Activitățile extracuriculare: ”se înmulţesc precum bășicuţele pe pielea unui copil cu varicelă”.

Activităţile extracuriculare se înmulţesc văzând cu ochii, precum bășicuţele pe pielea unui copil cu varicelă.

Fragment din: 

Pe măsură ce apar tot mai multe ocazii de înscriere în vreo activitate sau echipă, ne vine greu să rezistăm, de teamă ca nu cumva copilul nostru să rămână în urmă, dacă nu participă. A apărut chiar un obicei ca părinţii să-și ţină copilul acasă un an sau doi în plus, până să-l dea la școală, pentru a-i da din start un avantaj asupra congenerilor lui — care au ajuns astfel să fie priviţi, mai presus de orice, ca niște competitori.

Acest mod hipercompetitiv de a-ţi crește copiii este un exemplu de situaţie în care adulţii și-au pierdut busola și nu mai vor să-și folosească înţelepciunea pe care o posedă, pentru a fi buni părinţi. Această uitare de sine este distructivă pentru copii și părinţi deopotrivă. Pe copii îi privează de timpul necesar ca să fie imaginativi, ca să se joace liber și, pur și simplu, ca să stea liniștiţi și să se plictisească. Din momentele de liniște și plictiseală se naște creativitatea, și în timpul jocului liber învaţă ei să-și organizeze gândurile și să relaţioneze unii cu alţii, să-și negocieze deosebirile de păreri și să cadă de acord asupra regulilor pe care le fac chiar ei.

Încărcându-le prea mult programul, îi împiedicăm să afle cine sunt ei și ce anume își doresc cel mai mult să fie. În loc să-i lăsăm să hotărască singuri, le băgăm cu forţa pe gât o idee despre cum ne-ar plăcea nouă ca ei să fie. Colac peste pupăză, ceea ce credem noi că ne dorim pentru ei nu este decât rareori rezultatul gândurilor noastre. Aceste idei provin din tendinţele sociale predominante, pe care mulţi părinţi le adoptă adesea pe nemestecate, fără a sta să reflecteze la ele.

Ca urmare, vedem o mulţime de adulţi cum aleargă bezmetic cu copiii dintrun loc într-altul, pierzându-se pe ei înșiși și viaţa lor de familie în activităţi care nu aduc niciun câștig nimănui, decât celor plătiţi ca să le furnizeze.

  

Cochetărie web: „Partenerii par să se cunoască bine, dar sînt ruşinaţi să se privească şi să-şi vorbească.”

Pe monitor eşti mai viu, mai liber, mai concentrat şi mai solicitat.

Toate epitetele care odată desemnau tensiunea romanescă – captivant, incitant, excitant, copleşitor – au părăsit palierul literaturii şi s-au mutat în mansarda monitorului. Unui om obişnuit cu intensitatea imaginilor în pixeli realitatea îi apare ca searbădă şi neatrăgătoare. Puberii care îşi petrec nopţile masacrînd trupe de comando în jocuri video, adolescenţii care se frămîntă cu ochii pe siteuri porno şi adulţii care-şi caută perechea pe siteuri de întîlniri amoroase – toţi, atunci cînd închid laptotpul, au senzaţia că se întorc la o lume ternă.

Reacţia e justificată: după ce te-ai electrocutat digitalic la un ecran de înaltă tensiune, a vîrî degetul în priza vieţii aduce a pişcătură monotonă. (…)

De aici încolo, evoluţia e previzibilă: tînărul preferă voluptăţile virtuale evitînd cît mai mult realitatea, iar ceea ce înainte era pas intermediar în mijlocirea unei relaţii umane devine scop în sine. Nu te mai preocupă fiinţa de la capătul relaţiei electronice, ci imaginea pe care tu i-o oferi, treptat ajungînd să te identifici cu această imagine pînă la a o repudia pe cea reală.

Cînd totuşi coborîrea în lume se petrece, identitatea virtuală, cu toată suita de reflexe dobîndite pe ecran, nu mai poate fi abandonată. Aşa se face că un copil rămîne războinic chiar şi după ce a închis calculatorul, răstindu-se la profesoară şi ameninţînd-o cu moartea, iar un adolescent, ignorant în privinţa farmecului preliminar al flirtului cu o fată, îi cere pe şleau un act viguros de balansare sexuală. (…)

Încălecarea planului real cu cel virtual merge pînă acolo că doi tineri care s-au cunoscut pe un site de întîlniri amoroase, în clipa în care ajung faţă în faţă, nu mai au ce să-şi spună.

„Partenerii par să se cunoască bine, dar sînt ruşinaţi să se privească şi să-şi vorbească. Puţină atenţie îndreptată asupra schimbului de vorbe şi priviri arată că aceste persoane s-au cunoscut în spaţii virtuale. Problema e că şi-au vorbit atît de mult fără să se vadă încît li se pare necuviincios să continue să-şi povestească aceleaşi lucruri acum, cînd se văd. Cum să garantezi reuşita întîlnirii cînd preliminarele sociale n-au constat decît în textul cuvintelor schimbate şi nimic altceva? Cum să uiţi tot ce a fost spus şi să fii dintr-odată sensibil la neprevăzutul unei priviri, al unui zîmbet sau al unui fior?“ (p. 61)

Deznodămîntul e adesea decepţia, urmată de hotărîrea de a nu mai părăsi stadiul discuţiilor web. Există o „cochetărie web” şi un „flirt web” a căror plăcere se trăieşte fără a mai fi nevoie de întîlniri reale. Îl priveşti pe celălalt prin camera video şi juisarea se face cu ochii la o imagine. Atingerile devin inutile, căci privirea ia locul celorlalte simţuri, culmea fiind că pînă şi creierul cade în capcana senzaţiilor vizuale, pe care le resimte ca provenind de la o fiinţă aievea. Mai mult, tu însuţi guşti emoţia ochilor ca fiind reală, deşi ştii foarte bine că totul e tresărire cineatică.

Citiți întreaga recenzie semnată de Sorin Lavric în revista România literară.

 

”Niciuna dintre noi nu este atrasă de bărbaţi docili. Nu-i de mirare că viaţa noastră e dată peste cap”.

Oricine a citit Povestea lui O, de Pauline Réage, va recunoaşte în Şcoala supunerii, de Marina Anderson, ed. Trei, 2013, o clonă a acesteia, şi într-un caz şi-n altul autoarele semnând cu pseudonime, ceea ce era de înţeles acum 50 de ani, nu şi în zilele noastre când – vorba poetei – „ne-am hotărât să purtăm totul direct”.

Având o carieră profesională strălucită şi o viaţă sentimentală la pământ, Natalie Bowen se înscrie la un… „seminar de sex”, unde „oamenii se duc pentru a învăţa cum să-şi împlinească potenţialul sexual, dar un anume tip, foarte special, de potenţial. (…) Acolo te învaţă cum să laşi controlul pe seama partenerului tău pentru a simţi plăcerea. L-am auzit pe unul din îndrumători spunându-i «şcoala supunerii», ceea ce rezumă totul foarte bine”. Şi deja la capătul primei lecţii, „într-o bancă” (pardon, pat!) cu Heather, aceasta din urmă formulează răspunsul la o întrebare ce pluteşte-n aer: „Amândurora ne place să controlăm lucrurile în pat, dar niciuna dintre noi nu este atrasă de bărbaţi docili. Nu-i de mirare că viaţa noastră e dată peste cap”.

Ceea ce urmează este o iniţiere (plătită cu bani frumoşi!), preţ de un week-end sau două, la capătul căreia fiecare „cursant” – bărbat sau femeie, fără deosebire – află „mai multe despre sine decât ar fi vrut”. Trec razant peste scenele fierbinţi – mai degrabă „tehnice”, decât „erotice”! –, spre a ajunge la „deznodământul” mult dorit:

– Trebuie să fie alegerea ta, decizia ta, este un pas important. Natalie, nimeni nu poate hotărî în locul tău. Noi nu suntem aici ca să-i forţăm pe oameni să facă lucruri împotriva dorinţei lor.

– Dar mă aflu aici pentru a învăţa supunerea. (…) Doar trebuie să mă supun, nu?

– Nu în această împrejurare, răspunse el. De ce îţi este atât de teamă?

– Cred că îmi este teamă de mine însămi, se confesă ea.

Nu-i va mai fi! Iar atunci când Simon – îndrumătorul de la Paradis, iar acum şi amantul ei –o înlănţuie-n scena finală, „ea ştiu că putea avea totul – şi că acum, dorinţa ei devenise realitate”.

Recenzie de Emilian Galaicu-Păun, preluată de pe site-ul Radio Europa Liberă.

  

”Să vedeți lucrături între psihologia germană versus școala britanică”

Ce spuneţi de ideea de a vă introduce un tub de cauciuc până în stomac, doar pentru a vă nota senzaţiile “introspective”? Sau cum v-aţi simţi într-un experiment în care, atunci când răspundeţi corect, vi se spune insistent că aţi greşit, doar pentru a vi se testa încrederea în propria persoană? Sau ce-aţi spune dacă psihanalistul v-ar zice într-o bună zi: “Du-te acasă şi tratează-te singur”?

Toate aceste anecdote şi multe altele dau viaţă cărții “O istorie a psihologiei moderne“, scrise de soţii Schultz, o referinţă arhicunoscută peste Ocean, unde volumul, ajuns la a noua ediţie, este recomandat chiar şi la orele de psihologie din liceu.

Și Dan C. Mihăilescu a reținut, în cronica sa de la ProTv, pe lângă structura bogată a cărții, și mulțimea de povești și experimente care dau culoare acestui volum de referință:

Plecând de la William James ajungem la epidemia de neurastenie. George Beard, un neurolog american, este cel care inventează termenul de ”neurastenie”, considerat a fi, atenție!, maladia tipic americană. American way of life, visul american, ducea la depresie, prin faliment, și deci la neurastenie…

 

Sursă: ProTv (Omul care aduce cartea) 

Cum ar reacționa un preot în atare situație? Dar un spion? Dar o femeie pilot? Un hacker? O fată cu dizabilități psihice? Un medic? Un regizor?

Cartea Războiul Z este compusă din fragmente caleidoscopice relatate de supraviețuitorii Războiului Z sau ai Crizei, ai Anilor Întunecați, ai Molimei Umblătorilor sau ai Primului Război Z, denumire care îl determină pe cel ce colectează relatările să remarce:

„Mie îmi displace ultima poreclă, fiindcă implică un inevitabil Al doilea Război Z”. De fapt cel ce colectează fragmentele relatate este angajatul Comisiei de Analiză Postbelică a Națiunilor Unite care a solicitat și finanțat un raport obiectiv, amplu și cuprinzător, despre războiul care durase mai mult decât pacea de după el.

Cartea este sublimă. Autorul dă dovadă de incredibile veleități, printre care cele de psiholog, de sociolog sau de specialist în strategie militară terestră. Evident, a fost ajutat pentru cizelarea materialului și pentru acoperirea anumitor lacune de alte persoane (deși capitolul Mulțumiri nu este voluminos, numele precizate acolo atestă clar acest lucru), însă formarea lui ca om este grăitoare. Max Brooks este fiul lui Mel Brooks – actor care a jucat în peste 40 de filme, a produs 18, a scris scenariul pentru 37 și a regizat alte 12 – și al actriței Anne Bancroft – care a jucat în 86 de filme și a regizat unul. Sumedenia de informații acumulate până să se apuce de scris această carte își spune cuvântul din plin.

Cartea „Acoperă atâtea zone… Acoperă istoria, acoperă sociologia, acoperă umanitatea, acoperă biologia”, spune Dennis Miller într-un interviu cu autorul. Și, într-adevăr, acoperă atâtea domenii… Și încă și mai multe, cum ar fi balistica sau antropologia. În plus, este scrisă într-o manieră jurnalistică autentică. Sunt, practic, enumerate o serie de interviuri cu supraviețuitori de pe întreg mapamondul, în care autorul intervine din când în când cu întrebări.

Cele mai multe dintre relatări sunt concepute mai mult sau mai puțin ca niște piese de teatru. Autorul intervine cu mici descrieri scenografice sau ale gesturilor protagoniștilor.

Max Brooks face în această carte un periplu amplu, încercând să acopere ceea ce el consideră că ar putea fi important pentru stabilirea cât mai coerentă atât a firului cronologic al războiului, cât și al impactului acestuia asupra individului, asupra comunităților de toate tipurile, precum și asupra întregii lumi.

Nu credeam, atunci când am început să citesc cartea, că voi avea parte de altceva decât de o carte cu zombi așa cum sunt multe altele, dar în special așa cum sunt o sumedenie de filme, în care firul epic „se concentrează asupra unui grup de persoane care încearcă să ajungă din punctul A în punctul B”, după cum spune chiar autorul în interviul menționat. Dar ceea ce Războiul Z mi-a rezervat a fost mai mult decât o surpriză. A fost o revelație. Cum ar reacționa un preot în atare situație? Dar un spion? Dar o femeie pilot? Un hacker? O fată cu dizabilități psihice? Un medic? Un regizor?… etc. Max Brooks dă răspunsuri coerente și realiste la aceste întrebări.

Citiți continuarea recenziei (plus o comparație între carte și film) pe Bookblog 

  

Neatașarea

Contrar opiniei populare, neataşarea nu are nimic de‑a face cu a avea lucruri, ci are legătură cu părerile tale despre ceea ce ai.

De pildă: dacă posezi o sumă mare de bani, nu e nimic rău în asta, dar ai fi ataşat de suma aceea dacă nu ţi‑ai putea închipui viaţa ta fără ea. Acelaşi lucru se aplică în cazul tuturor posesiunilor tale. Dacă nu poţi să trăieşti fără ele, eşti ataşat de ele.

Fragment din:

Neataşarea este sănătoasă. Beneficiile sunt clare. Îţi oferă libertate. Te protejează de oamenii manipulatori. Te face să economisişti energie şi să ai o minte echilibrată. Atunci când privim serios lucrurile de care ajungem să fim ataşaţi, este de‑a dreptul bizar. Ne ataşăm de scaunul pe care ne aşezăm de obicei, de partea patului în care dormim sau chiar de cana pe care o folosim. Însă cei mai mulţi dintre oameni nu cred că sunt ataşaţi de astfel de lucruri. Şi pot să înţeleg de ce.

Hai să fim sinceri: dacă ar trebui cu adevărat să trăieşti fără să te aşezi pe scaunul ăla, fără să dormi pe partea ta de pat sau fără lucrul tău preţios, ţi‑ai reveni foarte repede. Însă întrebarea‑cheie este: „Cât de repede?“ Un bun barometru pentru evaluarea nivelului tău de ataşare e să vezi cât de mult îţi ia să îţi revii după ce pierzi ceva. Dar să îţi fie foarte clar: a‑ţi reveni după pierderea lucrurilor nu este acelaşi lucru cu a le evita. Aşa că, dacă nu ai putea să dormi pe partea ta preferată de pat, neataşarea nu ar însemna să dormi pe canapea — adică să eviţi situaţia. Aceasta ar fi detaşare. Neataşare ar fi să rămâi în pat, să renunţi la preferinţa ta şi să nu te plângi de asta.

(…)

Un ultim cuvânt: este înţelept, de asemenea, să nu te ataşezi de oameni. S‑ar putea ca asta să pară o atitudine rece. Însă trebuie să înţelegi că neataşarea de o relaţie nu înseamnă să creezi o distanţă, să fii detaşat sau să fii cu un picior înăuntru şi cu unul afară. Înseamnă să fii pe deplin dedicat, fără a lăsa ca preţuirea de sine sau fericirea ta să depindă de cealaltă persoană.

Neataşarea oferă unei relaţii spaţiul necesar pentru a respira şi ocazia de a înflori.

  

Citește și despre răbdare, curaj, creativitate, respect, milă, dăruire, competiție, valori, energie, noroc, ușurință, valori și multe alte ”lucruri mărunte” în Înțelepciunea simplă

  

Cine este noua vedetă a literaturii europene?

Joël Dicker este noua vedetă a literaturii europene, scrie Elisabeta Lăsconi într-o recentă cronică din România Literară.

Romanul său Adevărul despre cazul Harry Quebert, scris la 26 de ani, a fost distins în 2012 cu Marele premiu pentru roman al Academiei Franceze şi Premiul Goncourt al liceenilor, iar la sfârşitul anului ocupa locul întâi în topul celor mai bune romane realizat de Lire. La Târgul de la Frankfurt, cartea a pus pe jar pe editori, iar drepturile de traducere au fost adjudecate în 30 de ţări.

  
În mai 2013, în săptămâna dinainte de Bookfest, era lansată la Bucureşti prima traducere într-o limbă străină. Autorul, ajuns la 28 de ani, fermecător şi carismatic, îşi începea din România turneul promovării europene, au urmat Italia, Spania. Romanul a urcat în topul vânzărilor ajungând pe primele locuri în toate marile reţele de librării.

  
Coincidenţa între verdictul critic şi preferinţa publicului se petrece rar, atât de rar, încât cei ce reuşeşc performanţa atrag atenţia presei şi intră în conştiinţa tuturor. Editorul, cu experienţă de 50 de ani, superprofesionist al pieţei de carte, Bernard de Fallois, a intuit potenţialul cărţii şi a orchestrat impunerea lui ca bestseller: un slogan percutant – „Stieg Larsson elveţian”, cronici elogioase şi, ca efect, premiile şi vânzările consistente.

  
Cine este aşadar noua vedetă ? Autor eleveţian de limbă franceză, Joël Dicker s-a născut în 16 iunie 1985, la Geneva, într-o familie originară din Franţa şi Rusia, a făcut studii de Drept la Universitatea din Geneva, încheiate în 2010. Şi cum tot ce este bestseller pare de fabricaţie americană, iar masteratele de scriere creativă produc scriitori tineri ce-şi aleg subiecte de pe tot mapamondul, tânărul Dicker a întors regula jocului: a scris un thriller psihologic, plasat în lumea americană, cunoscută bine, căci şi-a petrecut verile în casa pe care o au părinţii săi în Maine.

  
Prezenţa tânărului scriitor la Bucureşti a fost o lecţie „pe viu” de celebritate inteligentă, ce-şi foloseşte atent atuurile. Jucat sau autentic, toposul modestiei a cucerit: Joël Dicker a mărturisit, cu autoironie, că a scris patru romane, înaintea debutului cu Les Derniers Jours de nos pères, că La Vérité sur l’affaire Harry Quebert ar fi al şaselea. Se fixa imaginea unui tânăr autor tenace, ambiţios, încrezător în talentul lui.

 

Citiți continuarea recenziei în România Literară

  

SIRENA: ”Candva, demult, ea ii luase totul, iar in clipele acelea, se pregatea sa o faca din nou”.

— Scuzati-ma, numele meu e Lars Olsson. Sunt reporter.

— Ce doriti?

— Ieri a fost gasit un barbat intr-un bloc de gheata. Magnus Kjellner. Disparut din luna noiembrie. Si, din cate am inteles, voi doi erati buni prieteni.

— De ce imi pomeniti mie despre lucrurile acestea?

Christian se indeparta, retragandu-se dindaratul masutei sale.

— Nu vi se pare o coincidenta stranie? Ati primit amenintari o perioada lunga de timp, dupa care unul dintre prietenii cei mai apropiati ai dumneavoastra e gasit mort? Am aflat, de asemenea, ca probabil a fost ucis.

— Ucis? intreba Christian, ascunzandu-si sub masa mainile, care ii tremurau ingrozitor.

— Da, trupul sau prezenta urme de rani, indicand faptul ca a fost victima unui atac. Aveti idee daca Magnus Kjellner a primit si el amenintari? Sau stiti cine v-ar fi putut trimite dumneavoastra acele scrisori?

— Nu stiu nimic in legatura cu asta. Absolut nimic.

— Dar s-ar parea ca va aflati in vizorul cuiva si nu ar fi absurd sa presupunem ca persoanele apropiate de dumneavoastra ar putea fi luate in tinta, la randul lor. Aveti vreun membru al familiei care sa fi primit asemenea amenintari?

Christian nu fu in stare decat sa dea din cap. Imaginile incepura sa i se aglomereze in minte, iar el le indeparta rapid. Nu le putea lasa sa puna stapanire asupra lui.

Fragment din:

— Din cate am inteles, amenintarile au aparut inainte de toata valva din presa odata cu lansarea cartii. Ceea ce pare sa indice faptul ca lucrurile sunt de natura personala. Aveti ceva de comentat cu privire la asta?

Din nou, Christian scutura din cap, de data aceea, cu mai multa forta. Isi inclesta falcile atat de strans incat fata ii paru o masca impietrita. Voia sa fuga de toate acele intrebari, sa nu se mai gandeasca la ea si la faptul ca, dupa atatia ani, il prinsese, intr-un final, din urma. Nu accepta sa o mai primeasca inapoi. In acelasi timp, realiza ca deja era prea tarziu. Ea deja ajunsese acolo; nu ii mai putea scapa. Poate ca de fapt nu fusese vreodata capabil sa-i scape.

(…)

In clipa aceea, Christian se ridica. Merse de-a lungul bibliotecii, intra in toaleta si inchise usa in urma sa. Tresari atunci cand isi vazu in oglinda chipul. Era ca si cum l-ar fi privit un strain. Nu se recunoscu deloc. Inchise ochii si, cu mainile pe chiuveta, se apleca inainte. Respiratia ii era accelerata si inabusita. Prin puterea vointei, incerca sa-si incetineasca pulsul si sa recapete controlul. Insa viata sa era pe cale de a-i fi rapita. Stia asta. Candva, demult, ea ii luase totul, iar in clipele acelea, se pregatea sa o faca din nou.

Cum să foloseşti ascultarea activă pentru a face faţă rezistenţei elevului

Toţi profesorii au de-a face la un moment dat cu atitudini de rezistenţă.

Elevii nu vor întotdeauna să înveţe ceea ce profesorii doresc să le predea. Această rezistenţă poate lua multe forme, de la inactivitatea pasivă la refuzul deschis de a coopera. Din păcate, majoritatea profesorilor nu reuşesc să decodeze rezistenţa ca indiciu că elevii au dificultăţi. În loc să le înţeleagă împotrivirea, ei intervin cu „obstacole“ în comunicare. Iată un exemplu:

***

Situaţie: Prima zi de şcoală în clasa a doua. Anna priveşte pe fereastră.

PROFESORUL: Ce faci Anna?

ANNA: Nimic. (Pauză) Trebuie să venim la şcoală în fiecare zi?

PROFESORUL: Bineînţeles că da. Am venit în fiecare zi şi anul trecut. Ce te face să crezi că anul acesta nu vom face la fel? (se utilizează APELUL LA LOGICĂ, INTEROGATORIUL, care fac parte din ”obstacolele” comunicării)

Rezistenţa față de învățătură este aproape mereu un semn că elevul are probleme în viaţa sa şi că acest lucru interferează cu abilitatea lui de a funcţiona în Zona de Predare-Învăţare. E este de datoria profesorului să îl ajute pe elev să revină cât de repede posibil la o stare receptivă faţă de învăţătură:

Fragment din:

***

Situaţie: Prima zi de şcoală în clasa a doua. Anna priveşte pe fereastră.

PROFESORUL: Ce faci Anna?

ANNA: Nimic. (Pauză) Trebuie să venim la şcoală în fiecare zi?

POFESORUL: Mi se pare că vrei să fii afară, nu în clasă.

ANNA: Da. Nu e nimic de făcut aici. Stai toată ziua jos, citeşti şi scrii.

PROFESORUL: Ţi-e dor să te joci afară aşa cum ai făcut-o toată vara.

ANNA: Da. Să mă joc, să înot, să mă caţăr în copaci.

PROFESORUL: A fost distractiv, aşa că este greu să renunţi la asta şi să te întorci la şcoală.

ANNA: Da. Sper că vara va veni iar repede.

PROFESORUL: De abia aştepţi vara următoare.

ANNA: Da, vara următoare o să pot face ce vreau eu.

  

”Chiar îl uram. Păcat că nu‑l ura şi trupul meu.”

Am dat drumul la apa caldă, am turnat nişte spumă de baie şi m‑am relaxat imediat ce am simţit parfumul puternic al florilor de lotus.

Cu muzica răsunând din telefonul mobil, m‑am scufundat în cadă şi m‑am lăsat în voia moţăielii. în cele din urmă, m‑a trezit răcoarea din ce în ce mai pronunţată a apei. Relaxată şi mulţumită, am ieşit din cadă fără prea multă eleganţă şi m‑am dus la telefon să opresc muzica. Apoi m‑am uitat la suportul de prosoape şi am rămas nemişcată.

La naiba!

Nu era niciun prosop. M‑am încruntat la suport, ca şi când ar fi fost vina lui. Aş fi putut jura că, săptămâna trecută, erau prosoape în baie. Acum, eram nevoită să fac o dâră de apă până în dormitor. Am deschis uşa bombănind şi am ieşi pe holul spaţios.

— Ah… bună, am auzit bâiguind o voce gravă, iar privirea mi s‑a ridicat brusc din balta pe care o făcusem pe podeaua de lemn.

Am dat peste ochii ”Costumului” şi din gâtlej mi‑a ţâşnit un ţipăt de spaimă. Ce căuta aici? În casa mea? Un hărţuitor! Am rămas cu gura căscată, încercând să realizez ce se întâmplă; mi‑a luat o clipă să‑mi dau seama că privirea lui nu era aţintită spre faţa mea, ci îmi măsura din cap până‑n picioare trupul complet gol.

Cu un ţipăt confuz, mi‑am acoperit sânii cu un braţ, iar ochii lui azurii s‑au intersectat cu privirea mea cenuşie şi îngrozită.

— Ce cauţi în apartamentul meu? am spus eu, uitându‑mă repede în jur după o armă.

O umbrelă? Are vârf metalic… Mi‑ar putea fi de ajutor.

(…)

Am dat fuga în dormitor, iar în urma mea am auzit vocea lui gravă, ce făcea să răsune holul spaţios:

— Sunt Braden Carmichael, fratele lui Ellie.

Bineînţeles, mi‑am spus enervată în sinea mea, ştergându‑mă cu prosopul, apoi mi‑am vârât membrele furioase într‑un şort şi un maiou.

(…)

— Şi intri în apartament aşa, fără să ciocăni?

Tonul meu l‑a făcut să‑şi arcuiască una dintre sprâncenele brunete:

— Dacă ai venit pentru Ellie, să ştii că a plecat la universitate.

— De fapt, am venit să te cunosc. Dar habar n‑aveam că o să te cunosc pe tine. Ce coincidenţă. M‑am gândit destul de mult la tine în ultima săptămână, după ce am mers împreună cu taxiul.

— Cumva în timp ce luai masa cu iubita? l‑am întrebat eu pe un ton insinuant, simţind că înotam împotriva curentului.

Voiam să ieşim din scenariul flirtului cu iz sexual în care intraserăm şi să avem o discuţie normală, ca între o chiriaşă şi fratele colegei sale de apartament.

— Săptămâna asta, Holly a fost plecată în sud, să‑şi viziteze părinţii. E din Southampton.

De parcă mi‑ar păsa.

— Înţeleg. Ei bine…, am răspuns eu, ridicându‑mă în picioare, în speranţa că gestul meu îl va convinge să plece. Ţi‑aş spune că mi‑a făcut plăcere să te cunosc, dar eram goală, aşa că… nu mi‑a plăcut. Am multă treabă. Îi transmit lui Ellie că ai trecut pe aici.

Braden a clătinat din cap râzând şi s‑a ridicat în picioare.

— Eşti o nucă greu de spart, a zis, luându‑şi haina pe el.

Bun, deci trebuia să i‑o spun verde în faţă:

— Hei, nuca asta n‑o să fie spartă. Nici acum, nici altădată.

Înăbuşindu‑şi hohotul de râs, s‑a apropiat de mine, obligându‑mă să fac un pas în spate, spre canapea.

— Zău aşa, Jocelyn… de ce faci să sune totul atât de murdar?

Am rămas cu gura căscată, iar el s‑a răsucit pe călcâie şi a plecat… având ultimul cuvânt.

Îl uram. Chiar îl uram.

Păcat că nu‑l ura şi trupul meu.