Archive for octombrie, 2011



A fost odată o istorie  pe care o povesteau toţi copiii de la şcoala la care învăţa Caroline. Nu ştiu  dacă și credeau în ea, dar unii dintre ei cu siguranţă se comportau de parcă ar fi luat-o de bună.

Pe drumul pe care Caroline îl avea de făcut de acasă până la şcoală era o casă veche, ascunsă în spatele unui teren destul de întins. Ai putea să încerci să-ţi închipui mica şi îmbătrânita casă, care parcă încerca să se ascundă în spatele cioturilor de copaci şi grădinii cu tufe de care nimănui nu mai părea să-i pese.

Câteodată, copiii vedeau o bătrână croindu-şi drum pe poteca veche şi acoperită de frunze care ducea către cutia ei poştală. Degetele sale erau îndoite în forme ciudate, noduroase, corpul îi era aplecat şi spatele îi era cocoşat. Se târa încet şi, dacă îşi ridica privirea spre tine, vedeai o faţă plină de riduri. Din barbă îi creşteau fire de păr cărunte şi subţiri. Ochii înfundaţi în orbite te urmăreau cu o căutătură care — după cum spunea povestea ce circula printre prietenii Carolinei — te-ar fi vrăjit dacă îi priveai fără ocol.

Majoritatea copiilor o numeau „vrăjitoarea de la numărul 97”.

„Nu o privi în ochi, îi auzeai spunând. Te va lua prizonier cu o vrajă magică, te va duce în casă de unde nu-ţi va mai da drumul niciodată.”

Au apărut multe poveşti despre ce se întâmplase cu copiii care erau furați dar, dacă îi cereai cuiva să-ţi spună numele unui copil luat prizonier, desigur, nu  ştia ce să-ți zică. Ca urmare, prietenii lui Caroline nu treceau niciodată singuri pe lângă acea casă. Dacă vrăjitoarea de la numărul 97 se uita la ei? Aveau să fie suficient de puternici cât să n-o privească în ochi?

Dar să ne întoarcem la Caroline, care se pricepea atât de bine la aparatura tehnică încât i s-a cerut să se alăture formaţiei muzicale a şcolii şi asta însemna să rămână după ore o după-amiază pe săptămână pentru repetiţii. Niciun alt membru al formaţiei nu locuia în direcţia ei, aşa că după prima repetiţie a trebuit să meargă spre casă, pe lângă numărul 97, de una singură. După-amiaza târzie era înnorată şi acea lumină clară a zilei care adesea îţi dă încredere dispăruse de pe cer. Caroline a pornit ca de obicei pe drumul ei, dar pe măsură ce se apropia de casa vrăjitoarei aceasta i se părea mai înspăimântătoare ca niciodată.

Pe măsură ce se apropia, căsuţa învechită, parţial ascunsă de grădina neîngrijită, părea să devină tot mai mare şi mai ameninţătoare. Voia să alerge, dar se gândea că e mai bine să meargă încet şi să depăşească această experienţă. A respirat adânc de câteva ori şi a încercat să se gândească la altceva: la casa ei, la mami şi tati privind la televizor şi aşteptând-o, la cina ei preferată, la confortul propriului pat când se va cuibări în el seara. Gândindu-se la aceste lucruri, chipul ameninţător al vechii clădiri părea să pălească. Nu mai era aşa de înspăimântătoare.

Când a început să se uite după vrăjitoare şi să se gândească din nou la ea, vila a devenit iarăşi mare şi terifiantă. De fapt, cu cât o privea mai mult, cu atât se simţea mai rău. „Nu”, şi-a spus, „concentrează-te pe cât de bine va fi când o să ajungi acasă”, şi asta a făcut-o să se simtă mai bine. Caroline a zâmbit în sinea ei. Îi plăcea acest mic truc pe care învăţase să îl joace în minte. Dar apoi, când a ajuns la poarta de la numărul 97, inima Carolinei aproape că s-a oprit în loc. A uitat de gândurile legate de acasă. Bătrânica era afară în grădină… privind-o pe Caroline! Caroline a încercat să nu-i întâlnească privirea, dar cu coada ochiului a văzut că bătrânica îi zâmbea, şi îi zâmbea plină de căldură! A observat că femeia părea mai mică şi mai puţin ameninţătoare decât atunci când ceilalţi copii spuneau poveşti îngrozitoare despre ea. Cu toate acestea, Caroline a continuat să meargă, gândindu-se la casa ei, făcând frica să scadă în timp ce se gândea la senzaţia plăcută de a lua o cină caldă împreună cu familia ei.

Poate că acesta e un moment destul de bun ca să încheiem povestea, dar nu aici s-a terminat istoria noastră. În fiecare săptămână, când Caroline trecea singură pe acolo, bătrânica de la numărul 97 era la locul ei, zâmbindu-i. Caroline, gândindu-se că nu părea aşa de înspăimântătoare ca în poveştile pe care le spuneau ceilalţi copii, a început să-i zâmbească şi ea. Aproape că a sărit în sus de spaimă când femeia a salutat-o pentru prima dată, dar nu după multă vreme Caroline abia aştepta să se oprească şi să vorbească cu ea pe drumul de la şcoală până acasă. Bătrânica avea atâtea poveşti interesante de depănat. De fapt, o chema doamna Walcott, aşa i-a spus Carolinei.

Înainte de sfârşitul semestrului, Caroline a întrebat-o pe doamna Walcott dacă putea să-i ia un interviu pentru o temă la istorie pe care clasa ei o avea de făcut în legătură cu comunitatea locală. A stat în căsuţă cu blânda şi noua ei prietenă, sorbind limonadă şi mâncând prăjituri în timp ce afla mai multe lucruri decât oricine altcineva din clasă. Chiar a primit 10 cu felicitări pentru temă.

La început, prietenii nu au crezut-o că era prietenă cu „vrăjitoarea de la numărul 97” sau că fusese în vizită în căsuţă şi se întorsese teafără. Poate, spuneau ei, era vrăjită şi într-o zi avea să fie capturată definitiv. Păreau că nu vor să renunțe la vechile credinţe după care bătrânica era cu adevărat o vrăjitoare care fura copii. Unul câte unul, Caroline i-a condus la casă şi i-a prezentat doamnei Walcott. Nu a trecut mult până ce şi ei au reuşit să scape de temeri.

Caracteristici terapeutice

  • Probleme abordate: frica de necunoscut; credinţele false; lipsa simţului realităţii; părerea proastă despre ceilalţi
  • Resurse dezvoltate: învăţarea stăpânirii gândurilor; dezvoltarea unor stiluri de gândire pozitive; schimbarea vechilor credinţe; schimbarea prin ajustări succesive; a fi deschis la noi experienţe
  • Obiective propuse: noi abilităţi pentru gestionarea vechilor temeri; tipare pozitive de gândire; metode de testare a realităţii; dorinţa de a experimenta

Fragment din volumul

101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenți.

Folosirea metaforelor în terapie


Editura TREI si Institutul Cultural Roman va invita astazi, 8 noiembrie, ora 18.00, la o dezbatere pornind de la Cartea Rosie de C.G. Jung.

Evenimentul are loc la sediul Institutului Cultural Roman din Aleea Alexandru nr. 38, sector 1. (Accesul publicului este liber.)

Moderator:
Horia Roman Patapievici

Vor vorbi:
Andrei Plesu
Mihaela Minulescu
Vasile Dem. Zamfirescu

Poza coperta (accepta imaginile in mailul tau pentru a o putea vedea

CARTEA ROSIE
LIBER NOVUS

Autor: Carl Gustav JUNG
Editata de Sonu Shamdasani
Traducere din germana de Viorica Niscov
Traducerile din engleza de Simona Reghintovschi
Nr. de pagini: 404
Format: 30 x 40 cm
Editura TREI

„O premiera editoriala care sincronizeaza psihologia autohtona cu cea europeana” – Dilema Veche

Anii in care m-am ocupat de imaginile interioare au constituit perioada cea mai importanta a vietii mele, in decursul careia s-au decis toate lucrurile esentiale. Atunci a inceput totul, iar amanuntele care au urmat sunt doar niste completari si lamuriri. Intreaga mea activitate ulterioara a constat in a elabora ceea ce tasnise in acei ani din inconstient si mai intai ma inundase, ma coplesise. A fost materia primordiala pentru opera unei vieti” C. G. Jung

Acestea sunt cuvintele psihologului C.G. Jung scrise in 1957, in care se refera la deceniile cand a lucrat la Cartea Rosie, din 1914 pana in 1930. Cu toate ca se stie de peste 80 de ani de existenta ei, Cartea Rosie nu a fost niciodata publicata si nici nu a fost pusa la dispozitie publicului interesat, discipolilor si succesorilor lui Jung.

   

 ”O însumare de demonie interioară…”   – Dan C. Mihăilescu

    

     

Publicarea Cartii Rosii ne da posibilitatea unei noi epoci in intelegerea scrierilor lui Jung. Ne ofera o deschidere unica spre modul in care si-a recuperat sufletul si a constituit o psihologie. Ar putea sa fie cea mai influenta scriere, nepublicata pana in prezent, din istoria psihologiei.


Partener
Institutul Cultural Roman


Autorul Cartii gesturilor si Cartii gesturilor europene, Peter Collett, revine in Romania dupa cinci ani.

Expert in psihologie  sociala si profesor la Universitatea Oxford, Collett va sustine la  Bucuresti conferinta “Limbajul nonverbal si cele mai bune  practici aplicabile in business”, organizata de Twelve Corporate, cu sustinerea Editurii Trei.

Evenimentul va avea loc in data de 11 noiembrie 2011 la Hotel Ramada Bucharest North.

Succesul in business este asimilat succesului in comunicare. Dezvoltarea  abilitatilor sunt rezultatul experientei si al constientientizarii propriului  stil de comunicare. Identificarea propriului stil de comunicare este punctul de  ameliorare a relatiilor profesionale cat si personale.

In urma participarii la conferinta “Limbajul nonverbal si cele mai bune  practici aplicabile in business”, participantii vor putea sa:

  • constientizeze  limbajul nonverbal;
  • identifice semnalele nonverbale emise de interlocutorii lor;
  • creeze un impact psihologic persoanelor cu care interactioneaza;
  • identifice cum  sa devina un lider prin intermediul limbajului nonverbal;
  • aplice abilitatile de  comunicare in management, intalniri si prezentari;
  • promoveze obiceiuri sanatoase  de comunicare in cadrul organizatiilor in care lucreaza si in cadrul mediilor in  care interactioneaza;
  • descopere aria limbajului international de business;
  • descopere conventiile si practicile limbajului nonverbal din alte tari;
  • invete  sa maximizeze propriul impact in business-ul global.

Moderatorul evenimentului este Drd. Mihaela Liliana Stroe, sociolog, trainer  international, speaker motivational si expert in comunicare nonverbala.

   

    

    

Am amintiri placute despre vizita in Romania. Inainte de a ajunge in tara dumneavoastra, ma gandeam că romanii ar trebui sa prezinte obiceiuri similare cu cele ale altor est-europeni. Am fost surprins să descopar ca romanii aveau gesturi mult mai vii decat ma asteptam. Ma refer la faptul ca gesticuleaza, dau din maini şi, in general, sunt mai expresivi. Emana caldura şi sunt extrem de tactili, aproape ca nişte mediteraneeni!
– Peter Collett, interviu pentru Gazeta Sporturilor


Editura Trei lansează sâmbătă (29 oct.), de la 12.40, la BCU volumul al treilea din Tratatul de psihanaliză contemporană scris de H. Thomä și H. Kächele.

Cartea este inedită fiind dedicată cercetării științifice în psihanaliză și găsirii dovezilor epistemologice pentru eficacitatea terapiei de inspirație freudiană.

Alături de editorul Vasile Dem. Zamfirescu, la lansare va participa și unul dintre autori, anume Horst Kächele, șeful Catedrei și Psihoterapie a Facultății de Medicină de la Universitatea din Ulm. Pe psihanalistul german îl puteți asculta și cu o prezentare (tot sâmbătă, dar de la 12.00) dedicată posibilității de măsurare a contratransferului.

Lansarea se întâmplă cu prilejul celei de a III-a Conferințe Internaționale de Psihanaliză „Contratransferul în psihanaliza contemporană”, organizată la București (la BCU) între 29 și 30 octombrie. Programul îl găsiți aici.

 


Cum s‑o  abordez, asta‑i problema. Pentru că, evident, nu‑i un subiect pe care să‑l  trânteşti aşa, relaxat, în mijlocul conversaţiei: „A, apropo, ţi‑am mai zis că Pământul o să dispară în nouăsprezece ani, plus sau minus? Nu? Eşti sigură? Eram convins că ţi‑am zis”.

Dar după două săptămâni de încercări eşuate de a aborda subiectul, îmi dau seama că nu contextul potrivit îmi lipseşte, ci curajul. Conversaţia asta n‑are cum să nu devină cea mai mare şi mai dubioasă non sequitur. În mod previzibil, îmi recapăt curajul într‑un moment inoportun şi ciudat: în timp ce ne uităm la un film în subsolul casei ei.

„Amy”, îi zic.

„Hm.”

„Trebuie să‑ţi spun ceva.”

Dar apoi mă blochez.

Stăm tolăniţi pe patul vechi al fratelui ei. Deşi a plecat în vest la doi ani după ce tatăl lor i‑a părăsit, spaţiul ocupat de el a ajuns să fie folosit ca un al doilea living, fără să fi fost modificat prea mult. De unde şi televizorul şi videoplayerul de aici, aşezate pe un suport şubred, precum şi posterele lui cu Night Ranger şi Warrant. Ori de câte ori cobor aici cu Amy să ne uităm la un film, mă lupt cu senzaţia înfiorătoare că fratele ei o să se‑ntoarcă din clipă‑n clipă şi‑o să ne dea afară din dormitorul lui, cu toate că ştiu că‑i în Salt Lake City.

Stăm culcaţi pe o parte, Amy e cu spatele. Întoarce capul spre mine şi clipeşte ca o şopârlă în direcţia mea:

„OK”, spune. „Păi, atunci, ăăă. Spune.”

Deschid gura din nou, dar nu reuşesc decât să scot un zgomot straniu, de om care se‑neacă. Încerc să înghit, dar am gâtul uscat şi aspru parc‑ar fi frecat cu şmirghel, ceea ce mă face să mă cutremur. O cireadă îmi galopează în piept, înnebunită. Amy opreşte filmul şi se răsuceşte spre mine. Îmi aruncă privirea aia exasperată şi amuzată, destinată numai mie.

„Vrei s‑o iei de la capăt, copile? Hai, înc‑o dată. Şi ia‑o încet.”

Un lucru în plus pe care‑l ador la ea — adăugat la tricourile ei cu Dinosaur Jr., bocancii mov Doc Martens, formaţiile pe care le ascultă şi de care eu n‑am auzit în viaţa mea, modul ei de comportament relaxat şi băieţos — e faptul că‑mi zice „copile”. Sunt cu patru luni mai mare decât ea şi‑o depăşesc cu vreo 36 de kile, şi tot eu sunt „copilul”.

Ezit. Ea se holbează la mine calm şi întrebător. Aş putea bate în retragere, i‑aş putea spune c‑a înţeles greşit, că n‑am zis nimic. Dar n‑ar avea niciun sens. A auzit perfect ce‑am spus şi acum se aşteaptă să‑mi termin ideea. Ah, am dat‑o‑n bară. Am bulit‑o rău de tot.

„Ei bine?” mă întreabă Amy, strecurând o mână între coastele mele şi saltea, gâdilându-mi spatele ca să mă încurajeze.

„Căcat”, spun, ferindu‑mi privirea.

„Cam aşa”, spune ea.

„Presupun că n‑am cum să retrag asta”, îi zic.

„Mă tem că nu.”

Oftez. „În regulă”, zic, „dar fii atentă, trebuie să mă asculţi şi să nu te enervezi sau să tragi concluzii aiurea.”

Zâmbetul larg îi dispare de pe buze, fiind înlocuit de o expresie de îngrijorare crescândă. Se ridică în capul oaselor.

„E genul de conversaţie care‑ncepe cu ştii‑nu‑e‑vina‑ta‑e‑vina‑mea?”

„Nu”, zic, „în niciun caz. Doamne, nu‑ţi face probleme din astea.”

„Bine”, spune pe un ton prevăzător. „Şi‑atunci?”

Preţ de o clipă îmi ţin respiraţia, fără s‑o scap din ochi. Apoi vorbesc repede ca să n‑am timp să mă răzgândesc.

„Pământul o să dispară în nouăsprezece ani, plus sau minus.”

   

Fragment din romanul Totul contează de Ron Currie Jr. (Editura Pandora M)


Miercuri, 26 octombrie, găsești la toate chioșcurile de ziare romanul ”Ura”, de Anne Holt. Exclusiv cu Gazeta Sporturilor!

Vă vine să credeți că un atentat poate fi prevestit? Ați face bine să credeți pentru că așa s-a întâmplat cu masacrul ce a avut loc în Norvegia în luna iulie, în care 77 de oameni și-au pierdut viața!

Scriitoarea norvegiană Anne Holt, fost avocat, procuror, reporter și ministru al Justiției, a prezentat în cartea sa, ”Ura”, un șir de evenimente foarte asemănător cu tragicul atentat din Oslo. ”Ura”, romanul pe care Gazeta Sporturilor si Editura Trei îl lansează miercuri, 26 octombrie, împreună cu ziarul, la prețul de 13,99 lei, înfățișează un tablou la fel de sângeros precum cel din realitate.

”Adevărul despre Norvegia este că tot mai mulți oameni sunt lăsați pe dinafară. Tot mai mulți devin bolnavi mintal. Tot mai mulți devin criminali”. Acesta este adevărul nefardat pe care scriitoarea Anne Holt l-a trăit și pe care-l împărtășește tuturor cititorilor. Descoperă și tu adevărul despre boala unei societăți dintre cele mai prospere din lume!


Ca avocat, procuror, reporter de televiziune, ministru al Justiţiei, norvegianca Anne Holt a cunoscut de-aproape chipurile răului. Ca autoare de romane poliţiste, se numără printre primii scandinavi care au scris despre crima „cu mesaj”, despre genul de terorişti ca Anders Breivik, neonazişti cu tulburări mentale, care ucid în masă pentru cîteva minute de faimă.

Sărbători însîngerate
„Am scris cu doi ani în urmă o carte, «Ura», unde am încercat să explorez exact problema cu care ne confruntăm acum: legătura dintre ura din vorbe şi ura devenită faptă, crimă. Am vrut să arăt că libertatea de exprimare nu exclude responsabilitatea pentru ceea ce spunem şi ceea ce facem”, spune Anne Holt, într-un interviu pentru un ziar american.

„Ura”, cartea de care aminteşte scriitoarea, este chiar romanul oferit de „Gazeta Sporturilor” miercuri, 26 octombrie, în cadrul Seriei Negre. Detectivul Yngvar Stubo şi criminalista Johanne Vik încearcă să dezlege misterul unor crime aparent fără legătură între ele. Oslo, Ajunul Crăciunului, zăpadă, linişte.

Pînă cînd cadavrul unui imigrant înecat iese la suprafaţă în port, o femeie episcop este găsită înjunghiată pe stradă, iar într-o pivniţă e descoperit un drogat asasinat. Enigmaticul lanţ de morţi pune la încercare experienţa lui Stubo şi ochiul de profiler FBI al lui Vik, soţ şi soţie în acest roman al seriei care le poartă numele.

 

„În «Ura», Anne Holt descrie o serie de crime înspăimîntătoare care scot la iveală partea cea mai întunecată a societăţilor scandinave”
AFP

 

„Este unul dintre noi”
Ceea ce descoperă în spatele asasinatelor ajunge să le ameninţe vieţile şi, aparent, să le depăşească puterile. Este tipul de caz de care norvegienii s-au temut şi pe care au ajuns să-l suporte în realitate, nu doar în ficţiune. 76 de victime, în atacurile de pe 22 iulie 2011, reprezintă prea mult chiar şi pentru imaginaţia unui autor de  romane poliţiste. „Breivik, spunea Anne Holt, într-un interviu, este unul dintre noi, norvegian, crescut într-una dintre cele mai prospere societăţi din lume. Putea fi om de afaceri, orice şi-ar fi dorit. Dar
ceva a mers rău. Trebuie să aflăm ce. E unul dintre noi, dar sper să nu fie unul de-al nostru. Deşi a schimbat mesaje pe Internet cu 200-300.000 de alţi norvegieni”.

Întrebări incomode
De unde această ură? Iată problema care-i frămîntă pe scriitorii scandinavi de crime-fiction. Pentru că Vik şi Stubo ai Annei Holt reuşesc să rezolve cazul, după multe întorsături spectaculoase, dar nu izbutesc să înlăture cauza. Nu este o muncă pentru detectivi, este o treabă pentru comunitate. Imediat după atentate, Anne Holt a scris un editorial tulburător în „Wall Street Journal”, care pune întrebări grave pentru orice democraţie contemporană: „Adevărul despre Norvegia este că tot mai mulţi oameni sînt lăsaţi pe dinafară. Tot mai mulţi devin bolnavi mintal. Tot mai mulţi devin criminali”.

Gazea Sporturilor vă invită miercuri, 26 octombrie, să aflaţi mai multe despre adevărul norvegian, despre bine, rău şi ceea ce se află între ele, despre „Ura”, pe care Anne Holt a prevăzut-o înainte ca aceasta să îndolieze o ţară.

  

Articol preluat din Gazeta Sporturilor

    


Pornind de la recenta traducere a cărții lui Richard S. Lazarus ”Emoție și adaptare” (Editura Trei), profesorul universitar clujean Daniel David, psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală, ne-a vorbit despre prejudecățile referitoare la abordarea cognitivă, despre capcanele psihologiei ”simțului comun”, precum și despre mecanismele psihice care stau la baza emoțiilor. Totul într-un interviu apărut pe site-ul psihoterapie.net, din care redăm mai jos două dintre răspunsuri:

***

Obișnuim să considerăm emoțiile  drept niște reacții spontane (râdem ”din nimic”, ne îndrăgostim ”dintr-o dată” etc.), pe când Lazarus, pare-mi-se, propune altceva: să vedem emoțiile ca niște efecte ale unor ”evaluări cognitive”. Adică mai întâi gândim și abia apoi iubim… Nu contravine asta psihologiei de ”bun simț”?

Ba da, contravine simţului comun! Dar simţul comun nu excelează în a genera cunoaştere; el excelează în a genera morală! În domeniul cunoaşterii, simţul comun a creat de-a lungul istoriei umanităţii multă pseudo-cunoaştere (falsă cunoaştere).

În exemplu dat de dvs., simţul comun ne spune că suntem trişti deoarece ne-a murit cineva apropiat, suntem furioşi deoarece nu ne ascultă copii etc.; aşadar, simţul comun ne spune că emoţiile noastre sunt generate de evenimente de viaţă. Ei bine, ştiinţa psihologică arată că acest lucru este fals. Nu suntem trişti deoarece ne-a murit cineva apropiat; suntem trişti deoarece interpretăm într-un anumit fel faptul că ne-a murit cineva apropiat. Nu suntem furioşi deoarece nu ne ascultă copiii; suntem furioşi deoarece interpretăm într-un anumit fel faptul că nu ne ascultă cei mici. Aşadar, nu evenimentele de viaţă ne influenţează, ci modul în care le interpretăm; în acelaşi eveniment de viaţă, oameni diferiţi, cu interpretări diferite, au reacţii emoţionale  diferite. Această maximă filosofică (vezi Epictet) – ”Nu evenimentele ne influenţează, ci modul în care le interpretăm” – a primit în psihologia cognitivă un suport experimental. Atenţie însă: când vorbim de interpretări, ele se referă atât la prelucrări informaţionale conştiente, cât şi la cele inconştiente. Când vorbesc de ”prelucrări inconştiente”, nu mă refer la ”inconştientul psihanalitic”, dinamic, umed şi pulsional, care din punct de vedere experimental are în psihologia modernă existenţa lui Moş Crăciun, ci la un ”inconştient cognitiv”, în termenii percepției, învăţării şi memoriei implicite, care au o bază experimentală.

În cartea sa, ”Emoție și adaptare”, Lazarus vorbește despre emoție ca parte din coping, din adaptarea la provocările mediului. Or, de obicei emoția e văzută ca o bruiere a încercării noastre de a ne adapta rațional la mediu. În ce fel emoția ajută (și nu încurcă) demersul individual de adaptare?

În ceea ce priveşte mecanismele cognitive implicate în emoţii, cele mai importante sunt: (1) evaluările (appraisals) primare şi secundare şi (2) mecanismele de coping urmate de  reevaluări (reappraisals / metaappraisals). Aşadar, veriga ultimă în generarea emoţiilor este reprezentată de evaluări (de prelucrările informaţionale). Emoţiile pot fi funcţionale sau disfuncţionale în funcţie de caracteristicile pe care le au (de ex.: intensitate, frecvenţă, durată) şi în funcţie de consecinţele lor cognitive, comportamentale şi psihofiziologice. Atenţie, însă: caracterul funcţional / disfuncţional nu se suprapune peste valenţa pozitivă / negativă. Emoţiile cu valenţă negativă pot să fie funcţionale (de ex.: îngrijorarea care te motivează într-o situaţie de examen) sau disfuncţionale (de ex.: panica ce te blochează într-o situaţie de examen). La rândul lor emoţiile cu valenţă pozitivă pot să fie funcţionale (de ex.: o stare de calm / relaxare după atingerea unui scop) sau disfuncţionale (de ex.: o stare de calm / relaxare înainte de atingerea unui scop, emoţiile pozitive din stările hipomaniacale etc.).

   


În timp ce am scris primele patru romane, lucram ca jurnalist freelancer pentru o serie de publicaţii din Marea Britanie. În 2002, am fost însărcinat de cotidianul „Daily Telegraph” să scriu un articol despre un program de instrucţie care li se face ofiţerilor de poliţie americani, într-un spaţiu care simulează perfect locul crimei şi toate detaliile aferente. Vreme de o săptămână am participat, împreună cu ei, la mai multe activităţi, desfăşurate la Body Farm, în Knoxville, Tennessee. Numele oficial este, de fapt, Institutul de Cercetare Antropologică al Universităţii din Tennessee şi, la vremea aceea, era singurul loc din lume care folosea cadavre umane pentru cercetări legate de procesul de descompunere.

A fost înfiinţat în anii ’80 de un faimos antropolog medico-legist pe nume William Bass care şi-a dat seama că, studiind modul în care se descompun cadavrele umane, poţi afla lucruri esenţiale într-o investigaţie, cum ar fi cauza morţii sau felul în care victima a murit. Această „instituţie” se întinde pe o suprafaţă de peste patru kilometri, cu dealuri împădurite şi, la orice oră din zi sau din noapte, poţi găsi acolo mai multe cadavre umane, aflate în diverse grade de descompunere, gata să fie descoperite şi analizate.

Când am ajuns eu acolo, câteva cadavre fuseseră îngropate cu şase luni în urmă special pentru acest program de instruire. Poliţiştii trebuiau să descopere mormintele şi să recupereze rămăşiţele ca şi cum s-ar fi aflat cu la adevăratul loc al unor crime. A fost o experienţă hiperrealistă şi destul de înspăimântătoare. Dar şi extrem de fascinantă. Şi din ea s-a născut primul roman al seriei care-l are ca protagonist pe David Hunter, intitulat „Chimia morţii”.

Fragment din interviul acordat de Simon Beckett cotidianului Romania liberă. Citește întregul interviu aici:


 

  

  

Da, Stephen King este vinovatul! Din cauza sa, scriitoarea noastră nordică nu poate adormi decât, bănuiesc, la lumina veoizei sau… a aurorei boreale 🙂

Vă propun mai departe un citat în ton cu tema, care confirmă, zic eu, că prințesa policierului suedez n-a mințit deloc. Pasajul este din penultimul roman tradus la Trei, Cioplitorul în piatră (cel mai recent, Piază rea, a fost distribuit la finele lui septembrie cu ”Gazeta Sporturilor” în cunoscuta ”Serie neagră”):

***

Buna sa dispoziţie se menţinu chiar şi atunci când, la ora opt seara, Patrik încă nu venise acasă. Erica nu avusese energia de a merge să aprindă toate lămpile, astfel încât, odată cu transformarea amurgului în noapte, casa devenise din ce în ce mai întunecată. Singura lumină provenea, în momentul acela, de la ecranul televizorului. În vreme ce o hrănea din nou pe Maia, ea se uita leneşă la unul din multele reality show‑uri ce rulau seara. Spre ruşinea ei, trebuia să recunoască faptul că era dependentă de mult prea multe emisiuni de acel gen, iar Patrik ajunsese să bombăne fiindcă era asaltat de intrigi meschine şi oameni lacomi să capete atenţie media. Timpul lui de vizionare a programelor sportive fusese redus în mod considerabil, însă atâta vreme cât nu trebuia să stea el s‑o dădăcească pe Maia întreaga seară, consimţise a‑i ceda Ericăi şefia asupra telecomenzii. Femeia dădu volumul mai tare, uimită cum o groază de fete drăguţe erau dispuse să ţopăie şi să se ferchezuiască doar de dragul unui tânăr vanitos şi ridicol, care încerca să le convingă de faptul că era numai bun de însurat. Tuturor telespectatorilor le era limpede că băiatul considera participarea la emisiune drept un mod de a‑şi spori şansele la agăţat prin cluburile ultramoderne din Stockholm. De fapt, Erica îi dădea dreptate lui Patrik — emisiunea nu avea pic de inteligenţă — însă odată ce pornise a o urmări, ea nu se putu abţine.

Un sunet dinspre uşa de la intrare o făcu să dea volumul încet. Vechea sa teamă de întuneric puse stăpânire pe ea timp de o secundă, dar apoi femeia îşi veni în fire şi realiză că probabil era Patrik, care se întorcea în sfârşit acasă.

— Ce mai întuneric aici, zise acesta, aprinzând câteva lămpi, înainte de a merge la Erica şi la Maia.

Se aplecă şi‑i dădu Ericăi o sărutare pe obraz, îi mângâie cu blândeţe căpşorul Maiei, după care se aruncă pe canapea.

— Îmi pare foarte rău că am ajuns atât de târziu.

În ciuda sentimentelor sale copilăreşti de puţin mai devreme, sentimentul de iritare al  Ericăi o părăsi de‑îndată.

— Nu contează. Ne‑am descurcat bine, noi două.

%d blogeri au apreciat asta: