Drumul spre psihanaliză. De la marxism și etologie la ”nevroza balcanică”

Eram la Facultatea de Filosofie în anii la care Leonid Dragomir trimite în introducerea la volumul De la filosofie la psihanaliză & retur. Dialoguri cu Vasile Dem. Zamfirescu consemnate de Leonid Dragomir.

 

Între 1992-1993 am frecventat cursul de „Psihanaliză filosofică” susţinut de unul dintre pionierii psihanalizei româneşti, Vasile Dem. Zamfirescu. (…) De la catedră, profesorul Zamfirescu  „prezida” adunarea, îmi vine să spun, şi nu cred că întâmplător, pentru că expunerile sale concentrate şi sistematice despre conceptele fundamentale ale psihanalizei înaintea unei asistenţe foarte numeroase erau subliniate de o frapantă prestanţă.

Cursul îi reunea cu deosebire pe studenţii de la Filosofie, Psihologie, Pedagogie şi Asistenţă Socială, auditoriul fiind, prin urmare, destul de divers. Da, privind retrospectiv aş putea spune că noi, cei prezenţi, eram interesaţi, captivaţi şi, unii, foarte pasionaţi de psihanaliză, cu o atitudine, mă gândesc, destul de diferită de a multora de azi, pentru care „se ştie”, din om în om şi din forum în forum, că „psihanaliza e depăşită”… şi cam atât. Atunci psihanaliza ni se părea, dimpotrivă, în avangardă, pentru noi, cei care mai auziserăm, mai citiserăm câte ceva, foarte puţin până în acel moment, prin natura împrejurărilor istorice. Psihanaliza apărea la avizierul Facultăţii de Filosofie ca unul dintre nenumăratele „cursuri opţionale” care veneau să completeze pachetul de două, trei cursuri anuale obligatorii. „Psihanaliza filosofică” era printre cele de notorietate.

Iată punctul de plecare şi sâmburele de inspiraţie pentru dialogul purtat de Leonid Dragomir cu Vasile Dem. Zamfirescu „după 20 de ani”, în vara anului 2012 şi la începutul lui 2013. Primul fiind un recenzent atent şi de o mare consecvenţă peste ani al activităţii şi creaţiei profesorului. Sunt atinse, cred, toate temele existenţiale şi de cercetare zamfiresciene.

  

• Relaţia paternă, mereu semnificativă biografic, dar depăşind adesea marginile biografiei.
• Relaţia cu marxismul (şi, implicit, cu comunismul de extracţie dură al tatălui), pe care tânărul Zamfirescu este tentat să îl descopere – foarte interesant, dintr-o perspectivă personală! – ca pe un umanism, motiv pentru care se avântă în vaste documentări (citeşte toatã opera lui Marx).
• Un scrupul care îl caracterizează şi într-alte privinţe (de pildă, cât priveşte epopeea „cincinalului Goethe”, cel impus de Noica „păltinişenilor”, Zamfirescu fiind de departe cel mai aplicat cititor).
• Traducerile, deloc… neimportante, ca să nu spunem mai mult, din Karl Marx, György Lukács şi Herbert Marcuse (împreună cu George Purdea), Sigmund Freud, C.G. Jung, Irenäus Eibl-Eibesfeldt ş.a. – pentru a lăsa la urmă glorioasa transpunere în româneşte a Criticii facultăţii de judecare, alături de Al. Surdu (ar fi poate cazul ca Vasile Dem. Zamfirescu să fie mai mult pus în lumină şi ca un mare traducător).
• Descoperirea psihanalizei, episod nodal, azi, în mitologia personală a lui Vasile Dem. Zamfirescu, urmată de analiza realizată cale de doi ani cu Eugen Papadima, întreruptă de emigrarea analistului.
• Constantele preocupări, de la un punct încolo, de etologie, încercând calibrarea ştiinţifică a reflecţiei despre raportul dintre natură şi cultură.
• Ori acelea oscilând „între logica inimii şi logica minţii”, ilustrând raportul Geist-Seele/ spirit-suflet, tema atât de mult invocată de Constantin Noica (Vasile Dem. Zamfirescu fiind, într-adevăr, cel puţin din acest punct de vedere, elevul lui Noica).
• Încercările supradeterminate de psihanalizare culturală a etosului şi a comunismului românesc, cristalizate recent în memorabilul concept al „nevrozei balcanice”.

  

Un fir roşu traversează întregul volum de dialoguri, iar acesta este relaţia cu Constantin Noica, Zamfirescu numărându-se, precum prea bine se ştie, printre ucenicii de vază ai acestuia, cel puţin până la un punct. (…) Poate că tânărul Zamfirescu pornise „în căutarea tatălui bun”, aşa cum interpreta Horia Pătraşcu într-un articol recent despre cartea de faţă. Din acest punct de vedere, marea pondere a observaţiilor despre relaţia cu Noica nu are de ce să ne mire. Ar fi fost nefiresc să nu fie. Interesante peste toate mi se par însă punctele de discontinuitate, de ruptură, de „despărţire” ale lui Vasile Dem. Zamfirescu. (…)

Citește întreaga cronică a lui Dorin-Liviu Bîtfoi în revista CULTURA

 

B-uri, Q-uri și măsline: cele mai bune SUPLIMENTE pentru tine

După cum veți observa, eu sunt de părere că aveți de câștigat dacă utilizați suplimentele adecvate pentru situația voastră.

Totuși este extrem de important să nu luați această decizie singuri. Găsiți un medic în care să aveți încredere și împreună cu el creați un program care să se potrivească cel mai bine nevoilor voastre.

Pe scurt, acestea sunt suplimentele vitaminice pe care eu le‑aș recomanda pentru următoarele situații:

1. Energie — coenzima Q10, 150 mg, de două ori pe zi; de asemenea și orotat de magneziu, 400 mg, 1–2/zi (acest supliment este important mai ales dacă luați medicamente din grupul statinelor pentru a vă scădea nivelul de colesterol).

2. Sindromul metabolic — crom, 400 de micrograme, mai ales dacă este combinat cu scorțișoară fie într‑o capsulă, fie ca un preparat tipic cumpărat de la supermarket; Bergamet, morcovi mov (voi explica mai multe despre aceștia în capitolele care urmează).

3. Susținere cardiovasculară — s‑a demonstrat că o serie de suplimente aduc beneficii: uleiul de pește sau de semințe de in, cel puțin 4 grame pe zi; de asemenea și tratamentul herbalist cu păducel, 600 până la 1 200 de miligrame pe zi și vitamina E, 500 de unități internaționale de d‑alfa‑tocoferol la ora cinei. De asemenea, vitamina C, 500–1 000 de miligrame, luată împreună cu vitamina E, tot la cină.

Fragment din:

4. Creier — (prevenirea bolii Alzheimer: acid folic, 800 de micrograme; B6, 20 de miligrame; B12, 500 de micrograme pe zi) Brahmi/Ginkgo biloba/fosfatidilserină.

5. Hormoni — s‑a propus o gamă variată de suplimente naturale. Deoarece acesta este un domeniu foarte individual și necesită o supervizare completă din partea unui expert, eu vă sugerez să cereți părerea unui specialist în cazul în care sunteți afectați într‑un mod semnificativ de menopauză sau andropauză.

6. Gastrointestinal — s‑au propus numeroase plante și programe de detoxifiere pentru menținerea sănătății intestinale. Există de asemenea dovezi importante pentru o gamă variată de probiotice.

7. Rinichii — acesta este un domeniu mai delicat și din nefericire au existat persoane cu boli renale grave care au primit sfaturi periculoase de la un mic grup de terapeuți MAC . De fapt există o plantă chinezească rar utilizată, acidul aristolochic, care poate induce insuficiență renală în stadiu final. Dacă există suspiciunea de boală renală, aveți nevoie de o evaluare de specialitate efectuată de medicul dumneavoastră.

8. Pielea — S‑a demonstrat că o serie de suplimente, printre care se numără extractul de măsline, se concentrează în piele. Într‑un studiu s‑a evidențiat o reducere de 40% a ridurilor cu utilizarea unui extract din măsline.

9. Țesuturile conjunctive — În ceea ce privește mușchii, coenzima Q10 este un supliment specific mușchilor și părerea mea este că ar trebui să fie folosit de majoritatea oamenilor cu vârste de peste 40–50 de ani, mai puțin în cazul în care există osup contraindicație medicală.

10. Sângele și sistemul imunitar — de‑a lungul anilor mulți experți au recomandat câteva substanțe cu efecte stimulatoare ale sistemului imunitar. Cred că cea mai bună dovadă există pentru combinația dintre spirulină și extractul din semințe de struguri.

   

Când ați făcut ultima oară un picnic pe acoperiș?

In cartea Curios? Descopera ingredientul care iti lipseste pentru o viata implinita (Editura Trei, 2013), autorul, Todd Cashdan, spune:

 

„Atunci cand ne dam seama ca o viata implinita inseamna mai mult decat sa fii fericit, se ridica o intrebare importanta. Respectiv, care este ingredientul fundamental pentru construirea unei existente implinite? Raspunsul este: curiozitatea“.

Asa este! Ne spunem ca daca am avea o casa mare, o masina, iubit/iubita, copii etc., am fi mai fericiti. Dar adevarul este ca nu circumstantele ne dau sentimental suprem al implinirii (desi, sa recunoastem, e mai bine sa traiesti intr-o tara pasnica si civilizata decat intr-una cu razboi si saracie, deci conteaza mult si circumstantele).

Dar adevarul este ca, daca traim in conditii decente, restul experientelor comune – despre care credem ca ne vor face fericiti – nu ne aduc asa de multa satisfactie pe termen lung si foarte lung. Psihologii care studiaza fericirea numesc acest fenomen „habituare hedonica“, mai pe limba noastra, „ne obisnuim cu orice“, cu binele mai ales.

Si nu mai sesizam nuantele, noutatea experientelor pe care le traim, fie ca este vorba de iubirea din cuplu, de prezenta copiilor in viata nostra, etc. Cheia? Curiozitatea. Sa cautam noi si noi experiente pentru a hrani creierul nostru avid de noutate. (…)

 

Curiozitatea este buna in dragoste

Nu, nu e vorba numai de explorarea unor noi pozitii sexuale. Pana la urma, inventarul acestora este, si el, limitat. Insa studiile arata ca partenerii care se implica impreuna in activitati noi (ba chiar riscante), se simt mai bine impreuna, au o satisfactie maritala crescuta si sanse mai mari sa imbatraneasca impreuna.

Cu alte cuvinte, doamnelor si domnilor, cultivati noutatea experientelor la care sa va supuneti. Fugiti de rutina activitatilor, de caracterul repetitiv al sarmalelor de sarbatori sau al locurilor obisnuite de concediu… Cand ati urcat ultima oara impreuna pe un munte? Sau cand ati luat macar masa impreuna intr-un restaurant nou?

Ca de picnic organizat pe un acoperis sau altceva excentric nu va intreb… Cashdan face o observatie buna. Lipsa de curiozitate este teren propice pentru o varietate de pacate: stereotipie si discriminare, care, duse la extrem, se transforma in ura si violenta, siguranta exagerata de sine, ignoranta, care se soldeaza cu decizii neinspirate, dogmatism si gandire rigida, opusul flexibilitatii psihice.

Iata de ce trebuie sa cautam activ lucruri si experiente noi, care, la randul lor, sa ne trezeasca curiozitatea, iar acest cerc virtuos sa ne faca mai evoluati.

Citește întregul articol în revista PSYCHOLOGIES

  

 

”Viața e un șir de plecări”. Poeme din lumea corporatistă

Cronică semnată de Marius Chivu (în Dilema Veche) în marginea volumului de poezie al lui M. Duţescu, franceza un avantaj, Editura Pandora M, 2014:

„Viaţa e un şir de plecări“, scrie la începutul unui poem şi M. Duţescu, a cărui carte secundă preia lucrurile de unde au fost lăsate în volumul de debut – şi toată bucuria acelor ani trişti (Cartea Românească, 2010).

Cîteva poeme de acolo sînt aici reluate pentru a completa un ciclu şi a crea astfel o continuitate pe care rar o găseşti în cărţile de poezie. De altfel, M. Duţescu este cel care a explorat primul, la noi, în poezie, mediul corporate şi a scris ceea ce am numit odată office poeme. Primele două grupaje ale volumului radiografiază aspectele unei lumi de birouri şi sticlă, în centrul căreia evoluează un personaj conturat deja în volumul precedent: „dl Corneliu“, manager.

O lume dinamică, online sau între două check-in-uri, gravitînd în jurul facturilor, conturilor şi contractelor, aspirînd la cifre şi branduri („aveau converse şi lacoste“, „dior sau chanel?“), avînd un limbaj şi coduri proprii; o lume plină de suprafeţe, jonglînd cu aparenţe, jucînd după reguli futile sau absurde. În birouri, la telefoane şi prin e-mail-uri, în avioane, între meeting-uri şi licitaţii există o zbatere care-şi pune în scenă propriul spectacol existenţial cu paradoxuri, vanităţi, drame şi mult ridicol.

Decorul e cosmopolit, recuzita e de firmă (electronice, papetărie, accesorii), personajele au fiţe, ambiţii şi aroganţe; business-ul ca existenţă, banii ca ideal:

hrube cu un singur om / care apare dimineaţa se freacă pe net / şi pleacă la fel de absent face / un duş şi se bagă la somn // înconjurat de calculatoare legate-n reţea rămase / de pe vremea cînd îşi permitea / angajaţi şi-i plătea // markere evaporate sacoşe de plastic / de plastic DVD-uri sparte sau goale // cutii de iaurt baxuri / adunate nedesfăcute de foi / dar oare cîţi dintre noi / se pot lăuda cu un leasing la zi / 225 de mii (de dolari) ipotecă achitaţi integral / în nici 4 ani secretare / engleză fluent (franceza un avantaj) şi periodic / alţi bani (alt miraj) încadraţi la / «cheltuieli curente» rame digitale Panasonic / scaune Knoll şi / o maşină de distrus documente.

Ciclul „nisipurile de aur 2010“ oferă imaginea în repaos a acestei lumi pe fondul unei tragedii exterioare, dar acest scurt grupaj face trecerea dinspre tema mediului înspre tema cuplului, cu un ton care cîştigă constant în dramatism, pe măsură ce volumul se apropie de final. Poemele la persoana a treia din ciclul „octombrie“ (unele sînt foarte narative şi s-ar putea ca M. Duţescu să scrie într-o zi şi proză) fac, la rîndul lor, trecerea înspre grupajele finale, care radiografiază tectonica sentimentală de cuplu. Căci, dacă poemele exterioarelor din prima parte a cărţii au o dimensiune colectivă şi vorbesc despre alienarea mediului corporatist, partea secundă exprimă alienarea afectivităţii, degradarea intimităţii şi „plecările“ din convieţuirea în doi. Însă volumul se închide cu un poem fără titlu, lung şi confesiv, emoţionant prin disperarea surdă conţinută, singurul poem în care dispare tonul impersonal şi în care se distinge cu adevărat şi vocea poetului M. Duţescu, cel care dă aici cel mai bun text al lui so far; citez un fragment:

(…) tot mai des în ultimul timp / am ajuns să regret că n-am crescut şi eu într-o familie / aproape de Dumnezeu – singurul fapt concret / pe care simt nevoia să mă sprijin acum // ce folos că tatăl meu a fost cel mai inteligent / cel mai bun cel mai / etic om pe care l-am cunoscut pînă azi / dacă a fost şi cel mai înverşunat ateu – i se lumina privirea / cînd ne vorbea despre absurdul vieţii de dincolo – ce folos / că mama n-a făcut şi n-ar face rău nici măcar unei plante / dacă pomenile pentru el le-a ţinut din dragoste respect şi atît – / nu am auzit-o vreodată rugîndu-se la ceva / sau vorbind despre asta (…) dacă mintea părinţilor mei ar fi / putut accepta indeterminarea credinţei / tatălui meu poate nu i-ar fi plesnit inima la propriu în 2002 / ar fi avut poate rezervele unui scut din care să ricoşeze / ar fi avut aternativele unui refugiu 100% sigur şi cald // ce înseamnă să te concentrezi pe discurs etic lucid / să descompui cu aceeaşi dezinvoltură / cu care descompunea el orice fapt concret cu / o logică implacabilă / o energie pozitivă despre care povesteam altundeva mai demult // şi de ce etic lucid / atunci cînd nu raţiunea ajută / ci supapa acelei îmbrăţişări imposibil de primit de la toţi cei din jur // dureroasa nea neputinţă din aceste momente / micimea şi imposibilitatea de a mă lăsa abandonat în braţele Lui (…).

  

Bruckner construieşte un personaj memorabil: propriul părinte, un intelectual violent cu opţiuni antisemite şi rasiste…

O confesiune scrisă la rece, dar trăită, asumată plenar, aşa cum autorul ei a făcut mereu cu viaţa şi scrisul lui, este Fiul cel Bun (Editura TREI, 2014, traducerea, din franceză, într-o excelentă limbă românească, îi aparţine lui Doru Mareş), un nou volum în seria de autor a lui Pascal Bruckner.

Vechi prieten al lumii culturale româneşti, pe care şi cu acest prilej a onorat-o prin prezenţa sa la lansarea cărţii, dar şi la proiecţia ultimului film al lui Roman Polanski, din 2012, Lunes de fiel, la Institutul Francez. Trecînd peste aspectele mondene – care ar trebui să ne bucure, Pascal Bruckner fiind un intelo şi écrivain de clasă – şi peste numeroasele lui titluri deja accesibile în româneşte, să remarcăm statutul cu totul special al acestui op. Nici măcar voluminos – sub 200 de pagini –, dar extrem de miezos. De ce? Pentru că Pascal Bruckner îşi proiectează parcursul biografic fără să producă nici memorii, nici amintiri siropoase, nici judecăţi etice.

Considerat evreu fără să fie evreu, asumîndu-şi această postură de minoritar – sau, dacă nu, de marginal, mereu pus să se justifice fără să se justifice –, Bruckner construieşte un personaj memorabil. Propriul părinte, un intelectual violent şi agresiv, cu opţiuni ferme antisemite şi rasiste, un colabo în trecut, un reacţionar conservator într-un prezent fluid. Personaj fabulos. Fără patimă şi umori, curiosul Bruckner încearcă să înţeleagă destinul unor oameni din apropierea lui. Care i-au marcat modul de a gîndi şi de a percepe lumea. Indiferent dacă e vorba de Sartre, căruia i se face un portret remarcabil, de părinţii săi, de Alain Finkelkraut, prietenul cel bun – cu care s-a certat, altminteri, de multe ori –, sau de profesorii lui cu nume clopoţitoare, de la Roland Barthes la Vladimir Jankélévitch.

Un scriitor de succes care nu se menajează, care vrea să priceapă şi să justifice nu doar idei, ci şi atitudini şi opţiuni. Intelectuale şi existenţiale. Franceze. Îi reuşeşte pe deplin. Un camusian, aş zice, fie şi cu teama de a fi greşit înţeleasă. 

Cronică apărută în Observatorul cultural

  

Proteguitorii au dispărut, dar maşinile încă ne mai veghează…

— Decizi dacă să‑mi spui sau nu adevărul, doctore? a vrut să ştie Yama.

 

— Eşti un copil curajos dacă vrei să afli despre ştiinţa interzisă, aşa că meriţi să primeşti vreun soi oarecare de răspunsuri, zise doctorul Dismas, scuturându-şi scrumul din ţigară: Boi şi cămile, nilgau, ratite şi cai — cu toţii muncesc sub ameninţarea biciului, supravegheaţi de băieţandri nu mai mari decât tine înarmaţi doar cu nuiele de salcie abia tăiate pentru a le împiedica atacurile. Cum e posibil una ca asta? Pentru că arta din acele animale care tânjeşte după libertate a fost sfărâmată şi înlocuită de obişnuinţă. Nu‑i nevoie decât de o smucitură a băţului pentru a consolida acest obicei; chiar dacă acele fiare ar fi eliberate de harnaşamentele şi poverile lor, ele tot ar fi mult prea distruse pentru a‑şi da seama că ar putea scăpa de stăpânii lor. Cei mai mulţi oameni nu sunt cu mult diferiţi faţă de acele animale de povară, căci spiritele lor sunt distruse de teama inspirată de fantomele religiei invocate de preoţi şi birocraţi. Eu, unul, trudesc din greu pentru a evita acele obiceiuri. Să fii imprevizibil — doar aşa poţi să‑i fraiereşti pe cei care ar vrea să fie stăpânii oamenilor.

Fragment din:

— Şi eu care socoteam că nu crezi în Proteguitori, doctore!

— Nu le pun la îndoială existenţa. Cu siguranţă, au existat cândva. Lumea aceasta stă mărturie; Ochiul Proteguitorilor şi întreaga Galaxie bine orânduită stau mărturie. Dar pun, totuşi, la îndoială marea minciună cu care preoţii hipnotizează populaţia, aceea că Proteguitorii veghează asupra noastră, a tuturor, şi că noi trebuie să le fim pe plac pentru a putea câştiga mântuirea şi a trăi veş­nic după moarte. De parcă unor creaturi care au jonglat cu stelele şi traiectoriile lor le‑ar păsa dacă un om îşi bate sau nu nevasta sau de micile necazuri pe care un copil i le face altuia! E doar o şpagă dată pentru a‑i ţine pe oameni la locul lor, pentru a se asigura că aşa‑numita noastră civilizaţie se va lăsa purtată de propriu‑i avânt. Iar eu, unul, scuip pe ea.

Şi, zicând acestea, doctorul Dismas chiar a scuipat, la fel de delicat ca o pisică, dar reuşind, cu toate acestea, să‑l facă pe Yama să tresară.

Doctorul Dismas a continuat:

— Proteguitorii ne‑au creat, dar au dispărut de‑acum. Sunt morţi, şi, mai mult, şi‑au provocat singuri moartea. Au creat Ochiul şi au căzut prin orizontul evenimentelor lui, prin gura „puţului“ gravitaţional al găurii sale negre cu toate lumile lor cu tot. Şi de ce? Pentru că i‑a cuprins disperarea. Au refăcut galaxia şi‑ar fi putut reface chiar şi întregul univers, dar i‑au lăsat nervii. N‑au fost decât nişte proşti laşi şi oricine crede că ei încă ne mai privesc şi mai veghează asupra noastră, dar, totuşi, nu se amestecă pentru a înlătura teribila suferinţă a lumii, e un prost şi mai mare.

Yama n‑a avut niciun răspuns de dat acestor spuse. Nu exista niciun răspuns. Ananda avusese dreptate: apotecarul era un monstru care refuza să servească pe oricine altcineva cu excepţia propriei sale trufii exagerate.

Doctorul Dismas a continuat:

— Proteguitorii au dispărut, dar maşinile încă ne mai veghează şi mai reglează lumea în conformitate cu nişte precepte învechite. Desigur, maşinile nu pot urmări totul deodată, aşa că ele‑şi alcătuiesc modele şi prevăd comportamentul oamenilor şi observă cu atenţie doar devierile de la normă. Chestia asta funcţionează în majoritatea timpului şi pentru majoritatea oamenilor, dar există o mână de oameni asemenea mie care le desfid previziunile lăsând ca întâmplarea să stea la baza deciziilor pe care le iau. Maşinile nu ne pot urmări căile aleatorii de la un moment la altul, aşa că devenim invizibili. Desigur, o cuşcă precum aceasta în care stăm ajută, de asemenea, la ascunderea noastră de ele, deoarece ne ecranează de sondările maşinilor. Eu port şi o pălărie din acelaşi motiv — e căptuşită cu folie de aluminiu care ecranează.

Băiatul a pufnit în râs, deoarece apotecarul tocmai îşi mărturisise acest obicei ridicol cu o totală solemnitate:

— Vasăzică, ţi‑e frică de maşini.

— Ba absolut deloc! Dar sunt profund interesat de ele. Am o micuţă colecţie de piese de maşini moarte excavate din ruinele deşerturilor de dincolo de centrul lumii — una este chiar aproape intactă, o comoară de nepreţuit.

Doctorul Dismas şi‑a apucat strâns capul în mâini şi şi l‑a scuturat cu violenţă vreme de‑un moment, apoi i‑a făcut cu ochiul lui Yama:

— Dar despre asta nu se cuvine să vorbim! Nu aici! Ele ne‑ar putea auzi, chiar şi‑n această cuşcă.

  

Răzbunarea, băiatul meu…

— Ce-i? l-a întrebat el.

— Nimic, Ash… maestre Ash. Am o întrebare.

 

Bătrânul farlander oftă:

— Întreabă-mă.

— Mi-ai spus că sigiliul pe care îl porţi nu e al tău, ci al cuiva care a murit.

— Da.

— Dar dacă sigiliile astea au rolul de a-i împiedica pe oameni să le facă rău celor care le poartă, cum se face că tu nu porţi un astfel de sigiliu? De ce nu te protejezi și tu cu ameninţarea unei vendete?

Fragment din:

Dinţii lui Ash au strălucit în lumina focului.

— În sfârșit, o problemă care merită discutată, a zis el, aruncând iarăși piatra în aer și înhăţând-o cu precizie.

Bătrânul s-a dat mai aproape de el, ca și când ar fi vrut să-i facă o mărturisire.

— Am să-ţi spun un lucru, Nico, a început Ash, cu respiraţia fi erbinte, și să nu-l uiţi niciodată. Răzbunarea, băiatul meu… răzbunarea e un ciclu fără sfârșit. Își are obârșia în violenţă și dă naștere la violenţă. Iar între ele, nu e decât violenţă. De aceea noi, rōshunii, nu purtăm sigilii pentru protecţie. De fapt, noi întotdeauna sperăm ca sigiliile acestea să împiedice violenţa, întrucât știm mai bine ca oricine că, în lumea asta, răzbunarea nu servește nicio valoare pozitivă. Dar asta e profesia spre care ne-au purtat vieţile noastre.

— Din ce spui, pare că ceea ce faceţi e rău.

— Noi nu gândim în termeni de bine și rău. Meseria rōshunilor e neutră din punct de vedere moral, iar acesta e un lucru pe care trebuie să-l înţelegi foarte bine, pentru că este miezul crezului nostru. Lucrurile stau așa: noi suntem niște pietre pe o pantă, puse în mișcare de mișcarea altor pietre. Pur și simplu urmăm cursul natural al lucrurilor.

Apoi a rămas pe gânduri preţ de câteva clipe.

— Dar niciodată nu trebuie să facem din meseria noastră o chestiune personală, a continuat el. Altminteri, devenim mai mult decât o simplă forţă aflată în mișcare. Devenim parte a acestui ciclu. Dacă aș fi omorât în timpul unei vendete, mi-ar lua locul un alt rōshun, apoi încă unul, și încă unul, până când purtătorul sigiliului ar fi răzbunat, iar datoriile noastre, duse la îndeplinire. Și atunci vendeta s-ar sfârși. Nu purtăm sigilii și nici nu căutăm răzbunare pentru noi înșine. Și în felul acesta, întrerupem ciclul violenţei.

Bătrânul a încheiat cu o gură zdravănă din ploscă, apoi s-a șters la gură și l-a lovit ușor pe Nico:

— Înţelegi?

Nico simţea că i se învârte capul. Și nu doar de la băutură. Gândurile îi erau confuze. Khosienii înţelegeau vendeta — o aveau în sânge și îi știau impulsul la fel de bine precum știe peștele să înoate. Legendele lor erau pline de răzbunări și crime sângeroase, iar personajele care voiau răzbunare întotdeauna erau eroii poveștilor. În cele din urmă, a încuviinţat din cap, cu toate că era destul de nelămurit.

— Bine, a conchis Ash. Înseamnă că ai învăţat cea mai preţioasă lecţie dintre toate.

  

Pistolul nupțial

În timp ce vorbeam, am atins ceva din spatele unui sertar. Sperasem să găsesc o armă — ceva mai puternic decât pistolul mecanic —, dar se părea că Vadim se descurcase fără arme. Mi s‑a părut totuşi că era ceva acolo.

 

— Interesant…

— Ce ai găsit?

Am tras afară o casetă metalică negru‑mat, de mărimea unei tabachere. Am deschis‑o şi am văzut înăuntru şase fiole stacojii, cuibărite în locaşuri. Alături se afla un fel de seringă din oţel ornat, cu mânerul ca un pat de pistol, pe care era marcată o cobră în relief, delicat colorată.

Fragment din:

— Nu ştiu. Ai vreo idee?

— Nu tocmai, nu… A examinat cu interes real caseta cu fiole. Îţi pot spune însă un singur lucru. Indiferent ce ar fi, nu pare tocmai legal.

— Mai mult sau mai puţin ce gândeam şi eu.

Când am întins mâna să iau caseta, Quirrenbach m‑a întrebat:

— Ce ţi se pare aşa interesant la ea?

Mi‑am amintit seringa care căzuse din buzunarul călugărului, în grota Ameliei. Nu puteam spune cu certitudine, totuşi substanţa pe care o văzusem în seringa aceea — este adevărat, în lumina slabă din grotă — semăna mult cu cea din ascunzătoarea lui Vadim. Mi‑am amintit de asemenea spusele Ameliei când o întrebasem despre seringă: că era ceva ce călugării n‑ar fi trebuit să aibă în Idlewild. Un soi de narcotic, aşadar… şi poate că era interzis nu numai în căminul Călugărilor‑cerşetori, ci şi în tot sistemul.

— Bănuiesc c‑ar putea să‑mi deschidă nişte uşi.

— Ar putea deschide mai mult decât atât, a replicat Quirrenbach. Ar putea deschide chiar porţile iadului. Mi‑am amintit ceva. Ceva ce‑am auzit sus, în roiul de parcare. Despre nişte substanţe foarte afurisite, care erau la modă. A indicat din bărbie spre şirul de fiole stacojii. Uneia dintre ele îi ziceau Carburantul‑visurilor.

— S‑ar putea să fie asta?

— Nu ştiu, dar este exact genul de marfă pe care m‑aş fi aşteptat s‑o comercializeze dragul nostru amic Vadim.

— De unde ar fi făcut rost de ea?

— Tanner, n‑am zis că sunt un expert. Ştiu doar că are nişte efecte secundare neplăcute şi că autorităţile care mai există în sistem nu încurajează nici pe departe folosirea ei… de fapt, nici posesia ei.

— Trebuie totuşi să aibă unele întrebuinţări.

— Da, însă nu ştiu exact cum se foloseşte. Apropo, dispozitivul acela este un pistol nupţial.

Probabil că nedumerirea mi s‑a citit clar pe faţă.

— Unul dintre obiceiurile locale era ca soţii să facă schimb de materie neurală cultivată pe baza unei mostre de ţesut cerebral. Foloseau obiectul ăsta — pistolul nupţial — pentru a şi‑o implanta reciproc.

— Şi obiceiul nu mai există?

— Cred că a dispărut după epidemie, a răspuns el mâhnit. Dacă stau să mă gândesc, multe obiceiuri au dispărut după aceea.

  

Nălucă-de-ceață

Când ajunse, deja zăriseră și alţii dâra de fum ce se răsucea, abia vizibilă în lumina dimineţii.

Mennis nu era primul sosit la marginea platoului îngust de pe culmea dealului, dar cei adunaţi îi făcură loc când apăru. Conacul dispăruse. Nu rămăsese decât o cicatrice înnegrită, care ardea mocnit.

— Pe Lordul Legiuitor! șopti Mennis. Ce s-a-ntâmplat aici?

— El i-a ucis pe toţi.

Mennis se întoarse. Vorbise fi ica lui Jess. Se uita la casa năruită cu mulţumirea întipărită pe chipul tânăr.

— Erau morţi când m-a scos afară, continuă ea. Toţi – oștenii, supraveghetorii, lorzii… morţi. Chiar și lordul Tresting și obligatorii lui. Stăpânul mă lăsase singură când au început zgomotele, se dusese să vadă ce se petrecea. Când am ieșit, l-am văzut zăcând în propriul sânge, înjunghiat în piept. Bărbatul care m-a salvat a aruncat o torţă în conac pe când plecam.

— Bărbatul ăsta, zise Mennis. Avea cicatrice pe palme și pe braţe, până mai sus de coate?

Fata dădu din cap, încuviinţând fără vorbe.

— Ce soi de demon e omul ăsta? murmură neliniștit un skaa.

— Nălucă-de-ceaţă, șopti altcineva, părând să fi uitat că-l văzuseră pe Kelsier ieșind în lumină în timpul zilei.

Dar a plecat în ceaţă, se gândi Mennis. Și cum i-a reușit o asemenea faptă…? Lordul Tresting ţinea mai bine de douăzeci și patru de oșteni! Kelsier o fi având, poate, o ceată de răzvrătiţi neștiută?

Cuvintele rostite de călător noaptea trecută îi răsunară în urechi.

Vin vremuri noi.

Fragment din Ultimul imperiu, de Brandon Sanderson,

primul volum din seria Născuți în ceață

  

Orson Scott Card: Magia nisipului

În a treia zi, când începu să se simtă atât de vlăguit de foame, încât nu mai putea umbla, întâlni magul pomilor.

Îl întâlni pentru că era cea mai rece noapte de până atunci şi în cele din urmă smulse câteva crengi dintr‑un pom, ca să facă un foc. Dar lemnul nu se aprinse şi, când Cer ridică privirea, văzu că pomii se mişcaseră. Se apropiau, împresu­rându‑l. Îi privi şi aceştia rămaseră neclintiţi sub privirea lui, însă atunci când se întoarse pomii la care nu se uitase erau şi mai aproape. Încercă să fugă, dar crengile joase făcură un gard strâns prin care nu putea să treacă. Nu putea nici să se caţere, pentru că toate crengile îşi îndreptau vârfurile ascuţite în jos. Sângerând din pricina ramurilor în care se zgâriase, se întoarse în locul său de popas şi privi cum copacii sfârşiră prin a face un zid solid în jurul lui.

Şi aşteptă. Ce altceva putea să facă în această închisoare de lemn?

Dimineaţa, auzi un om cântând şi strigă după ajutor.

— Aha! auzi el un glas cu un accent ciudat. Aha, un om care taie copaci şi aprinde focuri, un om care ucide ramuri şi urăşte pădurea.

— Nu sunt deloc aşa, protestă Cer. Mi‑era frig şi am încer­cat să aprind un foc doar ca să mă încălzesc.

Fragment din antologia de proză scurtă:

— Un foc, un foc, zise vocea. În această mică parte a lumii nu există focuri aprinse cu lemn. Dar glasul ce‑l aud e tânăr şi mă îndoiesc că există o barbă în spatele vorbelor.

— N‑am nicio barbă, răspunse Cer. N‑am nicio armă, cu excepţia unui cuţit prea mic ca să te rănească.

— Un cuţit? Un cuţit care face să ţâşnească seva din crengile vii, zice Sequoia. Un cuţit care taie rămurele ca nişte degete delicate de om, zice Ulmul. Un cuţit care spin­tecă scoarţa până sângerează, zice Dulcele Plop Tremurător. Rupe‑ţi cuţitul, spuse vocea de dincolo de copaci, şi am să‑ţi deschid închisoarea.

— Dar e singurul meu cuţit, protestă Cer, şi am nevoie de el.

— Ai nevoie de el aici aşa cum ai nevoie de ceaţă într‑o noapte întunecoasă. Rupe‑l sau vei muri înainte ca aceşti copaci să se clintească.

Cer îşi rupse cuţitul.

În spatele lui auzi un sunet şi, când se întoarse, văzu un bătrân gras stând în spaţiul deschis dintre copaci. Cu o clipă mai devreme nu existase niciun spaţiu deschis.

— Un copil, spuse bărbatul.

— Un bătrân gras, zise Cer, furios să fie considerat de vâr­sta pe care‑o avea.

— Un copil prost crescut, pe deasupra, remarcă bărbatul. Dar poate că atât îl duce mintea, căci, judecând după accentul cu care vorbeşte, aşspune că vine din Ţara Greetei, iar după îmbrăcăminte aşspune că a fost sărac, şi e un lucru binecunos­cut în Mitherwee că în Greet nu există maniere.

Cer înhăţă lama cuţitului său şi se repezi spre bărbat.

 

Citiți aici continuarea în povestirii Magia nisipului de Orson Scott Card