despre Mile

n-am mai scris, dar am avut motive. n-am să vi le spun aici, dar dacă vă roade curiozitatea, scoteţi-mă la un frappucino şi vă povestesc.

uite o chestie super tristă de care am auzit abia ieri: că a murit Mile Cărpenişan. aşteptam să intru la dentist şi mă holbam la un televizor agăţat într-un colţ (ăla de-acasă stă prăfuit pe jos, nu-l deschide nimeni), când am văzut ştirea.

mi s-a părut atât de absurdă faza, încât şi acum am momente, în timpul zilei, când mă opresc din ce fac şi mă gândesc la lipsa de logică a morţii acestui om.

ciudata maimuţa, nebună pe bloguri

Nu prea se întâmplă chestii în ultima vreme. Aici pe blog vreau să zic.

Ne pregătim să scoatem  Prinţesa gheţurilor de Camilla Lackberg, v-am postat şi un fragment din roman, doar-doar daţi click şi pe la noi. Sufletu’! Da’ eu nu mă las, chiar de-o fi să dezvolt personalitate multiplă.

Că ziceam de cartea asta… Cică ar fi mai bună decât Trilogia. Nici nu mai tre’ să zic care trilogie, se ştie că vorbesc de Millennium, aşa cum, dacă zic la miez de noapte My preciousssssse!, se ştie că am revăzut de curând Lord of the Rings.

Oricum, eu o să fac repede un poll şi-am să vă poftesc să votaţi.  Mă rog, nu vreau să vă influenţez, dar eu tot zic că Prinţesa… e mai bună şi asta pentru că nu are 100 de tone – una la mână; a doua la mână – tipa are umor (tipa fiind scriitoarea) şi trei – nu stau să citesc juma’ de carte până să treacă la acţiune. Între noi fie vorba, eu n-am reuşit nici până acum să citesc al treilea volum din Trilogie. O fi vreo chestie psihică, nu ştiu. Am văzut că nu sunt singura – de pildă, Simona se chinuie şi ea cam la fel. Dar la mine chiar s-ar putea să fie o chestie psihică, trebuie să fac cercetări în direcţia asta. Nu pot să termin ultimele volume din diverse serii… De exemplu, nu reuşesc să citesc Harry Potter şi talismanele morţii . Nu pot şi pace. Sunt câţiva ani buni de când mă chinui (am cartea în versiunea engleză) – şi culmea e că până acum am reuşit să NU aflu ce naiba se întâmplă la sfârşit, deşi presupun că mai mult de trei sferturi din populaţia planetei cunoaşte deznodământul.

Cam asta. Aştept să mă băgaţi şi voi în seamă. Până atunci, stau şi sufăr pe-aici…

Noua moda: cabinetele de filosofie

Consilierea filosofica nu inseamna vorbe goale, taclale sau dizertatii cu un aer savant despre Kant si Aristotel. In cabinetul de filosofie se intampla uneori cam ce se petrece si intr-un cabinet de psihotearpie cognitiv-comportamentala, de pilda: sunt puse la indoiala tot soiul de credinte nesanatoase prin intrebari bine alese ori sunt lamurite (explicitate) propriile sisteme de valori, aflam din cartea Inghite Platon, nu Prozac, scrisa de Lou Marinoff, presedintele fondator al Asociatiei Americane a Filosofilor Practicieni.

Primul cabinet de consiliere filosofica a fost deschis în 1981 de filosoful german Gerd Achenbach. Ulterior, filosofia aplicata si-a facut drum inspre cafenele filosofice, dar si spre marile firme, unde filosoful practician concepe sau, mai bine zis, lamureste sistemul de valori al corporatei.

Mai nou filosofii practicieni, care sustin ca pot rezolva anxietati si depresii usoare, vor sa se bucure, la fel ca psihiatrii si psihoterapeutii, de drept la licenta si chiar de acoperirea asigurarilor de sanatate.

Daca medicul vostru generalist va trimite la un psihoterapeut care nu e medic, dar ale carui servicii sunt platite de catre asigurarea de sanatate, s-ar cuveni sa puteti fi trimisi si la un consilier filosofic, reclama Marinoff, autorul tehnicii terapeutice PEACE, in cinci pasi: problema, emotile, analiza, contemplatia si echilibrul.

Online, cartea poate fi cumparata de aici.

Prinţesa gheţurilor de Camilla Läckberg (fragment)

romane politiste

Ca­sa era pus­tie şi goa­lă. Ră­coa­rea pă­trun­dea în toa­te un­ghe­re­le. O poj­ghi­ţă de ghea­ţă se for­ma­se în cadă. Pie­lea fe­meii în­ce­pu­se să ca­pe­te o nuan­ţă uşor vi­ne­ţie.

I se pă­rea ca o prin­ţe­să, aşa cum era în­tin­să aco­lo. O prin­ţe­să de ghea­ţă.

Po­dea­ua pe care stă­tea era rece ca ghea­ţa, dar fri­gul nu îl de­ran­ja. În­tin­se mâna şi o atin­se.

Sân­ge­le de pe în­che­ie­tu­ri­le ei se în­che­ga­se de mult.

Dra­gos­tea pen­tru ea nu fu­se­se nici­o­da­tă mai pu­ter­ni­că. Îi mân­gâ­ia bra­ţul ca şi cum ar fi mân­gâ­iat su­fle­tul care pă­ră­si­se cor­pul.

Nu se uită îna­poi când ple­că. Nu era adio, ci pe cu­rând.

[…] Era obo­si­tă. Moar­tă de obo­sea­lă. Eri­ca Falck în­chi­se cal­cu­la­to­rul şi mer­se în bu­că­tă­rie să-şi mai pună ca­fea. Se sim­ţea pre­sa­tă din toa­te păr­ţi­le. Edi­tu­ra voia o pri­mă ver­siu­ne a căr­ţii în au­gust, iar ea abia în­ce­pu­se să scrie. Car­tea de­spre Sel­ma La­ger­löf — a cin­cea din se­ria de bio­gra­fii ale fe­mei­lor scri­i­toa­re su­e­de­ze — ar fi tre­buit să fie cea mai bună, dar îi lip­sea cu de­să­vâr­şi­re che­ful de scris. Pă­rin­ţii ei mu­ri­se­ră de mai bine de o lună, însă du­re­rea era la fel de in­ten­să ca atunci când pri­mi­se ves­tea mor­ţii lor. Să facă or­di­ne prin­tre lu­cru­ri­le din casa pă­rin­teas­că se do­ve­di­se a fi mult mai is­to­vi­tor de­cât cre­zu­se. Totul îi tre­zea amin­tiri. Îi lua mul­te ore să um­ple o cu­tie, fiind­că fie­ca­re lu­cru îi adu­cea în min­te ima­gini din­tr-o via­ţă care une­ori i se pă­rea foar­te aproa­pe, iar al­te­ori foar­te, foar­te în­de­păr­ta­tă. Dar n-a­vea de ales, îm­pa­che­ta­tul avea să du­re­ze cât timp era ne­ce­sar.

Pen­tru mo­ment, apar­ta­men­tul din Stoc­kholm era în­chi­riat, aşa că pu­tea foar­te bine să stea aici în Fjällbac­ka şi să scrie. Casa era si­tua­tă în­tr-un loc pu­ţin mai izo­lat, la Sälvik, şi at­mo­sfe­ra era cal­mă şi pli­nă de li­niş­te.

Lume, lume…

Ne facem blog. Noi, ăştia de la TREI.

Am zis să nu mai stăm doar pe site şi prin rafturile librăriilor, ci să ne dăm întâlnire cu voi pe-aici, prin blogosferă.

Adică să ne facem un colţişor virtual în care să ne cunoaştem mai bine. Să bârfim discutăm – la un ceai sau o ţigară – despre cărţile care vă plac, despre lecturile care vă fac nopţile albe, despre ce se mai întâmplă prin târg, … în fine, despre tot ce ne taie prin cap.

Între timp, ca să piperăm puţin atmosfera, vom face concursuri, teste, vom organiza tombole, întâlniri, poate şi un club de carte dacă ne dă mâna şi sunteţi interesaţi – deşi toată lumea zice că nuuuu, în România nu se fac cluburi de carte, nu se poartă. Încă nu am înţeles motivul şi, în consecinţă, nu prea cred că-i adevărat. Dar ca să scăpăm de gura târgului, eu propun să le zicem şezători de carte, fraţilor. (Ho, că nu nu vorbesc de întâlniri d-alea moarte, în care juma’ de public de public doarme, iar cealaltă jumate se scarpină în nas). O să revin cu un alt post pe tema asta.

Până una alta, am uitat să vă spun cine sunt. Mi se spune Coolio – şi mai mult nu scoateţi de la mine, nu de alta dar n-are rost – veţi descoperi singuri, pe parcurs.

Ei, şi cam atât pentru acum.

Coolio