Totul contează! O carte ”care-ți sucește mințile” (Dilema veche)

Cartea de debut a americanului Ron Currie Jr., Totul contează!, ”îți cam sucește mințile”, scrie Claudiu Constantinescu într-o recenzie din Dilema Veche.

Cronicarul se arată la fel de mirat că felul în care clasică ”poveste de familie” reușește să fie prinsă într-un stil greu de definit și într-o poveste ”țăcănită”:

Avem de-a face cu una dintre cele mai nebuneşti cronici de familie, semn că familia, astăzi, e o poveste cu totul ţăcănită, egal deschisă înspre mica emoţie terestră, utopia apocaliptică, aventura SF, thriller-ul paranormal şi misterele cu agenţi secreţi. Pe scurt: protagonistul (Junior) îşi începe existenţa ştiind cu certitudine – de la o „prietenoasă şi liniştitoare“ voce care îi tot sună în cap – că peste 36 de ani oamenii vor dispărea, pulverizaţi de o cometă.

Povestea vă pune în față cu ”un personaj savuros, din galeria idioţilor geniali din care fac parte Prinţul Mîşkin şi Forrest Gump”, observă Elena Mironescu în Q Magazine. Și tot de aici aflați și dacă romanul va fi sau nu pe gustul vostru 🙂

Dacă te-ai simţit diferit de restul lumii, dacă ţi s-a părut, într-o zi, că lumea se va sfârşi, dacă cineva ţi-a frânt inima iremediabil, dacă ţi-ai pierdut un părinte sau ai trăit într-un oraş plictisitor, atunci poate că ar trebui să citeşti această carte.

  

IARISUSÎŞIAŞEZĂMÂINILEDEASUPRALUI…

Cele mai vândute cărți din colecțiile de literatură de la cea de-a 18-a ediție a Târgului Gaudeamus au fost: Înainte să adorm de S.J. Watson, Evanghelia dupa Iuda de Adam Blake, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut de Jonas Jonasson, Totul contează! de Ron Currie Jr. și eseul Căsătorie din dragoste. Oare mai există? de Pascal Bruckner.

Iată mai jos un fragment din romanul Evanghelia dupa Iuda, o poveste țesută în jurul Manuscriselor de la Marea Moartă, cel mai captivant thriller religios scris de la ”Codului lui Da Vinci” încoace.

 

  

Asta era camera a cărei fereastră era singura care nu fusese bătută în şipci, dar fusese acoperită cu o pânză de sac, prinsă strâmb în cuie. Cel care lucrase aici era prins într-o contradicţie: voia să aibă lumină, dar să şi evite să fie furat de peisajul de-afară; sau poate că nu voia să fie văzut de afară. Pe birou mai erau şi alte hârtii. Numai vreo douăsprezece foi: destul de modest prin comparaţie cu restul casei. Mai era şi un teanc de CD-uri, încă în amgalajul lor original.

Kennedy se îndreptă spre masă şi deschise computerul. Auzi zumzetul uşor şi clicurile care anunţau deschiderea calcutatorului, atenuate de barierele şi versanţii din hârtie. Îşi îndreptă atenţia către hârtiile de pe birou. Se aştepta să dea peste aceleaşi şiruri nesfârşite de litere şi cifre, însă se trezi exclamând de uimire — un sunet monosilabic care îl făcu pe Tillman să ia a doua foaie şi să se uite şi el. Textul nu era încă formatat: o frază continuă, fără spaţii, mergea de sus până jos. Singura diferenţă — ceea ce o făcuse pe Kennedy să înjure cu voce tare — era faptul că, de data asta, erau cuvinte reale.

IARISUSÎŞIAŞEZĂMÂINILEDEASUPRALUIBINECUVÂNTÂNDULCUM-NUFĂCUSECUCEILALŢIŞAPTEŞIÎISPUSEMISESPUNEMÂNTUITORUL……

Citește continuarea textului în romanul Evanghelia dupa Iuda

    

Femeia-păcat: cununie într-o parcare prăfuită

Oricît de bizar ar părea, Carmen Bin Laden povestește cum cununia sa civilă s-a oficiat într-o parcare:

„Eram într-o parcare prăfuită, îmbrăcată în abaya mea neagră. Rămăsesem în mașină, în timp ce Yeslam, viitorul meu soț, și fratele lui, Ibrahim, au intrat în clădire; după un timp, au revenit la mașină cu registrul căsătoriilor și mi-au cerut să semnez. Apoi, cineva a dus registrul înapoi în clădire și gata, eram căsătoriți“.

Cartea Înăuntrul regatului, scrie Luminița Voinea-Răuț într-o dublă cronică din Observatorul cultural, e plină de asemenea exemple, care pot părea adevărate enormități pentru noi, nu însă și pentru saudiți, iar cînd spun saudiți mă refer inclusiv la femeile saudite, care așa sînt crescute și nu se revoltă. De fapt, cuvîntul arab pentru femeie este hormah, derivat din haram, deci păcat. Fetițele saudite sînt obișnuite de mici să respecte tradiția islamică, iar anumite gesturi, comportamente, chiar și gînduri sînt socotite de bărbații din jur fie haram (păcătoase, imorale), fie abe (rușinoase).

Eroina noastră are inspirația de a-și păstra cetățenia elvețiană, altfel povestea ei s-ar fi sfîrșit dramatic. Sînt scene ce frizează absurdul, care ar fi de-a dreptul comice, dacă nu ar fi tragice. De pildă, în anii ’70, ne spune autoarea, cînd a vrut să cumpere singură lapte praf pentru fetița ei nou-născută, soțul a însoțit-o la magazin, unde nu numai că a intrat înfășurată toată, din cap pînă în picioare în abaya, dar, înainte ca ea să pună piciorul în magazin, bărbatul ei i-a gonit pe toți clienții și pe toți angajații, pentru a face cumpărături de una singură, în tot magazinul!

Bizară și de neînțeles e schimbarea radicală a soțului ei: în America și în Europa, e un tînăr în blugi, cu vederi larg democratice, care-și lasă nevasta să aibă un comportament liber. Cît timp locuiește în afara Arabiei Saudite, cuplul e fericit; însă, de îndată ce se stabilesc în Jeddah, pentru protagonistă și cele două fetițe viața devine insuportabilă, căci comportamentul soțului se schimbă radical. Ipocrizie? Nepăsare? Cinism? Care e adevărul cînd vezi asemenea transformări la un om, același om pe care credeai că-l cunoști foarte bine?

   

Fragment din articolul Femeia-păcat, societate-păcat din ”Observator cultural”.

  

„Alte vieţi decât a mea”: lectură bilingvă la Gaudeamus

Sambătă, 26 nov., vă aşteptăm la standul Institutului Cultural Francez de la Târgul Gaudeamus unde va avea loc, de la ora 17.30, lectura bilingvă a romanului Alte vieţi decât a mea de Emmanuel Carrere.
Vor citi Marius Manole în limba română şi Faustine Vega în limba franceză.

***

Fragment din romanul Alte vieţi decât a mea

    

Dimineaţa, chiar după micul dejun, Jérôme şi Delphine plecaseră la piaţă, iar el rămăsese acasă pentru a avea grijă de Juliette şi de Osandi, fata patronului de la guesthouse. Citea ziarul local, aşezat în fotoliul din ramuri de palmier, pe terasa bungalow-ului, ridicând din când în când ochii pentru a vedea ce fac cele două fetiţe care se jucau la malul apei. Acestea săreau râzând în valurile mici care ajungeau până pe plajă. Juliette vorbea franţuzeşte, Osandi în srilankeză, dar, cu toate acestea, se înţelegeau foarte bine. Nişte ciori se băteau, croncănind, pe firimiturile de la micul dejun. Totul era calm, ziua se anunţa frumoasă, Philippe se gândea că, după-amiază, ar fi putut merge cu Jérôme la pescuit.

La un moment dat şi-a dat seama că dispăruseră toate ciorile, că nu se mai auzea niciun ciripit de pasăre. Şi atunci a sosit valul. Cu o clipă mai înainte marea era calmă, apoi imediat un perete înalt cât un zgârie-nori a căzut peste el. Într-o străfulgerare şi-a zis că urma să moară şi că nu va avea timp să sufere. A fost băgat la fund, luat de apă, rostogolit un timp care i s-a părut nesfârşit în inima valului imens, apoi s-a trezit aruncat pe spinarea acestuia. A trecut ca un surfer pe deasupra caselor, a copacilor, a străzii, după care valul a luat-o în sens invers, trăgându-l în larg. A observat că se îndrepta glonţ către nişte pereţi făcuţi ţăndări, de care urma să se zdrobească şi, din reflex, s-a agăţat de un cocotier, pe care l-a scăpat din mână, apoi de un altul, de care tot s-ar fi desprins dacă un obiect dur, un capăt de palisadă, nu l-ar fi strivit, lipindu-l de trunchiul arborelui. Pe lângă el zburau în viteză mobile, animale, oameni, grinzi, blocuri de beton.

A închis ochii, aşteptându-se să fie zdrobit de bucăţile enorme, şi aşa i-a şi ţinut până când mugetul monstruos al curentului s-a liniştit, până când a început să audă altceva, strigătele bărbaţilor şi femeilor rănite, până când a înţeles că nu venise sfârşitul lumii, că era viu, că adevăratul coşmar abia acum începea. A deschis ochii şi s-a lăsat să alunece de-a lungul trunchiului până la suprafaţa apei care era pur şi simplu neagră, opacă. Se simţea şi în acel moment curentul, dar îi putea rezista. Un trup de femeie a trecut pe lângă el, cu capul în apă, cu braţele desfăcute în cruce. Printre ruine, supravieţuitorii începuseră să se strige. Răniţii gemeau. Philippe a ezitat: cum să fi fost mai bine? Să se îndrepte către plajă, ori către sat? Cu siguranţă Juliette şi Osandi muriseră. De acum trebuia să îi găsească pe Jérôme şi pe Delphine, pentru a-i anunţa. Din acel moment, iată care era datoria vieţii lui. Apa îi venea până la piept, era în costum de baie, mânjit de sânge, dar habar nu avea pe unde era rănit. Ar fi preferat să rămână acolo, nemişcat, aşteptând ajutoarele şi totuşi a făcut eforturi pentru a se deplasa. Solul, sub picioarele lui goale, era neregulat, moale, instabil, acoperit de o magmă de obiecte ascuţite, pe care nu le putea vedea şi în care îi era groaznic de frică să nu se taie. La fiecare pas încerca terenul, aşa că înainta foarte încet. La o sută de metri de casa pe care o închiriase nu a mai recunoscut nimic. Nici vorbă de pereţi ori de copaci. Din când în când apăreau figuri familiare, vecini care bâjbâiau ca şi el, negri de noroi, roşii de sânge, cu ochii măriţi de groază, căutându-i, ca şi el, pe cei dragi. Aproape că nu se mai auzea zgomotul ca o aspirare a apelor care se retrăgeau, în schimb erau tot mai pregnante urletele, plânsetele, horcăielile.

Până la urmă, Philippe ajunsese la drum şi, ceva mai sus, la locul unde se opriseră valurile. Era stranie acea frontieră atât de clar demarcată: de o parte, haosul, de cealaltă, lumea normală, absolut intactă, casele mici din cărămidă roz sau verde pal, drumurile de laterit roşu, dughenele, bicicletele cu motor, oamenii îmbrăcaţi, prinşi de treburile lor, vii, care abia de începeau să realizeze că se întâmplase ceva enorm, îngrozitor, pe care încă nu îl pricepeau. În schimb, zombi care, ca şi Philippe, puneau din nou piciorul pe pământul celor vii nu puteau decât bâlbâi cuvântul „val“, care s-a răspândit în sat cum, probabil, se răspândise şi cuvântul „avion“ pe 11 septembrie 2001 în Manhattan. O undă de panică a împins oamenii în două direcţii: către mare, pentru a vedea ce s-a întâmplat şi pentru a-i ajuta pe cei care mai puteau fi ajutaţi, şi departe de mare, cât mai departe cu putinţă, pentru a se pune la adăpost dacă nenorocirea ar fi luat-o de la capăt. În busculadă, printre strigăte, în plină oră de vârf, Philippe a urcat în continuare pe strada principală, până la piaţă, şi, când tocmai se pregătea pentru o îndelungată căutare, i-a zărit pe Delphine şi pe Jérôme sub turnul cu ceas. Zvonul despre dezastru, care ajunsese şi până la ei, era atât de confuz, încât bărbatul îşi închipuia că un trăgător dement deschisese focul pe undeva, prin Tangalle. Philippe a înaintat spre ei, ştiind foarte bine că îşi trăiau cele din urmă clipe de fericire. L-au văzut apropiindu-se, sosind în faţa lor acoperit de noroi şi de sânge, cu faţa descompusă. În acel punct, povestea lui Philippe se încheia. Nu era în stare să o continue. Gura îi rămânea deschisă, dar nu mai putea articula încă o dată acele trei cuvinte pe care, probabil, li le spusese atunci.

Nu uitaţi: În perioada târgului Gaudeamus, cărţile editurilor Trei, Pandora M şi Lifestyle Publishing au reducere de 30%.

„Recit abur” – vineri, la târg

Poetul George Nechita va citi vineri 25 noiembrie, ora 18.30, din cartea sa de debut Părți juvenile, întinse, publicată de Editura Pandora M. Lectura se va întâmpla la standul Institutului Cultural Francez de la Gaudeamus, în cadrul celei de-a 11-a ediții a Cercului Poeților Apăruți, moderat de Svetlana Cârstean.

Peisaje

Stau pe o canapea din piele.

Învelit/ă cu un mare şal.

Ai cărui franjuri pulsează iubitor.

Încălzesc aerul de iarnă.

Şi mă păzesc, distrugând, două câte două, pacheţelele de infern.

Cele mai umane părţi rămase aici, în afară de franjuri, sunt cele trei

citrice, care stau pe o farfurie de porţelan.

Animalele de companie sunt plecate la serviciu.

Fotografiile cu ţărmuri însorite s-au ocupat noaptea cu studiul Vedelor, dar

spre dimineaţă au trecut în cealaltă dimensiune.

Acolo, profesoara de geometrie, blondă, veşnic, întotdeauna, tânără,

se opreşte din desenat, rămâne cu spatele la noi şi ne cântă la

nesfârşit.

Chiar dacă e greu, doar pe canapea îmi menţin echilibrul.

Recit abur.

Şi mă pregătesc să ies o dată la doi ani să pictez peisaje în living.

Peisaje marine cu valuri.

George Nechita s-a născut în 1974, la Constanța. A absolvit Academia de Arte din București, în 1998, a participat la mai multe expoziții de grup și a avut două expoziții personale: Expunere, la galeria Galateca, în 2002, și my Petit underground, la Art Jazz Club, în 2004. Parți juvenile, întinse este cartea sa de debut.

Grupul Editorial Trei va așteaptă cu reduceri de 30% la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus , în perioada 23-27 noiembrie 2011, în standul 16 din Pavilionul Central al Complexului Romexpo.

Doina Rusti va citi din ”Lizoanca” la Universitatea din Granada

Invitata de Universidad de Granada, Doina Rusti va sustine o lectura publica din romanul Lizoanca la 11 ani, aparut la Editura Trei, in colectia Fiction Connection, in 2009. Alaturi de Camasa in carouri si alte intamplari din Bucuresti (Polirom, 2010), romanul Lizoanca la 11 ani va fi cuprins intr-un  program de traduceri.

Evenimentul va avea loc joi, 24 noiembrie 2011, in Salon de Grados del Edificio de Buensuceso si va fi prilejuit de inaugurarea unui lectorat roman la renumita Universidad de Granada, coordonat de dr. Oana Ursache. Actiunea este sprijinita de Institutul Cultural Roman.

   

Lizoanca la 11 ani

  

„Am deschis ziarul si-am citit o fraza care mi-a facut gaura in creier: o prostituata in varsta de 11 ani a umplut un sat intreg de sifilis. Bineinteles, stiu foarte bine ca in jurul meu exista prostitutie infantila, copii mutilati, agresati, ucisi, impinsi sa supravietuiasca in genunchi, de cum vad ochiul soarelui. Dar in titlul acesta de ziar mai era ceva: o falosenie gretoasa a vanatorului de rating. Povestea mergea in mod pervers pe amanunte de genul ca fetita se prostitueaza inca de pe cand avea 9 ani sau ca printre clientii ei se numara chiar si barbati de 80 de ani. Desi stirea a fost apoi preluata in aproape toate cotidienele importante, era evident ca nimeni nu se obosise sa investigheze sau macar sa verifice informatia. Si tocmai aceasta indiferenta naucitoare m-a determinat sa scriu un roman.” – Doina Rusti

   

Topul noutăților de la Gaudeamus 2011

Update (28 nov.) – Vedetele târgului: „Cartea roşie”, de C.G. Jung, a fost vedeta editurii Trei la Gaudeamus 2011. Dintre titlurile publicate în colecţiile de psihologie, foarte apreciate de cititori au fost „101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi”, de George W. Burns, „Practica şi teoria psihologiei individuale”, de Alfred Adler, „Tratat de psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi”, de Florin Tudose, Cătălina Tudose şi Letitia Dobranici, şi „Cartea Gesturilor”, de Peter Collett. – Mediafax

***

Între 23 și 27 noiembrie, vă poftim la Gaudeamusul de la Romexpo, unde vom avea reduceri de 30%. Gustați din bucatele noastre detectivistice, psihologice și nutriționiste, stropite cu puțină poezie și nițel mister mayaș.

Ca să nu intrați complet ignoranți în anul de (diz)grație 2012, răsfoiți Povestea anului 2012 (J.M. Jenkins), ca să aflați când se încheie Calendarului Lung al civilizației maya. De vă întrebați de unde știau amerindienii ăștia atâta matematică și astronomie, vă răspunde de îndată excentricul Erich von Däniken cu Amintirile sale despre viitor (în aceeași colecție, vezi și Știința și misterele OZN).

Ajunși în zona crepusculară a amintirilor, sunt sigur că nimănui nu i-ar conveni să uite noapte de noapte ce-a făcut în ultimele 24 de ore. Cum ieși din boala asta? Aflați din fascinanul thriller Înainte să adorm (S.J Watson), pe care-l așteaptă o ecranizare hollywoodiană de zile mari. Acuma, ce-i drept, după ce pui capul pe pernă, ți se pot întâmpla grozăvii și mai înnegurate. Așa a pățit un Moș Crăciun de ocazie, găsit înjunghiat în camera sa de hotel, încă un caz din portofoliul detectivului Erlendur (Vocile – A. Indridason). Și dacă în serile lungi de iarnă vă mai arde de citit povești negre cu copoi, dați o raită și în rada portului din Stockholm unde plutește de ceva vreme un cadavru (Lars Kepler – Pact cu diavolul) sau mai bine emigrați în Canada, căci la Quebec găsiți cele mai bune cursuri de amprentare genetică (Fred Vargas – Tridentul lui Neptun).

 

  

 

Sunt sigur că titlul de mai sus, cel cu zeul înspumat, l-ar inspira pe tânărul poet George Nechita care ”pictează peisaje marine” (Părți juvenile, întinse). Pe alții, tridentul lui Neptun i-ar duce cu gândul la furtunile din viețile noastre năpăstuite (Emmanuel Carrère, Alte vieți decât a mea). Și dacă zeul mărilor n-are de gând să molcomeasă valurile vieții, mai ai o soluție : să încerci o Primă ședință de psihoterapie – experimentul a început în revista franțuzească Psychologies și merită să afli ce le spunea terapeutul Robert Neuburger proaspeților săi pacienți. Sigur, psihologul n-o să-ți spună că stresul ți se trage de la dietă și de la prea mulți carbohidrați. Asta o s-o afli însă de la Gary Taubes, fizician convertit la nutriționism care demolează mitul ”îngrășării-din-mâncatul-excesiv-și-lipsa-de-mișcare (De ce te îngrași ! – vezi și care sunt cauzele nutriționale ale cancerului în Terapia Gerson de C. Gerson & B. Bishop).

   

   

Tot despre mâncare, dar mai ales depsre siluetă, e vorba în Anorexia, o stranie violență, cartea psihanalistului parizian de origine română Vladimir Marinov. Conturul trupului e însă doar una dintre grijile adolescentelor de azi. Întrebărilor neliniștitoare le răspund cu franchețe psiholoagele K. Zager și A. Rubenstein în Adevărul despre adolescente. Și tot un adevăr este că a te căsători din dragoste nu prea mai e la modă, zice maestrul demistificărilor Pascal Buckner (Căsătoria din dragoste). Nici comunitatea subterană a lui Iuda nu prea crede în asta, de vreme ce femeile lor ies la lumină doar pentru împrospătarea patrimoniului genetic (Adam Blake – Evanghelia după Iuda).

 

Catalogul cu noutăți poate fi descărcat de aici: NOUTATI_GAUDEAMUS_2011

  

Cu puțin nenoroc aventurierele din obscura comunitate o să dea peste chirurgul lui George al III-lea, medic ce se infecta dinadins cu gonoree și sifilis petnru a experimenta pe propria-i piele diversele tratamente (T. Norton – Ochi holbați și păr vâlvoi). Păr vâlvoi or fi avut la un moment dat și gemenele americance de 20 de ani care se instalează în apartamentul londonez al mătușii lor oficial decedată, dar care nu vrea să-și părăsească domiciliul (Simetria ei înfricoșătoare – Audrey Niffenegger). Iar ochi holbați vor fi avut toți cei care au fost anunțați că vine – da, chiar vine! – sfârșitul lumii (Totul contează!, strigă Ron Currie Jr.).

  

   

  

Două soiuri de uituceală: ”Iar eu sufăr de ambele?”

— Şi ce am făcut până acuma? îl întreb pe doctorul Nash. Mi-ai spus că ne întâlnim de câteva săptămâni.

— Îţi aminteşti ceva din întâlnirile noastre anterioare? Orice.

— Nu. Nimic. Din punctul meu de vedere, mă întâlnesc cu tine pentru prima oară.

 

— Scuză-mă că te-am întrebat. După cum ţi-am zis, uneori îţi revin anumite amintiri. Se pare că în unele zile îţi aminteşti mai multe lucruri decât în altele.

— Nu înţeleg. Nu-mi aduc aminte să mă fi întâlnit cu tine înainte, nici ce s-a întâmplat ieri sau alaltăieri sau anul trecut. Cu toate astea, îmi pot aminti lucruri petrecute cu câţiva ani în urmă. Îmi aduc aminte frânturi din copilăria mea. Şi de mama mea. Sau că am fost studentă. Cum de-au supravieţuit aceste amintiri vechi când toate celelalte au dispărut?

Cât timp am vorbit, a încuviinţat din cap de mai multe ori. Sunt sigură că i-am mai pus această întrebare. Probabil că-l întreb acelaşi lucru în fiecare săptămână. Poate că avem aceeaşi conversaţie de fiecare dată.

— Memoria e ceva foarte complex, îmi spune el. Oamenii au o memorie de scurtă durată care poate stoca fapte şi informaţii preţ de un minut sau două, dar şi o memorie de lungă durată. Aceasta din urmă poate păstra o cantitate uriaşă de informaţii, şi se pare că pentru o perioadă de timp indefinită. În prezent, se ştie că aceste două funcţii sunt controlate de părţi diferite ale creierului şi că între ele există anumite conexiuni neurale. Există şi o zonă a creierului care preia amintirile de scurtă durată şi le transformă în amintiri de lungă durată, care pot fi folosite mai târziu.

Vorbeşte repede şi cu lejeritate, asemenea cuiva care umblă pe un teritoriu foarte bine cunoscut. Presupun că şi eu am fost aşa cândva — sigură pe mine.

— Sunt două tipuri principale de amnezie, continuă el. De cele mai multe ori, amnezicii nu-şi pot aminti evenimentele din trecut, iar amintirile lor cele mai recente au cel mai mult de suferit. Dacă, de exemplu, pacientul a avut un accident de maşină, e posibil să nu-şi mai aducă aminte accidentul sau zilele, poate chiar săptămânile dinainte, dar îşi poate aduce aminte perfect tot ce s-a întâmplat până cu şase luni înainte de accident.

Încuviinţez din cap.

— Şi celălalt tip?

— Celălalt e mai rar, îmi răspunde el. Uneori, pacientul este incapabil să transfere amintirile din memoria de scurtă durată în cea de lungă durată. Oamenii aflaţi în această situaţie trăiesc în prezent, fiind capabili să-şi amintească doar trecutul imediat, şi doar pentru o scurtă perioadă de timp.

 

 

  

Face o pauză, de parcă s-ar aştepta să spun ceva. E ca şi cum fiecare ar avea de rostit nişte replici, ca şi cum am fi repetat de mai multe ori acest dialog.

— Iar eu sufăr de ambele? întreb în cele din urmă. Nu numai că mi-am pierdut amintirile, dar sunt incapabilă să stochez unele noi?

Îşi drege glasul:

— Din păcate, aşa stau lucrurile. Nu se întâmplă des, dar e perfect posibil. Neobişnuit în cazul tău e tiparul amneziei. În general, nu ai nicio amintire stabilă despre nimic din ce s-a întâmplat după copilăria ta, dar se pare că procesezi amintirile noi într-un mod pe care nu l-am mai întâlnit în toată cariera mea. Dacă aş ieşi din barul ăsta acuma şi m-aş întoarce peste două minute, cele mai multe persoane care suferă de ”amnezie anterogradă” n-ar mai fi în stare să-şi aducă aminte că s-au întâlnit cu mine — cu siguranţă nu astăzi. Dar se pare că tu îţi aminteşti intervale mari de timp — de până la douăzeci şi patru de ore —, pe care după aceea le uiţi. Nu e un fenomen obişnuit. Sincer să fiu, e ceva care n-are nicio noimă, dacă ne ghidăm după felul în care oamenii de ştiinţă înţeleg memoria în prezent. Se pare că eşti perfect capabilă să transferi amintiri din memoria de scurtă durată în cea de lungă durată. Dar nu înţeleg de ce nu le poţi păstra decât pentru o zi.

E drept că viaţa mea e făcută ţăndări, dar cel puţin ţăndările sunt suficient de mari încât să pot păstra aparenţa independenţei. Presupun că ar trebui să mă simt norocoasă.

— De ce? întreb eu. Ce anume mi-a provocat amnezia?

Fragment din romanul

Înainte să adorm

de S.J. Watson

Peter Collett: despre limbajul corporal al politicienilor

Roma arde, iar Berlusconi joacă bunga-bunga. Profesorul Peter Collett vorbește despre limbajul semnelor în politică.

Autorul „Cărţii gesturilor” şi al „Cărţii gesturilor europene” (Ed. Trei) a revenit în România după cinci ani. Expert în psihologie socială şi profesor la Universitatea Oxford, Collett a susținut la Bucureşti conferinţa „Limbajul non-verbal şi cele mai bune practici în business”, organizată de Twelve Corporate.

Cu această ocazie Jurnalul Național l-a luat la întrebări 🙂 Redau mai jos câteva dintre răspunsuri.

  

***

● În Europa e criză şi liderii europeni se întrec în tot felul de declaraţii, iar în ultima vreme au cam exagerat. Să luăm, de exemplu, declaraţia lui Berlusconi despre Angela Merkel. Ce credeţi că se ascunde în spatele acestor declaraţii?

● Sigur, aveţi dreptate – Europa e în criză. Sunt tentat să cred că Europa e în criză de sute de ani, dar trebuie să recunoaştem că natura actualei crize economice este mult mai serioasă decât orice altceva am trăit în ultima vreme. Remarca atribuită lui Berlusconi la adresa cancelarului german – cum că e grasă şi neatrăgătoare – e exact ce ne aşteptam să declare cineva ca Berlusconi, dincolo de faptul că e teribil de jenantă pentru poporul italian. Dar ce mă preocupă pe mine mai mult decât remarca în sine este felul în care bufoneriile narcisiste ale lui Berlusconi au ajuns să-i distragă pe oameni de la treburile serioase legate de rezolvarea problemelor economiei italiene.Dar, evident, asta fac mulţi politicieni cu putere – se folosesc de poziţia lor nu neapărat pentru câştiguri personale, cât pentru a se asigura că ei sunt în centrul atenţiei tuturor. În cazul politicii italiene, uneori, se pare că nimic nu s-a schimbat – în timp ce Roma arde, Berlusconi dansează/joacă bunga-bunga!
     

● Cât de important e limbajul non-verbal într-o campanie politică?

● Nu e de ajuns ca politicienii să spună lucruri bune sau să vorbească convingător despre politicile lor – trebuie ca aceştia să stâpânească şi arta limbajului corpului pentru a demonstra că ei au ce le trebuie pentru a fi nişte lideri adevăraţi, că sunt aproape de oameni şi că le pasă de soarta lor. Pentru a fi nişte politicieni eficienţi trebuie şi să fie capabili să controleze acele aspecte ale comportamentului lor care e posibil să-i trădeze. Trebuie să se asigure, de exemplu, că oamenii nu-şi pot da seama când ei sunt neliniştiţi sau nesiguri pe propria lor persoană. Când John F. Kennedy l-a întâlnit pe Richard Nixon în prima dezbatere prezidenţială televizată din 1960, ni s-a spus că oamenii care au ascultat dezbaterea la radio au fost mai impresionaţi de Nixon, în vreme ce aceia care au urmărit-o la televizor ar fi votat mai degrabă cu Kennedy. Pe sticlă Kennedy era calm, în vreme ce Nixon arăta transpirat şi neliniştit. şi rezultatul dezbaterii nu a stat în ce a spus fiecare dintre candidaţi, ci felul în care s-au prezentat în timpul ei – cu alte cuvinte, limbajul corpului lor. Dar calităţile vizibile de lider pe care le-a arătat Kennedy nu sunt importante doar în politică, ci şi la serviciu. Șeful, de exemplu, trebuie să proiecteze o imagine a autorităţii fără să pară prea distant şi una dintre cele mai eficiente metode pentru a face acest lucru este prin limbajul corpului.
    

   

   

● Îmi aduc aminte de un film cu Rowan Atkinson, „Bean – The Ultimate Disaster Movie”, în care personajul jucat de el călătoreşte în America şi provoacă tot felul de încurcături prin gesturile lui…. De ce în două state care vorbesc aceeaşi limbă gesturile sunt atît de diferite, chiar opuse? ● Nu-mi aduc aminte de filmul pe care-l menţionaţi, dar aveţi dreptate – oameni care vorbesc aceeaşi limbă pot avea comportamente diferite. Scriitorul englez George Bernard Shaw a rămas faimos pentru faptul că a descrs englezii şi americani drept două naţiuni „separate de o limbă comună”. Se întâmplă deseori ca două ţări despre care se crede că sunt asemănătoare, să fie, în realitate, mai diferite decât credeau. În privinţa gesturilor, există numeroase exemple despre cum acelaşi gest înseamnă lucruri foarte diferite pentru naţiuni care se învecinează una cu cealaltă, nu mai spun că o astfel de confuzie poate apărea şi în interiorul graniţelor unei ţări. Mă gândesc, de pildă, la felul în care oamenii îşi mişcă capul când vor să spună „nu”. În nordul Italiei, de exemplu, oamenii îşi mişcă capul dintr-o parte în alta, în vreme ce în sudul Italiei îşi dau capul pe spate – două acţiuni diferite, care au însă acelaşi înţeles.

  

Citește întregul interviu în Jurnalul Național

  

Amintiri despre viitor: și ce-ar fi dacă…

… ați afla că Pământul a vizitat în timpuri străvechi de niște făpturi extraterestre, care ar fi creat de fapt specia homo sapiens? Pentru iscoditorul Erich von Däniken, asta e deja o certitudine. Dovezile sale le găsiți în cartea sa ”cult”, Amintiri despre viitor, reeditată într-o variantă necenzurată la Ed. Lifestyle, parte a grupului Trei.

Chiar dacă și-a argumentat teza prin cercetări întreprinse cu rigurozitate în lumea întreagă, ea a ramas destul de controversată. Totuşi, succesul enorm al cărţii sale a demonstrat că subiectul abordat este unul de mare interes. În decurs de doi ani, cartea a atins numai în Germania un tiraj de peste cinci sute de mii de exemplare.

      

Cartea de faţă înmănunchează câteva dintre cele mai tulburătoare nedumeriri ale curiosului care se apleacă asupra trecutului enigmatic. Cine a construit nenumăratele aparate de zbor care populează paginile „Mahabharatei”? Cum să ne explicăm extraordinarele cunoştinţe astronomice ale mayaşilor, creatori ai unui calendar mai perfect decât cel folosit de noi astăzi? Cum au fost transportate şi aşezate în rânduri suprapuse imensele blocuri de piatră care alcătuiesc platformade la Baalbek? Ce caută în piramida de la Palenque reprezentarea greu de confundat a unei rachete conduse de un pilot aşezat în poziţia caracteristică a cosmonauţilor?

– Ion Hobana

         

  

Cercetările şi descoperirile lui Erich von Däniken nasc şi astăzi discuţii aprinse. Numărul adepţilor săi creşte de la an la an. Din acest motiv, am considerat oportună reeditarea în limba română, într-o traducere nouă şi necenzurată, a cărţii sale de debut, care nu a pierdut nimic din caracterul exploziv, incitant şi senzaţional, atât în privinţa limbajului, cât şi a conţinutului. În prefaţa nouă a cărţii, Erich von Däniken analizează reacţiile pro şi contra stârnite de tezele sale, pe care le reexaminează în contextul cunoştinţelor recent dobândite.

La Editura Lifestyle este în curs de apariţie cea mai recentă carte a autorului, Odiseea zeilor. Istoria contactelor extraterestre în Grecia Antică. Erich von Däniken s-a născut în 14 aprilie 1935 la Zofingen, Elveţia. Pentru a-şi demonstra teoria paleoastronautică, a publicat peste 30 de titluri, traduse în 32 de limbi, cu un tiraj total cumulat de peste 60 de milioane de exemplare.

  

Booktrailer pentru ediția în limba engleză a cărții Amintiri despre viitor (Chariots of Gods)