Tag Archive: Alan Bradley



placinta-promo

PROMOȚIE DULCE LA DIVERTA:

Cumpără orice carte de la Editura Trei și vei primi cadou romanul polițist ”Plăcinta e dulce la sfârșit” de Alan Bradley.

Cartea-cadou oferită în rețeaua Diverta este prima din seria fetiței-detectiv Flavia de Luce. La Ed. Trei au mai apărut ”Buruiana care împletește ștreangul” și ”Hering roșu fără muștar”.

Reclame

Dacă nu v-ați îndrăgostit deja de șotiile din laboratorul de chimie al Flaviei de Luce (lui Dexter i-ar fi plăcut la nebunie experiențele puștoaicei-detectiv), aveți mai jos toate motivele s-o faceți. Și, vorba avertismentului tv, nu încercați așa ceva acasă 🙂

Am intrat în fugă prin uşa deschisă şi am luat-o pe holul de la intrare. Daffy stătea la jumătatea scării ce ducea spre aripa de vest, cu o carte în poală. Feely nu coborâse încă.

Am urcat în goană scara de est spre dormitorul meu, mi-am tras pe mine rochia de duminică ca un actor care îşi schimbă repede costumul, mi-am frecat faţa cu un prosop şi în două minute, după ceas — îndepărtând puţină smoală de pe vârful codiţelor — eram gata pentru rugăciunea de dimineaţă.

Atunci mi-am adus aminte de bomboanele de ciocolată. Mai bine le-aş recupera înainte ca doamna Mullet să înceapă să născocească îngrozitoarele ei îngheţate de duminică. Dacă nu făceam asta, aveau să urmeze o grămadă de întrebări incomode la care trebuia să răspund.

Am coborât pe vârfuri scările până în bucătărie, şi m-am uitat pe după colţ. Ceva dezgustător tocmai începuse să fiarbă pe aragaz, însă nu se vedea nimeni pe acolo. Am recuperat bomboanele de ciocolată din răcitor şi am urcat din nou scările cât ai spune „Jack şi vrejul de fasole”.

Deschizând uşa laboratorului, privirea îmi fu reţinută de scânteierea unui obiect de sticlă, care reflecta o rază de soare năbădăioasă dinspre fereastră. Era un dispozitiv încântător numit aparat Kipp: una dintre piesele splendide de laborator din sticlă victoriană ale lui Tar de Luce.

„Un lucru frumos e o bucurie veşnică”, scrisese odinioară poetul Keats — sau cel puţin aşa îmi spusese mie Daffy. Nu exista nicio urmă de îndoială că Keats scrisese acest vers în timp ce contempla aparatul Kipp: un dispozitiv folosit pentru a extrage gazul rezultat dintr-o reacţie chimică.

Ca formă erau, practic, două baloane transparente de sticlă montate unul deasupra celuilalt, un tub scurt care făcea legătura între ele, cu o pârghie cu dop de sticlă care ieşea în afară din globul din partea de sus, şi un tub de ventilaţie cu un robinet de închidere din sticlă, care ieşea din cel de jos.

Planul meu luă imediat formă: un semn sigur al inspiraţiei divine. Însă aveam doar câteva minute la dispoziţie ca să lucrez înainte ca tata să năvălească şi să mă târască în jos pe scări.

Mai întâi, am luat dintr-un sertar unul dintre vechile brice ale tatei, unul pe care îl şterpelisem pentru un alt experiment. Am îndepărtat cu grijă panglica decolorată de pe cutia cu bomboane de ciocolată, am întors cutia cu fundul în sus şi am făcut o incizie atentă şi dreaptă în celofan, de-a lungul liniei unde se aflase panglica. O deschizătură în partea de jos şi la fiecare capăt era tot ce-mi trebuia pentru ca pachetul să se desfacă precum cochilia unei stridii. Repunerea cutiei la loc avea să fie o joacă de copii.

Odată terminată treaba asta, am ridicat cu grijă capacul şi m-am uitat în interior.

Super! Crema părea să se afle în stare perfectă. Bănuisem că era posibil ca timpul să-şi fi luat tributul — că era posibil ca deschiderea cutiei să scoată la iveală o privelişte asemănătoare aceleia pe care o văzusem odată în cimitir, când domnul Haskins, groparul, în timp ce săpa un mormânt nou, pătrunsese în mod accidental într-altul care era deja ocupat.

  

  

   

Însă atunci îmi trecu prin minte că deoarece bomboanele de ciocolată fuseseră ermetic închise — ca să nu mai spun nimic despre conservanţii care fuseseră probabil adăugaţi — puteau părea proaspete ochiului liber. Norocul era de partea mea.

Îmi alesesem metoda din cauza capacităţii sale de a avea loc la temperaturi normale. Deşi existau şi alte proceduri care ar fi avut drept rezultat acelaşi produs, cea pe care am ales-o era următoarea: în sfera de jos a aparatului Kipp, am măsurat o cantitate de sulfură de fier obişnuită. În balonul de sus, am răsturnat cu atenţie acid sulfuric diluat, folosind o baghetă de sticlă pentru a mă asigura că lichidul se ducea direct în vasul ţintă.

Am urmărit reacţia care începea în recipientul de jos: un balamuc chimic încântător care are în mod invariabil loc atunci când orice substanţă care conţine sulf — inclusiv trupul omenesc — se descompune. Când am considerat că s-a încheiat, am deschis valva de jos şi am lăsat gazul să se evacueze în retorta cu capac de cauciuc.

A urmat partea care îmi place cel mai mult: luând o seringă mare cu margini de alamă dintr-unul din sertarele biroului unchiului Tar (mă întrebasem adeseori dacă o folosise pentru a se injecta cu o soluţie de cocaină cu concentraţie de şapte la sută, precum Sherlock Holmes), i-am vârât acul prin dopul de cauciuc, am apăsat pistonul şi apoi l-am tras.

Acum aveam un ac plin cu hidrogen sulfurat în forma sa lichidă. Tot ce mai rămăsese de făcut era să trag din nou pistonul şi să privesc cum se ridică lichidul în sticla seringii.

Cu atenţie, am injectat fiecare bomboană de ciocolată cu o picătură sau două din chestia respectivă, atingând apoi locul înţepat cu bagheta de sticlă (uşor încălzită în arzătorul Bunsen) pentru a netezi găurica formată de ac.

Dusesem la îndeplinire procedura atât de perfect, încât doar un foarte uşor iz de ou stricat ajunsese până la nările mele. În siguranţă, în interiorul miezului lipicios, hidrogenul sulfurat avea să rămână protejat, invizibil, nebănuit, până ce Feely…

— Flavia!

Era tata, care mă striga din holul de la intrare.

— Vin! am strigat. Vin cât ai zice peşte!

Am pus capacul cutiei la loc şi apoi ambalajul de celofan, tamponând la repezeală de vreo două ori cu mucilagiu în partea de jos pentru a lipi incizia aproape invizibilă. Apoi am pus panglica la loc. Pe când coboram încetişor scara în spirală, încercând cu disperare să par calmă şi reţinută, am observat familia adunată, aşteptând, laolaltă la capătul scărilor.

— Bănuiesc că astea sunt pentru tine, am zis, întinzându-i cutia lui Feely. Le-a lăsat cineva la uşă.

Ea roşi puţin.

— Trebuie să fac o mărturisire, am adăugat.

Toţi ochii fură îndreptaţi asupra mea într-o secundă: ai tatei, ai mătuşii Felicity, ai lui Feely, ai lui Daffy — chiar şi ai lui Dogger.

— Am fost tentată să le păstrez pentru mine, am zis, cu ochii în pământ — dar e duminică şi chiar încerc din răsputeri să devin o persoană mai bună.

Cu mâinile nerăbdătoare întinse, Feely se repezi la momeală ca un rechin care se repede la piciorul unui înotător.

  

Uriașul prăbușit de pe vrejul de fasole


— Tihi, tiha, tiha, tihi! tună uriaşul în momentul în care intră în bucătărie. Simt miros d-englez pe-aici!

— Jack sări afară din cuptor…, zise Mama Gâscă.

— Stăpâne! Stăpâne! strigă harpa fermecată, ciupindu-şi agitată propriile corzi.

Aceasta era partea care îmi plăcea mie cel mai mult.

— … înşfăcă harpa fermecată şi o luă la sănătoasa cu uriaşul pe urmele sale!

Şi Jack coborî vrejul de fasole, cu frunzele verzi ridicându-se în jurul său. Când vegetaţia se rări în cele din urmă, scena se schimbă şi apăru coliba mamei sale. Era un efect uimitor şi nu înţelegeam pentru nimic în lume cum făcuse Rupert acest lucru. Va trebui să-l întreb.

— Mamă! Mamă! Adu toporul! ţipă Jack, şi bătrâna veni şchiopătând din grădină — of, atât de încet! — cu toporul în mână.

  

   

Jack se năpusti asupra vrejului de fasole cu toată puterea, toporul zburând repede şi furios, vrejul trăgându-se înapoi rănit parcă de lama care scânteia hapsân.

Şi apoi, la fel ca înainte, vrejul de fasole se încovoie şi se prăbuşi la pământ.

Jack parcă se uita în sus când, cu un bubuit, uriaşul căzu din cer.

Preț de câteva clipe, monstrul se zvârcoli groaznic, o dâră de sânge roşu prelingându-i-se din colţul gurii, capul lui înspăimântător şi umerii umplură scena cu scântei, în timp ce din părul şi barba care îi luaseră foc, se înălţa un miros înţepător. Însă ochii goi care priveau fix fără să-i vadă pe ai mei, nu erau aceia ai uriaşului făcut din sârme, Galligantus — ci erau ochii umezi şi muribunzi ai lui Rupert Porson.

Şi apoi, luminile se stinseră.

    

   

   

Cufundaţi brusc în întuneric, spectatorii traseră cu toţii aer în piept şi sloboziră un icnet colectiv.

În bucătărie, cineva avu inspiraţia de a aprinde o lanternă şi după o clipă sosi purtând-o ca pe o torţă în sala parohială.

Ce prezenţă de spirit avusese vicarul să tragă cortina! Cel puţin, asta încerca să facă în momentul în care fu oprit de o voce puternică şi autoritară:

— Nu! Nu! La o parte! Nu atingeţi nimic!

Era Dogger. Se ridicase în picioare şi îi ţinea calea vicarului, cu braţele larg desfăcute, părând să fie la fel de surprins ca şi noi de propria lui îndrăzneală. Nialla, care sărise în picioare şi făcuse un pas către avanscenă, îngheţă brusc în locul în care se afla.

Toate acestea se petrecură în raza mişcătoare a lanternei, făcând ca totul să pară o dramă înfiorătoare interpretată în timpul unui raid aerian şi luminată de un proiector de căutare.

O a doua voce se făcu auzită din întuneric în fundul sălii: vocea inspectorului Hewitt.

— Toată lumea să rămână nemişcată — vă rog să rămâneţi la locurile dumneavoastră. Nu vă mişcaţi până nu vă spun eu.

Fragment din

Buruiana care împleteşte ştreangul

de Alan Bradley


Flavia de Luce, copilul-minune al literaturii poliţiste, se întoarce cu o nouă aventură!

După uriaşul succes al primului său roman, Plăcinta e dulce la sfârşit, Alan Bradley îşi pune iarăşi la încercare eroina preferată.
O întâmplare stranie tulbură din nou liniştea din Bishop Lacey, acest bucolic sătuc englezesc, cu grădini îngrijite şi păşuni învăluite în ceţuri. Şi de data aceasta e nevoie de talentele Flaviei de Luce – neîntrecut detectiv şi chimist genial – cu riscul ca ora ei de culcare să fie în repetate rânduri depăşită. Pentru că Flavia se află la dificila vârstă de 11 ani. Şi pe lângă asta, trebuie să lupte cu două surori veninoase, să se descurce cu imaginea fantomatică a unei mame pe care n-a apucat s-o cunoască, să accepte răceala unui tată absorbit de clasoarele lui cu timbre… şi, în plus, să mai rezolve şi acest caz dificil! Rupert Porson, păpuşar vestit, a suferit în timpul unui spectacol cu marionete un şoc… electric şi, din păcate, a părăsit această lume.
Excentrica lui asistentă pare suspectă, dar nu este singura. Prin poveste bântuie şi Meg Nebuna, locuitoare a pădurii Gibbet, unde se găsesc rămăşiţele unei vechi spânzurători – scena unui episod întunecat din trecut. În toiul intrigii mai aterizează şi un pilot german îndrăgostit de surorile Brontë, care a riscat totul doar pentru a survola ţinuturile mlăştinoase şi colinele acoperite de iarbă neagră. Şi lista suspecţilor se extinde…
Cum va dezlega neastâmpărata Flavia misterul şi la ce îi vor folosi de data aceasta cunoştinţele extinse de chimie rămâne să descoperim.

«O performanţă desăvârşită care întrece un debut deja remarcabil.» – Houston Chronicle

«Absolut încântător… o demonstraţie de ingeniozitate… Ceea ce ne seduce este vocea plină de haz a Flaviei şi distribuţia excentrică a personajelor. » – People

«Bradley preia elementele clasice ale unui roman poliţist şi le subminează, iar rezultatul e o poveste alertă, cu nerv, care nu trenează niciun moment.» – Entertainment Weekly

Alan Bradley trăieşte în Canada, a publicat numeroase poveşti pentru copii, precum şi o carte de memorii (The Shoebox Bible, în 2004) şi a lucrat ca jurnalist în presa canadiană.
Buruiana care împleteşte ştreangul este al doilea dintr-o serie de cinci romane, serie a cărei protagonistă este Flavia de Luce, fetiţa detectiv pasionată de chimie.
Primul roman din seria respectivă, Plăcinta e dulce la sfârşit, a fost tradus în 36 de limbi şi a fost recompensat în 2007 cu Dagger Award, precum şi cu numeroase alte distincţii literare.


Până duminică (inclusiv) aveți tot timpul să trageți o fugă până la Bookfest-ul de la Romexpo. Grupul editorial Trei vă așteaptă cu reduceri de 30% în Pavilionul  C1, la standul A02.

Mai jos aveți un top al cărților abia ieșite de sub tipar:

   

12. ”Puterea fără limite a minții”, de Russell Targ

Fizician de formație și pasionat de fenomenul ”nonlocalității”, autorul oferă un ghid practic pentru ”vederea la distanță și transformarea conștiinței”. Sigur, precogniția sau diagnosticarea la distanță, de exemplu, sunt discutabile, însă Russell Targ, pionier în cercetarea laserului, spune că a găsit argumentele care să pună pe gânduri chiar și firile mai sceptice.

  

11. ”Înăuntrul regatului: Viața mea în Arabia Saudită”, de Carmen Bin Laden

După ce-ați aflat amănunte picante din viața privată a lui Saddam Hussein, a venit rândul unor dezvăluiri despre un alt (fost) inamic ”numărul unu” al SUA. Cumnata teroristului de curând mazilit povestește cam tot ce-a putut să afle prin intermediul soțului ei, unul dintre cei 54 de frați ai lui Osama.  

10. ”Claustrofobia”, de Andrea Perry

Ți-e frică să călătorești cu metroul, să urci cu liftul, să zbori cu avionul sau să stai în camere fără ferestre? Specialistă în terapie prin dramă, psihoterapeuta britanică vorbește deschis despre propria claustrofobie și redă experiențele altor oameni care au trăit o anxietate similară și au depășit-o. În plus, găsiți sfaturi practice inspirate din diverse orientări terapeutice.

9. ”Secretele autovindecării: sute de remedii naturiste inspirate de înțelepciunea orientală”, de Dr. Maoshing Ni.

Expert în tehnici de prevenire a îmbătrânirii și medicină taoistă, Dr. Mao (așa i-a rămas numele din serialul ”Totul despre sex”) te ajută să-ți pui în ordine sentimentele, lucrurile de prin casă, obiceiurile cotidiene și, ca bonus, oferă și 60 de rețete naturiste pentru a scapa de alergii, eczeme, insomnii, mătreață, indigestie și multe alte ”bucurii” ale vieții.

8. ”Omul cu cercurile albastre”, de Fred Vargas

“Personajele din cărțile lui Fred Vargas sunt pe cât de anarhiste și stranii, pe atât de savante. Unul este pasionat de Antichitate, altul împătimit de oceanografie… cert este că modul lor de a vedea lumea doboară orice conformism, dezminte cu umor și fantezie ordinea prestabilită a lucrurilor”, zice Le Magazine Litteraire

7. ”Căile îndrăgostirii”, de Ayala Malach Pines

Psiholog social si cercetător, autoarea oferă celor aflați în căutarea iubirii, cât și celor ce speră s-o retrezească un prețios ghid practic, dar și o cercetare documentată pentru a înțelege elementele atracției și influența părinților asupra gusturilor noastre amoroase.

6. ”Buruiana care împletește ștreangul”, de Alan Bradley

Pe puștoaica-detectiv, Flavia de Luce pe numele ei ficțional, o știți deja din primul roman al seriei, ”Plăcinta e dulce la sfârșit”. De data asta, crima se produce odată cu sosirea în sătucul fetei a unei trupe de păpușari. Încă o provocare pentru copilul-minune al literaturii polițiste…

5. ”Millenium, Stieg și eu”, de Eva Gabrielsson

Poate v-ați înterbat ce va fi fost în mintea lui Stieg Larsson, autorul dispărut prematur al trilogiei (aflată deja la a doua ecranizare) ”Millenium”. Fosta sa parteneră povestește despre viața cotidiană a regelui romanului polițist scandinav, dar și despre unele dispute familiale aprinse în jurul posterității acestuia.

4. ”În culisele psihoterapiei”, de Jeffrey A. Kottler

Pe autor îl știți deja în calitate de coordonator al insolitelor volume : ”Mumia de la masa din sufragerie” și ”Clientul care m-a schimbat”. De data asta, psihologul american scrie despre caznele, greutățile și stările de epuizare și plictis în care ajung psihoterapeuții. Că oameni sunt și ei  :). Sigur, nu lipsesc nici soluțiile practice oferite terapeuților pentru a scăpa de frustrări, anxietăți, nervi și presiuni care pot perturba ședințele.

3. ”Paradoxul iubirii”, Pascal Bruckner

Poate că vă era dor de dilemele fierbinți ale Lunilor de fiere și ale Noii dezordini amoroase 🙂 Eseistul francez pleacă de la o întrebare simplă, dar amarnic de presantă: cum poți împăca dorința de a avea parte de pasiune, iubire și fidelitate cu aceea de a fi liber și deschis față de noi aventuri?

2. ”WikiLeaks – Mărturisirile purtătorului de cuvânt al celui mai periculos website din lume”, de Daniel Domscheit-Berg împreuna cu Tina Klopp

Neamțul, specializat la fel de bine în PR și hacking, dă din casă vrute și nevrute. Îi face un portret exact fiorosului Julian Assange și povestește cum fenomenul WikiLeaks a reușit să pună pe jar guverne și oameni de afaceri de pe tot globul.

   

1. ”Alte camere, alte glasuri de ieri”, de Alex. Leo Șerban

Volumul din colecția ”Cerul Poeților Apăruți” reunește poezii din diverse perioade, începând cu cele scrise la 25 de ani și terminând cu cele inspirate de Lisabona. “Va fi o mare surpriză: poeziile scrise de Alex. Leo Șerban dau, într-un fel, cheia alcătuirii lui sufletești: încăperile și glasurile sale interioare erau înalt poetice”, spune Ioana Pârvulescu.

Veniți la lansarea cărții lui Alex. Leo Șerban!

Sâmbătă, 28 mai, de la ora 12.00, la standul Editurii TREI (Pavilion C 1, stand A02).

Invitați: Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Svetlana Cârstean și Magdalena Mărculescu

 

În plus, vă mai așteaptă două sesiuni de autografe:

Vineri 27 mai, ora 18.00, standul Editurii TREI: sesiune de autografe Chris Simion, “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”.

Simbata 28 mai, ora 13.00, standul Editurii TREI: sesiune de autografe Stelian Tanase, “Moartea unui dansator de tango”.

  

  


Nu doar filmele hollywoodiene au parte de promovări deștepte, ci și cărțile polițiste. Cele care merită, firește!
 
Clătiți-vă ochii cu trei clipuri de promovare a cărții Plăcinta e dulce la sfârșit. O să vedeți cum și-au închipuit-o norvegienii, nemții și italienii pe fătuca-minune a literaturii polițiste, Flavia de Luce. Printre filmulețe, am presărat cronica la această carte, apărută recent în TimeOut-ul de București.  

   

   

Literatura poliţistă a lumii a încercat până acum toate tipologiile posibile de detectiv, de la subţirelul Sherlock la ursul Maigret, trecând prin galeria feminină deschisă de simpatica bătrânică Miss Marple şi continuată de hackeriţa de geniu Lisbeth Salander (Stieg Larsson). După cum a făcut detectivistică și în Antichitate (Publius Aurelius, al Danilei Comastri Montanari), în Evul Mediu (William de Baskerville, al lui Eco) sau în Epoca Luminilor (Nicolas le Floch, comisarul inventat de Jean François Parot).

   

    

Ce nu s-a încercat până acum a fost crearea unui detectiv-copil, cu inteligenţă de Poirot şi cunoştinţe savante. Ei bine, acesta a luat chipul Flaviei de Luce, o puştoaică de 11 ani, marea speranţă a literaturii poliţiste a mileniului III, născută de sub condeiul unui debutant în vârstă de… 70 de ani, Alan Bradley.

   

     

Prima poveste din seria aventurilor domnişoarei de Luce se deschide în iunie 1950. Flavia descoperă în grădina conacului Buckshaw, printre rândurile de castraveţi, un cadavru. Chimista în fustiţă (care fabrică, pe ascuns, otrăvuri destinate surorilor ei) devine detectiv de ocazie şi încearcă, sub nasul inspectorului de poliţie local, să-l descopere pe criminal. Nu de alta, dar doreşte să-l scoată de sub acuzaţie pe tatăl ei şi să-i câştige, astfel, dragostea. Un roman plin de umor, cu o atmosferă irezistibil de british!

  

 

     

Toccata era prea scurtă


Mă aştept ca mult timp după moartea Opheliei, ori de câte ori mă voi gândi la ea, prima amintire care îmi va veni în minte să fie felul delicat în care ea atinge pianul. Aşezată la claviatura vechiului nostru Broadwood masiv din salon, Feely devine o persoană diferită.

Anii de exerciţiu – orice ar fi – i‑au dăruit mâna stângă a unui Joe Louis şi mâna dreaptă a unui Beau Brummel (sau cel puţin aşa spune Daffy).

Pe când săream şi peste ultimul pârleaz, iar Buckshaw îşi făcea apariţia peste câmp, priveliştea aproape că mi‑a tăiat răsuflarea. Din acest unghi şi în acest moment al zilei, iubeam Buckshaw cel mai mult. Pe când mă apropiam dinspre est, vechea piatră rotundă ca un pepene strălucea precum şofranul în soarele după‑amiezei târzii, bine aşezat în peisaj ca o cloşcă mulţumită ce stă pe ouă, cu steagul Marii Britanii fluturând cu satisfacţie undeva la înălţime.

 

  

Casa părea să nu fie conştientă de sosirea mea, de parcă eram un intrus ce mă apropiam pe furiş. Chiar şi de la un sfert de kilometru depărtare puteam auzi notele Toccatei, de Pietro Domenico Paradisi – aceea din Sonata lui în la major – ce veneau împleticindu‑se în întâmpinarea mea.

Toccata era bucata mea preferată; după mintea mea, era cea mai mare realizare muzicală din întreaga istorie a lumii, însă ştiam că, dacă Ophelia afla acest lucru, nu ar mai fi interpretat niciodată piesa aceasta.

Ori de câte ori aud această muzică, mă gândesc cum cobor în zbor partea abruptă dinspre est a dealului Goodger; fugind atât de repede, că picioarele de‑abia pot să ţină pasul în timp ce mă năpustesc dintr‑o parte într‑alta, ţipând în vânt, ca un pescăruş răpitor.

Când m‑am aflat aproape de casă, m‑am oprit pe câmp şi am ascultat şuvoiul perfect al notelor, nu prea presto — exact aşa cum îmi plăcea mie. M‑am gândit la momentul când am auzit‑o pe Eileen Joyce interpretând Toccata la BBC. Tata pornise radioul, fără să fie prea atent la ce anume se difuza, în timp ce frunzărea colecţia lui de timbre. Notele îşi croiseră drum pe coridoarele şi galeriile de la Buckshaw, urcând pe scara în spirală, şi pătrunseseră în dormitorul meu. Când îmi dădusem seama ce se interpreta, coborâsem în goană scările şi năvălisem în biroul tatei, însă muzica încetase.

Stătusem acolo privind unul la altul, neştiind ce să ne spunem, până când, în cele din urmă, fără un cuvânt, m‑am retras din cameră şi m‑am dus încet sus.

Asta e singura problemă cu Toccata: e prea scurtă.

  

   

  

Am trecut pe lângă gard şi am intrat pe terasă. Tata stătea la biroul său de lângă fereastră, atent la ce făcea.

Rosicrucienii pretind, în broșurile lor, că poţi face o persoană total necunoscută să se întoarcă într‑o sală de cinema aglomerată dacă îţi fixezi privirea intens în ceafa sa şi dacă priveşti până nu mai poţi. El ridică privirea, însă nu mă văzu. Avea mintea în altă parte. Nu a mişcat nici măcar un muşchi.

Şi apoi, ca şi cum capul i‑ar fi fost de plumb, privi în jos şi îşi continuă studiul, iar, în salon, Feely schimbă, interpretând ceva de Schumann.

Fragment din romanul polițist

Plăcinta e dulce la sfârşit

de Alan Bradley  

 

Dilema plăcintei: ca la carte sau ca la mama?


CA LA CARTE:

Când am deschis ochii, nişte zori de ziuă de culoarea stridiilor se iveau la ferestre. Braţele ceasului deşteptător din alamă arătau 03.44. Vara, se lumina devreme şi, în mai puţin de un sfert de oră, soarele avea să se ivească sus pe cer.

M‑am întins, am căscat şi m‑am dat jos din pat. Gramofonul se oprise, îngheţase la mijlocul Polonezei, acul său zăcând mort în şănţuleţele plăcii. Pentru un scurt moment, m‑am gândit să‑l răsucesc din nou pentru a trezi toată casa pe acorduri de Poloneză. Şi apoi mi‑am amintit ce se întâmplase cu doar câteva ore mai devreme.

M‑am dus la fereastră şi am privit în grădină. Am văzut mica seră, cu gemuleţele de sticlă acoperite de rouă, şi mai încolo o umbră cu muchii ascuţite care era roaba întoarsă a lui Dogger, uitată din cauza celor întâmplate în ajun.

Hotărâtă să o aşez cum trebuie, să mă dau bine pe lângă el pentru ceva de care nu eram nici măcar sigură, m‑am îmbrăcat, am coborât în linişte scara din spate şi am intrat în bucătărie.

În timp ce treceam pe lângă fereastră, am observat că din plăcinta cu cremă a doamnei Mullet fusese tăiată o bucată. Ce ciudat, m‑am gândit: cu siguranţă, cel care o luase nu fusese dintre cei din familia de Luce.

Dacă era vreun lucru în privinţa căruia eram cu toţii de acord — un lucru care ne unea pe toţi ca familie — era aversiunea noastră comună faţă de plăcintele cu cremă ale doamnei Mullet. Ori de câte ori se abătea de la plăcinta noastră preferată, cu rubarbă sau cu agrişe, pentru a face groaznica plăcintă cu cremă, de cele mai multe ori ziceam pas, ne prefăceam că ne îmbolnăvim în grup şi o trimiteam cu plăcinta acasă la pachet, cu instrucţiuni binevoitoare de a i‑o servi, împreună cu complimentele noastre, bunului ei soţ, Alf.

     

CA LA MAMA:

PLĂCINTĂ CU CARNE

Ia un kg de făină, 3 ouă, sare şi le frământă adăugând mereu apă căldicică; când nu se mai lipeşte de masă, iei coca şi o baţi, lovind‑o de masă de mai multe ori. În urmă, o acoperi cu un şervet şi o laşi să stea ca o jumătate de oră, o tai în vreo 10 sau 16 bucăţele, le întinzi ca de mărimea unui taler mic, le ungi cu unt fiecare în parte şi le pui una peste alta. Faci două grămezi, una cu 6 foi, alta cu 10 foi. Apoi, toci carnea, o prăjeşti pe jumătate în unt (să rămână puţin zemoasă), prăjeşti puţină ceapă şi o amesteci cu carnea, adăugând sare, piper, scorţişoară rasă şi un ou.

Întinzi cu vergeaua grămada cu 6 foi, o faci de mărimea tăvii, o fişezi în tavă unsă şi pui tocătura. Apoi, întinzi cu vergeaua, grămada de 10 foi, şi acoperi cu ea tocătura.

Pui tava la cuptor. Focul să nu fie prea iute. Când s‑a copt serveşti.   

   

PLĂCINTĂ CU MERE

Faceţi aluatul întocmai ca cel pentru plăcintă cu carne.

Merele, în cantitatea ce o doriţi, le curăţaţi de coajă şi le radeţi pe o râzătoare mare până daţi de mijlocul cu seminţe pe care îl aruncaţi. Apoi puneţi această răzătură — să zicem de un kilogram şi jumătate de mere, — într‑o cratiţă pe care o puneţi pe un foc potrivit pentru ca merele să‑şi lase zeama. Când această zeamă a apărut destul, presăraţi peste răzături zahăr în praf, cantitatea unui pahar de 200 gr. Adăugaţi un praf de vanilie. Cine vrea adaugă şi 200 gr. stafide sultanii, pe care le toarnă peste mere imediat după zahăr. Aceste stafide dau plăcintei un gust foarte bun.

Când zeama merelor a scăzut de tot, puneţi merele peste coca întinsă şi o acoperiţi cu cealaltă întocmai cum s‑a făcut cu carnea.

Puneţi la cuptor pe un foc potrivit.

  


Alan Bradley a publicat acest prim roman, „Placinta e dulce la sfirsit”, la vârsta de 70 de ani. Cartea s-a bucurat de un succes teribil din partea cititorilor, a fost tradusă în lumea întreagă (36 de limbi) şi a fost recompensată în 2007 cu Premiul Dagger, care se acordă romanelor poliţiste.
Au urmat numeroase alte distincţii: Arthur Ellis Award (2010), Spotted Owl Award (2010), Agatha Award (2009), Dilys Award (2009). Timp de 16 săptămâni a făcut parte din New York Times Bestseller Lists, iar în prima jumătate a anului 2009 s-a clasat constant pe locul întâi al celor mai bune vânzări de ficţiune pe site-ul amazon.com.
Plăcinta e dulce la sfârşit face parte dintr-o serie de cinci romane, serie a cărei protagonistă este Flavia de Luce.
Alan Bradley trăieşte în Canada, a publicat numeroase poveşti pentru copii, precum şi o carte de memorii (The Shoebox Bible, în 2004) şi a lucrat ca jurnalist în presa canadiană.

«Puneţi laolaltă în mintea unei fetiţe de 11 ani abilităţile deductive ale lui Sherlock Holmes, talentul pentru chimie al lui Marie Curie şi zelul lui Dr. Jekyll – această fetiţă se numeşte Flavia de Luce şi este eroina unei cărţi pline de mister, farmec şi experimente. Dialogurile spumoase, umorul de bună calitate şi personajele pitoreşti continuă să te înso- ţească multă vreme după ce ai pus cartea la loc, în raft.» Discovery Channel



Fundul coşului de gunoi era acoperit cu bucăţi şi coji de foietaj: fără conţinut, doar bucăţi azvârlite înăuntru, ca şi cum cel care mâncase se săturase şi aruncase resturile. Păreau să fie resturile unei plăcinte. Pe când întindeam mâna pentru a lua o bucată, Mary scoase un sunet gutural şi îşi întoarse capul într o parte.

Ia uită te la chestia asta, am zis. E o bucată de coajă, vezi? E cafeniu aurie aici, de la cuptor, cu mici încreţituri, cum sunt modelele de pe o parte. Bucăţile celelalte sunt de la foaia de pe fund: sunt mai albe şi mai subţiri. Nu e prea pufos foietajul ăsta, nu i aşa?

Cu toate astea, am adăugat, sunt hămesită. Când n-ai mâncat toată ziua, orice arată bine.

Am ridicat plăcinta şi am deschis gura, prefăcându mă că aveam de gând să o înfulec.

Flavia!

M am oprit cu încărcătura sfărâmicioasă la jumătatea distanţei dintre mâna mea şi gura deschisă.

Ei?

Of, la naiba! zise Mary. Dă o încoace. O arunc eu.

Ceva îmi spuse că era o Idee Proastă. Altceva îmi spuse că bucăţica de plăcintă fără umplutură era proba care trebuia lăsată neatinsă pentru a fi descoperită de inspectorul Hewitt şi cei doi sergenţi. De fapt, chiar m am gândit la lucrul ăsta pentru câteva clipe.

Ai nişte hârtie? am întrebat.

Mary scutură din cap. Am deschis şifonierul stând în vârful degetelor, am pipăit cu mâna raftul de sus. Aşa cum bănuiam, o foaie de ziar fusese instalată acolo drept înlocuitor al furnirului raftului respectiv. Dumnezeu să te binecuvânteze, Tully Stoker!

Având grijă să nu le rup, am deşertat încetişor resturile mai mari ale plăcintei în ziarul Daily Mail şi l am împăturit formând un pacheţel îngrijit. Mary stătu şi mă privi cu nervozitate, fără să spună un cuvânt.

Pentru testul de laborator, am zis, pe un ton misterios.

Ca să spun adevărul, nu aveam încă nicio idee ce anume aveam de gând să fac cu chestia aia revoltătoare. O să mă gândesc la ceva mai târziu, însă, în acel moment, voiam să-i arăt lui Mary cine era şeful.

Pe când puneam coşul de gunoi înapoi pe podea, am tresărit la o bruscă şi uşoară mişcare din adâncurile acestuia, şi nu mă deranjează să admit că mi s-a cam întors stomacul pe dos. Ce era acolo în interior? Viermi? Un şobolan? Imposibil: nu aveam cum să nu fi văzut un lucru atât de mare.

M am zgâit cu precauţie în container şi eram destul de sigură că ceva se mişca pe fundul coşului. O pană! Şi se mişca delicat, aproape imperceptibil, înainte şi înapoi, în ritmul curenţilor de aer din cameră; vibrând ca o frunză moartă pe ramura unui copac — în acelaşi fel în care părul cel roşu al necunoscutului mort se mişcase în briza dimineţii.

Oare nu murise chiar în dimineaţa asta? Părea că trecuse o eternitate de la evenimentul neplăcut din grădină. Eveniment neplăcut? Flavia, mincinoaso!

Mary privi înspăimântată în timp ce eu băgam mâna în coş şi scoteam pana şi bucăţica de foietaj înfiptă în vârful ei ascuţit.

Vezi asta? am zis, ridicând o către ea.

Ea se trase înapoi la fel cum probabil face Dracula atunci când îl ameninţi cu o cruce.

Dacă pana ar fi căzut pe foietaj în coşul de gunoi, nu ar fi lipită de acesta.

Patru plus douăzeci de mierle, coapte într-o plăcintă, am recitat. Vezi?

Crezi? întrebă Mary, cu ochii cât cepele.

Exact, Sherlock, am zis. Umplutura acestei plăcinte a fost o pasăre, şi cred că pot ghici şi ce specie anume.

I-am întins din nou pana.

Ce fel de mâncare gustos pentru a fi aşezat înaintea regelui, am zis şi, de data asta, ea îmi zâmbi.

O să fac la fel şi cu inspectorul Hewitt. Da! O să rezolv acest caz şi o să i l prezint legat cu funde viu colorate.

Nu e nevoie să mai vii aici afară, îmi spusese în grădină frumuşelul ăla. Ce neobrăzarea dracului!

Ei bine, o să-i arăt eu una sau două figuri să mă ţină minte!

Ceva îmi spunea că Norvegia era cheia. Ned nu fusese în Norvegia şi, în afară de asta, jurase că nu lăsase sitarul în pragul uşii iar eu îl credeam, deci el nu intra în discuţie — cel puţin, pentru moment.

Necunoscutul venise din Norvegia, iar eu auzisem asta direct de la botul calului, ca să mă exprim aşa! Ergo (asta înseamnă „aşadar”), necunoscutul ar fi putut aduce sitarul cu el.

Într-o plăcintă.

Da! Chestia asta avea sens. Ce altă cale mai bună exista de a trece de un vameş iscoditor?

Fragment din romanul „Placinta e dulce la sfirsit”, de Alan Bradley, Editura Trei, Fiction Connection.

%d blogeri au apreciat asta: