Nu dați vina pe grăsimile saturate! Cât de răi sunt de fapt hamburgerii?

Mitul nr. 1 despre grăsimile saturate: hamburgerii de fast‑food sunt nesănătoşi din cauza conţinutului ridicat de grăsimi saturate.

Hamburgerii de fast‑food sunt nesănătoşi din multe motive, dar nu este corect să dăm vina pe conţinutul de grăsimi saturate. Am menţionat deja unele dintre reziduurile toxice care se pot întâlni în grăsimile provenite din carnea, fructele de mare sau ouăle produse industrial. Nu este vina grăsimilor saturate — acesta e rezultatul direct al modului în care animalele au fost crescute şi hrănite. (În hamburgerii ecologici, care provin din carne de animale care au păscut, nu întâlnim aceste deşeuri nesănătoase.) De fapt, uleiurile industriale din seminţe, în care au fost prăjiţi hamburgerii respectivi, contribuie semnificativ la efectul lor nociv.

Deci, într‑adevăr, hamburgerii de fast‑food nu sunt foarte sănătoşi, în mare parte din cauza grăsimii. Dar nu da vina pe grăsimile saturate, ci pe modul în care a fost produsă şi preparată carnea. (Pe glutenul din chiflă, pe siropul de porumb cu conţinut ridicat de fructoză din condimente şi pe doza monstruoasă de sare.)

Fragment din cartea TOTUL PORNEȘTE DE LA MÂNCARE

  

Striptease politic

„Ce femeie”, îşi spuse Ahmed plecând de lângă ea.

E limpede că până şi pe el îl uimeau fără încetare turcoai­cele. Asistase într-o zi la perfomanţa unei artiste video care îl paralizase cu forţa şi cu îndrăzneala ei. Înaintase pe scenă îmbrăcată cu o burqa neagră. În spatele ecranului, defila un montaj de ştiri de război. Din Afghanistan sau din Irak. Violenţa imaginilor făcu loc unui amestec de fo­tografii de pe străzile unui oraş din Orientul Mijlociu. Nu mai era război, dar nici pace. Ea şi-a scos burqa şi a apărut cu un văl care îi descoperea — îi deschidea? — ochii. Fil­mul arăta atunci oraşe animate, masculine, pe care ni le imaginam zgomotoase, deşi nu era niciun sunet. Această tăcere de pe scenă era cea a femeii, înfăşurată până la glezne într-o redingotă lipsită de graţie, cu o eşarfă legată strâns în jurul feţei.

Fragment din:

Pe ecran, imaginile încetineau, vitri­nele magazinelor invitau la cheltuieli şi la cochetărie. Pe scenă, realizatoarea se transformase într-o musulmană elegantă, cu o eşarfă multicoloră care îi acoprea numai părul, strâns într-un coc în formă de obuz. Apoi, ea şi-a scos redingota şi eşarfa pentru a se preschimba în „exe­cutive woman“, taior roşu, cămaşă albă, părul lăsat liber: turcoaica republicană laică. Imaginile video se accelerau din nou: publicitatea de multiplicat trupul femeii, impu­nea canoanele frumuseţii şi reuşitei sociale, machiajul, talia, regimul de slăbire, seducţia: superfemeia occiden­tală închisă în propria-i imagine. Pe scenă, artista nu mai era decât într-un babydoll provocator. Publicitate pentru lenjerie de corp, copertele revistelor porno, prostituţia încheiau imaginile video. Artista era goală pe scenă, din nou prizoniera propriului trup. Cercul era închis.

Privirea bărbaţilor şi imaginea răsfrântă de societate condamnau oare femeile, pentru totdeauna, la închisoare pe viaţă în eternitate? Ahmed nu mai văzuse niciodată un performance de un pesimist atât de pătrunzător şi de un cinism atât de coroziv. Artista inventase striptease-ul politic. În câteva minute totul era spus. Cel mai impresionant era că această constatare venea de la o turcoaică. Iată un program care ar trebui să le deschidă ochii francezilor asupra islamului şi a femeilor din Turcia. Dar, în fond, nu era surprinzător. Turcoaicele nu aveau nevoie să călătorească, nici să privească foarte departe ca să înţeleagă şi să simtă toate aceste contradicţii. Ele le trăiau în ţara lor şi în ele, în viaţa de zi cu zi.

 

Jung, despre dogmă, Wotan și descoperirea Sinelui

Printre apropiații lui Jung, mai ales din ultima parte a vieții sale, s-a numărat și medicul E.A. Bennet, care a notat într-un mic jurnal, Întâlniri cu Jung, discuțiile avute cu psihanalistul elvețian de-a lungul a aproape douăzeci de ani.

Notațiile din Întâlniri cu Jung încep în primăvara lui 1946 și se sfârșesc în anul morții lui C.G. Jung, adică în iarna lui 1961. Discuțiile relatate de Bennet au în centru, bineînțeles, noțiunile psihanalizei jungiene, dar, deseori, ele revin la același subiect: Freud. Spirit dogmatic și, în același timp, antidogmatic, Jung oscilează între cele două atitudini. În cazul religiei, de exemplu, dogma este esențială, ea exprimă adevăruri psihologice:

„Bisericii Romano-Catolice nu-i pasă dacă oamenii «cred», spre deosebire de protestanți; oamenii sunt «în Biserică». Liturghia este ținută în latină; rămâne neschimbată de-a lungul timpului, ca și dogmele. La liturghie, cei prezenți pot vorbi unii cu alții, fără să o urmărească; dar atunci când sună clopotul, clopotul sanctus, se închină. Grația este prezentă în tot ce se află acolo; s-a acumulat acolo, cum se spune, de-a lungul secolelor, și oamenii «au trăit-o». Biserica Protestantă a pierdut acest lucru odată cu Reforma; oamenii au devenit raționali – trebuie să înțelegi, nu să simți, ceea ce a fost rău. Ei se bazează numai pe Biblie și credință și nu a fost suficient. Dar liturghia romano-catolică, la fel ca aproape orice dă expresie realității psihice, avea numinozitate, și oamenii «o trăiau»”.

Pentru ca afirmația de mai sus să fie mai bine înțeleasă, trebuie specificat că numinosul, în accepțiunea lui Jung, este ceea ce poate fi trăit, chiar dacă nu este înțeles. Dogma, în schimb, este dăunătoare în știință, și aici face referire în special la Freud. Temător, Freud prefera o grilă fixă de interpretare a faptelor psihice, o grilă neschimbată pe care o numea nu de puține ori „dogmă”, lucru cu care Jung nu a fost de acord încă de la prima întâlnire cu psihologul vienez:

„Dacă ai o dogmă, atunci știi mereu, totul poate fi explicat. Dar dacă nu ai, atunci trebuie să afli, și fiecare persoană este diferită. Prin urmare psihopatologia este diferită și nu poți ajusta oamenii după ideile tale preconcepute”. Mai mult, Jung îl avertizează pe Bennet: „Orice scrii, să reiasă clar că nu am nicio dogmă, sunt încă deschis și nu am stabilit lucrurile”.

(…) Dialogurile dintre Jung și Bennet au loc, de cele mai multe ori, la casa lui Jung de la Bollingen, o casă construită de el însuși, din piatră și lemn, ornată cu sculpturi din piatră inspirate de reprezentările alchimice. Omul, este de părere Jung, trebuie să iubească și singurătatea. În singurătate e posibilă conexiunea cu interiorul, cu Sinele. Jung povestește că la Bollingen, într-o noapte, a avut un vis straniu, cel cu „armata lui Wotan”, materializare a unor arhetipuri puternice. Nu a fost singura experiență stranie trăită în singurătatea de la Bollingen. Munca la casa din Bollingen era considerată de Jung o continuare a muncii sale de psihanalist, de descoperire a Sinelui. Ea a durat aproape întreaga sa viață. (…)

Fragmente din recenzia publicată pe Bookaholic.ro

   

NICIODATĂ nu se trezește de două ori în același trup…

Cartea lui David Levithan descrie un fenomen de o improbabilitate maximă: un suflet rătăcitor, care nu poate sălășlui mai mult de o zi în corpul unui om.

Așa încât, în fiecare dimineață, o altă persoană își va ceda trupul pentru ca acest suflet să aibă parte de încă o zi de viață. „În fiecare zi sunt altcineva. Sunt eu însumi – știu că sunt eu însumi – dar sunt și altcineva. Întotdeauna a fost așa.”

La prima vedere, subiectul pare numai bun pentru o poveste siropoasă de dragoste. Abordat ceva mai în profunzime însă, el devine o adevărată provocare. Cum se integrează respectivul suflet în societatea din care face parte trupul? De unde știe pe cine să salute și de cine să se ferească? De unde știe că ceea ce face va fi privit ca fiind normal de către cunoscuți? Și multe alte probleme…

Și apoi, o problemă care are potențialul de a revolta o seamă de oameni: nicio regulă nu spune că acest suflet trebuie să se trezească în fiecare dimineață neapărat într-un trup de bărbat – respectiv de băiat, pentru că vârsta lui este de aproximativ 6 000 de zile, adică în jur de 16 ani – sau neapărat într-unul de fată. Pur și simplu, într-o zi e fată, în două sau trei zile băiat, apoi iar fată câteva zile, însă niciodată – NICIODATĂ – nu se trezește de două ori în același trup. Dar Levithan găsește soluții pentru fiecare din aceste provocări. „Informația există. Mă trezesc, deschid ochii, înțeleg că e o nouă dimineață, un loc nou. Intervine apoi prompt biografia, un dar de bun venit de la partea ne-eu a minții.” Cu alte cuvinte, A – acesta este numele pe care și l-a ales sufletul – poate „accesa” memoria trupului pe care îl posedă.

Apoi apare întrebarea: bine, și cum concepi o poveste de dragoste într-un asemenea haos? Pentru că A se poate îndrăgosti ușor, e drept, dar persoana de care se îndrăgostește, cum îi poate răspunde, chiar dacă dragostea e reciprocă?

Citiți întreaga recenzie pe BOOKBLOG

 

Controlează bugetul familiei: metoda ”plicului”

Una dintre metodele prin care puteţi să vă controlaţi bugetul, şi care funcţionează foarte bine și pentru copii, e sistemul „plicului“.

Puneţi în plicuri suma exactă de bani pe care aţi planificat s‑o cheltuiţi pentru o anumită categorie. Pe măsură ce scoateţi bani din plicul respectiv, scrieţi pe plic cât aţi cheltuit, data şi ce aţi cumpărat. Multe firme de birotică vă vor vinde plicuri în seturi de câte 20, deja liniate pe spatele plicului, numai bune de folosit în acest scop. Unde mai pui că nu sunt deloc costisitoare! Amintiţi‑vă să aşezaţi plicurile într‑un loc sigur.

Multe cupluri care decid să iasă din datorii îşi întrerup linia de credit şi folosesc numai bani gheaţă. Numeroase perechi cu care ne întâlnim consideră metoda „plicului“ mai puţin confortabilă, dar am avut cupluri care ne‑au spus că a fost lucrul cel mai bun care li s‑a întâmplat vreodată. Aceştia îşi achită toate facturile online şi folosesc bani gheaţă pentru restul achiziţiilor. Nu au de ce să se îngrijoreze vreodată referitor la descoperirea de pe cardul de credit.

Şi niciodată nu cheltuie mai mult decât au.

Fragment din:

Haznaua Bucureşti, tropice, deşert. Lumea a înnebunit din cauza vipiei.

Lumea a înnebunit din cauza vipiei. Pe balcon termometrul arată 56 grade Celsius la umbră. La teve meteo sunt 34, al lor e stricat, zic. M‑a prostit sahara asta.

Haznaua Bucureşti, tropice, deşert. Îmi vine să mă arunc de la etaj, v‑am spus. Transpiraţia te acoperă, pielea nu mai respiră, te sfârşeşti, nu mai simţi nimic, zăludo. Să mor? De‑a Dracului n‑o fac. Să văd ce se întâmplă, mai sunt n. episoade, aştept. Ce‑o să zică îngerul meu dacă păşesc în gol şi mă găseşte zdrobită de asfalt?

Fragment din:

Stau la fereastră, pierită de invidie pe lumea care doarme prin parcuri. Se plimbă toată noaptea la aer. Pare o halucinaţie, dar nu e. Nu fac nimic, doar se preumblă prin Gubernie cât e noaptea de lungă. Se salută, se înclină unii spre alţii. Nimic mai normal decât să‑ţi iei familia şi să tândăleşti pe‑ntuneric, înveşmântat în cearşafuri ude. În slip şi cu un coif de ziar pe cap. Sunt zgomotoşi, se amuză, dansează. Aşteaptă să treacă nebunia. Umplu cafenelele, terasele.

Vecinul meu, dom’ Iacob, în maieu, cu bască, transpirat, şi‑a făcut obiceiul să dea drumul la furtun. Îl leagă clandestin la gura de apă. El e mortul rămas singur pe trotuar, dacă nu ştii. Simpatiul meu — că şi el e singur — şi‑a venit în simţiri. Are o cheie franceză cu care scoate capacul, ajunge la robinet. Nimeni nu ezită să se lase stropit. Peisaj postapocaliptic, de sărbătoare. Un şmecher de la administraţie a venit să ceară socoteală. De ce risipeşte apa fără autorizaţie?! Să dea amendă, zău! Lumea s‑a strâns, a privit tăcută ce mâzgăleşte tipul în bonier, cum îl ceartă pe dom’ Iacob.

L‑a ascultat ce l‑a ascultat, dl. Manafu i‑a smuls servieta, i‑a rupt bonierul, ferfeniţă i l‑a făcut. Colonelul Petruţ i‑a luat pălăria de pe cap şi a sărit pe ea cu picioarele până a borşit‑o. Venceremos, viva la revolucion, solidaridad ! Jos! Croitoreasa de la parter i‑a tras câteva scatoalce. A plecat omul blagoslovit cu nişte şuturi în fund. Să zică bogdaproste că a scăpat numai cu atât.

S‑a emis propunerea să fie împăiat şi înfipt într‑o ţeapă în scuar, ne lipseşte o statuie. Alţii, Suzi, ghitaristul Bibi Aburel, dl&dna Ionescu, ziceau să treacă un compresor peste dumnealui mâine când se toarnă asfaltul. Ar fi bun de afiş, lipit pe zid. Eu îl vedeam tranşat şi depus în câteva valize la obiecte pierdute în Gara de Est. Comitetul de bloc nu a luat nicio decizie cf. proces verbal ss indescifrabil.

 

Sondaj: Oamenii norocoși își ascultă intuiția

Ceea ce doream eu să explorez erau modurile în care ne folosim intuiția pentru a lua decizii majore în viață.

 

Senzația aceea ciudată că ceva ce tocmai am făcut sau suntem pe cale să facem este total corect sau total incorect: dacă persoana pe care tocmai am întâlnit‑o este partenerul perfect sau un șarlatan notoriu; dacă o decizie riscantă cu privire la afaceri va da rezultate bune sau va conduce la un eșec total. M‑am întrebat dacă oamenii norocoși își folosesc inutiția mai des decât ghinioniștii. Dacă da, atunci o folosesc pentru toate tipurile de decizii sau doar pentru anumite tipuri de decizii?

Pentru a descoperi răspunsurile la câteva dintre aceste întrebări, am decis să fac o anchetă. Am rugat peste o sută de norocoși și ghinioniști să răspundă la un chestionar scurt referitor la rolul intuiției în viața lor. Prin aplicarea chestionarului doream să aflu dacă participanții își foloseau intuiția atunci când luau decizii în patru arii specifice ale vieții lor — cariera, relațiile personale, afacerile și banii.

Rezultatele au fost fascinante. Un procentaj important de persoane norocoase își foloseau intuiția atunci când luau decizii în două din cele patru arii menționate în chestionar. Aproape 90% dintre norocoși spuneau că aveau încredere în intuiția proprie atunci când era vorba de relații personale, iar aproape 80% dintre ei spuneau că intuiția juca un rol vital în alegerile referitoare la carieră. Poate mai important decât aceste rezultate este faptul că un procentaj mai mare de norocoși decât de ghinioniști au răspuns că au încredere în intuiție în toate cele patru arii. Și adeseori aceste diferențe erau semnificative. Norocoșii care își foloseau intuiția pentru a lua decizii financiare importante erau cu circa 20% mai mulți decât ghinioniștii, și tot cu 20% mai mulți, când era vorba de decizii din domeniul carierei.

Fragment din:

Aceste rezultate indicau o legătură importantă între noroc și intuiție. Un număr mult mai mare de norocoși decât de ghinioniști se bazau pe intuiție atunci când trebuiau să ia decizii importante în viață. Mesajul era simplu — când era vorba de noroc, intuiția era importantă. Dar aceste rezultate creau, de asemenea, mai multe întrebări decât răspunsuri.

• Oare acest al șaselea simț al norocoșilor era precis și demn de încredere?
• Dacă da, de ce?
• Și de ce ghinioniștii luau decizii intuitive mult mai rar decât norocoșii?

Pentru a afla mai multe, era nevoie să pătrundem și mai adânc în inconștient.

Peste o sută de ani de cercetări psihologice au scos la iveală multe lucruri despre modul în care gândim, simțim și ne comportăm. Unele dintre cele mai suprinzătoare și mai curioase descoperiri s‑au concentrat în jurul rolului jucat de inconștient în viața noastră de zi cu zi. Dacă vă întreb de ce ați decis să cumpărați un tricou anume sau să vă zugrăviți camera într‑o culoare și nu în alta, atunci probabil veți putea să îmi dați un răspuns clar. Poate ați cumpărat tricoul pentru că vă plăcea imprimeul. Poate ați zugrăvit camera în acea culoare pentru că aduce căldură și confort. Știți de ce ați făcut ceea ce ați făcut. Indiferent dacă deciziile sunt majore sau lipsite de importanță, sunteți conștienți de procesul raţional din spatele lor.

Sau, cel puțin, credeți că sunteți. Și dacă toate astea ar fi o iluzie? Dacă multe dintre deciziile importante din viața voastră ar fi fost influențate de factori exteriori conștiinței? Poate că sună ca un scenariu de film sau o teorie a conspirației, dar rezultatele a sute de experimente psihologice sugerează că așa stau lucrurile. Conștientizăm doar o mică parte din factorii care ne influențează modul în care gândim, luăm hotărâri și ne comportăm.

În schimb, suntem adeseori influențați de inconștient.

 

 

Ei s-ar fi mulţumit bucuroşi cu un kebab și puțin ayran…

La masa funcţionarilor Ministerului Culturii, ambi­anţa era în mod evident stânjenitoare. Nevorbind nicio altă limbă decât anatoliana, stupefiaţi de-a dreptul de atâta lux, ei s-ar fi mulţumit bucuroşi cu un kebab şi pu­ţin ayran în Arondismentul al X-lea.

 

Aşa că răsuflară uşu­raţi când îi văzură venind pe aceşti compatrioţi cunoscă­tori într-ale artei franceze de a trăi. Ajutaţi de comisarul francez, care se descurca destul de bine în turcă, Sinan şi Ahmed au făcut-o pe tălmacii şi i-au orientat în arcanele meniului, care le propunea în mod providenţial miel cu miere, pentru care toţi mesenii au optat fără nicio ezitare. Sinan se întoarse spre vecinul lui, care ceruse discret o carafă uriaşă de suc de portocale, demnă de Antalya, în locul sticlei de vin rămasă neatinsă, şi-l întrebă:

— E prima dumneavoastră vizită în Franţa, aşa-i, Inan Bey? V-aţi bucurat până acum de Paris, aţi putut vizita vreo expoziţie ori vreun muzeu de când aţi venit?

Inan Bey îi răspunse uşor înţepat:

— Da, într-adevăr, e prima mea vizită la Paris. Din păcate, suntem aici pentru prea puţin timp şi nu avem vreme să descoperim oraşul. Dar am văzut totuşi o mare expoziţie a acelui pictor american care făcea serigrafii cu kilometrul şi fotografia întruna oamenii. Cu toată sinceritatea, mi s-a părut cam rebarbativ. Nu văd niciun interes în a reproduce la infinit aceleaşi feţe în culori diferite. Se cheamă pop art, fie, dar pentru mine e de-a dreptul artă decadentă. Nu sunt cu orice preţ împotriva imaginilor precum aceşti iconoclaşti bizantini care au distrus reprezentările religioase de la Sfânta Sofia, dar ce poate fi creativ într-o reproducere la infinit a imaginilor surprinse cu un aparat de fotografiat?

Aprobându-şi servil şeful, vecinul lui (încântat de propria-i perspicacitate) adăugă totuşi că portretele lui Ségolène Royal erau foarte reuşite! Întrebându-se pe care dintre celebrităţile fotografiate de Warhol putuse s-o con­funde funcţionarul anatolian cu rivala perdantă a preşe­dintelui Sarkozy şi abţinându-şi cu greu râsul nebunesc care-i bufnea, Sinan şi Ahmed constataseră răsuflând uşuraţi că, preocupat cu degustarea excelentului vin de Saint-Emilion care le fusese servit, comisarul francez nu auzise, din fericire, nimic.

Şi când te gândeşti că avea să clădească un program cultural cu oameni ca aceştia!

Fragment din Operaţiunea Serüven. Doi diplomaţi turci în Franţa,

de Stanislas Pierret, Arnaud Littardi

 

 

  

”ADN‑ul altoit și memoria păsărească îmi pulsează prin mușchi și membre”

— Și‑acum, lucrul pe care l‑ați așteptat cu toții…, se aude, apoi un răpăit mititel ca de tobe cuprinde tot parcul. Deși se credea cândva c‑a dispărut cu desăvârșire, cocorul‑dunelor a fost readus la viață doar pentru o singură zi! Cea mai veche pasăre cunoscută omului! Ruda cea mai apropiată a dinozaurilor! Mișcările misterioase ale cocorului‑dunelor e posibil să fi reprezentat modul în care dansau dinozaurii! Vă rugăm să întâmpinați cum se cuvine Păsările Migratoare din Apus!

Aplauzele a cinci mii de oameni îți cam dau fiori pe șira spinării. Theo face un pas înapoi. Ne‑am pictat pielea în cenușiu, cu excepția ochilor, care sunt înnegriți, și a frunților de‑un roșu de‑a dreptul șocant, exact ca ale păsărilor adevărate. Scotty ne conduce, deschizând calea, iar noi îl urmăm, mișcându‑ne cu atenție picioarele pe pământ și‑ntinzându‑ne gâturile în sus, apoi mișcându‑le dintr‑o parte‑ntr‑alta. Trei dintre noi se mișcă la unison vreo câțiva pași, apoi rup rândurile, de parcă orice uniformitate ar fi fost absolut întâmplătoare. Picioarele‑mi sunt inflamate și gâtul înțepenit, dar nu face nimic, un cocor nu are habar de astfel de lucruri. O mie de aparate de fotografiat păcăne și ne urmăresc fiecare mișcare. Cât de mulți oameni au putut înghesui în tribune, cu toții se apleacă în față și se holbează la noi. Un ecran aflat la vreo șase metri deasupra noastră ne proiectează dansul pentru ceilalți. Un copil se pune pe bocit.

Mergem încetișor spre ei, până când suntem centrați fix în fața tribunelor. Theo pășește‑n urma noastră, imitându‑ne, dar nu e încă la curent cu tot ceea ce facem, nu are încă încredere în instinctele dinăuntrul său. O putere crește și tot crește în gâtlejul meu și‑mi înalț capul pentru a slobozi un lung și urât „Augarooo‑a‑a‑a, au!“ Celelalte păsări… ceilalți bărbați se‑ndepărtează legănându‑se de mine. Keith își ridică brațele și astfel aripile lungi se desfac larg urma lui. Țopăie o dată, de două ori în aer. Eu dau iar strigăt.

Scotty imită ca un ecou țipătul meu, iar Hector sare‑n sus și‑și mișcă gâtul dintr‑o parte‑ntr‑alta. Aterizează. O răsuflătoare de abur șuieră în sus din pământ, și noi ne ghemuim jos și ne‑ntindem aripile, mai puțin Theo, care‑i suflat mai departe. Se ghemuiește cât de repede poate.

 

Nu te mai gândi, fii! Lasă‑l să vină la tine, i‑aș spune, dar pasărea dinlăuntrul meu preia controlul asupră‑mi. ADN‑ul altoit și memoria păsărească îmi pulsează prin mușchi și membre.

 

Gâtul mi se mișcă dintr‑o parte‑ntr‑alta, gustând aerul, simțind vântul pe obraz și aerul cald care suflă spre noi dinspre gheizerul ca un stup. Gheizerul Anemone începe să gâlgâie și să se umple cu apă, crescându‑ș i presiunea în același timp în care presiunea crește și‑n mine. Totul e sincopat și aripile mele se mișcă odată cu rotația planetei și a soarelui. Două păsări încep să țopăie în sus și‑n jos, bătând din aripi. Sărind una spre cealaltă, apoi repede‑napoi, punându‑ș i la încercare forța și virilitatea. Mă ghemuiesc la pământ și plutesc apoi în față, cu aripile întinse. Doi sar peste aripile mele. Un altul strigă „Augarooo‑a‑a‑a, garoo‑a‑a‑a, au!“ — o provocare și‑o promisiune. Țipătul trece prin mine și mă‑nalț mândru. Mă ghemuiesc și‑apoi sar în văzduh, cu aripile‑ntinse‑n sus, deasupra mea, în timp ce mă răsucesc spre ceruri și cad înapoi pe pământ într‑o spirală. Bătând agresiv din aripi, mă‑ntorc cu fața spre Theo — mă uit fix în ochii lui și mă reped spre el de două ori, cu trupu‑mi parcă scos din țâțâni la mijloc. Încă nesigur, el îmi imită mișcările. Mă dau înapoi, simțind toată dogoarea mișcărilor lui, chiar dacă puiuțul n‑o poate simți încă.

— Garooo‑a‑a‑a! strigă spre mine, apropiindu‑se și mai mult de pasărea din lăuntrul său. Pășesc într‑o parte și m‑aplec spre el. Keith se alătură cercului nostru și‑ș i întinde aripile, cu chipul său cenușiu și roșu devenit la fel de lipsit de orice expresie ca și‑al unei păsări. La unison, alergăm spre gheizerul Plume și, unul câte unul, sărim peste el. Groapa din pământ bolborosește cu apă clocotită sub noi. O înfruntare, o provocare adresată mamei, iar ea ne lasă să trecem, nemistuiți de dogoare. Ne întoarcem și dansăm, imitându‑ne unii altora mișcările, cu fețele spre mulțimea de americani zdrențuroși care mestecă crenvurști din soia și batoane de iarbă‑de‑mare prăjite. (…)

Oamenii bat din palme și puștii sar în sus și‑n jos pe fragilele bănci de metal. Zâmbesc în sus, spre ei. Puține mai sunt lucrurile pe care oamenii din țara asta le mai așteaptă cu nerăbdare, și mă bucur să fiu unul dintre ele. Tinere cu expresii hămesite ne cercetează din cap până‑n picioare, așa cum fac și vreo câțiva dintre bărbați. Fără de vreun folos — niciunul dintre noi nu poate fi activ sexual în timpul migrației. Asemenea păsărilor, avem alte idei fixe. Cu toate astea, nimănui nu‑i displac privirile admirative.

Ne întoarcem cu spatele și ne îndepărtăm de ei, înapoi către cabanele din bușteni falși unde ne‑au cazat. Theo merge‑n urma mea, hotărând, presupun, că nu‑s chiar atât de nefolositor.

Înveți tot soiul de lucruri despre un om când dansezi cu el.

Fragment din povestirea Modul de trai migrator al dansatorilor, de Katherine Sparrow,

publicată în ANTOLOGIA NEBULA 2013

  

  

Adevăratul urmaş al lui Stieg Larsson

Când Sophie Brinkmann îl cunoaşte pe Hector Guzman, viaţa ei se află într-un impas. Misteriosul bărbat o cucereşte pe loc. Totuşi, Sophie află repede că înfăţişarea lui e înşelătoare: Guzman ascunde lucruri sinistre…

Iată un fragment din PRIETENUL ANDALUZ, romanul de debut al scenaristului suedez Alexander Soderberg, ”adevăratul urmaş al lui Stieg Larsson”, apreciază Entertainment Weekly:

După câteva minute, apăru Sophie din direcţia pieţei Karlaplan. Gunilla aşteptă până când ajunse lângă ea, după care porniră împreună în jos spre Sturegatan. După o vreme, Gunilla începu să pună întrebări. Ca de obicei, întreba despre persoanele din anturajul lui Hector, voia numele şi rolul acestora, voia să ştie de ce erau sau nu erau în stare.

Sophie îşi dădea silinţa să răspundă cât mai complet. Când întrebările începură să-l vizeze pe Hector, cine era, ce tip de personalitate avea, nu-i spuse aproape nimic, era ca şi cum nu l-ar fi cunoscut pe Hector, ca şi cum nu voia să rupă încrederea tacită pe care acesta tocmai i-o arătase.

Din partea opusă se apropia un grup de şcolari. Sophie le făcu loc să treacă.

— În meseria mea, am avut de-a face de multe ori cu bărbaţi de genul lui Hector Guzman, relaxaţi şi şarmanţi la început, ca pe urmă să se transforme brusc şi să devină exact opusul. Am văzut cum au distrus vieţile altor oameni…

Sophie nu zicea nimic, mergea doar alături de Gunilla.

— Nu te lăsa păcălită, Sophie.