Răzbunarea Păpușilor Ninja

Bănuiesc că o cunoașteți deja pe bătăioasa și abila jurnalistă de investigații Annika Bengtzon. După ce-a murit de frig în Explozii în Stockholm, acum, în cel de-al doilea volum din serie, se plânge de zăpușeala lui august.

În Studio 69, cea mai apreciată autoare suedeză de romane polițiste, Lisa Marklund, se întoarce în timp, și povestește debutul jurnalistic al eroinei sale.

Când nu se aventurează prin dubioase cluburi de noapte, Annika stă la redacție și răspunde la ”telefonul ciudaților”:

   

    

             

Carl s‑a ridicat de pe birou, apoi i‑a zis peste umăr:

— Mă duc în parc să stau de vorbă cu cei strânşi la locul crimei.

Annika a dat din cap şi s‑a întors spre monitorul computerului. A creat un nou document şi a început să scrie pe un ton grav: „Poliţia a făcut un pas important în cadrul anchetei privind moartea Josefinei Liljeberg…”

Atât a reuşit să scrie înainte să sune Telefonul Ciudaţilor. Annika a tras o înjurătură şi a ridicat receptorul:

— Gata, ajunge! a zis vocea răguşită a unei femei.

— Sunt de acord.

— Nu vrem să ne mai supunem normelor patriarhatului!

— N‑am nimic împotrivă.

— Vrem să ne răzbunăm!

— Sună distractiv, a zis Annika, nereuşind să‑şi stăpânească tonul batjocoritor.

„Aveți de-a face cu o reporteriță curajoasă si bătăioasă! Iar încrâncenarea cu care ea se dă peste cap pentru a afla adevărul face din aceasta carte un thriller captivant și cinematografic.” – The Times

Femeia s‑a enervat:

— Ascultaţi‑mă bine! Suntem Păpuşile Ninja. Am declarat război opresiunii şi violenţei la care sunt supuse femeile. N‑o mai tolerăm aşa ceva. Tânăra din parc a fost picătura care a umplut paharul. Femeilor n‑ar trebui să le fie teamă să umble pe străzi. Veţi vedea că şi bărbaţii vor începe să se teamă de violenţă. Vom începe cu poliţiştii, ipocriţii Sistemului!

Annika asculta cu atenţie. Femeia părea nebună de legat:

— Şi de ce ne‑aţi sunat?

— Vrem ca mesajul nostru să apară în presă. Vrem să avem parte de cât mai multă publicitate. Şi oferim ziarului Kvällspressen ocazia de a lua parte la primul nostru raid.

Şi dacă vorbea serios? Annika s‑a uitat în jurul ei, încercând să dea cu ochii de cineva şi să‑i facă un semn.

— Cum adică? Ce vreţi să spuneţi? a întreba ea pe un tot ezitant.

— Mâine. Vreţi să veniţi sau nu?

Annika se uita cu disperare prin redacţie, dar nimeni nu‑i dădea atenţie.

— Vorbiţi serios? a întrebat ea cu glas stins.

— Iată condiţiile noastre. Înainte de publicare, vrem să verificăm întregul material: titlul, textul şi pozele. Să ni se garanteze anonimatul absolut. Şi să ni se dea în avans cincizeci de mii de coroane. Bani gheaţă.

Annika a respirat în tăcere preţ de câteva secunde:

— E imposibil! Nici nu se pune problema.

— Sunteţi sigură?

— Mai sigură decât am fost vreodată în viaţa mea.

— Atunci o să sunăm la ziarul rival, i‑a răspuns femeia.

— N‑aveţi decât. Chiar vă rog. O să primiţi acelaşi răspuns. N‑am niciun dubiu.

S‑a auzit un clic, iar linia s‑a întrerupt. Annika a pus receptorul în furcă şi a închis ochii, acoperindu‑şi faţă cu palmele. Dumnezeule, oare ce trebuia să facă? Să sune la poliţie? Să‑i spună lui Spike? Să se poarte ca şi când nimic nu s‑ar fi întâmplat? Avea impresia că, orice‑ar fi făcut, ar fi fost luată la rost.

Fragment din romanul polițist Studio 69

         

 

Cum îți alinți casa?

Amintiţi‑vă filmul Amityville — casa diavolului (Stuart Rosenberg, 1979). În el este vorba despre povestea unei familii care cumpără o casă colonială ce are totul pentru a friza perfecţiunea, dacă nu punem la socoteală şirul de crime întâmplate înainte de sosirea noilor proprietari. După respectivele drame, blestemul se întinde asupra tuturor celor care ar intenţiona să locuiască aici. Familia Lutz o află pe pielea ei, după care fuge, părăseşte locurile cu pricina pentru totdeauna, lăsând în urmă tot ce avea.

În filmul la care mă refer, ale cărui efecte speciale nu sunt dintre cele mai impresionante, scenariştii au mizat totul pe spaimele şi angoasele noastre cele mai profunde. Nu pare casa aceea că trăieşte? Cele două lucarne nu sunt, oare, doi ochi ameninţători care pun imediat în gardă pe oricine se apropie? E grăitor faptul că respectivele mici lucarne au devenit simbolul filmului. Le regăsim pe toate afişele, inclusiv ale seriei de continuări turnate câţiva ani mai târziu. Nimeni nu se îndoieşte o clipă măcar că e vorba despre o casă vie, răuvoitoare, deşi, obiectiv vorbind, privirea aceea neliniştitoare nu înseamnă decât două ferestruici dincolo de care licăre o lampă.

   

    

Şmecheria funcţionează foarte bine, fiindcă noi suntem cei care personifică imobilul în doar câteva secunde, iar privirea pe care o simţim îndreptată spre noi trezeşte angoase ascunse în cel mai profund for interior.

Fără a cădea într‑o asemenea extremă, în sinea noastră ştim că propria casă este o inimă care bate, că trăieşte în ritmul nostru, că respiră, ba chiar mergem până acolo încât îi confirmăm existenţa vie dându‑i un nume, ca oricărui alt membru al familiei.

   

Numele caselor

Procesul de personificare a caselor nu se opreşte aici. Ne gândim cu plăcere la numele pe care urmează să îl dăm casei, de parcă am boteza un membru al familiei. Nume în care ne punem visele şi speranţele. Informăm astfel pe cel care se plimbă prin faţa ei că este o casă vie, locuită, că are povestea ei. Şi primul lucru pe care îl facem este să lipim o carte de vizită pe cutia poştală. Aspectul practic ţine de informarea poştaşului, dar gestul conţine şi o modalitate de a semna casa, de a‑i da numele nostru, însemnând că, de acum, ne aparţine, stăm în ea.

    

   

     

La Lorada

Vila pe care Johnny Hallyday o avea la Ramatuelle se numea La Lorada. Numele rezultase prin contracţia lexicală a numelor celor doi copii: Laura şi David. Chiar dacă va fi vândută, clădirea va păstra amprenta lui Johnny şi, fie şi schimbându‑şi numele, va rămâne întotdeauna La Lorada, mai ales pentru fani.

Mult înainte ca adresele să fie definite prin stradă şi număr, locuinţele aveau un nume care permitea identificarea lor. Numele respective dădeau anumite indicii despre cine ştie care mică aşezare, prin raport cu vegetaţia ori vreun element topografic: Trei Stejari, Pietroasele, Lilieci. Vilele estivale construite la malul mării purtau adesea numele stăpânei casei ori a fetiţei familiei: Vila Nelly, Vila Augusta… şi aceasta era unica adresă, înainte ca administraţiile locale să le numeroteze.

A da un nume casei înseamnă a‑i da viaţă. În egală măsură, îţi faci astfel iluzia că, după dispariţie, numele îţi va fi perpetuat în piatră. Un fel de a‑ţi dărui o bucăţică de nemurire.

Fragment din volumul

Spune-mi cum ţi-e casa,

ca să-ţi spun cine ești!

   de BÉNÉDICTE RÉGIMONT, psiholog, coach în decoraţiuni    

Slăbiciunile culinare ale unui fost ministru

Constantin Bacalbașa a invitat mai mulți cunoscuți să-și destăinuiască poftele culinare într-un capitol din cartea sa Dictatura gastronomică. 1501 de feluri de mâncări din 1935. Iată ce i-a răspuns un cunoscut om politic din vremea interbelică.

 

D‑l Gr. TRANCU‑IAŞI, economist, avocat, fost ministru al muncii:

Am trei slăbiciuni… dacă pot vorbi eu de slăbiciuni în materie de mâncare.

1. Salată de icre negre cu pătlăgele vinete (o mâncare pe care o gust rar, când îmi permit luxul pe vremea pătlăgelelor vinete, să cumpăr o sută de grame de icre).
2. Prăjitura a cărei reţetă v‑o trimit alăturat.
3. Cafeaua care poartă numele meu (cafea, coniac, cacao fiartă şi servită într‑un pahar subţire cu un strat de frişca deasupra).

  

    

   

PRĂJITURA TUTTI‑FRUTTI

Se freacă gălbenuşurile cu zahăr bine, devine spumos, apoi se pune făină şi albuşurile bătute. Această compoziţie se toarnă într‑o tavă tapisată cu hârtie unsă cu unt şi tapisată cu făină. Compoziţia coaptă să aibă grosimea de ½ deget. După ce s‑a copt o răstorni şi o laşi până a doua zi când o tai în jumătate, o aşezi pe un fund sau un porţelan, torni peste ea un şatou (chateau) preparat din ouă cu lapte şi puţin rom, până se îmbină bine; aşezi peste ea un strat de fructe zaharisite sau boabe de diferite dulceţuri care au stat în rom; pui cealaltă jumătate deasupra, mai torni chateau peste ea şi deasupra, garniseşti cu frişca bătută. O tai în pătrate şi aşezi pe farfurie.

 

Fragment din volumul Dictatura gastronomică. 1501 de feluri de mâncări din 1935.

Lecturi cu tupeu

Ediția a doua a Clubului de Lectură vă provoacă sâmbăta asta să-i ascultați pe doi dintre cei mai tineri prozatori români, care nu se sfiesc de cuvinte vulgare, de violență, acțiune ca-n fimele cu Bruce Willis, sex, droguri și multe alte teme incitante care dau literaturii lor o viziune proaspătă, brutală și chiar tupeistă.

     

   

Unde, ce și cum:

Clubul de Lectură #02
27 noiembrie, 16:00, Shift Pub

Proză tânără cu tupeu
cu Stoian G. Bogdan și Bogdan Coșa

Stoian G. Bogan (SGB) este cel mai premiat poet al anului 2009 (cu volumul Chipurile, la Cartea Românească) și vrea să spargă gheață cu romanul Nu știu câte zile, apărut acum câteva zile la editura Trei.

 

 

Bogdan Coșa nu a publicat până acum, dar proiectul său, Poker, pe care-l pregătește pentru 2011, a atras atenția unor nume “grele” care pariază deja pe talentul său.

Sâmbătă, 27 noiembrie, de la 16:00, veți avea parte de o proză periculoasă în Shift Pub (Str. General Eremia Grigorescu nr.17)!

Moderatorul și organizatorul evenimentului este Andrei Ruse.

Veste furluată de pe: www.clubul.boomlit.com

De ce să-ți împuști soția?

Grant, un profesor de 38 de ani, şi-a împuşcat şi ucis soţia şi fiica în vârstă de 5 ani după ce soţia l-a insultat pentru că nu îndeplinise o sarcină casnică pe care i-o ceruse.

Grant provenea dintr-o familie cu 5 persoane. Era copilul mijlociu şi avea un frate cu 4 ani mai mare decât el şi o soră mai mică cu 2 ani. Grant era apropiat în special de mama sa. Vorbea despre ea, idealizând-o foarte mult şi o asocia cu o capacitate nesfârşită de a avea grijă de ceilalţi. În ochii săi, mama sa era extrem de cooperantă şi amabilă şi existau puţine lucruri de care nu ar fi fost în stare. Era de asemenea asociată cu crearea unui loc sigur pentru el.

Imediat după terminarea liceului, Grant s-a pregătit să devină profesor. Aici şi-a întâlnit viitoarea soţie. (…) În curând, au început problemele în căsnicie. Se pare că soţia îl insulta tot mai mult pentru motive meschine, cum ar fi întoarcerea acasă de la lucru cu o mică întârziere sau dorinţa lui de a-şi vizita familia. Grant vorbea despre soţia sa ca fiind pe de o parte extrem de bună şi afectuoasă, iar, pe de altă parte, îl agresa verbal şi era violentă cu el. Când era violentă, simţea că nu ar putea niciodată să o lovească şi el sau să o împingă pentru a se apăra. (…)

   

   

    

Se pare că în ziua crimei nu s-a întâmplat nimic neobişnuit, deşi soţia sa se certase constant cu el în săptămâna anterioară. În seara aceea, în timp ce Grant îi făcea baie fetiţei, soţia sa a început să ţipe, insultându-l pentru că nu îndeplinise o anumită sarcină casnică. Apoi l-a plesnit, aruncându-l „într-o altă stare”.

Imediat apoi, femeia s-a dus în camera sa să-şi spună în singurătate rugăciunile zilnice. În acest moment, plin de furie, Grant s-a dus să-şi ia arma şi a intrat în camera soţiei, împuşcând-o de mai multe ori în timp ce ea se ruga. Imediat apoi, fiica sa a intrat rapid în cameră şi, în frenezia momentului, a fost şi ea împuşcată. Aceste evenimente au fost povestite cu puţine emoţii sau insight, iar Grant îşi renega în totalitate acţiunile când vorbea despre „moartea fiicei” sale:

După ce m-a plesnit eram într-o stare de spririt diferită… Mi-am văzut sertarul deschis şi pe fiica mea – stătuse în dreptul dulapului. Nu prea îmi amintesc mare lucru. Nu ştiu, ea [fiica sa] aranja ceva haine sau ceva de genul ăsta, şi l-am văzut [sertarul] deschis şi pur şi simplu m-am dus şi mi-am luat arma… Cred că soţia mea se dusese deja în camera alăturată… Am intrat, pur şi simplu, acolo şi am început să trag peste tot. În starea aia… nu mă gândesc niciodată la asta, ştii… Ăsta a fost pur şi simplu un accident… nu ştiu din ce unghi sau ce altceva s-a întâmplat, ştii. Asta-i tot ce îmi amintesc.

Grant recunoaşte că a avut fantasma de a o răni pe soţia sa, dar nu s-a crezut niciodată capabil de o asemenea violenţă. În mintea lui era însă dominantă frica de a fi umilit şi atacat de ceilalţi din jurul său. Nu avea nici cel mai mic antecedent de comportament violent. (…)

Interesant, într-una din şedinţe a tot spus că „ieşise pe uşa din spate” pentru a scăpa de ameninţările soţiei sale. Însă, întrebat despre asta, şi-a dat seama că „uşa din spate” nu avea nicio relevanţă pentru ceea ce se întâmplase în realitate. În urma câtorva asocieri, am înţeles că era o aluzie inconştientă la „uşa din spate”, modalitatea sa „ascunsă” de a face faţă abuzului, prin care putea să se apere de confruntarea cu implicaţiile reale ale relaţiei sale conflictuale.

Un alt lapsus semnificativ a avut loc atunci când s-a referit la socrii săi ca fiind „răposaţii socrii”. În contextul şedinţei, remarca a apărut ca fiind asociată îndeosebi cu o încercare inconştientă de a face ca toate lucrurile asociate cu soţia sa să fie „răposate” în mintea sa. Am folosit aceste referinţe pentru a încerca să-i interpretez răspunsurile fobice la gestionarea conflictului intern. Interpretându-i stăruitor modul în care folosea clivajul, Grant a dat dovadă de o mai mare disponibiltate pentru reflecţie şi a devenit tot mai intrigat de propriul său mod de gândire: semn, consider eu, al unui progres terapeutic atunci când avem de-a face cu pacienţi care prezintă puţin interes pentru capacităţile creative ale propriilor lumi interioare.

    

Citește cum a continuat psihanaliza lui Grant în cartea

psihologului sud-african Duncan Cartwright,

Minți criminale. Psihanaliza violenței și crimei

Hulpavii bancheri: o poveste spusă din interior

De trei ani, traderul francez de 33 de ani Jerome Kerviel se judecă cu Societe Generale. Banca îl acuză pe ”copilul-minune” al sistemului bancar că speculatiile sale hazardate i-au adus în 2007 o pagubă de aproape 5 miliarde de euro. Procesul încă nu s-a încheiat, dar până la deznodământ vă puteți lămuri din poveștile sale de ”insider” cum stau de fapt lucrurile în universul rău-famat al traderilor. Iată un fragment din recenta traducere Angrenajul – memoriile unui trader:

  

   

     

Am plecat liniştit în vacanţă, la Biarritz, când am primit un telefon din partea lui Alain Declerck:

„Am aflat ce-ai făcut, măi băiete. Un junior nu are cum juca solo. Vorbim când te-ntorci.”

Descoperise în computerul meu detaliile operaţiunii şi observase că vândusem cu trei zile mai înainte fără să-i comunic, lucru pe care mailul meu aşa-zis explicativ nu îl dezvăluia. Nu am închis un ochi toată noaptea, aşteptându-mă la tot ce putea fi mai rău. Luni, la întoarcere, am luat prânzul amândoi. Spunându-mi încă o dată că îmi dezaproba comportamentul, m-a anunţat că, totuşi, îmi va acoperi operaţiunea în legătură cu care, ca şi responsabilul lui cu câteva zile mai devreme, m-a felicitat rugându-mă să îi explic strategia. În fine, m-a informat că limita  mea de spiel urcase.

„Poţi merge până la ceva mai mult de două sau trei milioane de euro în titluri direcţionale.”,

m-a anunţat, fără a-şi confirma autorizaţia printr-un document scris. Nu-mi credeam urechilor! Ciudat mod de a limita câmpul de acţiune al cuiva sporindu-i marja de manevră! Prin urmare, am evitat alte operaţiuni aventuroase, având însă grijă să fiu pregătit pentru orice eventualitate. Înţelesesem că, de acum, în caz de lucru în stil mare, ierarhia mă va acoperi.

Acest episod mi-a deschis ochii. Mulţumită lui am început să pricep că lumea finanţelor nu funcţionează decât pe bază de ordine paradoxale. Traderii nu au dreptul să depăşească un anumit plafon, dar, în realitate, sunt împinşi să o facă. Au realizat câştiguri prin speculații? Li se reaminteşte că nu trebuie să ia genul acesta de iniţiative, fiind felicitaţi, totodată, pentru că le-au luat. Strategiile urmate se dovedesc periculoase? Li se cere să le explice şefilor direcţi pentru ca aceştia să le poată transforma în modele. Cel care pierde, însă, se pune într-o situaţie dificilă? Cu cât pierderile sunt mai substanţiale, cu atât mai bine ierarhia şi cei responsabili cu controlul se străduiesc să ascundă realitatea ori să se prefacă a nu fi la curent. O colegă de la front-office, care lucra în acelaşi departament ca şi mine, s-a auzit citată, la evaluarea anuală, de către un înalt funcţionar ca fiind „un bun soldat”, dar că „ar trebui să înveţe să nu mai asculte şi să mai lase potecile bătute”. Nici că s-ar fi putut exprima mai bine ideea şi în mai puţine cuvinte: fiţi ascultători, dar învăţaţi să nu mai ascultaţi.

    

  

     

În mediul la care mă refer, continuu în stare de alertă, de reacţie rapidă, în care individualismul şi asumarea riscului sunt la putere, ierarhizarea merge până la extrem. Ca la armată, fiecare acoperă actele inferiorilor, de teamă să nu fie tras la răspundere de superiori. De aici, fără discuţie, şi ordinele contradictorii, care depăşesc doar stadiul de accidente comportamentale, exprimând adevărata natură a unui sistem constituit din paradoxuri şi contradicţii interne. Consecinţele pot fi uşor de imaginat: cum să se înfrâneze cei de la care se aşteaptă să aducă băncii câştiguri, dacă sistemul nu doar că nu îi obligă să o facă, dar îi mai şi încurajează în şoaptă şi îi protejează în caz de eşec?

Am observat asta în toţi cei trei ani ai mei de trading. Îmi aduc aminte că Éric Cordelle a venit să mă vadă într-o zi a lui 2007, întrebându-mă:

„Cum faci de câştigi mangoţii?”

În faţa refuzului meu de a-i explica, i-a strecurat apoi unui alt coleg că ar trebui, după cum s-a mai făcut, „să se industrializeze strategia de trading a lui Jérôme…” Nu e vorbă, erau lipiţi de mine în ziua în care am efectuat cinci spiel-uri care au dus la totalul de un milion şi jumătate de euro, totul în doar o oră pe ceas.

Semnul cel mai grăitor al multiplelor contradicţii la care mă refer îl găsesc în utilizarea de către factorii responsabili a rezultatelor obţinute, uneori, cu preţul ieşirii în afara normelor: aceştia primesc un soi de marcă, de accept oficial pentru ca sumele respective să devină baremele viitoarei perioade. În 2005, eu şi Alain Declerck trebuia să realizăm trei milioane de euro câştig. Am realizat cinci. Acest rezultat a devenit obiectivul anului 2006. L-am depăşit singur, câştigând zece milioane. Care au devenit obiectivul pentru 2007, când am realizat cincizeci şi cinci, sumă care ar fi definit orizontul lui 2008, dacă lucrurile nu ar fi luat o altă întorsătură.

     

Violența din jocurile video: partea bună

Jocurile video nu reprezintă neapărat o cale de pierzanie pentru copii și adolescenți. Uneori poate fi și un prilej de maturizare, crede psihiatrul și psihanalistul francez Serge Tisseron. Iată un fragment din recenta traducere a volumului său Psihologia jocurilor video.

   

   

    

Să abordăm acum subiectul care îi nelinişteşte fără îndoială cel mai mult pe părinţi: violenţa. Când, în joc, eroul poate să fure geanta persoanelor în vârstă, uneori chiar omorându-le, adulţii au desigur tot dreptul să se întrebe: ce consecinţe pot apărea la tinerii care practică asemenea jocuri? (…)

Când între 1997 și 2000 am coordonat singurul studiu efectuat în Franţa pe această temă, am descoperit că adolescenţii pot fi împărţiţi în trei grupuri, oarecum echivalente. Confruntaţi cu imagini violente, unii dintre ei, e adevărat, încep să considere violenţa ca un comportament potrivit pentru a-şi rezolva toate problemele pe care le întâlnesc în viaţa reală. Dar, pentru alţii, ea devine un element la fel de banal şi de normal în viaţă fără a fi împinşi să treacă la fapte, căci se pot percepe mai degrabă ca victime decât ca agresori. O văd peste tot şi încearcă să se protejeze ieşind cât mai puţin, având cât mai puţine contacte, devenind temători şi resemnaţi în acelaşi timp. Această „victimizare” e şi ea o formă de adaptare la violenţă, dar cât de diferită!

Există şi un al treilea profil de copii care, şi ei, îşi organizează viaţa interioară în jurul violenţei: „salvatorii”. Ei nu comit violenţe împotriva celor slabi şi nici nu se tem de ea, încearcă din contră să o reducă şi să-i diminueze efectele. Ei sunt astfel capabili de compasiune, se pot identifica cu suferinţa celorlalţi şi pot găsi strategii de solidaritate şi ajutor.

  

       

          

Diferitele cercetări sociologice au arătat că majoritatea copiilor şi adolescenţilor îşi aleg ca model eroul umanitar şi cel care repară nedreptăţile. Ancheta noastră confirmă acest rezultat: cei care îşi aleg acest erou sunt de fapt foarte numeroşi deoarece printre ei se află atât cei care „repară“ nedreptăţile, cât şi victimele care doresc să fie salvate. (…)

Desigur, pentru mulţi părinţi neinformaţi, violenţa din jocurile de război este în mod necesar gratuită şi „negativă”. Dar ea este şi o componentă normală a violenţei care zace în fiecare, şi pe care este necesar câteodată să ştim să o folosim.

   

Marie Darrieussecq: „Freud spune multe prostii despre femei”

Prezentă la Târgul de Carte ”Gaudeamus”, prozatoarea Marie Darrieussecq a acordat un interviu pentru ”Evenimentul zilei” în care i-a vorbit Alexandrei Olivotto despre Freud şi Lacan, dar şi despre acuzaţia de „plagiat psihic” care i-a fost adusă de scriitoarea Camille Laurens referitor la romanul Tom est mort.

Autoarea tocmai a fost tradusă la Pandora M (parte a grupului Trei) cu insolitul volum „Raport de poliţie. Acuzaţii de plagiat şi alte moduri de a supraveghea literatura”.  

        

     

     
Declaraţi la un moment dat că psihanaliza v-a eliberat. Dar Freud este cel care spune că, pentru a deveni matură, femeia trebuie să renunţe la orgasmul clitoridian. Cum sunt aceste afirmaţii compatibile?
Freud spune multe prostii despre femei. (Râde) Asta e sigur. Chiar am ţinut o prelegere în Franţa pe această temă, enumerând toate afirmaţiile absurde, imposibile, ale lui Freud apropo de femei. Dar în urma lui rămân invenţia psihanalizei şi femei ca Melanie Klein şi Julia Kristeva, care i-au modernizat teoriile. Care au modernizat ceea ce psihanaliza le putea oferi femeilor, ca Jacques Lacan, care are multe lucruri interesante de spus despre femei. Spun frecvent că sunt o reclamă ambulantă, vie, la psihanaliză, pentru că pentru mine a funcţionat foarte bine. Între 20 şi 25 de ani eram destul de depresivă, şi, sincer, psihanaliza m-a scos din această melancolie. Şi m-a ajutat să am forţa de a scrie. Pentru că scrisul chiar cere aşa ceva. Scriam şi înainte, dar, cum să spun, singură, în colţul meu, fără să mă pot adresa suficient celorlalţi. Erau cărţi închistate în nevroza mea, în problemele mele, iar psihanaliza mi-a permis să las deoparte nevroza şi să-mi eliberez imaginaţia. Şi să am îndrăzneala de a pretinde că pot să mă adresez celorlalţi, să scriu pentru ei. (…)

       

   

      

Spuneaţi că „Raport de poliţie” a fost scris din cauza contrarietăţii. Nu v-aţi schimbat opinia?
Ador să scriu romane. Când am fost acuzată de „plagiat psihic”, mi s-a tras lumea de sub picioare. N-am înţeles ce mi se întâmpla, nu pricepeam acele cuvinte. Cum să spun? În Franţa nu vorbesc de faptul că fratele meu a murit când era copil. E ceva intim. Francezii nu ştiu de această poveste, nici n-ar avea de ce. Această femeie mi-a spus „Nu ai dreptul să scrii despre un copil mort, pentru că ţie nu ţi-a murit copilul, iar mie mi-a murit”. E „plagiat psihic„ în sensul că i-aş fi furat durerea. Era şi faptul că împărţeam acelaşi editor, gelozie… Era o acuzaţie gravă şi traumatizantă pentru mine. Dar o astfel de acuzaţie anulează statutul literaturii! Dostoievski nu omorâse pe nimeni când a scris „Crimă şi pedeapsă”. Aşa că m-am interesat de alţii care fuseseră acuzaţi de plagiat, printre care unul dintre cei mai mari poeţi, Paul Celan, născut în Bucovina. Când am văzut că şi acest om, care pentru mine era un geniu, fusese acuzat de plagiat, mi-am spus că e o acuzaţie onorantă.

Citiți întregul interviu în Evenimentul zilei.

    

Băsescu și durerile de șale

John E. Sarno, Reteta pentru minte si corp – Cum sa vindeci durerile trupului, Editura Trei, traducere din limba engleza de Dana Mares.  

 

Autorul este profesor de medicina recuperatorie la New York University School of Medicine si inca din tinerete s-a ocupat de durerile de spate. Dureri care afecteaza un numar mare de americani. La un moment dat s-a gandit ca intre durerile de sale si emotiile puternice ar putea fi o legatura directa.

  

  

   

Emotiile, sustine Freud, se acumuleaza in subconstient si cand ajung la un nivel critic „ameninta sa erupa in constient“. Atunci creierul nostru creeaza o durere, care poate fi de sale, in scopul  de a ne abate atentia de la mecanismele subconstiente si pentru a preveni o explozie emotionala violenta. Cam asta e ideea doctorului Sarno, care, prin sedinte de psihanaliza si-a vindecat, cel putin asa sustine in cartea de fata, o multime de pacienti care acuzau dureri de spate.

Nu stiu daca teoria lui e adevarata, dar daca e, inseamna ca numai Traian Basescu e de vina pentru durerile mele de spate. Basescu ma infurie si subconstientul meu se incarca precum o hazna…



Recenzie semnată de Ștefan Agopian în revista 24Fun 

Lansăm o nouă colecție: PSIHOLOGIA PENTRU TOȚI

Editura TREI lansează la targul de carte Gaudeamus o noua colectie:

PSIHOLOGIA PENTRU TOTI, serie care prezintă pe intelesul tuturor cele mai influente teorii si descoperiri din domeniile psihologiei si psihoterapiei.

 

50 DE MARI MITURI ALE PSIHOLOGIEI POLULARE Autori: S.O. Lilienfeld, S. Jaylinn, J. Ruscio, B.L. Beyerstein Traducere din engleza de Ilinca Halichias

Ne folosim doar 10% din capacitatea creierului? Suntem atrasi de parteneri diferiti de noi, care ne completeaza? Majoritatea oamenilor bolnavi mental sunt violenti? Hipnoza ajuta la reamintirea unor evenimente uitate? In fiecare zi, stirile de presa, programele de televiziune, filmele si internetul ne bombardeaza cu afirmatii in ceea ce priveste o multime de subiecte psihologice – functionare cerebrala, amintiri recuperate, testarea cu poligraf, relatii romantice, relatii copil–parinte, tulburari mentale si psihoterapie, pentru a numi doar cateva dintre ele. Desi disponibile cu promptitudine in librarii si pe internet, sursele de psihologie populara abunda in mituri si conceptii gresite, dezinformarea referitoare la psihologie fiind cel putin la fel de raspandita ca informatia corecta. Fara un ghid calauzitor, demn de incredere, pentru a face distinctia intre mitul psihologic si realitate, suntem expusi riscului de a ne pierde intr-o jungla de conceptii gresite.

PSIHOLOGIA JOCURILOR VIDEO Autori: Serge Tisseron, Isabelle Gravillon Traducere din franceza de Dragos Jipa

Jocurile video sunt prezente peste tot, spatiul pe care-l ofera este din ce in ce mai frumos, istoriile pe care le povestesc sunt din ce in ce mai captivante, iar adeptii lor, singuri sau in retea, traiesc emotii exceptionale. Numeroase intrebari framanta parintii si profesorii, dar si jucatorii trecuti de adolescenta: Jocurile video pot fi aliati in cresterea copilului, favorizand dezvoltarea diferitelor abilitati sau sunt nocive si creeaza dependenta? Sunt ca niste monstri ascunsi in spatele ecranului care vor devora copiii? Exista o frontiera de netrecut intre scoala si jocurile video? Este posibila vindecarea tulburarilor psihice cu ajutorul lor?

ARTA DE A FAURI OAMENI. PSIHOLOGIA FAMILIEI Autor: Virginia Satir Traducere din engleza de Nicoleta Dascalu

Viata unei familii seamana cu un aisberg: majoritatea oamenilor cunosc doar o zecime din ceea ce se intampla – zecimea pe care o vad si o aud. Unii banuiesc ca ar putea fi mai mult decat atat, dar nu stiu exact ce si nici nu stiu cum sa caute. Pornind de la experienta sa terapeutica bogata, autoarea subliniaza rolul important al familiei pentru dezvoltarea tuturor membrilor sai, atat copii, cat si adulti. In toate familiile, disfunctionale sau nu, actioneaza aceleasi forte: stima de sine a fiecarui membru al familiei, comunicarea dintre membrii familiei, regulile de interactiune dintre ei si legaturile familiei cu societatea. 

 

PSIHOPATOLOGIA VIETII COTIDIENE Autor: Sigmund Freud Traducere din germana de D. Ştefănescu si H. Spuhn

Fiecare dintre noi a avut momente in care nu si-a putut aminti un nume propriu, a uitat de o intalnire, a pierdut un obiect primit in dar de la o persoana apropiata. Sunt toate aceste „acte ratate” cauzate de un periculos proces de deteriorare a creierului sau doar expresii simbolice ale unor tensiuni sau conflicte psihice? Daca vrei sa citesti gandurile ascunse ale celorlalti invata de la Freud cum sa decriptezi actele ratate!