiţi cu uşurinţă de omul obişnuit de pe stradă este mult mai dificil de asumat. Nu e vorba doar despre o percepţie profană. Iluzia explicaţiei şi a cauzei pe care un diagnostic „ştiinţific” o creează în domeniul psihiatriei e văzută frecvent ca fiind suficientă în explicarea motivaţiilor violenţei. Acest lucru nu e uşurat deloc de faptul că cele mai multe dintre interacţiunile pe care le avem cu criminalii şi cu infractorii foarte violenţi au loc în cadrul investigaţiilor judiciare.

  

   

 

Sistemul judiciar îi solicită clinicianului să producă „date” observabile şi ştiinţifice despre agresor, reduse adesea la un diagnostic psihiatric. În aceste situaţii nu există foarte mult timp pentru înţelegerea complexităţilor subiacente şi, probabil, mai puţin tangibile, ale fiecărui caz. Această abordare a dus frecvent la tratarea infractorilor violenţi ca pe un grup omogen, creând impresia că toţi criminalii sunt la fel. Omuciderile sunt tratate laolaltă pur şi simplu pentru că au acelaşi punct final, uciderea.

Probabil că tocmai această nevoie de „date” observabile, alături de aspiraţia de a anticipa violenţa prin metode „obiective”, e cea care a dus la o situaţie în care nu se pune un accent prea mare pe înţelegerea rolului jucat de factorii intrapsihici în dezvoltarea violenţei.

Lumea intrapsihică a individului este în esenţă o realitate psihică formată din reprezentări, pulsiuni, imagini, apărări şi obiecte mentale; o lume care face subiectul investigaţiei psihanalitice. Cred că procedând astfel pot fi făcute numeroase observaţii importante, la care nu avem acces prin evaluările „obiective” ale periculozităţii sau prin aplicarea categoriilor diagnostice obişnuite. În postura de clinicieni, psihoterapeuţi şi cercetători cu formare în psihanaliză, ne bucurăm de un acces privilegiat la lumea interioară a celorlalţi. În această privinţă, capacitatea noastră de înţelegere are implicaţii importante pentru înţelegerea agenţilor precipitanţi ai formelor extreme de violenţă, atrăgându-ne atenţia asupra unor factori ce pot contribui la prevenirea sau anticiparea unor astfel de acte. În absenţa unei cunoaşteri corespunzătoare a realităţii psihice a agresorului, nu suntem capabili să înţelegem în totalitate aspectele privind tratamentul şi prognosticul sau să evaluăm cu acurateţe predilecţia către comiterea actelor de violenţă.

Fragment din ”Introducerea” la volumul

Minți criminale. Psihanaliza violenței și crimei

de Duncan Cartwright

GSP şi Trei lansează SERIA NEAGRĂ. Primul volum: „Prinţesa gheţurilor”

  

 „Casa era pustie si goala. Racoarea patrundea in toate ungherele. O pojghita de gheata se formase in cada. Pielea femeii incepuse sa capete o nuanta usor vinetie. I se parea ca o printesa, asa cum era intinsa acolo. O printesa de gheata. Podeaua pe care statea era rece ca gheata, dar frigul nu il deranja. Intinse mina si o atinse. Singele de pe incheieturile ei se inchegase de mult…”

Tocmai ati patruns in atmosfera din „Printesa gheturilor”, romanul Camillei Lackberg, scriitoarea suedeza care isi disputa in nordul Europei suprematia in privinta vinzarilor cu Stieg Larsson, autorul volumului „Barbati care urasc femeile”.

Carti de top la pret mic
Camilla Lackberg va deschide „Seria neagra”, 10 carti politiste care se citesc pe nerasuflate, pe care Gazeta o lanseaza in colaborare cu Editura Trei, la inceputul lunii februarie. E vorba de 10 carti ale unor autori nordici care sint in topurile de vinzari peste tot in Europa, volume captivante, pline de mister si suspans. Mai mult, sase titluri vor fi lansate in premiera in Romania cu Gazeta sporturilor, marele avantaj al cititorilor fiind pretul mult mai mic decit cel din librarii!

„O carte care iti da fiori pe sira spinarii, lucida, glaciala, ca si mediul pe care il descrie”, scria The Literary Review despre „Printesa gheturilor”. In serie vor urma Liza Marklund cu „Explozii la Stockholm” si Anne Holt, fost ministru al Justitiei in Norvegia, cu „Eroare judiciara”, „roman care investigheaza motivatiile psihologice ce conduc la crime atroce”, cum scria Publishers Weekly. Nu va lipsi din Seria Neagra Mons Kallentoff, considerat in prezent „Regele cartii politiste suedeze”!

Si americanii cer carti scandinave
In vara, New York Times a publicat un articol despre interesul foarte mare al editorilor americani pentru lansarea cartilor scandinave ca urmare a succesului pe care l-a avut pe piata din SUA Stieg Larsson. In articol se afirma ca un important lant de librarii din Portland a creat o zona speciala pentru cartile nordice, iar un editor de la Pegasus Books e citat afirmind ca i-a oferit Camillei Lackberg „unul dintre cele mai mari avansuri pe care le-am platit vreodata”, pentru a-i putea lansa volumele in SUA. Una din concluziile autoarei articolului, Julie Bosman, este ca dupa ce l-au descoperit pe Stieg Larsson „multi cititori vor sa mai citeasca volume similare”.

Sursă: Gazeta Sporturilor

Cauzele psihice ale durerilor musculare

Consideră că aceasta este prima consultaţie pe care o ai cu mine.

Durerea ta ar putea fi localizată în zona lombară, însoţită de amorţeală, furnicături sau slăbiciune în orice parte a unuia sau a ambelor picioare. Ar putea fi în mijlocul sau în zona superioară a spatelui. Ar putea fi la gât şi umăr, cu durere, amorţeală, furnicături sau slăbiciune în ambele braţe şi mâini. Ar putea fi în regiunea articulaţiei umărului, la cot, la încheietură, la degete, la şold, la genunchi, în gleznă, partea de sus sau de jos a piciorului, pe una sau pe ambele părţi.

Toate acestea sunt manifestări comune ale sindromului tensiunii musculare (STM).

   

  

   

Durerea se poate înrăutăţi în timpul zilei sau nopţii. Ar putea fi acută când te trezeşti şi încerci să te dai jos din pat, atenuându-se treptat pe măsură ce trece ziua; sau ai putea să fii în forma cea mai bună când te trezeşti dimineaţa şi să suporţi durerea crescândă pe parcursul zilei. Ar putea fi agravată sau atenuată când stai jos, în picioare sau mergi. Te-ai putea teme să te apleci sau să ridici greutăţi; dacă nu poţi să faci aceste lucruri, nu vei fi capabil să faci faţă slujbei, să alergi sau să practici un sport sau să faci exerciţii fizice. Ţi-ar putea fi frică de efortul fizic, indiferent cât de uşoară este sarcina sau mişcare.

Sau este posibil să fi continuat să fii activ din punct de vedere fizic, inclusiv să practici sporturi energice, în ciuda durerii. Ai putea să simţi durerea în momente ciudate, ilogice şi nu atunci când s-ar părea că ar trebui.

  

În această săptămână poți cumpăra de pe site-ul editurii cartea ”Rețetă pentru minte și corp” cu o reducere de 30%!   

 

Acestea sunt toate scenarii comune pentru oameni cu STM şi sunt exemple clasice despre cum ajung să fie programaţi să simtă durere în anumite momente şi în asociere cu diverse activităţi sau poziţii.

Cea mai mare parte a timpului te afli sub impresia că ceva nu este în regulă cu spatele tău sau cu gâtul sau umerii, că ai o malformaţie sau o degenerare a unor părţi din coloană, o deplasare sau o hernie de disc, o fibromialgie, o ruptură sau o întindere de muşchi, o tendinită pe undeva. Aceste diagnostice sunt de obicei confirmate de radiografii, de scanarea TC sau de RMN şi este foarte probabil ca durerea ta să se înrăutăţească considerabil când afli ce arată aceste teste.

Viaţa ta poate fi literalmente dominată de afecţiunea dureroasă; te chinuieşti în fiecare moment. Ai fost la mulţi doctori şi ai încercat multe tratamente dar, deşi te simţi bine un timp, afecţiunea recidivează invariabil.

Familia ta şi prietenii sunt alături de tine şi te avertizează constant să ai grijă.

Am aflat toate aceste lucruri de la tine pe parcursul relatării istoricului tău. Consultul n-a dezvăluit în sine vreo anomalie neurologică sau o gamă de anomalii relativ minore cum ar fi pierderea reflexului la un tendon, unele slăbiciuni uşoare sau schimbarea în perceperea unui stimul dureros ca o înţepătură de ac. Practic cu toţii aţi simţit durerea când am apăsat anumiţi muşchi din fesa laterală, de pe şale şi de pe umeri. În plus, aproximativ 80 la sută dintre voi aţi simţit durere când am apăsat pe tendoanele lungi din partea laterală a ambelor coapse.

Din cauza constatărilor fizice şi a istoricului, am conchis că ai avut STM şi am continuat prin a-ţi spune ce înseamnă asta. Am spus că anomaliile structurale identificate anterior nu sunt fost cauza durerii tale şi că îţi voi arăta dovezi pe loc şi apoi pe parcursul cursurilor mele pentru a sprijini acea concluzie. Durerea, rigiditatea, arsura, presiunea, amorţeala, furnicăturile şi slăbiciunea erau provocate de o lipsă uşoară de oxigen din muşchii, nervii sau tendoanele în cauză. În sine, asta era ceva inofensiv. Deşi ar putea produce o durere mult mai acută decât orice altceva ştiu eu în  medicina clinică, n-ai rămâne cu sechele când simptomele ar dispărea.

      

 

      

Am continuat apoi să explic de ce creierul a considerat potrivit să reducă fluxul sanguin spre aceste zone, cauzând aceste simptomele îngrijorătoare; cum furia şi alte sentimente puternice din inconştient ameninţau să iasă la suprafaţă în conştient şi durerea a trebuit să fie creată ca un factor de distragere a atenţiei pentru a preveni acest lucru.

În cele mai multe cazuri ai fost conştient de factorii psihologici importanţi, cum ar fi

• stresul,
• perfecţionismul şi „obsesia pentru bine”
• sau o traumă din copilărie, care erau responsabile pentru durere.

Ai fost asigurat că rezolvarea (vindecarea) va veni odată cu înţelegerea procesului. Am spus că toate acestea vor fi elaborate şi clarificate pe parcursul a două cursuri, pentru că nu este suficient timp pentru a prezenta întreaga poveste pe durata unei consultaţii la cabinet. Vom fi petrecut patruzeci şi cinci de minute împreună.

Acest rezumat al consultaţiei iniţiale sugerează care va fi programul terapeutic. Trebuie cumva să zădărnicim strategia creierului. Pentru a realiza acest lucru, încurajez pacienţii:

• să respingă diagnosticul structural, motivul „fizic” al durerii (STM este un tip diferit de proces fizic);
• să recunoască bazele psihologice ale durerii;
• să accepte explicaţia psihologică şi toate ramificaţiile sale ca normale pentru oamenii sănătoşi în societatea noastră.

    

Fragment din volumul

Reţetă pentru minte şi corp. Cum să vindeci durerile trupului

de John E. Sarno, profesor de medicină recuperatorie și iniţiatorul diagnosticului psihosomatic al sindromului tensiunii musculare 

  

 

Nu ți-e frică? Ar trebui să-ți fie…

   

 

    

După ce un distins domn ne-a criticat  – fără argumente, evident – și tot pe un blog, încercarea de booktrailer pentru romanul „Nu-stiu-cate-zile”, iată un trailer care sigur o să vă incite la lectură…

La lectura romanului „Sub hipnoza”, proaspăt apărut în Fiction Connection, la TREI

    

    

Vânează-ţi visele!

„Întâlnirea cu visele”, potrivit lui Ruth Berry, „ne ajută să ne dezvoltăm intuiţia, echilibrul interior şi conştiinţa de sine”. Dacă este aşa atunci vânează-ţi visele!

Scriitorul sârb Milorad Paviç aminteşte într-unul din romanele sale de „vânătorii de vise”, sectă iudaică ai căror iniţiaţi puteau calători prin timp, travesând veacurile, folosindu-se de visele celor pe care îi alegeau. Ei ofereau kaganului kazar mesajele care hraneau profeţiile.

Ruth Berry coboară din ficţiune sau literatura de specialitate, combinându-le pe cele două şi trecându-le prin filtrul limbajului comun şi al îndemnurilor obişnuite. O carte structurată în paşi mărunţi asemenea unui manual uşor de mânuit de fiecare cititor-povestitor. Mulţi dintre voi se vor recunoaşte probabil în primii paşi ai cărţii întrucât mai toţi avem tendinţa de a scrie sau mărturisi cuiva despre visele care ne oferă sentimentul unui prag trecut sau viitor. (…)

    

        

Citește aici întreaga recenzie semnată de istoricul Adrian Majuru pe site-ul bucurestiivechisinoi.ro

Știu ce ai făcut iarna trecută!

Băiatul răspunde atât de bine la inducţie, încât Erik se întreabă dacă n-ar trebui să încetinească un pic procesul. Ştie că întâmplările grave pot creşte sensibilitatea faţă de hipnoză, că stresul interior poate funcţiona ca un motor inversat, încetinirea se petrece neaşteptat de brusc şi turaţia scade foarte repede la zero.

— Voi număra acum invers şi la fiecare cifră pe care o vei auzi te vei relaxa şi mai mult. Vei simţi cum te umpli de o mare linişte şi cât de plăcut este totul în jurul tău. Se relaxează degetele de la picioare, gleznele, pulpele. Acum eşti şi mai relaxat, te simţi şi mai greu, genunchii devin mai grei, şi picioarele, până sus. Simţi cum te scufunzi, totul e moale şi plăcut. Totul e liniştit, nemişcat şi mângâietor.

Erik pune o mână pe umărul băiatului. Privirea îi e fixată pe pântece şi la fiecare expiraţie spune o cifră, în ordine inversă.

Uneori schimbă tiparul logic, dar tot timpul continuă numărătoarea descrescătoare. O senzaţie de uşurătate, de vis şi de putere fizică îl umple pe Erik, în vreme ce se derulează procesul. Numără şi în acelaşi timp se vede pe el însuşi, scufundându-se într-o apă cu totul luminoasă şi bogată în oxigen. Aproape a uitat senzaţia de mare albastră, de ocean. Zâmbitor, coboară de-a lungul unei uriaşe formaţiuni stâncoase. O falie continentală, care continuă spre hăul enorm. Apa străluceşte, plină de băşici mici. Cu o senzaţie de fericire în trup, se lasă doar să cadă lipsit de greutate pe lângă peretele zgrumţuros.

Băiatul arată semne evidente de repaus hipnotic. O expresie împietrită i s-a aşternut peste obraji şi gură. Erik a socotit întotdeauna că feţele pacienţilor devin mai late, mai plate. Mai puţin frumoase, dar fragile şi fără vreo afectare.

Erik se scufundă mai departe, întinde un braţ şi atinge peretele de stâncă care-i trece prin faţă. Apa luminoasă se transformă lent în roz.

— Acum eşti destins profund, spune Erik liniştit. Şi totul este foarte, foarte plăcut.

Ochii băiatului lucesc în spatele pleoapelor pe jumătate închise.

— Josef… încearcă să-ţi aminteşti ce s-a întâmplat ieri. A început ca o zi de luni obişnuită, dar seara e cineva care vine în vizită.

Băiatul e tăcut.

— Acum îmi povesteşti ce se întâmplă, spune Erik.

Băiatul dă din cap abia perceptibil.

— Eşti în camera ta? Asta faci? Asculţi muzică?

Băiatul nu răspunde. Gura se mişcă întrebând, căutând.

— Mama ta era acasă când ai venit de la şcoală? spune Erik.

Josef dă din cap.

— Ce faci când vii de la şcoală, Josef?

Băiatul şopteşte ceva.

— Nu aud, spune Erik. Vreau să vorbeşti mai tare ca să aud.

Buzele băiatului se mişcă din nou şi Erik se apleacă în faţă.

— Ca focul, exact ca focul, bolboroseşte el. Încerc să închid ochii, intru în bucătărie, dar nu se poate, printre scaune se aud trosnete şi flăcări roşii se răspândesc pe podea.

— De unde vine focul? întreabă Erik.

— Nu-mi amintesc, s-a întâmplat ceva mai înainte….

Tace din nou.

— Întoarce-te puţin în urmă, înainte ca focul să se fi aprins în bucătărie, spune Erik.

— E cineva acolo, spune băiatul. Aud pe cineva ciocănind la uşă.

— La uşa de la intrare?

— Nu ştiu.

Chipul băiatului devine dintr-odată încordat, se vaită neliniştit şi dinţii de jos sunt dezgoliţi într-o grimasă bizară.

— Nu e niciun pericol, Josef, aici eşti în siguranţă, eşti calm şi nu simţi nicio nelinişte. Doar priveşti la cele ce se întâmplă, nu participi, tu vezi doar evenimentele de la oarecare distanţă şi nu e deloc periculos.

— Picioarele sunt albastru-deschis, şopteşte el.

— Ce spui?

— Bate la uşă, spune băiatul nedesluşit. Deschid, dar nu e nimeni, nu văd pe nimeni. Dar ciocăniturile continuă. Înţeleg că cineva îşi bate joc de mine.

Pacientul respiră mai iute, pieptul i se mişcă convulsiv.

— Ce se întâmplă acum? întreabă Erik.

— Mă duc la bucătărie şi iau o bucată de pâine.

— Mănânci un sendviş?

— Dar acum bate din nou, zgomotul vine din camera Lisei. Uşa e deschisă şi văd că lampa ei e aprinsă. Atent împing uşa cu cuţitul şi privesc înăuntru. Lisa e culcată în pat. Are ochelarii pe nas, dar stă cu ochii închişi şi respiră gâfâit. E albă la faţă. Braţele şi picioarele sunt nemişcate. Apoi, lasă capul pe spate şi gâtul e întins şi începe să lovească cu picioarele în căpătâiul patului. Loveşte mai repede, tot mai repede. Îi spun să înceteze, dar ea continuă, tot mai tare. Strig la ea şi cuţitul a început deja să se înfigă şi mama vine în goană şi trage de mine şi eu mă întorc şi cuţitul iese, doar ţâşneşte din mine, caut alte cuţite, mi-e frică să mă opresc, trebuie să continui, nu se poate să mă opresc, mama se târăşte prin bucătărie, podeaua e toată roşie, trebuie să încerc cuţitele pe tot, pe mine, pe mobile, pe pereţi, lovesc şi împung şi deodată sunt obosit şi mă aşez jos. Nu ştiu ce se întâmplă, mă doare în corp şi mi-e sete, dar nu mă pot mişca.

Erik simte cum atârnă împreună cu băiatul în apa luminoasă, picioarele lor se mişcă molatic şi el urmăreşte cu privirea stânca, mai jos şi mai jos, nu se sfârşeşte, doar se întunecă apa şi devine albastru-cenuşie şi pe urmă de un negru care ispiteşte.

— L-ai întâlnit… începe Erik şi îşi aude glasul tremurând. L-ai întâlnit mai devreme pe tatăl tău.

— Da, la stadionul de fotbal, răspunde Josef.

Apo tace, pare ezitant, priveşte fix înaintea sa cu o privire adormită.

Erik vede că pulsul i se măreşte şi înţelege că în acelaşi timp tensiunea arterială scade.

— Vreau să te scufunzi şi mai adânc, spune Erik pe un ton reţinut. Te scufunzi, te simţi mai liniştit, ai o senzaţie mai plăcută, şi…

— Nu mama? întreabă Josef cu o voce jalnică.

— Josef, povesteşte… ai întâlnit-o şi pe sora ta mai mare, pe Evelyn?

Erik pândeşte chipul lui Josef, conştient că supoziţia lui poate duce la probleme, o fisură în procesul de hipnoză, dacă se dovedeşte că a greşit. Dar era obligat să facă o tăietură bruscă, pentru că timpul nu-i va ajunge, va trebui să întrerupă hipnoza foarte curând, starea pacientului e pe cale să devină din nou acută.

— Ce s-a întâmplat când ai întâlnit-o pe Evelyn? întreabă el.

— N-ar fi trebuit niciodată să merg la ea.

— Ieri a fost?

— Se ascundea în cabană, şopteşte băiatul zâmbind.

— Ce cabană?

— A mătuşii Sonja, spune el ostenit.

— Descrie ce se petrece în cabană!

— Stau acolo şi Evelyn nu e bucuroasă, ştiu ce gândeştea, murmură el. Sunt doar un câine pentru ea, nu am nicio valoare…

Lacrimile lui Josef curg, gura îi tremură.

— Îţi spune Evelyn asta?

— Nu vreau, nu trebuie s-o fac, nu vreau, scânceşte Josef.

— Ce nu vrei?

Pleoapele încep să i se zbată spasmodic.

— Ce se întâmplă acum, Josef?

— Ea spune că trebuie să muşc şi să muşc, ca să-mi primesc răsplata.

— Pe cine să muşti?

— E o fotografie acolo, în cabană… o fotografie într-o ramă care arată ca o ciupercă… Pălăria Şarpelui¹… e tata, mama şi Bocceluţa, dar…

Trupul i se încordează brusc, picioarele se mişcă iute şi se strâng, e pe cale să iasă din hipnoza adâncă. Erik îl conduce atent înapoi, îl linişteşte şi-l ridică cu câteva nivele. Închide cu grijă porţile spre toate amintirile din ziua aceea şi toate amintirile din timpul hipnozei. Nimic nu trebuie să mai stea deschis când el începe delicatul proces de trezire.

Josef stă culcat cu o expresie zâmbitoare pe pat, atunci când Erik îl părăseşte. Comisarul criminalist se ridică de pe scaunul din colţ şi-l urmează afară din cameră, apoi se duce la automatul de cafea.

1 Ciupercă otrăvitoare.

Fragment din romanul

„Sub hipnoza”,

de Lars Kepler, Editura TREI, Colectia Fiction Connection, 2011.

Dragoste sau dependență?

Cărțile de psihologie practică ne surprind prin promisiunile pe care titlurile acestor texte ni le fac indirect, creînd în cititor așteptări uneori exagerate, nemotivate ori imposibil de implinit: cum să fii fericit, cum să dai un sens vieții și profesiei, cum să te căsătotești, cum să-ți găsești jumătatea pe internet, cum să faci impresie bună, cum să-ți crești stima de sine, cum să-ți protejezi căsătoria, cum să îți educi bine copiii, cum înveți să asculți, cum poți deveni senin, cum să comunici eficient cu ceilalți, cum să faci față dezamăgirilor, etc.

Regula de la care trebuie să plecăm atunci cînd deschidem o asemenea carte este aceea că nu e indicat să credem că vom găsi acolo răspunsuri definitive, soluții miraculoase la problemele care ne preocupă și care ne fac, poate, să ne îndreptăm înspre o carte de acest gen. De cele mai multe ori, avem de a face cu lucrări ale unor specialiști în psihoterapie, care, pe lîngă dezbaterea unor chestiuni teoretice într-un limbaj ușor accesibil publicului larg, fac totodată apel la exemple din diverse cazuri reale.

  

 

   

Cartea autoarei americane, Brenda Schaffer, psiholog, psihoterapeut specializat pe probleme de comunicare, își propune să clarifice foarte serios modalitățile prin care putem separa o relație matură, bazată pe dragostea benefică, de una imatură, adictivă, obsesivă, bazată pe atașament și dependență. Trăsăturile iubirii adictive (sentimentul de mistuire, dificultăți în a stabili granițele Eului, tendințe masochiste, dificultăți de a renunța, teama de risc, schimbare, necunoscut, creștere individuală insuficientă, dificultăți în experimetarea intimității reale, jocurile psihologice pentru putere, a dărui pentru a primi ceva în schimb, încercarea de a-i schimba pe ceilalți, nevoia de ceilalți pentru a se simți împliniți, căutarea unor soluții în exterior, pretinderea și așteptarea dragostei necondiționate, refuzul implicării sau abuzul de implicare, așteptarea ca recunoașterea și aprecierea să vină de la alții, teama de abandon, recrearea unor sentimente familiare negative, aspirația către apropiere, dar și teama de apropiere, încercarea de a –și asuma sentimentele negative ale altora, p. 90) fac parte din firea umană și trebuie exersat un efort pentru a realiza saltul de la o formă imperfectă și deloc rodnică spiritual de iubire la o alta împlinitoare, care să ne permită să ne dezvoltăm liber alături de partener, permițindu-i și acestuia același lucru. (…)

Citește aici continuarea recenziei cărții Dragoste sau dependență?, cronică semnată de Dana Țabrea în revista online Boomlit.

Glezna robotică, ficatul artificial și plămânul bionic

De la crearea de celule noi din celule existente la identificarea și manipularea unor gene anumite, trecem la crearea de părți ale corpului.

Cei mai mulți dintre cei ce fac parte din „generația baby-boom” își amintesc de Lindsey Wagner în rolul Femeii bionice și de Lee Majors în Six Million Dollar Man, dar puțini și-au închipuit că bionica va deveni cândva o realitate. Unele surse îi atribuie paternitatea cuvântului bionic lui Jack E. Steele de la Divizia Aeronautică de la Baza Wright-Patterson a Forțelor Aeriene, cuvânt apărut în 1958, din rădăcina grecească bion, care înseamnă „unitate de viață”. Alții consideră că termenul provine din combinarea cuvintelor biologie și electronică.

  

 

   

Oricare ar fi adevărul, bionica, numită și biomimetică, este un domeniu de cercetare-dezvoltare în plin avânt. Wikipedia ne dă o definiție simplă a bionicii:

„aplicarea metodelor și a sistemelor biologice aflate în natură la studierea și proiectarea de sisteme artificiale și la tehnologia modernă.”

În domeniul medicinei, bionica se referă la înlocuirea sau îmbunătățirea unor organe sau părți ale corpului cu versiunile lor mecanice. Spre deosebire de proteze, părțile bionice imită efectiv funcționalitatea părții originare, uneori fiind chiar mai bune.

În iulie 2007, biomecatronicianul Hugh Herr și echipa lui de la laboratorul media MIT au reușit să creeze o gleznă robotică adaptabilă în funcție de utilizator și de teren. Creată în trei ani, această gleznă robotică folosește senzori și microprocesoare pentru a determina cantitatea necesară de energie pentru ca glezna protetică să împingă omul spre înainte. Acum, o companie numită iWalk face un pas în plus, creând un sistem robotic pentru comercializare, mai mic, mai silențios și mai ușor.

  

  

  

Deși tehnologiile bionice în scopuri medicale sunt încă în stadiul de început, s-au repurtat câteva succese, în special în implanturile cohleare, care ajută surzii să audă, inimile artificiale, pompe mecanice care ajută inima și care țin oamenii în viață cât timp așteaptă un transplant, plus o retină nou creată din siliciu, care poate procesa imaginile ca și retina naturală. Bioingineria a făcut pași mari în furnizarea de implanturi pentru șolduri, genunchi și articulațiile avariate, ajutând oameni cu răni sau boli cum ar fi artrita să mențină un stil de viață activ.

Oamenii de știință de la Facultatea de Medicină a Universității din Michigan testează acum pe animale primul plămân bionic. Tot acolo sunt în curs testele clinice pe oameni ale unor rinichi artificiali și ale unor sisteme artificiale de susţinere a ficatului. Iar oamenii de știință de la Institutul Kresge pentru Cercetări în Domeniul Auzului de la aceeași universitate cercetează modul în care creierul percepe sunetele și efectele medicamentelor asupra urechii interne, scopul fiind crearea de dispozitive bionice pentru tratarea pierderii auzului. Universitatea din Michigan este de asemenea în avangarda a ceea ce se numește ECLS (tehnologie extracorporală pentru susținerea vieții), o tehnologie cu impresionante rate de succes în salvarea nou-născuților care au plămâni subdezvoltați, ca și a adulților cu probleme respiratorii acute.

   

 

   

Robert H. Bartlett, profesor de chirurgie la Universitatea din Michigan, a creat, împreună cu colegul lui, Ronald Hirschl, un plămân artificial care acum este testat pe oi. Cunoscut sub numele de MC3 Biolung, dispozitivul se atașează la artera pulmonară și preia sută la sută funcționalitatea plămânului normal. Biolung poate fi folosit în interiorul sau în exteriorul corpului. Bartlett și Hirschl vor face studii extensive pe animale, apoi încercări clinice pe oameni în următorii cinci ani, mulțumită unui grant de 4,8 milioane de dolari, de la Institutul Naţional pentru Sănătate.

Bartlett și echipa lui de cercetători lucrează acum la un ficat artificial, un sistem de menținere a vieții care ar putea ajuta la prelungirea vieții a aproximativ 18 000 de americani cu boli hepatice în ultimul stadiu, care așteaptă un transplant. Între timp, colegul David Humes, doctor în medicină, profesor de medicină internă, este preocupat de crearea unui rinichi artificial pornind de la celule vii, un rinichi care va ajuta oamenii cu boli renale să se elibereze de mașinile de dializă renală, care, se știe, au pe termen lung un efect dăunător, mărind șansele de infarct cardiac, apoplexie, infecții și cheaguri de sânge.

Curând, cu toată această inventivitate (și vorbim aici doar de O SINGURĂ universitate!) va exista un înlocuitor pentru oricare parte a corpului uman.

  

Fragment din volumul 

2013. Sfârşitul lumii sau un nou început?

de Marie D. Jones 

   

”Cum de o fi putut pierde banca atâția bani?”

Stresul a crescut dintr-un salt şi, încă o dată, nu am putut închide un ochi toată noaptea.

A doua zi, pe la nouă, soneria telefonului mobil mi-a semnalat sosirea unei informaţii importante. Ştirea era atât de explozivă încât, la început, mi-a fost greu să înţeleg cuvintele. Un SMS al serviciului News al SFR (Société Française de Radiotéléphonie) anunţa descoperirea unei fraude uriaşe la Société Générale urcând la o valoare nemaiîntâlnită: 4,9 miliarde euro. Aşadar, faimosul comunicat al băncii apăruse. Société Générale mă califica drept cel mai mare fraudator financiar din toate timpurile. Imaginasem un joc personal făcându-mi angajatorul să piardă colosala sumă. Am rămas împietrit, uitându-mă la ecran. O asemenea prăpastie nu se putuse căsca decât în cele trei zile în care nu mai intrasem în bancă. Doar niciodată nu dădusem vreun clic cu mousul care să fi putut genera astfel de pierderi.

   

 

    

În mare, la 18 ianuarie, în ajunul week-endului ratat de la Deauville şi luând în considerare câştigurile din 2007, mă aflam aproape în situaţie de echilibru. Duminică, înşişi specialiştii de la Société Générale nu putuseră descoperi decât un sold uşor negativ, în cel mai rău caz de două sute de milioane de euro, sumă pe care oricum o contestasem. Numai că, ştirea care era răspândită acum era de o cu totul altă amploare. Dacă te luai după comunicatul băncii, între 1 şi 24 ianuarie pierduse 6,3 miliarde… De unde şi soldul: 6,3 miliarde scăzut 1,5 miliarde câştig anterior rezultă o diferenţă de 4,9 miliarde.

  

  

Citește și:  

Hulpavii bancheri: o poveste spusă din interior

   

În ambianţa crizei în care începusem să alunecăm, o astfel de sumă nu ar fi întârziat să uluiască opinia publică. Dintr-o dată mi-a venit în minte o întrebare: în ciuda prăbuşirii cursului, cum de o fi putut pierde banca atâţia bani? Calculele pe care le făcusem timp de trei zile nu atingeau nicidecum o asemenea sumă nici dacă se cumulau toate scăderile, adică, dacă mi-aş fi închipuit o plasare brutală şi totală a banilor băncii, ceea ce ar fi însemnat a alimenta şi mai mult panica bursieră.

Mai mult, Société Générale nici măcar nu încercase să vândă titlurile sale, ca orice alt organism bancar când situaţia se înfierbântă prea repede. Într-un cuvânt, nu înţelegeam cum de nişte specialişti încercaţi ai finanţelor se putuseră descurca atât de prost într-un răstimp atât de scurt. Rezultatul, însă, acesta era: aproape cinci miliarde de euro pierdere. Un adevărat coşmar. Trei zile imaginasem toate ipotezele cu putinţă, dar ceea ce vedeam era încă şi mai rău.

  

   

    

Nu am avut timp să mă pierd în speculaţii. Am deschis televizorul pentru a afla mai multe. Nu doar că această ştire de senzaţie a zilei trecea de la un post de informaţii la altul, dar şi fotografia îmi circula peste tot. Era cea de pe documentul electronic de identitate, ceva mai veche şi care, spre norocul meu, nu prea îmi semăna. Am deschis pe loc Internetul pentru a citi presa. Un articol din Figaro pretindea că demontează întreg mecanismul financiar. L-am citit cu o neîncredere amestecată cu furie. Nimic din ceea ce era scris acolo nu corespundea realităţii.

Cu toate acestea, în fluxul necontenit de ştiri mi-a atras ceva atenţia: alături de suma „fraudată” pe care banca mi-o imputa, anunţa şi pierderile de la subprime, care urcau la două miliarde. Or, două luni mai devreme, conducătorii Société Générale nu aveau nicio problemă în a anunţa că erau uşor expuşi din cauza celebrelor credite ipotecare şi că pierderile băncii s-ar fi putut situa undeva în jur de două sute de milioane de euro, în cel mai negru scenariu. De fapt, cifra finală era de zece ori mai mare… Spre norocul lor, faptul va trece ca şi neobservat, întrucât atenţia va fi atrasă cu totul de cazul meu. Mi se părea că joc un rol de siguranţă fuzibilă, aşa ţap ispăşitor cum ajunsesem.

   

Fragment din volumul ”Angrenajul. Memoriile unui trader”. 

 

 

       

 

  

Fantome ale trecutului, stafii ale psihicului

Există undeva, pentru fiecare dintre noi, o barieră insesizabilă. Ea desparte două lumi, universuri afective, al căror balans peren echilibrează, ameliorează stări sufleteşti. Binele şi Răul.

Lucrurile devin cu adevărat proaste dacă rămânem  pe tărâmul de mijloc; oprirea pe frontieră este asimilată nehotărârii. De acolo lumina este difuză de ambele părţi. Numai că acest pământ de mjiloc este viu. Îşi are propria-i viaţă. Diferită de a noastră. Nu cunoaşte trecerile, de la copilărie la maturitate dar şi dincolo de ele. Deoarece acolo, toate aceste praguri sunt trăite simultan. Este spaţiul „copiilor în convalescenţă”. Spaţiul unde trecutul reformatează permanent prezentul pentru a ne pregăti imediatul sau îndepărtatul. Destin sau proiecţie de viaţă. Şi este viu pentru că fiecare dintre noi îi conferim această fiinţare prin simpla noastră prezenţă. Ne folosim de el cel mai adesea din necesitatea refugiului. Fie din laşitate, fie din resemnare. Este un teritoriu al dezmoşteniţilor. Este locul unde temerile prevalează asupra scopurilor.

   

 

   

În acest tărâm de mijloc este dosit întreg bagajul mitologic acumulat în trecerea noastră prin viaţă; un sac la Pandorei care păstrează, conservă fiecare alunecare în necunoscut a proiecţiilor noastre conştiente, a afectelor trădate, stigmatelor, neputinţelor etc. Nu este neapărat un Rău ci sunt lucruri începute şi neterminate, neînţelse pe deplin sau neacceptate. De consistenţa acestei mitologii depinde toleranţa sau intoleranţa fiecăruia dintre noi faţă de întâmplările care impun atitudine în viata de zi cu zi. De această sfărâmată recuzită sentimentală depinde povara fiecărei intimităţi eşuate sau nemărturisite.

James Hollis în lucrarea sa „De ce oamenii buni săvârşesc fapte rele”,  spune că

„psihicul nostru vulnerabil este legat prin ‘cabluri’ de materiale arhaice şi astfel se produce suficientă energie pentru a ne determina să activăm tipare de evitare şi confirmare. Eliberarea de aceste blocaje presupune, desigur, să înfruntăm anxietatea, chiar dacă nu ştim ce este de fapt. Nu este uşor să mergem în locurile dificile ale psihicului nostru, să traversăm acele locuri. Viaţa nu este nici uşoară, nici dreaptă – să renunţăm la lamentaţii. Viaţa aşteaptă să o revedincăm, indiferent dacă cineva ne-a arătat calea sau nu”.

Recenzie publicată de istoricul Adrian Majuru pe site-ul www.bucurestiivechisinoi.ro