FII BINE CU TINE IN CUPLU: 5 ateliere ”psi” despre cuplu, certuri si fidelitate (la Cărturești-Verona)

Cat dureaza pasiunea intr-un cuplu? Cel mult trei ani, spun studiile. Si ce faci cand se stinge flacara iubirii? Cum iti mai faci timp pentru perechea ta cand vine copilul? Ce faci cu relatia care s-a transformat intr-o rutina fada?

Afla de la psihologi cu experienta cum poti mentine o casnicie sigura, calda si aducatoare de impliniri. 

In perioada 31 martie – 4 aprilie, te invitam in Libraria Carturesti-Verona din Bucuresti la intalnirile Fii bine cu tine in cuplu. Incepand de la orele 18.30, de luni pana vineri, vei putea afla de la psihoterapeutii invitati cum sa te certi„ca la carte”, ce sa faci cand infidelitatea se strecoara in cuplu, cum sa cultivi o relatie durabila, cum sa impaci rolul de parinte cu cel de partener romantic si in ce fel poti sa vorbesti cu umor despre capriciile iubirii.

Fii bine cu tine in cuplu este un eveniment organizat de Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei (ISTT) in colaborare cu Editura Trei si Librariile Carturesti. Invitatii sunt psihologi si psihoterapeuti, membri ai ISTT.

Intrarea la evenimente este libera, iar cartile de psihologie ale Editurii Trei sunt incluse in promotia 2+1 in libraria Carturesti Verona.

  

  

PROGRAM EVENIMENTE  – Libraria Carturesti Verona / Bucuresti

Bogdan Ion: Cearta in Cuplu – Cum sa te certi ca la carte. In zilele noastre, unele cupluri se lasa sufocate de certuri ce scapa de sub control si le erodeaza bucuria de a fi impreuna, in vreme ce altele se pierd in distanta ce apare atunci cand membrii cuplului evita sa se certe, desi traiesc disensiuni importante in relatie. Descopera cum poti aspira spre un echilibru mai bun in cuplu, certandu-te „ca la carte”.
Data: 31 martie (luni) – ora 18.30

Carmen Ragea – Cuplul „in gluma”. De ziua pacalelilor, iti propunem, intr-o formula jucausa, cateva opinii si sugestii despre relatia in cuplu, despre „mecanica” relatiilor romantice si despre cum poti discuta cu zambetul pe buze despre dificultatile casniciei de zi cu zi.
Data: 1 aprilie (marti) – ora 18.30

Monica Lespezanu – De la doi la trei… o poveste provocatoare. Afla in ce fel vei reusi sa-ti asumi cu brio rolurile concurente de parinte, respectiv de partener. Participa la o discutie despre provocarile la adresa cuplului in momentul venirii pe lume a unui copil.
Data: 2 aprilie (miercuri) – ora 18.30

Diana Vasile – Poveste cu sfarsit neasteptat. Credem adesea ca relatia de cuplu, mai ales daca presupune si casatorie, reprezinta o relatie fara sfarsit. In realitatea relationala, ea are un sfarsit, chiar mai multe… Iata o tema care te invita la reflectie, la flexibilitate in gandire si comportament, precum si la o dezvoltare personala si relationala!
Data: 3 aprilie (joi) – ora 18.30

Diana Frazzei – Despre incredere si tradare in cuplu. In asteptarea weekendului, va fi bine-venita o discutie despre cum se impaca dorinta de libertate cu nevoia de apropiere si de siguranta. Afla cum poti sa construiesti o relatie de durata si daca mai exista viata de cuplu dupa tradare.
Data: 4 aprilie (vineri) – ora 18.30

  

Iubește și citește: pentru valentine și dragobeți :)

Comandă acum cărți din secțiunea Lecturi din dragoste și primești din partea Editurii Trei un cadou de care să te bucuri alături de persoana iubită!

Campania este valabilă în perioada 10-25 februarie 2014, în limita stocurilor disponibile.

  

Oferta livrescă pentru îndrăgostiți include:

– cărți nou apărute (cum sunt cele două bestselleruri ale lui Jamie McGuire – Fericirea începe azi și continuarea Fericirea mea ești tu), dar și romane publicate în anii trecuți, care poate ți-au scăpat (ce ziceți de puțin exotism în Pavilionul plăcerilor populat de gheișele chineze sau de niște delicii cubaneze alături de Regele Havanei, monarhul plăcerilor orgasmice închipuit de Pedro Juan Gurierrez?);

– cărți care-ți descifrează mecanismele psihologice ale iubirii (vă recomand o cartea utilă pentru orice cuplu: Iubirea nu este de ajuns a celebrului cognitivist Aaron T. Beck), dar și lucrări de referință din care vei afla ce este până la urmă în mintea lui (Psihologia eroticii masculine) sau în mintea ei (Psihologia femeii);

–  cărți pentru cei care preferă relațiile virtuale, dar și opuri pentru hedoniștii care vor să-și perfecționeze tehnicile de mângâiere sau de relaxare în dormitor…

– plus multe alte suprize promoționale pe care le găsești pe site-ul editurii la categoria LECTURI DIN DRAGOSTE!

  

  

Bruckner: ”Doar snobii se vor mai căsători”. Și despre scandalul căsătoriilor gay

Luca Niculescu (Digi TV): În Franţa are loc o dezbatere foarte aprinsă privind căsătoria între homosexuali. Au loc manifestări importante de ambele părţi, am impresia că mai ales din partea celor care se opun acestui proiect de lege. Sînteţi pentru această opoziţie?

Pascal Bruckner: Consider că opoziţia faţă de căsătoriile între homosexuali nu prea are de-a face cu homosexualitatea, este vorba, mai degrabă, de o opoziţie de ansamblu, la adresa guvernului lui Hollande. Cred că aici se amestecă mai multe lucruri. Pentru dreapta, care se dezintegrează, este o modalitate de a-şi strînge trupele, iar în spatele opozanţilor căsătoriilor gay se află opoziţia Bisericii Catolice, care se află în plină criză. Ştiţi că francezii nu prea mai merg la slujbă, numărul de preoţi este în scădere, Biserica Catolică traversează o criză de vocaţie, iar sosirea a cinci milioane de cetăţeni musulmani pe teritoriul francez a avut asupra catolicilor şi protestanţilor efectul unei bîte în moalele capului, iar în prezent reprezintă un moment de trezire. Căsătoriile între homosexuali sînt, pentru creştini, un pretext pentru a-şi reanaliza concepţiile, pentru a se remobiliza, pentru a fi mîndri de identitatea lor, pentru a spune că ne aflăm în faţa unei religii foarte demonstrative, foarte agresive şi vizibile, foarte practicante – islamul – şi este momentul ca şi noi, catolicii, să strîngem rîndurile şi să fim împreună în mod public. Consider că povestea căsătoriilor gay nu este altceva decît o ocazie de conjunctură pentru ca cele două tabere – Dreapta şi Biserica Catolică – să se reafirme ca atare.

Deci nu credeţi că opoziţia faţă de căsătoriile gay este puternică în sine?

Nu. Oricum, legea va fi adoptată, ea există deja în unele state europene, iar după instituirea căsătoriilor gay va trebui să ne gîndim la divorţul pentru homosexuali. Faptul că homosexualii se căsătoresc nu schimbă cu nimic instituţia căsătoriei, care este în criză de vreo 40 de ani. Oricum, mariajul pierde teren în Franţa, francezii se căsătoresc din ce în ce mai puţin, ei recurg tot mai mult la PACS – un pact de uniune civilă: oamenii trăiesc în uniune liberă, în concubinaj, iar legea le oferă aproape aceleaşi avantaje ca oamenilor căsătoriţi, mai puţin pe plan fiscal: pot avea copii, pot beneficia de alocaţii. Căsătoria ca instituţie se află în criză profundă. După cum am scris într-o altă carte, căsătoria din zilele noastre se bazează doar pe iubire, ea nu mai este sacră, ca odinioară, în ţările de tradiţie catolică, deci nici căsătoriile între persoane de acelaşi sex nu se vor sustrage acestei evoluţii. Aşadar, homosexualii şi lesbienele se vor căsători, după care vor divorţa, vor avea loc procese, litigii, avocaţii se vor îmbogăţi un pic mai mult.

Prin urmare, cei mai cîştigaţi vor fi avocaţii. În prezent, adevăratul trio adulterin nu mai este format din amant, soţ şi soţie, ci din soţ, soţie şi avocat. Avocatul este amantul ambelor părţi şi se va îndrepta către partea care îl va plăti mai bine. Căsătoriile între homosexuali nu vor schimba radical nici familia, nici căsătoria. Trăim un fenomen foarte paradoxal în ţările occidentale, la fel şi în România. Pe de o parte, avem o valorizare extremă a familiei pe care am ales-o, ne adorăm copiii, copiii sînt regii societăţii, vrem pentru copiii noştri cea mai bună soartă posibilă, iar pe de altă parte, căsătoria ca instituţie pierde teren, oamenii se separă, divorţează, formează alte familii, deci nu trăim momente de decadenţă – cum spun pesimiştii sau conservatorii –, trăim, dimpotrivă, un moment de recompunere a formelor familiale; însă – contrar a ceea ce auzim adesea, – familia este cea care triumfă în prezent, numai că această familie se bazează nu pe legături de constrîngere, ci pe legături de dragoste, de aceea este dificil să locuieşti cu persoana iubită. Pentru că ne iubim, iar în ziua în care nu ne mai iubim, uniunea se distruge – şi aceasta este marea provocare a secolului următor.

Deci trebuie să consolidăm dragostea, dacă ea este liantul dintre oameni…

Exact, trebuie să luptăm pentru a consolida dragostea. Problema care se pune şi care se punea deja pe vremea strămoşilor noştri este următoarea: se poate clădi o uniune durabilă numai pe dorinţă şi pasiune? Oare nu trebuie introduse în cadrul căsătoriei sau al cuplului elemente pe care noi, oamenii moderni, le îndepărtăm cu oroare – cum ar fi interesul economic, interesul financiar, avînd în vedere că un cuplu este o mică entitate economică? Dacă eşti sărac, dragostea dispare foarte rapid, trebuie să-ţi poţi creşte copiii sau să închiriezi un apartament convenabil, să duci o viaţă decentă, să-ţi poţi permite să pleci în concedii, călătorii, dar trebuie să integrăm elemente realiste, şi cum am putea, dacă ne-am bucurat atît de mult să ne debarasăm de ele, pe motiv că sînt nişte idei învechite din secolul al XVIII-lea, al XIX-lea? Cred că asta a fost prostia eliberării sexuale, un scriitor libertin chiar o afirmă. Da, a fost prostia acelor ani cînd nu aveam pe buze decît cuvinte ca poftă, dorinţă sexuală, pasiune şi cred că în prezent ne dăm seama că n-o să mai ajungem în vremurile anilor ’60, cu emanciparea femeilor, cu eliberarea moravurilor. Nu prezintă interes să revenim în trecut, dar vom tempera acest progres prin reintegrarea elementelor care erau considerate pînă în prezent tabu. Rolul banilor, de exemplu. Foarte puţini vorbesc despre această temă. Protestantismul este religia banilor. Anglo-saxonii adoră banii. Mai este şi diferenţa de roluri economice în cuplu. Ce se întîmplă în cuplu cînd femeia cîştigă mai mult decît bărbatul şi are o poziţie socială mai avantajoasă? Este o situaţie foarte dificilă, care se vede în cazul femeilor politice de anvergură din Franţa – soţul lor abia dacă există. Aceasta este o recompunere a rolurilor tradiţionale, care o să fie pasionant de analizat în anii care vin.

Şi credeţi că această recompunere va avea loc în 10-15 ani?

Cred că este deja în curs. Nu este vorba despre decadenţa familiei – a tradiţionaliştilor, aşa cum se spune –, ci familia se reconstruieşte pe noi baze, poate peste 12-15 ani chiar vom asista la renaşterea dragostei, probabil că va fi un fenomen minoritar, rezervat celor puţini şi fericiţi, snobilor şi nobililor care vor regăsi plăcerea mulţimilor. Doar snobii se vor mai căsători. Nimic nu este decis definitiv, de aceea nu sînt pesimist nici în ceea ce priveşte familia, nici căsătoria, nici Europa, pentru că trebuie să ne păstrăm sîngele rece pe timp de criză. Panica înseamnă să cădem iremediabil tocmai în ceea ce vrem să evităm.

Citiți întregul interviu în Dilema Veche

Când iubirea se transformă în corporație. Fromm despre familie și dragoste

Putem avea iubire pentru cineva? Dacă am putea, iubirea ar trebui să fie un lucru, o substanţă pe care o poţi avea, deţine, poseda. Adevărul este că nu există niciun lucru numit „iubire”.

  

„Iubirea” este o abstracţie, poate o zeiţă sau o fiinţă exotică, deşi nimeni nu a văzut-o. În realitate există doar actul iubirii. A iubi este o activitate rodnică. Ea implică să ţii la cineva sau ceva, să cunoşti, să răspunzi, să afirmi, să te bucuri, fie că e vorba de o persoană, un copac, un tablou, o idee. Ea înseamnă să aduci la viaţă, să sporeşti vitalitatea acelei persoane sau acelui lucru. Este un proces ce creşte şi se reînnoieşte pe sine.  (…)

Indiferent dacă o căsătorie se bazează pe dragoste sau pe convenienţe sociale şi tradiţii, aşa cum era cazul căsătoriilor tradiţionale din trecut, cuplurile care într-adevăr se iubesc par a fi o excepţie. Ceea ce se constituie din convenienţă socială, tradiţie, interes economic reciproc, interes comun faţă de copii, dependenţă reciprocă sau ură ori teamă reciprocă este experimentat în mod conştient ca „iubire” – până în momentul în care partenerii recunosc că nu se iubesc unul pe altul şi că de fapt nu s-au iubit niciodată.

Fragment din:

Astăzi poate fi remarcat un oarecare progres în acest sens: oamenii au devenit mai realişti şi mai cumpătaţi; mulţi nu mai cred că a te simţi atras din punct de vedere sexual de cineva înseamnă a iubi acea persoană, sau că o relaţie prietenoasă, dar distantă, constituie o manifestare de iubire. Această nouă perspectivă a dus la o mai mare onestitate – dar şi la schimbarea mai frecventă a partenerilor. Cu toate acestea, ea nu a dus în mod necesar la o mai mare frecvenţă a relaţiilor de iubire, aşa că noii parteneri se iubesc la fel de puţin ca şi cei vechi. (…)

Atunci când persoanele îşi fac curte, niciuna nu este sigură de cealaltă, dar fiecare încearcă să facă o cucerire. Ambele sunt pline de viaţă, atractive, interesante, chiar frumoase, întrucât vitalitatea înfrumuseţează întotdeauna chipul. Niciuna însă nu o posedă încă pe cealaltă; de aceea, energia fiecăreia se dirijează spre a fi, adică spre a da şi spre a încuraja. Odată ce survine căsătoria situaţia se schimbă adesea în mod fundamental. Contractul de căsătorie îi dă fiecărui partener posesia exclusivă asupra corpului, sentimentelor şi atenţiei celuilalt. Nu mai trebuie făcută nicio cucerire, deoarece iubirea a devenit un obiect al posesiei, o proprietate. Cei doi încetează să mai facă efortul de a fi iubitori şi de a produce iubire, de aceea încep să se plictisească, iar frumuseţea lor dispare. Sunt dezamăgiţi şi nedumeriţi. Oare nu mai sunt aceleaşi persoane? Au făcut o greşeală la început? Şi astfel, fiecare caută de obicei cauza schimbării în persoana celuilalt şi se simte înşelat. Ceea nu pot vedea însă este faptul că nu mai sunt aceleaşi persoane care erau atunci când s-au îndrăgostit; că eroarea că cineva poate avea dragoste i-a făcut să înceteze să se iubească. Acum, în loc să se iubească reciproc, fac aranjamente pentru a poseda împreună ceea ce au: bani, poziţie socială, o casă, copii. Astfel, în unele cazuri, căsătoria din iubire se transformă într-o proprietate bazată pe prietenie, o corporaţie în cadrul căreia cele două euri devin unul singur: „familia”. (…)

Această descriere nu doreşte să insinueze că mariajul nu este cea mai bună soluţie pentru doi oameni care se iubesc unul pe altul Dificultatea nu rezidă în căsătorie, ci în posesivitate, în structura existenţială a ambilor parteneri şi, în ultimă instanţă, în structura societăţii. Susţinătorii formelor moderne de convieţuire bazate pe căsătoriile de grup, pe schimbarea partenerilor, pe sexul în grup etc. încearcă, după cum văd, doar să evite problema dificultăţii de a iubi; ei încearcă să vindece plictiseala folosind stimuli suplimentari şi mai mulţi „iubiţi”, în loc să promoveze iubirea pentru o singură persoană.

  

Copilul meu trebuie să fie ”primul” la școală! Dar cum îi vorbești despre sexualitate?

Azi, 13 februarie, Săptămâna Psi pentru părinți vă așteaptă la discuții despre povești terapeutice, iubirea părintească, presiunea părinților ca micuții lor să fie ”primii” la școală și despre cum să-i vorbești copilului/adolescentului despre sexualitate. Toate evenimentele încep de la orele 18.00:

• București (Verona): Psihologul Irina Petrea (aka ”Supernanny”) va atinge o temă sensibilă dar tot mai importantă în perioada de dupa Revoluție: Performanțele școlarului între lipsa de implicare a familiei și presiunea de a fi primul. Irina Petrea este autoarea cărții Și tu poți fi Supernanny. Vol 2: Cu copilul la școală.
• Cluj (Iulius Mall): Specialistă în psihoterapie pozitivă, Gabriela Hum va oferi câteva repere din Dicționarul de iubire pentru părinți.
• Iași (Palas) Specialista in parenting,  Sînziana Băltățescu  va discuta despre Despre copil, ca membru al familiei: cum facem să creștem armonios, ca indivizi și ca întreg. Prezentarea va folosi și sugestii din cartea clasică pentru psihologia familiei a Virginiei Satir, Arta de a făuri oameni.
• Brașov: Psihologul Dana Militaru va discuta despre efectul terapeutic al poveștilor. Altfel spus: Cum să-ți înțelegi mai bine copilul prin intermediul poveștilor.
• Arad: Prof. psiholog Rodica David va ”ataca” o temă care interesează orice părinte de adolescent, dar cu siguranță și pe profesori: Ce le spunem copiilor despre sexualitate. Va amintesc că Editura Trei a publicat pe tema asta volumul semnat de Linda și Richard Eyre – Cum să le vorbim copiilor despre sexualitate. Un ghid de urmat pas cu pas, la orice vârstă.

    

Pascal Bruckner: Mai există căsătorie din dragoste?

Drama căsătoriei din dragoste este că ea ar vrea să norma­lizeze excepţionalul, să facă din excepţional regula, să transfor­me iubirea, conform vechiului crez evanghelic, într-o valoare a valorilor, într-un etalon de aur al moralităţii.

Dar dacă aşa stau lucrurile, e mai bine să critici cu asprime piaţa, individualismul decât să te atingi de acest idol şi să-l pui sub acuzare. Toată dificultatea vine din faptul că nu poţi să afirmi nimic despre iubire fără să afirmi, în acelaşi timp, şi contrariul. Cuvântul „iubire” este redutabil şi fascinant prin aceea că este un cuvânt-valiză: el desemnează abnegaţia şi totodată egoismul, dorinţa puternică şi totodată sublimarea, capriciul şi totodată constanţa. Reprezintă, în acelaşi timp, pariul de a instala eternitatea în timp, totalitatea forţelor care rezistă la uzură şi la uitare, dar şi arderea instantanee a simţu­rilor şi a sufletelor. Este dorinţa de incandescenţă şi totodată voinţa de permanenţă, şi amândouă sunt la fel de adevărate. Numai o filosofie leneşă poate lăuda în conceptul de iubire bunătatea şi numai bunătatea, bunăvoinţa prin excelenţă, văzând în cuvântul „iubire” soluţia tu­turor relelor noastre. Trebuie să-i păstrăm minunata com­plexitate, altminteri, forţăm nota şi îl închidem într-o definiţie maximalistă şi sterilizată, inaccesibilă majorită­ţii oamenilor.

În privinţa aceasta, a judeca un cuplu doar în funcţie de pasiunea amoroasă înseamnă a-1 condamna la insuficienţă, înseamnă a le spune celor doi amanţi: nu iubiţi cum trebuie, pentru că nu ştiţi nimic despre emoţiile care vă sufocă, nu ştiţi nimic şi trebuie să învăţaţi din nou totul. Înseamnă a-i favoriza pe profesorii care corectează, pe cei însărcinaţi să ne îndrepte sentimentele dezinvolte. Pentru a repara legăturile noastre imperfecte, ei ne imploră să insuflăm încă şi mai multă pasiune vieţilor noastre; pentru a vindeca boala, ei recomandă, deci, ca pacientului să i se injecteze şi mai multă otravă. E ca şi cum ai vrea să stingi un incendiu turnând peste el benzină! Îndemnând la dezacord, aceşti specialişti, antrenori, terapeuţi, care „gestionează crize”, oferă reţete care odinioară aparţineau înţe­lepciunii populare: faceţi concesii, vorbiţi între voi, fiţi atent cu ce­lălalt, surprindeţi-l prin mici gesturi. Predica moralizatoare se ia la întrecere cu locul comun. Iubirea intensă şi fidelă pe care aceştia o propovăduiesc i-ar ruina dacă, din întâmplare, ea s-ar realiza, tot aşa cum dentiştii şi medicii ar dispărea, dacă n-ar mai fi boli şi carii.

Priviţi acest vis actual: totul într-unul, totul sau nimic. Într-o singură fiinţă trebuie să se regăsească totalitatea aspiraţiilor noastre, dar ea poate fi înlăturată dacă nu îşi îndeplineşte această misiune. Nebunia stă în faptul de a voi să armonizezi totul, sufletul şi erotismul, educaţia copiilor şi reuşita socială, efer­vescenţa şi traiul împreună pe termen lung. Cuplurile noastre nu mor din pricina egoismului sau a materialismului, ele sunt distruse de un eroism fatal, de o prea vastă idee despre ele însele. Se rănesc lovindu-se de aceas­tă viziune grandioasă, ca nişte prizonieri care ar încerca să urce un gard de sârmă ghimpată. Fiecare femeie trebuie să fie, în acelaşi timp, mamă, târfă, prietenă şi luptătoare ambiţioasă, fiecare bărbat trebuie să fie, în acelaşi timp, tată, amant, soţ şi un permanent câştigător: vai de cei care nu îndeplinesc aceste condiţii! Motivelor invocate în mod tradiţional pentru a explica nefericirea conjugală — uzura sur­venită odată cu trecerea timpului, oboseala trupurilor — trebuie să le adăugăm o substanţă toxică, cât se poate de contemporană: ambiţiile nemă­surate. Cuplul naufragiază ca o barcă supraîncărcată: el vrea să-şi menţină rangul, să rămână pe culmile pasiunii şi totodată să se ocupe de treburile curente. Fie-vă milă de el! Aceste mitologii ale paroxismului traduc în termenii instinctualului aceleaşi mecanisme de asigurare a randamentului prezente în domeniul economic sau financiar.

Fragment din eseul lui Pascal Bruckner

Căsătoria din dragoste. Oare mai există?

  

  

Frustrările și lamentările de după nuntă

Doi psihiatri, soţ şi soţie, Sylvia R. Karasu şi T. Byram Karasu, semnează „Arta menţinerii căsniciei”, tradusă la Editura Trei (Colecţia ”Psihologie Practică”). „După extaz, spălatul rufelor”, spune o vorbă zen citată în acest volum.

    

Citește aici un fragment din Arta menținerii căsniciei.

    

Pornind de la exemple culese din viaţa clienţilor pe care i-au întâlnit în activitatea de zi cu zi, cei doi autori urmăresc aspectele problematice ale unei căsnicii, de la transformările pe care le presupune oficializarea unei relaţii până la sensurile multiple ale conceptului de căsătorie: „Este o carte despre simţul căsătoriei, adică viaţa conjugală, viaţa de după nuntă. Este despre diferenţele psihologice dintre bărbaţi şi femei, care fac căsătoria atât de solicitantă”, spun psihiatrii.

50% este procentul căsniciilor americane care se încheie cu divorţ.

Cele nouă părţi ale volumului invocă referinţe din literatura de specialitate pornind de la cazuri concrete, analizând tipurile de relaţii şi jocurile de putere sau comunicarea, dar şi sexul, copiii şi vârstele pe care le au partenerii. De asemenea, nu sunt pierdute din vedere referinţele la relaţiile între parteneri de acelaşi sex şi elementele specifice acestor căsnicii.
„Este bine să ne împăcăm cu noi înşine, cu cei dragi şi cu însăşi natura căsătoriei. Nu trebuie întotdeauna să ne dorim să fim altcineva sau să fim împreună cu altcineva. Astfel de lamentări frustrante nu fac decât să ne lase nemulţumiţi cronic. Nu există căsătorie perfectă, aşa cum nu există nici persoana perfectă”, susţin cei doi autori.

Sursă: ziarul Ring   

          

Pascal Bruckner: ”Am lucrat la un piano bar în studenţie. Trebuia să cânt 15 piese de la opt seara până la miezul nopţii”.

Din ce vă recuperaţi energia consumată prin scris?

Lucrez la o carte cam doi ani. De recuperat, mă recuperez prin viaţă… Plec în vacanţă des – din punctul acesta de vedere sunt un francez pur-sânge, mă dedic vacanţelor, nu ratez niciuna, că e Crăciun, Paşte, sau vacanţa de vară. Cânt la pian, fac joging, merg la schi, practic alpinismul.

Aţi studiat pianul?

Nu, am lucrat la un piano bar în timpul studenţiei. Trebuia să cânt cam 15 piese de la opt seara până la miezul nopţii.

O lecţie de disciplină…

Aşa e, dar aveam partituri şi făceam însemnări, şi după o vreme cântatul se transformase în ceva mecanic. Acum mai cânt din când în când pentru mine şi îmi face plăcere, deşi, recunosc, cânt mereu acelaşi lucru: Erroll Garner – „Misty”,  Richard Rodgers – „Blue Moon”, Anton Karas – „The Third Man”… Majoritatea clasici, ştiţi, genul acela de muzică pe care oamenii, clienţii, o cer. (Râde)
  

   

     
Într-un pasaj din „Paradoxul iubirii” vă referiţi la felul în care politicienii au început să se folosească de iubire ca temă în discursurile lor. „Un popor nu mai este condus, ci este răsfăţat, legănat”, scrieţi.

Se aplică foarte bine şi comunismului, unde tot răul era construit în numele iubirii, într-un spirit frăţesc – eram popoare de fraţi şi surori – şi, cu toţii ştim care a fost deznodământul. În democraţie, în ultimii douăzeci de ani, liderii politici se folosesc de limbajul iubirii, cu intenţii pozitive, vor să ne mângâie. Rezultă un paradox, este deconcertant pentru că nu-l rogi pe preşedintele tău sau pe prim-ministru să te iubească, de la politicieni aştepţi să atingă nişte ţinte precum sănătatea, securitatea ori transportul. Confuzia dintre domeniul privat al iubirii şi cel public, al politicii, a ajuns să fie alarmantă.

      

        

Deci vorbim despre o nouă capcană a politicii: iubirea?

Totul porneşte de la seducţie. Liderii politici vor mai întâi să ne seducă, după aceea vine un fel de sentimentalism – pe care îl regăsim pretutindeni -, în combinaţie cu violenţe atroce. Liderii adoră să ne vorbească în termeni de prietenie, de afecţiune. Nu ştiu cum e în România, dar în Franţa, la fel ca în Statele Unite ale Americii, la televizor nici nu mai există nume, doar prenume! Eşti Barack, Pascal sau Samantha… Se creează o familiaritate care poate părea plăcută, dar, până la urmă, oamenii nu te ştiu, nu ştiu cine eşti şi te vor fi uitat după câteva minute.

   

Fragment din interviul oferit de

Pascal Bruckner

ziarului Adevărul

  

Lectii de iubire – marca Pascal Bruckner (in curand, la Editura TREI)

    Dragoste, dragoste, dragoste…

A alege ceea ce ne place, a iubi pe oricine avem chef: pentru a ajunge la aceste libertăţi se pare că a fost nevoie o lungă revoluţie a sentimentelor, care a început în secolul al optsprezecelea.

Dar aceste drepturi greu câştigate au şi ele un preţ. Cum poate dragostea, care e bazată pe crearea unei legături, să se asocieze cu libertatea, care separă în mod fundamental lucrurile? Aceasta este marea dilemă a cuplurilor contemporane, care venerează în egală măsură pasiunea şi independenţa.

Noul eseu al lui Pascal Bruckner, vorbeşte – trecând prin metamorfozele căsătoriei şi ale erotismului – despre rezistenţa sentimentelor în faţa tuturor obstacolelor. Nu am găsit deocamdată leacul pentru suferinţa iubirii, n-am făcut decât să multiplicăm paradoxurile din jurul acestui sentiment. Există progrese în viaţa bărbaţilor şi a femeilor de azi, dar nu există niciun fel progres în dragoste: iată o veste cu adevărtat bună la început de mileniu.

Cititi in avanpremiera un fragment din eseul „Paradoxul iubirii” in „Ziarul de duminica”, aici

Paradoxul iubirii va aparea in curand la Editura TREI, in colectia „Acum pentru viitor”

” Revoluţia sexuală bine înţeleasă nu este o ameliorare a tulburărilor genitalităţii: ea reprezintă o ruptură istorică, ne face să trecem, în termeni marxişti, din preistorie în istorie. Odată cu Wilem Reich, ne aflăm într-un utilitarism biologic fondat pe o metafizică a mântuirii: ca şi graţia la calvinişti, orgasmul este poarta îngustă a răscumpărării. Puterea de lichidare pe care el o implică constituie panaceul care – se crede – ne va păzi de toate epidemiile politice sau fizice: „Fericirea sexuală a popula­ţiei este cea mai bună garanţie a securităţii sociale a tuturor”. De vreme ce trupul nostru este singura noastră patrie, solidară, ca şi la greci, cu cosmosul şi cu mişcările climaterice, partida fundamentală se joacă în pântecele bărbaţilor şi al femeilor. De noi depinde să facem din el o grădină a tuturor desfătărilor sau un infern al refulărilor: căci bioenergia care ne străbate în timpul spasmelor este chiar cea care însufleţeşte materia vie şi mişcarea stelelor (W. Reich, exilat la sfârşitul vieţii sale în America, unde a fost persecutat de FBI, va construi nişte maşini ciudate prin care să capteze radiaţiile „orgonice”, prin­tre care un sparge-nori care va reuşi să aducă ploaia în deşert). În funcţie de faptul că veţi avea sau nu orgasm, pământul va bascula în armonie sau în discordie: deja Fourier făcea o analogie între copulaţia umană şi cea a planetelor şi vedea în Calea Lactee un imens depozit de sămânţă luminoasă. Dacă oamenii ar face cu şi mai mult zel dragoste, ei ar da naştere unei mulţimi de galaxii care ar lumina planeta a giorno şi ar rezolva foarte ieftin problema iluminării. Sade însuşi va compara juisanţa cu o irupţie vulcanică şi apatia libertinului cu blocurile de lavă răcită după explozie.” (fragment din Paradoxul iubirii)

Îndrăgostitul care se hrănea cu iarbă

Așa cum poate fi folosită pentru a ademeni iubitul, mâncarea poate fi folosită și pentru a simboliza dragostea care este deja formată.

Metafora mâncării descrie plăcerea senzuală a momentelor petrecute cu iubitul, la fel ca și nevoia fundamentală a îndrăgostitului de persoana iubită (de exemplu, îndrăgostitul are nevoie de dragoste pentru a trăi, la fel de mult cum are nevoie de mâncare).

   

   

    

          

În povestea australiană The Girl Who Made Dilly Bags, o fetiţă tăcută, Lowana, iubește în secret un vânător pe nume Yoadi. Este lăsată acasă de familia ei atunci când aceasta pleacă la un festival îndepărtat. Yoadi observă că ea a fost lăsată acasă și vine să o ia. Pe drum, omoară câteva animale pentru a i le aduce. Atunci când îl vede, ea aproape leșină atât de foame, cât și de dragoste. El îi dă mâncarea, o privește cum mănâncă, iar apoi o anunţă că se va căsători cu ea. Apoi o duce la festivalul la care era familia ei.

Morala aceste povești este că, dacă iubești pe cineva, îl hrănești; și, dacă cineva te hrănește, poţi ajunge să iubești persoana care te hrănește.

    

    

    

    

 

Alte povești includ descrieri mai detaliate ale mâncării, menite să aducă experienţa senzuală a iubirii. În Cântarea Cântărilor, un îndrăgostit vorbește cu persoana pe care o iubește, spunând: „Sprânceana ta este o felie subţire de rodie”. Similar, naratorul din Dragostea în vremea holerei [G. Garcia Marquez] folosește reprezentarea mâncării pentru a descrie cum Fermina Daza își seduce soţul:

„L-a tăiat în bucăţi cu o tandreţe răutăcioasă; a adăugat sare după gust, piper, un căţel de usturoi, ceapă tocată, suc de lămâie, foaie de dafin, până când a fost asezonat și așezat pe farfurie, iar cuptorul a fost încins la temperatura potrivită”.

Valoarea de sprijin a mâncării este subliniată și în alte povestiri. În povestea persană Manjun și Layla, fiul unei căpetenii se îndrăgostește nebunește de Layla, o colegă de școală, câștigându-și singur numele de manjun, însemnând „bărbat nebun”. El fuge de civilizaţie, umblă dezbrăcat și mănâncă numai iarbă. Își explică ciudatul comportament, spunând: „Corpul meu nu mai are dorinţă. Dragostea este focul meu și esenţa mea. Ghemul care sunt a dispărut. Dragostea a intrat în casa mea”. Sau, așa cum spun cei de la Beatles, „Dragostea este tot ce ai nevoie”.

Fragment din cartea

Săgeata lui Cupidon. Cursul dragostei în timp

de Robert J. Sternberg, profesor de psihologie la Yale University