Visul unui medic raționalist: de unde vine puterea vindecătoare?

Aş dori ca următorul vis să servească drept ilustrare pentru o înţelegere mai bună a rolului şi efectului pe care le poate avea un arhetip.

Visul l-a avut un medic francez, de 35 de ani, foarte raţionalist, un medic internist, care a fost ademenit de capacitatea sa de formulări strălucitoare şi de forţa sa puternică de gândire să presupună că este un medic excepţional, că este meritul lui dacă pacienţii se însănătoşeau; că ştiinţa şi voinţa sa sunt de o forţă copleşitoare. Această inflaţie a Eului trecea însă complet cu vederea că înzestrările creatoare pe care le avea în tinereţe în grad înalt erau complet înăbuşite şi că şi lumea sa afectivă zăcea paralizată şi bolnavă.

Visul trebuia de aceea să tindă să corecteze această stare unilaterală a conştiinţei, care îi ameninţa deja echilibrul psihic, şi anume printr-o compensare impresionantă de natură arhetipală.

***

Visul este următorul:

„Sunt aşezat pe o bancă de piatră într-o peşteră subterană cam de mărimea unei camere. În spatele meu, puţin mai sus faţă de mine, şezând tot într-o nişă de piatră, o figură distinsă de preot (un fel de Sarastro din Flautul fermecat), îmbrăcat în straie lungi, albe. Stă direct în spatele meu, nemişcat, numai ochii săi arată că este viu. Eu sunt îmbrăcat nepotrivit, în costum de seară, în nişte haine total neadecvate peşterii de piatră. Peştera este plină, pe tavan şi pereţi, de pietre strălucitoare, care sclipesc ca nişte nestemate. Acum este adusă înăuntru o fată. Este îmbrăcată sărăcăcios, ca de spital. Se află într-o stare catatonică şi se lasă aşezată, lipsită de orice voinţă, în faţa mea pe banca de piatră. E absolut inabordabilă şi fără vreo reacţie.

Apoi încep să vorbesc cu ea. Îi vorbesc încet, cu bunăvoinţă, vorbesc cu ea tot mai mult şi, treptat, starea de stupor o părăseşte. Începe să fie mobilă, se ridică şi, în cele din urmă, mă priveşte cu nişte ochi treji, sănătoşi. Se transformă vizibil dintr-o alienată mintal într-o tânără sănătoasă, care, pe parcursul schimbărilor ulterioare, capătă trăsături de basm; în final, dansează ca o silfidă prin peşteră, pentru ca apoi să dispară definitiv.

În tot acest timp, marele preot a stat nemişcat în spatele meu pe locul său înălţat, iar eu am ştiut că putusem vindeca fata numai datorită influenţei-mana a preotului. — Visul mi-a lăsat un sentiment de profundă siguranţă şi încredere faţă de figura acestui bărbat, de la care pornise forţa tămăduitoare şi mă pătrunsese.”

***

Un comentariu la acest vis este probabil de prisos. Interpretarea lui este exprimată deja chiar în el. Cel care vindecă nu este presupusul atotştiutor, omul condus de voinţă, ci forţa „care stă în spatele lui”, care pătrunde prin el, a „arhetipului spiritului„. Dacă el îl lasă smerit pe acesta „să treacă”, atunci latura până atunci rigidizată, feminin-emoţională şi bolnavă a visătorului se umple de o viaţă nouă, sănătoasă şi avântată, aşa cum era odinioară înzestrarea lui poetică, dar care acum este paralizată.

  

Fragment din Complex, arhetip, simbol în psihologia lui C.G. Jung,

de Jolande Jacobi

 

Tao pentru fumători

Acum o să vă ofer perspectiva taoistă despre cauzele rădăcinilor fumatului şi ale dificultăţii de renunţare la un obicei care dăunează.

Tot ce am spus mai înainte despre fumat este valabil, dar face referire doar la sfera operativă, nicidecum la cea fundamentală. Motivaţia fundamentală este următoarea: ţigara ne oferă prilejul de a ne simţi respiraţia. Atunci când inhalezi fumul în plămâni, simţi cum aerul pătrunde în tine. Apoi, când expiri (aerul a lăsat substanţele care se depun pe plămânii din ce în ce mai negri), nu doar că simţi respiraţia, dar o mai şi vezi. Şi poți să te joci cu ea.

Fumatul ne pune în contact cu propria respiraţie, iar respiraţia este principala şi cea mai importantă activitate a omului. Fumatul ne face să ne simţim mai vii, dar cu ce preţ! Chiar cu acela al vieţii. (…)

Dacă vei reuşi să‑ţi controlezi respiraţia, vei reuşi să‑ţi controlezi şi corpul, mintea şi viaţa. O respiraţie bine reglată va aduce regularitate în gândire, emoţie şi acţiuni. Pe scurt: vei avea mai multă energie, mai multă vitalitate şi bună stare şi vei fi mai fericit. Cum aşa? Este posibil, deoarece respiraţia deschide canale prin care poate circula forţa vitală. Acestea sunt rutele din tai chi, despre care vom vorbi pe larg mai încolo.

Practicanţii de yoga, meditaţie sau arte marţiale ştiu cum să‑şi simtă respiraţia şi fără să fumeze. Tot aşa pot fi reglate şi dorinţele — cele de gratificare orală, cele de folosire a mâinilor, cele legate de foc, cele de socializare sau chiar de statut social — fără să‑ţi faci rău sau chiar să te sinucizi pe parcurs. Asta e calea taoistă de renunţare o dată pentru totdeauna la fumat.

Fragment din Puterea lui Tao. Cum să-ţi găseşti liniştea în vremuri tulburi, de Lou Marinoff

 

Portretul psihanalitic al lui Hitler: actor, aventurier, isteric, borderline

Nu voi reveni acum asupra literaturii psihiatrice care l‑a prezentat pe Hitler ca fiind „un psihopat paranoic“, „un amoral infantil și sadic“, „un efeminat supracompensat“ sau „un nevrotic măcinat de compulsia de a ucide“.

În anumite momente a fost, fără îndoială, toate la un loc. Dar, din nefericire, a fost ceva mai mult și ceva peste toate acestea. Capacitatea sa de a acționa și de a genera acțiune a fost așa de rară încât pare inadecvat să aplicăm discursului său metodele obișnuite de diagnostic. Hitler a fost, înainte de toate, un aventurier la o scară imensă.

Personalitatea unui aventurier seamănă cu cea a unui actor, pentru că aventurierul trebuie să fie gata tot timpul să joace, ca și cum şi le‑ar fi ales singur, rolurile schimbătoare impuse de capriciile destinului. Comportamentul insuportabil și bizar al lui Hitler „din culise“ este foarte des întâlnit la actori, nemaivorbind despre comportamentul lui în relațiile sexuale. Fără îndoială că avea trăsături periculoase de tip borderline. Totuși, a știut cum să joace la limită, cum să pară că ar merge prea departe, după care să revină brusc la auditoriul lui încremenit.

Hitler știa, de asemenea, cum să‑și exploateze propria isterie. Vracii au, la rândul lor, asemenea calități. Pe scena istoriei Germaniei, Hitler a intuit până la ce limită poate personalitatea sa să reprezinte, într‑un abandon isteric, tot ce trăia în fiecare german care îl citea sau asculta. Astfel, rolul pe care l‑a ales spune multe despre auditoriul său ca și despre el; exact acest lucru, care pare morbid și bizar pentru un nongerman, va deveni cea mai convingătoare arie a „cântăreţului vrăjitor“ pentru publicul german.

Fragment din COPILĂRIE ȘI SOCIETATE de Erik H. Erikson 

Marcuse: fericire = anesteziere

Alienarea muncii este aproape completă.

Mecanica liniei de asamblare, rutina biroului, ritualul cumpărării şi vânzării sunt eliberate de orice legătură cu posibilităţile umane. Relaţiile de muncă au devenit, într-o mare măsură, relaţii între persoane văzute ca obiecte interşanjabile pentru conducerea ştiinţifică şi pentru experţii eficienţei. Desigur, competitivitatea încă dominantă cere un anumit nivel de individualitate şi spontaneitate; dar aceste trăsături au devenit tot atât de superficiale şi iluzorii ca şi competitivitatea căreia îi aparţin. Individualitatea există, pur şi simplu, doar cu numele, pentru desemnarea specifi că a tipurilor (precum vampă, casnică, petrecăreaţă, bărbătos, femeie de afaceri, cuplu ambiţios), tot aşa cum competiţia tinde să fie redusă la tipuri prestabilite în producţia fleacurilor, ambalajelor, mirosurilor, culorilor şi aşa mai departe.

Sub această suprafaţă iluzorie, întreaga lume a muncii şi recrearea sa au devenit un sistem de obiecte însufleţite şi neînsufleţite — toate supuse în aceeaşi măsură administrării. Existenţa umană în această lume este doar substanţă, materie, material, care nu conţine în sine principiul mişcării. Această stare de osificare afectează şi instinctele, inhibiţiile şi modificările lor. Conştientul, tot mai puţin împovărat de autonomie, tinde să fie redus la sarcina de a regla coordonarea individului cu întregul. Această coordonare este atât de eficientă încât fericirea generală mai degrabă a scăzut decât a crescut. Conştientizarea de către individ a reprimării dominante este împiedicată de restrângerea manipulată a conştientului său.

Acest proces schimbă definiţia fericirii. Conceptul indică o condiţie mai-mult-decât-intimă, mai-mult-decât-subiectivă; fericirea nu constă doar în sentimentul de satisfacţie, ci în realizarea libertăţii şi satisfacţiei. Fericirea presupune cunoaştere: ea este prerogativa animalului raţional. Odată cu declinul conştientului, cu controlul informaţiilor, cu absorbţia individului în mijloacele de comunicaţie în masă, cunoaşterea este administrată şi limitată. Individul nu ştie cu adevărat ce se întâmplă; maşina superputernică a educaţiei şi amuzamentului îi uneşte cu toţi ceilalţi într-o stare de anestezie din care toate ideile dăunătoare tind să fie excluse. Şi, întrucât cunoaşterea întregului adevăr nu duce mai deloc la fericire, o asemenea anestezie generală îi face fericiţi pe oameni.

Fragment din

Eros și civilizație. O cercetare filosofică asupra lui Freud,

de Herbert Marcuse

Despre arta fericirii. Lecția lui Van Gogh: Să priveşti spre cer

 

De fiecare dată când respirăm mireasma câmpurilor sau când simțim mirosul pământului de pădure reavăn, se face auzit în noi ecoul îndepărtat al fericirii pe care o trăim în aceste „regăsiri biologice“. Întâlnirile cu natura sunt mai mult decât o hrană pentru fericirea noastră, căci fericirea nu se poate lipsi de ele…

„M-am trezit noaptea și m-am uita la peisaj. Niciodată, chiar niciodată, nu mi s-a părut natura atât de emoționantă, atât de fragilă”

– Vincent Van Gogh

Tabloul lui Van Gogh, ”Ramuri de migdal înflorit”, ar fi putut să se numească „Nașterea fericirii“, pentru că găsim în el tot ce ține de apariția fericirilor umane: fragilitatea și forța, înrădăcinarea în viață și elanul spre transcendență. Aceste fericiri care abia se nasc sunt cele mai importante, dar și cele mai vulnerabile, astfel încât nu este de mirare că le putem călca în picioare sau neglija.

Este ceea ce face această pictură: ne deschide ochii asupra frumuseții și fragilității lor, atrăgându‑ne atenția că sunt absolut necesare în existența noastră. Fericirea deplină se naște exact în astfel de momente de grație. Să te oprești, să taci. Să privești, să asculți, să respiri. Să admiri. Să întâmpini cu bucurie fericirile care se nasc. Să te străduiești, cu multă răbdare, să le sesizezi peste tot unde se află. Este prima lecție… o lecție primordială.

Fragment din

Despre arta fericirii.

25 de lecţii pentru a învăţa cum să trăieşti fericit, de

Christophe André

Volumul se află la BookFest in premiera si ii marcam lansarea intr-un mod inedit.  In acest volum cu totul special, in care arta, psihologia, filosofia fericirii si literatura se imbina armonios,  cunoscutul psihoterapeut si profesor francez Christophe André ne pune pe toti in fata unei intrebari fundamentale: Ce ne face fericiti?

Va invitam sa raspundeti acestei intrebari la standul nostru din cadrul BookFest si fiecare raspuns va fi recompensat cu un voucher cadou pentru cartile voastre de vacanta, cu reducere de 40% la orice achizitie de pe site-ul www.edituratrei.ro. Descoperiti Colţul Despre Arta Fericirii la standul TREI, sambata şi duminică.

 

 

Inconștientul antrenat: spadasinul condus de sufletul sabiei sale

Câtă vreme inconştientul este unul instinctiv, nu îl depăşeşte pe cel al animalelor sau pe cel al copiilor mici.

Nu poate fi cel al omului matur. Acestuia din urmă îi aparţine inconştientul antrenat, în care toate experienţele conştiente prin care a trecut din pruncie sunt înglobate organic, constituind întreaga sa fiinţă. Din acest motiv, în cazul spadasinului, când acesta îşi ridică sabia, îndemânarea lui tehnică superioară împreună cu conştientizarea de către el a întregii situaţii se retrag undeva în fundal, iar inconştientul său antrenat începe să‑şi joace rolul în toată deplinătatea lui. Sabia se mânuieşte de parcă ar avea propriul suflet.

Atunci când spadasinul își înfruntă adversarul, el nu trebuie să se gândească la adversar, nici la el însuşi, nici la mişcările pe care le face sabia adversarului său. El doar stă acolo, cu sabia lui, care, uitând de orice tehnică, nu trebuie, de fapt, decât să urmeze dictatele inconştientului. Omul a renunţat la calitatea lui de mânuitor al sabiei. Când loveşte, nu el, omul, ci sabia din mâinile inconştientului este aceea care loveşte. Sunt poveşti în care omul însuşi nu şi‑a dat seama că îl doborâse pe adversar — totul inconştient. Acţiunea inconştientului este în multe cazuri pur şi simplu miraculoasă.

Fragment din Budismul Zen și psihanaliza, de 

Erich Fromm, Daisetz Teitaro Suzuki și Richard de Martino

 

Când fiica e vampirizată de tată

Vampirismul manifestat de tați pentru fiicele lor este sumbru, dar nu surprinzător, din moment ce patriarhatul disprețuiește orice e feminin, în mod particular energia feminină care există în toți bărbații.

Drept exemplu avem o poveste despre un bărbat căruia, ca multor alți bărbați, îi era teamă să manifeste sau chiar să recunoască partea feminină din el însuși. Frica sa este de înțeles, dată fiind virulența ginecofobiei și homofobiei în patriarhat. Însă, pentru că acest bărbat nu-și manifesta energia feminină interioară, pe care jungienii o numesc anima, a fost forțat să o caute în exterior, proiectând-o (inconștient, bineînțeles) pe o varietate de femei obișnuite. Pentru că bărbatul nu percepea distincția între proiecția sa feminină și ecranele umane pe care proiecta, el absorbea energia femeilor ca și când ar fi fost a lui – și care-i părea, în starea sa confuză, să-i aparțină.

Mama sa a constituit, inițial, o țintă potrivită pentru proiecția animei, dar pentru că societatea râde de bărbatul atașat oedipal de mama sa, el și-a mutat proiecția pe soție. Și totuși, soția sa nu era un idol satisfăcător, pentru că după primii ani de mariaj, ea nu și-a menținut adorația necondiționată pentru acest bărbat. În schimb, ea a manifestat o asertivitate de neclintit sau o apreciere realistă, fapt care a transformat-o într-un ecran lipsit de valoare pentru proiecția animei iubite a bărbatului.

Dar apoi, bărbatul a găsit candidata perfectă pentru proiecția sa. Plină de viață, nerăbdătoare să servească și, cu atât mai bine, sânge din sângele său – fiica sa. Ea îl iubea si căuta să îl mulțumească în orice fel îi permitea el. Astfel, bărbatul era hrănit, iar fiica sa era bucuroasă să-l hrănească. L-a hrănit cât de mult a putut cu sângele și idealurile ei, ceea ce n-a ținut pentru totdeauna, din moment ce tatăl său descoperise că existau multe căi prin care putea fi hrănit – stimulare intelectuală, împlinire profesională, favoruri sexuale. Toate acestea stăteau în puterea ei și, credea el, îi făceau și plăcere. Cel puțin, asta îi spunea ea tatălui său iubit. Astfel, bărbatul era asigurat că jocul era unul de bun augur și că plăcerea trebuia oferită de fiică și primită de el. Și așa s-au desfășurat lucrurile, până când fiica nu a mai avut ce oferi.

Pentru că fiica din această relație vampirică era activă social, epuizarea sa finală a arătat ca un lucru pentru care era singura vinovată, manifestându-se ca dependență, depresie și comportament autodistructiv. Tatăl s-a arătat foarte îndurerat pentru nefericirea fiicei sale, iar durerea sa era reală, pentru că sursa lui de vitalitate era amenințată. Fără ca ea să-l însuflețească, să dea viață unei bucăți a sufletului lui încarnând partea sa feminină, bărbatul simțea că va muri (fără a înțelege rădăcina sentimentelor sale, bineînțeles).

Îngrijorarea acestui bărbat pentru sursa sa de vitalitate feminină este oglindită de apogeul poveștii din Dracula, atunci când eroii masculini ucid vampirul în apărarea Minei. În acest punct bărbații sunt percepuți ca niște cavaleri eroici dedicați salvării Minei. Aici, poate mai mult decât oriunde, numele Minei ar putea avea un înțeles emblematic. Citit invers, aproape că formează cuvântul latin anima, care înseamnă suflet. Se pare că acești bărbați se luptau să-și salveze propriul suflet feminin, propria anima, la fel de mult ca (sau chiar mai mult decât) sufletul Minei Harker.

Fragment din 

Pofte demonice. Vampirul psihic din noi și din ceilalţi, 

de Barbara E. Hort

 

 

Dieta de la Muntele Athos, pe scurt

Dieta de la Muntele Athos este o adaptare occidentală a felului în care se hrănesc călugării.

Ei au resurse limitate, autoimpuse, respectă un calendar diferit; „fusul lor orar“ este decalat cu cinci ore faţă de ceea ce numesc ei „Lume“. Aceia dintre noi care locuiesc dincolo de Muntele Sfânt se bucură de beneficiile unei societăţi complet diferite, care oferă o gamă cu mult mai variată de alimente de consum, de ingrediente şi de surse din care le putem obţine. Modelul meselor călugărilor se întrepătrunde cu practicile lor religioase şi nu este deloc flexibil. Pentru ca dieta să funcţioneze, trebuie să acceptăm că nu este practic să respectăm modul de viaţă şi de hrană al călugărilor ca la carte.

Modelul de post pe care îl respectă călugării este principiul esenţial al dietei de la Muntele Athos. Când începi această dietă, ţii post trei zile pe săptămână, intercalate cu trei zile de moderaţie şi într‑o singură zi din săptămână te poţi înfrupta cu ce-ţi doreşti să mănânci şi să bei. Zilele de post sunt de tip vegan, cu grăsimi reduse la minimum, aşa că nu consumi carne, peşte, pui sau produse lactate şi foloseşti doar puţin ulei. Nu se bea alcool în zilele de post şi trebuie să mănânci porţii mici. În ansamblu, dieta susţine un consum mare de fructe şi legume, aport mai mare de boabe, linte, sâmburi şi seminţe, reducând aproape la minimum caloriile goale din alimentele grase şi îndulcite cu zahăr.

Află regulile dietei și rețete delicioase din 

Dieta de la Muntele Athos,

de Richard Storey, Sue Todd, Lottie Storey

 

  

”Labirintul lui Pan”, descifrat psihanalitic

Călăuzită de un spiriduş, o vedem pe eroina din Labirintul lui Pan, pe Ofelia, cum intră în labirintul mintal, într‑un spaţiu şi timp unice ale imaginaţiei sale, pentru a evita umilinţele, suferinţa şi pierderile ireparabile ale existenţei sale zilnice.

Pe acest parcurs ea întâlneşte o mulţime de personaje fantastice care, după cum spune chiar del Toro, reprezintă forţele eliberatoare, ce au de‑a face cu imperfecţiunile cu care ar trebui să ne împăcăm în loc să aspirăm spre perfecţiune. Şi totuşi, Ofelia descoperă că această lume a fanteziei poate fi la fel de înspăimântătoare (sau chiar mai) decât cea de care a încercat să scape, aşa cum e ea populată de creaturi monstruoase care solicită o supunere absolută şi o provoacă să facă lucruri aproape imposibile.

Acest spaţiu imaginar poate să funcţioneze de asemenea ca un fel de teren de antrenament în care copiii pot învăţa cum să se maturizeze îndeplinind tot felul de misiuni complicate şi depăşind experienţe traumatizante ori chiar ca locul în care să poată regresa într‑un fel de cercetări personale — care, de obicei, presupun multă nelinişte, chiar dacă sunt şi palpitante în egală măsură — despre subiectele legate de sexualitate ori misterul felului în care sunt concepuţi copiii.

„În mod deliberat am imaginat ideea unei lumi fantastice ca fiind una extrem de uterină“, explică del Toro; „am folosit o paletă de culori falopiene, şi anume purpurii şi aurii, totul într‑un univers al fanteziei în care predomină rotunjimile, în vreme ce în lumea reală totul e rece şi drept. Asta se remarcă în intrarea nu foarte subtilă în copac. Când am făcut afişul filmului pentru Cannes, cineva a spus că ar fi trebuit să‑i zicem Pântece cu vedere. Ideea este că fetiţa îşi imaginează Raiul ca pe o reîntoarcere în burtica mămicii“ (del Toro în interviul acordat lui Mark Kermode, în 2006).

Un asemenea loc al fanteziei poate fi înţeles asemenea celor pe care le creează fetiţele ca Ofelia ca să poată deveni stăpâne pe deciziile lor, în vreme ce în lumea reală se simt excluse de atotputernicii adulţi: atât de cei care se comportă sadic asemenea Căpitanului Vidal, cât şi de cei care sunt personaje eroice ca Mercedes, fata în casă, sau bunul doctor Ferreiro.

Fragment din 

Imagini mişcătoare. Reflecţii psihanalitice asupra filmului,

de Andrea Sabbadini

De ce exhibiționiștii se lasă prinși de poliție?

Bărbatul pe care îl vom prezenta în continuare este căsătorit și a fost heterosexual toată viaţa, având un comportament masculin normal și o profesie masculină; a fost condamnat de trei ori pentru exhibiţionism.

Deși a fost închis anterior, iar acum se află în eliberare condiţionată, el își riscă mariajul, profesia și reputaţia continuând să săvârșească acest act pervers o dată sau de două ori pe parcursul unei perioade de două săptămâni. Acest lucru se întâmplă de regulă în urma unei umiliri, cel mai adesea trăită la serviciu sau în relaţia cu soţia lui. Ulterior, simte o tensiune neerotică ce îl împinge pe stradă, în căutarea unei zone necunoscute unde să întâlnească o femeie sau o fată necunoscută căreia să îi arate penisul. Alege persoane străine; nu a făcut niciodată acest lucru cu femeile pe care le cunoaște. Dacă se întâmplă ca femeile să nu se simtă ofensate și să înceapă să glumească, pretinzând că sunt interesate, dispare din zonă. Însă atunci când femeia respectivă se înfurie și sună la poliţie — atunci când pare să fie pus în faţa riscului suprem —, bărbatul descoperă că ezită să fugă. Cu toate că sentimentul de teamă sporește, acesta se îmbină cu o senzaţie de confuzie care duce la imobilitate. Iar dacă această stare de letargie și excitaţie durează prea mult, atunci este prins.

Cel care nu este exhibiţionist, atunci când nu înţelege, crede că acest bărbat este prost. Iar la momentul arestării starea de spirit a acestui bărbat pare și mai stranie: în centrul sentimentelor lui de dezastru descoperim o liniște nebună, calmă, plăcută. Cred că putem înţelege acest lucru: și-a asumat riscul și l-a depășit; trauma s-a transformat în triumf. Faptul că a fost învins de poliţie are pentru el o semnificaţie mai măruntă decât faptul că a fost victorios asupra femeii necunoscute.

Astfel, femeia care este șocată, care se înfurie și care, pe deasupra, se înspăimântă, care creează agitaţie și care cheamă poliţia demonstrează că el a inversat situaţia din copilărie. Ea acceptă o parte necesară a perversiunii lui; acum, ea este atacată, iar el este atacatorul. Chiar dacă este arestat, acest bărbat este neobișnuit de liniștit, deoarece arestarea indică — pe scurt — că în realitate el are un penis de bună calitate, suficient de puternic pentru a provoca o așa perturbaţie în societate. Astfel, nu ne mai surprinde să descoperim că rata arestărilor în exhibiţionism este mai mare decât în oricare altă perversiune.

Fragment din Perversiunea. Forma erotică a urii de Robert J. Stoller