Archive for mai, 2013



Îmi sunteţi dragi.

Să nu vă pese de atacurile păgînilor. Atîtea cetăţi necreştine au căzut, căci idolii lor nu le-au putut apăra. Iar tu te închini unui idol de piatră? Adu-ţi aminte cine e Dumnezeul tău. Cine ţi L-a vestit. Că ţi-a prezis că lumea va pieri de foc şi sabie, că ţi-a vorbit de prăbuşire şi de moarte. Iar acum te sperii că profeţiile se împlinesc?

El a vorbit şi de întoarcerea în slavă a fiului Lui cînd această lume va fi în ruine, şi cum va aduce domnia eternă a luminii, la care şi tu vei fi chemat. De ce plîngi, în loc să te bucuri? Tu care, creştin fiind, ar trebui să trăieşti doar cu gîndul la sfîrşitul acestei lumi. Dar poate că nu e nici vreme de plîns, nici de bucurie.

 

Vă așteptăm vineri seara la lansare:

Banner Blog_Jerome Ferrari 

  

Roma a căzut. A fost învinsă, dar pămîntul şi cerurile n-au căzut. Priviţi în jur, iubiţii mei. Roma a căzut, dar nu e oare totul exact ca înainte? Stelele merg pe cer, noaptea urmează zilei, care urmează nopţii, clipă de clipă, prezentul se naşte din neant şi se întoarce în neant, iar voi sunteţi aici, în faţa mea, şi lumea merge mai departe spre sfîrşitul ei, care încă nu e aici şi nu ştim cînd va veni, fiindcă Dumnezeu nu ne spune mai mult…

Augustin şi-a întrerupt o clipă predica. Multe feţe atente, zărite în mulţime, păreau că s-au înseninat. Dar tot mai auzea hohote înfundate. Chiar lîngă el, sprijinită de altar, o tînără femeie îşi ridica ochii înlăcrimaţi. A privit-o aspru întîi, ca un părinte dojenitor, dar a văzut-o ce ciudat zîmbea printre lacrimi, şi în timp ce dădea să vorbească din nou, a binecuvîntat-o. La zîmbetul ei se va gîndi, douăzeci de ani mai tîrziu, cînd va zăcea sub bolta absidei, în vreme ce preoţi îngenuncheaţi se roagă pentru mîntuirea sufletului lui, de care nimeni nu se îndoieşte.

  

  Fragment din PREDICA DESPRE CĂDEREA ROMEI de JÉRÔME FERRARI 

         

Reclame

Libero încă mai credea că onoarea sălăşluieşte undeva în cerul înalt şi pur, ce conta că nimeni nu băgase de seamă.

Trebuia să se ţină departe de politică şi de morală, deja infectate de morbul actualităţii, şi să se refugieze în pustiurile aride ale metafizicii, în compania acelor autori care cu siguranţă nu aveau să intre vreodată în atenţia jurnaliştilor. Se hotărî deci că va scrie o dizertaţie despre Sfântul Augustin. Matthieu, a cărui prietenie semăna uneori cu un soi de aprobare servilă, l-a ales pe Leibniz şi s-a rătăcit neîncrezător prin labirinturile ameţitoare ale înţelegerii divine, la umbra neverosimilei piramide a lumilor posibile, unde mîna lui, multiplicată la infinit, putea în sfîrşit poposi pe obrazul lui Judith.

Libero citea cele patru predici despre căderea Romei cu sentimentul că îndeplineşte un act de supremă rezistenţă, citea Cetatea lui Dumnezeu, dar pe măsură ce zilele se scurtau, ultimele speranţe i se topeau în ceaţa ploioasă care persista pe trotuarele ude. Totul era trist şi murdar, nimic nu mai stătea scris în cer, în afară de semnele de furtună sau de ploaia măruntă, iar cei care luptau meritau aceeaşi ură ca învingătorii, poate că nu erau ticăloşi, dar oricum erau nişte măscărici rataţi, în frunte cu el însuşi. Fuseseră educaţi să producă dizertaţii şi comentarii, cu atît mai inutile cu cît erau mai ireproşabile, fiindcă pesemne lumea mai avea nevoie de Augustin, de Leibniz, dar nu avea ce face cu exegeţii lor, iar Libero ajunsese acum să se dispreţuiască pe sine pentru toţi profesorii ăia ai lui, pentru toţi scribii şi filistinii, fără nicio deosebire, ca şi pentru colegii lui, începînd cu Judith Haller, pentru care îl certa pe Matthieu că tot o mai vede, deşi fata oscila clar între prostie şi pedanterie ridicolă.

 

Vă așteptăm vineri la lansarea de la Bookfest

în prezența autorului:

Banner Blog_Jerome Ferrari  

  

Nimic nu scăpa dispreţului lui, nici măcar Augustin, pe care, odată ce îl înţelesese mai bine ca oricînd, nu-l mai suporta. Nu mai vedea în el decît barbarul incult care jubila în faţa căderii Imperiului, numai fiindcă asta însemna începutul lumii mediocrilor şi a domniei sclavilor, din care şi el făcea parte. Predicile supurau de satisfacţie răzbunătoare şi perversă, lumea veche a zeilor şi a poeţilor tocmai pierea sub ochii lui, înecată de creştinism şi de hoarda lui respingătoare de asceţi şi martiri. Augustin îşi ascundea însă jubilaţia sub accente ipocrite de milă şi de înţelepciune, cum fac întotdeauna prelaţii.

De bine de rău, Libero îşi încheie dizertaţia, dar într-o asemenea stare de epuizare morală, încît nu-şi mai punea problema continuării studiilor. Cînd a aflat că Bernard Gratas şi-a încheiat glorios procesul de boschetizare, a înţeles că i se oferea o ocazie nesperată, aşa că i-a spus lui Matthieu că trebuia neapărat să închirieze localul. Evident, Matthieu a fost entuziasmat. La începutul verii, cînd au sosit în sat, Bernard Gratas tocmai o anunţase pe Marie-Angele că n-avea cum să-i plătească chiria, din pricina nemeritatelor pierderi la poker, iar noile palme încasate de la Vincent Leandri n-au mai avut ce să schimbe. Marie-Angele a primit vestea ca pe o fatalitate. Nemaisperînd vreo redresare a situaţiei, se gîndea mai degrabă să-l lase pe Gratas să administreze barul pînă în septembrie, decît să se ocupe iarăşi ea de el, poate-poate o să-i plătească măcar o parte din datorie. Şi uite că Libero şi Matthieu veniseră să-şi ofere serviciile. Şi-a dat repede seama că era greu ca băieţii să facă ceva mai prost decît predecesorii lor.

Dar de unde aveau să ia banii? Încredere avea în ei, și ştia de cînd erau de-o şchioapă şi era convinsă că n-au de gînd să o fure, doar că şi ea trebuia să mănînce, aşa că avea nevoie de bani în avans. Libero a reuşit să adune două mii de euro, pledîndu-şi cauza pe lîngă fraţii şi surorile lui. Iar Matthieu le-a vorbit despre proiect alor lui prin iulie, într-o seară, la cina familială. Claudie şi Jacques au pus tacîmurile pe masă, în timp ce bunicu-său îşi mînca supa tacticos.

— Cum, crezi c-o să-ţi dăm bani ca să-ţi întrerupi studiile şi să te faci patron de cîrciumă? Tu chiar vorbeşti serios?

A dat să insiste, crezînd că are argumente imbatabile, dar maică-sa i-a tăiat-o scurt:

— Să nu te-aud.

Era albă de furie.

— Ridică-te de la masă imediat. Nu vreau să te mai văd în ochi.

Se simţea umilit, dar s-a supus fără să crîcnească. I-a telefonat soră-sii să-i ceară sprijinul, dar n-a avut trecere. Aurelie a izbucnit în rîs.

— Asta chiar e bună! Şi ţi-ai închipuit că mama o să sară în sus de bucurie?

Matthieu a încercat iar să se apere, dar n-a fost ascultat.

— Maturizează-te şi tu puţin. Începi să fii chiar enervant.

S-a dus la Libero să-i dea vestea proastă şi s-au îmbătat amîndoi de supărare. Cînd s-a trezit a doua zi spre prînz cu o durere de cap pe care o datora în parte disperării, în parte alcoolului, bunicu-său stătea pe scaun lîngă patul lui. Matthieu s-a ridicat vai de mama lui, iar Marcel l-a privit dintr-odată cu neaşteptată bunăvoinţă.

— Băiete, tu chiar vrei să te instalezi aici şi să preiei barul?

Matthieu a dat vag din cap.

— Uite ce-o să fac eu: o să plătesc chiria pe anul ăsta, o s-o plătesc şi pe aia de anul viitor. Pe urmă nu mai vezi niciun ban, dar niciunul, nicio lescaie. Ai timp doi ani să dovedeşti ce eşti în stare.

 

Fragment din romanul Predica despre căderea Romei de Jerrome Ferrari  

  


 

Bookfest2013_1  

  

15. Dieta de 2 zile. Ține dietă două zile pe săptămână, mănâncă normal în celelalte cinci zile, de dr. Michelle Harvie & prof. Tony Howell: e pe bune – experimentele clinice au demonstrat că cei care au urmat dieta de două zile au pierdut mai mult în greutate, o cantitate aproape dublă de grăsime și mai mulți centimetri în jurul taliei, decât persoanele care au urmat o dietă bazată pe controlul permanent al caloriilor.

14. Fata dispărută, de Gillian Flynn: romanul are o structură ingenioasă: atât Amy, cât şi Nick îşi compun propria versiune despre istoria cuplului lor, însă adevărul se află undeva la mijloc… versiunea lui Nick începe din momentul dispariţiei lui Amy. Romanul a fost ales drept “thrillerul anului” (The Observer)

13. Ghid pentru femeia nerăbdătoare să devină mamă, de Jean M. Twenge: află ce e adevărat și ce e fals în toate aspectele încercării de a deveni mamă, de la perioada optimă pentru sex, la problemele legate de stres și la alegerea unei alimentații care să ducă la creșterea fertilității.

12. Jurnalul unui adolescent timid, de Stephen Chbosky: cartea a fost deja ecranizată și a fost number one în lista de bestsellers a New York Times. Este o poveste despre trecerea de la copilărie la adolescenţă în tradiţia celebrului De veghe în lanul de secară.

 

Bookfest2013_2  

  

11. Fii propriul tău şaman, de Deborah King: fostă avocată de succes în tinerețe, autoarea a primit în floarea vârstei un diagnostic de cancer. N-a acceptat operațiile invazive și s-a îndreptat cu succes spre medicina alternativă; află rețeta ei tămăduitoare, incluzând tehnici orientale vechi de mii de ani.

10. Cum să te porţi cu copiii tăi deveniţi adulţi, de Gail Parent & Susan Ende: copiii cresc, se schimbă și parcă îți creează, ca părinte, probleme și mai mari decât cele de acum câțiva ani. Cum te descurci?

9. Sirena, Camilla Lackberg: seria Ericăi Falck merge mai departe. Intriga pleacă de data asta de la un scriitor de scucces care începe să primească scrisori de amenințare. Colac peste pupăză, unul dintre prietenii scriitorului dispare fără urmă…

8. Ce se petrece în grupuri? Comunităţi nevrotice, comunităţi sănătoase, de R.D. Hinshelwood: conceptul central pentru a înţelege ce se întâmplă, la nivel inconștient, în grupuri este dramatizarea – manifestarea publică în viaţa grupului a unei fantasme individuale a unui membru.

 

Bookfest2013_3 

  

7. Antologia NEBULA 2012, de James Patrick Kelly & John Kessel: vă așteaptă, printre altele, o aventură romantică în orașele norilor de pe Venus, un viitor în care moartea începe la naștere, o societate aztecă din secolul al XX-lea și o carte cu minte proprie.

6. Lumea virtuală: Avataruri şi fantome, de Serge Tisseron: “Facebook, MySpace şi Second Life îţi permit să te simţi aproape de ceilalţi, fără să pierzi nimic din sentimentul de independenţă. Pot să mă angajez sau mă detaşez cu un simplu clic. Dar sunt liniştit cu atât? Nu tocmai.”, dă de înțeles psihiatrul francez.

5. Copilul din flori, de Audur Ava Olafsdottir: pentru Lobbi, moartea tragică a mamei sale se dovedeşte a fi un puternic catalizator. Pasiunea lor comună pentru cultivarea soiurilor rare de trandafiri în seră îl determină să abandoneze studiile şi să pornească într-o călătorie către o mănăstire dintr-un sat îndepărtat pentru a se îngriji de o grădină pe vremuri fabuloasă.

4. Starters, de Lissa Price: Callie, în vârstă de şaisprezece ani, descoperă Banca de Corpuri unde adolescenţii îşi închiriază trupurile adulţilor înstăriţi ce îşi permit luxul de a redeveni tineri. Dar neurochipul ei funcţionează greşit, iar Callie ajunge să afle lucruri pe care nu trebuia să le știe…

 

Bookfest2013_4 

  

3. Adevărul despre cazul Harry Quebert, de Joel Dicker: autorul alternează epocile, registrele stilistice (raportul poliţiei, transcrierea unui interogatoriu, extrase din roman) şi ”explorează America în toate excesele ei – mediatice, literare, religioase, meditând, în acelaşi timp, asupra condiţiei scriitorului”, apreciază L’Express.

2. Sfâşierea cerului, de Ursula Le Guin: și dacă visurile ar putea modifica realitatea? Cum am încerca să folosim puterea aceea, fără să ne identificăm cu divinitatea? Un roman care examinează natura realului și a identității personale în cea mai bună tradiție a lui Philip K. Dick.

1. Predica despre căderea Romei, de Jerome Ferrari: romanul spune povestea unui tânăr care renunţă la studiile sale de filosofie pentru a deschide un bar în Corsica, sperând să creeze o oază de pace şi fericire. Ferrari, un scriitor-filosof cu un stil original şi seducător, ne invită să descoperim societatea noastră în contrapunct cu meditaţiile Sfântului Augustin.

   

O cale-fantomă


Eon

  

Patricia Vasquez era unul dintre acei oameni care și-au petrecut cele mai importante momente în propria minte, într-o lume pe care majoritatea oamenilor de pe Pământ nu o puteau înțelege. Cu șase ani în urmă, un profesor de matematică de la Stanford îi spusese că singurele ființe care aveau să îi aprecize vreodată în totalitate munca erau zeii sau extratereștrii. Dacă mai punem la socoteală și faptul că ariile în care excela nu aveau nicio utilitate practică (credea ea), vestea că a fost aleasă pentru a explora Piatra vine pe neașteptate. Însă ceea ce trebuia să fie mai degrabă o expediție în spațiu, estimată la cel puțin două luni, se transformă ușor în altceva la care nu se aștepta nimeni. Atât ea cât și ceilalți aflați pe piatră se trezesc pe o cale atât de complicată încât nici măcar cei care au creat-o nu-i pot prezice toate posibilitățile, o cale-fantomă, a cărei natură locală a fost alterată de violența trecerii lor cu o viteză aproape egală luminii.

Citește întreaga cronică a romanului pe Bookblog și urmărește trailerul cărții:

   

   


Nevoile esentialePedeapsa aspră nu constituie o soluţie. Un părinte care ştie când şi cum să stabilească limite sigure îi transmite rapid acest lucru copilului său. Numim asta atenţionare.

Berry T. Brazelton: Un copil mic ştie când părinţii spun „Nu“ serios, după tonul vocii acestora sau după comportamentul lor nonverbal. Acesta este primul pas important pentru a feri de primejdii un copil neastâmpărat.

Stanley I. Greenspan: Da. În primii ani de viaţă, copiii care sunt atenţi din punct de vedere nonverbal pot sesiza că, atunci când ridici vocea, există un pericol. Ei vor fi  mai în siguranţă.

BTB: Asta dacă nu se petrece altceva, cum ar fi impulsul de a pleca de lângă mamă. Principalul lucru este că părinţilor trebuie să li se reamintească faptul că această problemă le aparţine şi că ei trebuie să ştie ce anume este nevoie să facă pentru a-şi proteja copiii.

SIG: Putem observa un bun exemplu de funcţionare a sistemului nonverbal la copiii de 3 ani. Ei se descurcă bine cu comunicarea nonverbală şi cu cea verbală abia apărută. Deși la ei în cameră fac prăpăd, când intră în camera de zi și îşi iau acuarelele cu ei, nu le vor vărsa pe covor şi pe fotolii. Adesea, când părinţii spun: „Nu pot să-l stăpânesc“, observ că nu îşi modifică prea mult vocea, nu îi dau copilului suficient feedback sau nu sunt foarte implicaţi în relaţia cu copilul. Și întreb:

– Cum de nu varsă acuarelele pe covorul din camera de zi?

– Oh, n-ar face niciodată aşa ceva!

– De ce?

– Pentru că ştie că nu aş tolera asta!

Atunci le zic:

– Cum se face că nu are aceeaşi senzaţie în legătură cu ciupitul surioarei sau  răţiorului său?

Adesea, poţi să urmăreşti doi părinţi şi să observi feedbackul diferit. Unul dintre ei poate fi încordat şi dezaprobator prin priviri şi clătinări din cap, iar celălalt s-ar putea să scoată un chicotit tainic sau să spună cu blândeţe „Te rog să nu faci asta“. Un copil poate să simtă permisiunea şi să continue să facă ce vrea.

  


Joel7. Joël Dicker reușește să fie un narator pe gustul cititorilor elevați, dar care prinde excelent și printre adolescenți. Dovada: a câștigat cu noul său thriller deopotrivă Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze, dar și distincția Goncourt des Lycéens. Faptul că a prins și la tineri, și la ”cei bătrâni” l-a impresionat plăcut pe musiu Bernard Pivot.

6. Imaginea Americii este cât se poate de verosimilă: de la atmosfera din (aparent) liniștitele orășele de provincie, până la tot ce înseamnă poliție, media, religie și presiunea opiniei publice. De altfel, naratorul elvețian a petrecut mult timp în Statele Unite, în New England.

5. Cartea te joacă pe degete, cu întorsături neașteptate de situație. ”Tocmai cand ai senzația că ‘ai prins schema’, firul narativ ia o întorsatură neașteptată. Problema este că ai de mai multe ori aceeași senzație pe parcursul aceluiași roman, chiar și atunci când ai certitudinea că nimic nu te mai poate surprinde”, comentează pe Facebook Magdalena Mărculescu, directorul editorial de la Trei.

4. Adevărul despre cazul Harry Quebert este și un roman despre cum să scrii o ficțiune de succes, despre cum treci de complexul paginii albe, despre cum te șantajează agenții și editorii să dai odată blestamatul ăla de manuscris. O discuție între maestru (Harry) și pupilul său (Marc): ”Și cum știi că ești scriitor, Harry?” – ”Nimeni nu știe că este scriitor. Ceilalți sunt cei care-i spun.”

3. Un alt maestru al ficțiunii cu ”schepsis”, Pascal Bruckner, consideră romanul lui Dicker ca fiind ”revelația anului 2012”. ”Am devorat cartea în câteva nopți cu o pasiune pe care n-am mai simțit-o de mult față de o carte.”

2. Romancierul elvețian care abia merge pe 28 de ani ”e construit după modelul actorilor de la Hollywood – a fost de altfel comparat cu Robert Pattinson pentru ochii lui și pentru barba de trei zile”, scrie poeta Svetlana Cârstean într-o foarte bună cronică a romanului publicată pe blogul Cărtureștilor.

1. Cartea vă va ține treji toată noaptea, căci cele 650 de pagini de thriller pe stil amercan sunt ”dense, pline de substanță și solide atât stilistic, cât și pe partea de concepție”, apreciză L’Hebdo.

  


Cand m-am intors la Goose Cove, m-am dus sa boxez pe plaja. Spre marea mea surpriza, a sosit in curand la mine sergentul Gahalowood, care venea dinspre casa. Aveam castile in urechi si nu l-am remarcat decat cand m-a batut pe umar.

— Esti in forma, mi-a zis el, contemplandu-mi trunchiul gol si stergandu-si mana plina de sudoarea mea pe pantaloni.

— Incerc sa ma mentin.

Mi-am scos reportofonul din buzunar ca sa-l inchid.

— Un reportofon cu minidisc? a zis el cu tonul lui neplacut. Stii ca Apple a revolutionat lumea si ca acum poti stoca muzica aproape nelimitat pe un hard-disk portabil numit iPod?

— Nu ascult muzica, sergent.

— Atunci ce asculti cand faci sport?

— N-are importanta. Spune-mi mai degraba de ce-mi faci onoarea sa ma vizitezi. Duminica, mai ales.

— Am primit un telefon de la seful Dawn: mi-a spus despre incendiul de vineri seara. E nelinistit si trebuie sa marturisesc ca-i dau dreptate: nu-mi place cand treburile iau o astfel de turnura.

— Esti pe cale sa-mi spui ca te ingrijoreaza siguranta mea?

— Catusi de putin. Vreau pur si simplu ca toata situatia sa nu degenereze. Se stie bine ca agresiunile asupra copiilor creeaza intotdeauna o agitatie enorma in randul populatiei. Te pot asigura ca, de fiecare data cand se vorbeste la televizor despre copila moarta, sunt fara indoiala o gramada de tati de familie perfect civilizati care isi spun ca sunt gata sa se duca sa-i taie coaiele lui Quebert.

— Doar ca, de data asta, eu eram cel vizat.

— Tocmai de aceea sunt aici. De ce nu mi-ai spus ca ai primit o scrisoare anonima?

— Pentru ca m-ai dat afara din birou.

— E adevarat.

— Iti ofer o bere, sergent?

Dupa o scurta ezitare a acceptat. Am urcat spre casa si m-am dus sa iau doua sticle de bere ca sa le bem pe terasa. I-am povestit cum in ajun, seara, intorcandu-ma de la Grand Beach, m-am intersectat cu cel care provocase incendiul.

— Mi-e imposibil sa-l descriu, am spus. Era mascat. Era doar o silueta. Si din nou acelasi mesaj: Goldman, intoarce-te acasa. E al treilea.

— Seful Dawn mi-a vorbit despre asta. Cine stie ca iti conduci propria ancheta?

 

Banner Blog_F 

  

— Toata lumea. Vreau sa spun ca-mi petrec ziua punand intrebari tuturor celor pe care-i intalnesc. Ar putea fi oricine. La cine te gandesti? La cineva care nu ar dori ca eu sa sap mai adanc in povestea asta?

— La cineva care nu ar vrea sa descoperi adevarul referitor la Nola. Apropo, cum avanseaza ancheta?

— Ancheta mea? Pentru ca acum te intereseaza?

— Poate. Sa spunem ca ti-a crescut vertiginos cota de credibilitate de cand esti amenintat daca nu pastrezi tacerea.

— Am vorbit cu batranul Kellergan. E un om cumsecade. Mi-a aratat camera Nolei. Ma indoiesc ca ai vizitat-o si tu…

— Da.

— Asadar, daca Nola a fugit, cum iti explici ca nu a luat nimic cu ea? Nici haine, nici bani, nimic.

— Pentru ca nu a fugit, mi-a zis Gahalowood.

— Dar atunci, daca a rapit-o cineva, de ce nu erau urme de lupta? Si de ce ar fi luat cu ea geanta cu manuscrisul?

— Ar fi fost de ajuns ca ea sa-l cunoasca pe ucigas. Poate ca aveau impreuna o relatie. Ar fi aparut la fereastra sa, cum obisnuia poate uneori, si ar fi convins-o sa-l urmeze. Poate doar ca sa se plimbe putin pe afara.

— Vorbesti despre Harry acum.

— Da.

— Si ce? Ea ia manuscrisul si iese pe fereastra?

— De unde stii ca fata a luat manuscrisul cu mana ei? De unde stii ca ea a avut vreodata manuscrisul in mainile sale? Asta este explicatia lui Quebert, modul sau de a justifica prezenta manuscrisului langa cadavrul Nolei.

O fractiune de secunda, am ezitat sa povestesc ceea ce stiam despre Harry si Nola, ca ei trebuiau sa se intalneasca la Sea Side Motel si sa fuga impreuna. Insa am preferat sa nu spun nimic, ca sa nu-i dauneze lui Harry. L-am intrebat firesc pe Gahalowood:

— Deci care e ipoteza ta?

Quebert a ucis-o pe fata si a ingropat manuscrisul cu ea. Poate din cauza remuscarilor. Era o carte despre iubirea lor si tocmai aceasta o ucisese.

— Ce va face sa spuneti asta?

— E o insemnare pe manuscris.

— O insemnare? Ce insemnare?

— Nu pot sa va spun. E confidential.

— Oh, termina cu prostiile, sergent! Ori mi-ai spus prea mult, ori nu suficient: nu poti sa te ascunzi de fiecare data cand iti convine in spatele secretului anchetei.

A oftat resemnat.

— Este scris: Adio, Nola mea iubita.

Am ramas fara glas. Nola mea iubita. Nu asa voia Nola sa-i spuna Harry la Rockland? Am incercat sa-mi pastrez calmul.

— Ce-o sa faci cu insemnarea asta? am intrebat.

— O sa apelam la o expertiza grafologica. Sperand ca o sa mai putem afla ceva.

Eram complet tulburat de aceasta descoperire. Nola mea iubita. Erau exact cuvintele pronuntate de Harry insusi, cuvintele pe care le inregistrasem.

   


S-a facut ora paisprezece. N-O-L-A. De doua ore de cand se asezase la birou, nu scrisese nimic: avea ochii lipiti de ceas. Nu trebuia sa se duca la liceu: era interzis.

Dar nici peretii, nici inchisoarea nu puteau sa-l impiedice sa doreasca sa fie cu ea: trupul sau era inchis la Goose Cove, dar sufletul lui dansa pe plaja cu Nola. S-a facut ora cincisprezece. Apoi saisprezece. S-a agatat de stilou ca sa nu paraseasca biroul. Ea avea cincisprezece ani, era o iubire interzisa. N-O-L-A.

La ora saisprezece si cincizeci de minute, Harry, imbracat cu un costum inchis la culoare, a intrat in auditoriul liceului. Sala era plina; tot orasul era acolo. Pe masura ce inainta printre randuri, a avut impresia ca toata lumea susotea la trecerea lui, ca parintii elevilor cu care i se incrucisa privirea spuneau: Stim de ce esti aici. Nu s-a simtit deloc in largul sau si, alegand la intamplare un rand, s-a afundat intr-un fotoliu ca sa nu mai fie observat. Spectacolul a inceput; a ascultat un cor jalnic, apoi un ansamblu de trompete fara ritm. Stele ale dansului fara stralucire, o interpretare la patru maini fara suflet si cantare ti lipsiti de voce.

 

Banner Blog_F 

 

Apoi, lumina s-a stins complet si in intuneric a tasnit doar haloul unui proiector care a desenat un cerc de lumina pe scena. Atunci a aparut ea, imbracata intr-o rochie albastra cu paiete care aruncau in jur mii de sclipiri. N-O-L-A. S-a lasat o tacere deplina; ea s-a asezat pe un scaun de bar, si-a aranjat clama din par si a potrivit microfonul pe care tocmai i-l asezasera in fata. A zambit apoi cald catre public, si-a luat chitara si a intonat deodata Can’t Help Falling in Love with You, o versiune pe care o adaptase ea insasi. Publicul a ramas cu gura cascata; si Harry a inteles in clipa aceea ca destinul, ducandu-l la Aurora, il indreptase catre Nola Kellergan, fiinta cea mai extraordinara pe care o intalnise vreodata si cum nu va mai intalni alta la fel.

Poate ca destinul lui nu era sa fie scriitor, ci sa fie iubit de aceasta tanara iesita din comun; ce alt destin mai frumos ar putea sa aiba? A fost atat de bulversat, incat la sfarsitul spectacolului, s-a ridicat de pe scaun in mijlocul aplauzelor si a fugit. S-a

intors in graba la Goose Cove, s-a instalat pe terasa casei si, tot luand inghitituri mari de whisky, a inceput sa scrie frenetic: N-O-L-A, N-O-L-A, N-O-L-A. Nu mai stia ce trebuia sa faca. Sa plece din Aurora? Dar unde sa se duca? In babilonia din New York? Se angajase sa plateasca chiria la casa pentru patru luni si achitase deja jumatate. Venise aici ca sa scrie o carte, trebuia sa se tina de treaba. Trebuia sa-si vina in fire si sa se poarte ca un scriitor.

Cand a inceput sa-l doara mana de la scris si whisky-ul i s-a urcat la cap, a coborat pe plaja, nefericit, si s-a pravalit langa o stanca mare ca sa contemple orizontul. A auzit deodata zgomot de pasi in spatele lui.

— Harry? Harry, ce-ai patit?

Joël-Dicker-La-Vérité-sur-lAffaire-Harry-Quebert1Era Nola, in rochia ei albastra. S-a repezit la el si a ingenuncheat pe nisip.

— Harry, pentru Dumnezeu! Te doare ceva?

— Ce… Ce faci aici? a intrebat el in loc de raspuns.

— Te-am asteptat dupa spectacol. Te-am vazut plecand cand au inceput aplauzele si nu te-am mai gasit. M-am nelinistit… De ce ai plecat atat de repede?

— N-ar trebui sa stai acolo, Nola.

— De ce?

— Pentru ca am baut. Vreau sa zic: m-am ametit putin. Acum imi pare rau, daca as fi stiut ca vii, ramaneam treaz.

— De ce ai baut, Harry? Pari trist…

— Ma simt singur. Ma simt ingrozitor de singur.

Nola s-a ghemuit langa el si l-a strapuns cu privirea ochilor ei stralucitori.

— Harry, pana la urma, sunt atatia oameni in jurul tau!

— Singuratatea ma omoara, Nola.

— O sa-ti tin companie atunci.

— Tu nu ar trebui…

— Asta vreau. Doar daca nu te deranjez.

— Nu ma deranjezi niciodata.

— Harry, de ce scriitorii sunt oameni atat de singuri? Hemingway, Melville… Sunt oamenii cei mai singuri din lume!

— Nu stiu daca scriitorii sunt cei care sunt singuri sau daca singuratatea este cea care te impinge la scris…

Si de ce scriitorii se sinucid toti?

— Nu toti se sinucid. Doar cei ale caror carti nu sunt citite.

— Am citit cartea ta. Am imprumutat-o de la biblioteca municipala si am citit-o intr-o noapte! Am adorat-o! Esti un mare scriitor, Harry! Harry… in dupa-amiaza asta am cantat pentru tine. Cantecul acela l-am cantat pentru tine!

El a zambit si a privit-o; Nola si-a trecut mana prin par cu o tandrete infinita inainte sa repete:

— Esti un foarte mare scriitor, Harry. Nu trebuie sa te simti singur. Eu sunt aici.

  


Adevarul despre cazul HQ„Harry, am o oarecare îndoială în legătură cu ceea ce scriu acum. Nu știu dacă e ceva bun. Dacă merită osteneala…

— Pune-ți șortul, Marcus. Și du-te să alergi.

— Acum? Dar plouă de rupe.

— Scutește-mă cu lamentațiile, micuță domnișoară. Ploaia n-a omorât niciodată pe nimeni. Dacă nu ai curajul să alergi prin ploaie, nu vei avea nici curajul să scrii o carte.

— Este tot unul dintre sfaturile tale faimoase?

— Da. Și este un sfat care se aplică tuturor personajelor care traiesc în ființa ta: bărbatul, boxerul și scriitorul. Dacă într-o zi ai îndoieli asupra a ceea ce ești în curs să faci, haide, aleargă. Alearga până-ți pierzi mințile: vei simți cum se naște în tine furia de a învinge. Știi, Marcus, și eu detestam ploaia înainte…

— Ce te-a făcut sa-ți schimbi părerea?

— Cineva.

— Cine?

— La drum. Pleacă acum. Nu te întoarce decât când vei fi epuizat.

— Cum vrei sa învăț dacă nu-mi povestești niciodată nimic?

— Pui prea multe întrebari, Marcus. Să ai o cursă bună.“

  


— Dumnezeule, Marc, ai aflat? a strigat el.

— Ce să aflu?

— Pentru numele lui Dumnezeu, deschide televizorul! Are legătură cu Harry Quebert! E Quebert!

— Quebert? Ce-i cu Quebert?

— Deschide televizorul, ce naiba!

Am dat imediat pe un canal de știri. Pe ecran am descoperit, stupefiat, imagini ale casei din Goose Cove și l-am auzit pe prezentator care explica: Aici, în locuința din Aurora, în New Hampshire, scriitorul Harry Quebert a fost arestat astăzi, după ce poliția a dezgropat rămășițe umane pe proprietatea sa. După primele elemente ale anchetei, ar putea fi vorba de trupul Nolei Kellergan, o tânară din regiune care dispăruse de la domiciliul sau în august 1975, la vârsta de cincisprezece ani, fără să se știe niciodată ce s-a întâmplat cu ea…

Dintr-odată totul a început să se învârtească cu mine; m-am lăsat sa cad pe canapea, complet năuc. Nu mai auzeam nimic: nici televizorul, nici pe Douglas, la celalalt capat al firului, care tot striga „Marcus, ești acolo? Alo? A ucis o puștoaică? A ucis o puștoaică?“ În mintea mea se amesteca totul ca-ntr-un vis urât.

(…)

Banner Blog_F

  

Era complet absurd. Zvonul căpăta proporții din ce în ce mai mari; știrile străbăteau țara în timp real, retransmise prin televiziune, radio, internet și rețele sociale: Harry Quebert, șaizeci și sapte de ani, unul dintre scriitorii majori din a doua jumătate a secolului trecut, era un ucigaș dezgustător de puștoaice. Mi-a trebuit mult timp ca să realizez ceea ce tocmai se petrecea: poate chiar mai multe ore. La ora opt seara, când Douglas, neliniștit, a venit la mine, ca să se asigure ca rezistam șocului, continuam să fiu convins ca era vorba despre o eroare. I-am spus:

— În concluzie: cum pot să-l acuze de două crime, când nici măcar nu e sigur că trupul îi aparține acestei Nola?

— În orice caz, era un cadavru îngropat în grădina sa.

— Dar de ce ar fi pus să fie săpat pământul în acel loc în care se zice că ar fi fost îngropat un cadavru? N-are niciun sens! Trebuie să mă duc acolo.

— Să te duci unde?

— În New Hampshire. Trebuie sa mă duc sa-l apar pe Harry.

Douglas mi-a raspuns cu acel bun simț foarte realist, care îi caracterizeaza pe cei nascuți în Midwest:

— În niciun caz, Marc. Nu te duce acolo. Nu te baga în rahatul ăsta.

— Harry m-a sunat…

— Când? Azi?

— Pe la unu după-amiaza. Îmi închipui că avea dreptul la un singur apel și că m-a sunat pe mine. Trebuie să mă duc să-l susțin! E foarte important.

— Important? Ceea ce e important este a doua ta carte. Sper că nu mă duci de nas și că vei avea un manuscris la sfârșitul lunii. Barnaski e pe punctul de a renunța la tine. Îți dai seama ce i se va întâmpla lui Harry? Nu te baga în rahatul ăsta, Marc, ești prea tânăr! Nu-ți face praf cariera.

           

 

%d blogeri au apreciat asta: