Tag Archive: observator cultural



Nimeni-micaDouă ecouri proaspete la recenta traducere a romanului NIMENI semnat de scriitoarea pariziană Gwenaëlle Aubry:

# Într-un interviu-reportaj apărut în numărul de pe ianuarie al revistei ”The One”, Alina Vîlcan scrie:

”Poetic și halucinant, NIMENI este portretul încărcat de emoție al unui tată maniaco-depresiv, văzut de o fiică ce încearcă astfel să îl înțeleagă, să și-l apropie, reconstruindu-l din frânturi de amintiri, din fragmentele unui manuscris răvășitor ținut ani de-a rândul de acel părinte straniu, adesea absent, chiar și când erau împreună, mereu neînțeles. Un avocat cu minte tulbure și suflet de poet, care-și trăiește viața într-un vârtej al tristeților și nevrozelor cu nimeni împărtășite”.

# Un roman, deci, despre bucățelele în care se risipește identitatea fiecăruia, așa cum o spune chiar autoarea (cercetător în filosofie antică la CNRS) în interviul acordat pentru ”The One”:

”Romanele mele tratează problema unui eu făcut din mai multe euri, se referă la necesitatea de a fi atenți la toate eurile noastre. În NIMENI fac referire la o lucrare despre Plotin la care am scris mult timp. Or, potrivit lui, în fiecare dintre noi se ascund de fapt mai mulți. E acolo cheie de lectură, ba chiar de descifrare a procesului de scriere a romanului meu”.

# În al doilea număr din ianuarie al săptămânalului Observator cultural, Cristina Manole apreciază pătrunderea psihologică a autoarei, dar și tehnica literară:

”Gwenaëlle Aubry (n. 1971, Premiul Femina, 2009, pentru acest roman, cu un prestigiu internaţional în curs de configurare rapidă, dovadă prezenţa pe mai multe liste de premii: Médicis, Goncourt, Premiul Academiei Franceze) se dovedeşte o bună cunoscătoare a psihologiei umane. Pătrunde în locuri întortocheat accesibile. În sufletul şi mintea oamenilor. Structura romanului e inedită – e greu să mai descoperi roata astăzi, dar încercări se fac –, literele alfabetului constituind un incipit pentru fiecare capitol. Alfabetul latin, evident”.

  


Terapia prin CioranO lectură din Emil Cioran provoacă mereu în cititor stări ambivalente, contradictorii. Nu înţelegem de ce un autor considerat în mod unanim (şi superficial) un pesimist şi un nihilist radical poate insufla o euforie şi o exuberanţă care au asupra spiritului efectul unui balsam tonifiant.

În ultima sa carte, recent apărută la Editura Trei (Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative), Horia Pătraşcu ne furnizează atît o reconstruire a parcursului proiectului de doctorat al lui Cioran, cît şi o explicaţie revelatoare a acestei aparente contradicţii (în general lichidată prin eticheta lapidară a efectului Cioran), instruindu-ne în mod magistral asupra izvoarelor fascinaţiei textelor cioraniene. Meritul autorului, printre altele, este acela de a demola adînc înrădăcinatele prejudecăţi interpretative cu care cititorii lui Emil Cioran au fost obişnuiţi pînă acum, şi anume acelea ce ne livrează un Cioran certat cu filozofia (nu doar cu viaţa!), un Cioran gînditor antisistematic şi paradoxal.

Horia Pătraşcu spulberă definitiv acest clişeu:

„Ideea că imediat după terminarea facultăţii Cioran a fugit, în urma multor nopţi de nesomn, din gospodăria ordonată a filozofiei în pădurile literaturii, misticii şi poeziei, unde s-a sălbăticit se dovedeşte a fi doar un mit“ (p. 50).

Aflăm aşadar că Emil Cioran, din contră, a elaborat un sistem de gîndire coerent, o noologie, o psihologie a sentimentelor spirituale, metafizice ale omului, că a catalogat cu cea mai mare subtilitate analitică aceste sentimente, menţinîndu-se, de-a lungul anilor şi al operelor sale, cît se poate de fidel propriilor categorii interpretative. Autorul ne aminteşte şi de marea înrîurire pe care Henri Bergson a exercitat-o în plăsmuirea gîndirii cioraniene, un alt fapt trecut cu vederea în mod inexplicabil de către majoritatea exegeţilor.

Meritul acestei cărţi este, însă, acela de a constitui un instrument cît se poate de real şi de practic în vederea exercitării unei terapii spirituale prin aşa-zisa gîndire negativă. În epoca actuală a hipertrofiei gîndirii pozitive şi a proliferării tiranice a tot felul de manuale de dezvoltare personală (self-help), autoeducare şi motivare, nu ne mai este îngăduit să ignorăm prezenţa constantă şi paradoxală a unui fenomen ce capătă proporţii din ce în ce mai îngrijorătoare şi care cuprinde toate păturile sociale: este vorba de fenomenul depresiei. Horia Pătraşcu nu eludează acest paradox, din contră, el ne propune atît o analiză lucidă a acestei realităţi descumpănitoare, cît şi o soluţie viabilă, de-a dreptul revoluţionară: terapia prin Cioran.

Citiți întreaga recenzie în Observatorul cultural

    


Fiul cel bunO confesiune scrisă la rece, dar trăită, asumată plenar, aşa cum autorul ei a făcut mereu cu viaţa şi scrisul lui, este Fiul cel Bun (Editura TREI, 2014, traducerea, din franceză, într-o excelentă limbă românească, îi aparţine lui Doru Mareş), un nou volum în seria de autor a lui Pascal Bruckner.

Vechi prieten al lumii culturale româneşti, pe care şi cu acest prilej a onorat-o prin prezenţa sa la lansarea cărţii, dar şi la proiecţia ultimului film al lui Roman Polanski, din 2012, Lunes de fiel, la Institutul Francez. Trecînd peste aspectele mondene – care ar trebui să ne bucure, Pascal Bruckner fiind un intelo şi écrivain de clasă – şi peste numeroasele lui titluri deja accesibile în româneşte, să remarcăm statutul cu totul special al acestui op. Nici măcar voluminos – sub 200 de pagini –, dar extrem de miezos. De ce? Pentru că Pascal Bruckner îşi proiectează parcursul biografic fără să producă nici memorii, nici amintiri siropoase, nici judecăţi etice.

Considerat evreu fără să fie evreu, asumîndu-şi această postură de minoritar – sau, dacă nu, de marginal, mereu pus să se justifice fără să se justifice –, Bruckner construieşte un personaj memorabil. Propriul părinte, un intelectual violent şi agresiv, cu opţiuni ferme antisemite şi rasiste, un colabo în trecut, un reacţionar conservator într-un prezent fluid. Personaj fabulos. Fără patimă şi umori, curiosul Bruckner încearcă să înţeleagă destinul unor oameni din apropierea lui. Care i-au marcat modul de a gîndi şi de a percepe lumea. Indiferent dacă e vorba de Sartre, căruia i se face un portret remarcabil, de părinţii săi, de Alain Finkelkraut, prietenul cel bun – cu care s-a certat, altminteri, de multe ori –, sau de profesorii lui cu nume clopoţitoare, de la Roland Barthes la Vladimir Jankélévitch.

Un scriitor de succes care nu se menajează, care vrea să priceapă şi să justifice nu doar idei, ci şi atitudini şi opţiuni. Intelectuale şi existenţiale. Franceze. Îi reuşeşte pe deplin. Un camusian, aş zice, fie şi cu teama de a fi greşit înţeleasă. 

Cronică apărută în Observatorul cultural

  


Foarte multe dintre observaţiile uşor de făcut, la prima mînă, despre cartea de proză scurtă a lui Augustin Cupşa riscă să fie platitudini.

În acelaşi timp, platitudinile respective nu ar fi departe de adevăr. De exemplu, aş putea spune că autorul are un talent deosebit de a discerne furtunile din adîncul fiinţei umane, fără a fi prea departe de adevăr. Aş adăuga că are ureche pentru dialogul mic, pentru conversaţia menită să acopere acele furtuni, iarăşi fără a mă îndepărta prea tare de adevăr. Aş putea, la fel de bine, să afirm că a scris o carte excelentă în 2013, fără ca cineva să mă prea poată contrazice cu prea multe argumente.

(…)

Marile bucuriiCea mai realizată proză, şi definitorie pentru mecanismul care pune în mişcare volumul de faţă, este Pe repede înapoi, acasă, unde protagonistul se întoarce în Craiova copilăriei, pentru a vinde casa părintească. Cupşa construieşte în fiecare proză, aşa cum am spus, un mecanism care se declanşează în debutul fiecăreia dintre piese (aici bărbatul care încearcă să agaţe o tînără în compartiment, teoretizîndu-i recuperarea proustiană a trecutului) şi care, în fine, va da rateu, pentru că protagonistul e incapabil să se ridice la înălţimea propriului bovarism. În cazul de faţă, Potra îşi declanşează amintirea unei clipe de răscruce răsfoind cărţi vechi, la fel cum făcea aşteptînd-o, cu mulţi ani în urmă, pe Carla. Carla, pe care a pierdut-o dintr-o prostie, la fel cum pare să fi trecut întreaga viaţă, într-o înşiruire de mici astfel de neşanse.

(…)

Lipsită de volute, descrieri împovărătoare, fără prea multe intervenţii auctoriale, ochiul prozatorului e concentrat pe micile mişcări de suprafaţă, tocmai pentru că acolo ştie că va surprinde reverberaţiile mişcările din adîncuri.

Fragmente din recenzia ”O poetică a discreției”

semnată de Bogdan-Alexandru Stănescu în Observatorul cultural


Yrsa Sigurdardottir si Anders Ronnow Klarlund au promovat policierul polar prin mijloace eco.

Yrsa Sigurdardottir si Anders Klarlund (unul din cei doi Kazinski) au promovat policierul polar prin mijloace eco.

  

Magdalena Mărculescu, directorul nostru editorial, a făcut un bilanț post-Gaudeamus pentru Observatorul cultural. Desigur, interviul s-a centrat în jurul autorilor nordici tălmăciți la Trei și invitați la lansările acestei ediții dedicate țărilor scandinave. Un fragment din discuție:

  

Ce autori nordici au fost prezenţi la Bucureşti, cum aţi făcut selecţia? Regretaţi absenţa vreunui autor nordic?

Din Danemarca a venit A.J. Kazinski, un pseudonim în spatele căruia se ascund doi autori. Editura Trei publicase acum un an Ultimul om bun. Acum am lansat Moartea şi somnul  – un roman poliţist absolut irezistibil, care aduce în prim-plan tema morţii clinice şi a oamenilor care trec prin experienţa vieţii de după moarte, reîntorcîndu-se apoi la existenţa de zi cu zi. Din Suedia au venit Rosllund & Hellström – şi ei autori care scriu „la patru mîini“. Romanul lor, Trei secunde, este extrem de solid din punct de vedere al construcţiei, dar şi profund uman, întrucît abordează tema identităţii indivizilor care îşi asumă, prin meseria pe care o practică sau în virtutea trecutului tulbure pe care l-au trăit, o dublă identitate. Yrsa Sigurdardottir din Islanda este la al patrulea roman şi la a doua vizită la Bucureşti. Din Finlanda au venit Antti Tuomainen, autorul romanului Tămăduitorul (un roman poliţist despre dragoste şi viziuni apocaliptice), şi Sala Simukka, autoarea unui thriller pentru adolescenţi, care cunoaşte un succes internaţional teribil (Roşu-ca-sîngele). Tot din Suedia au venit Ian Wallentin, care a semnat Steaua lui Strindberg şi o tânără poetă care a obţinut o seamă de premii literare importante în ţara ei, Athena Farrokhzad. Pînă în acest moment, cei mai vînduţi autori nordici din seria noastră erau Stieg Larsson, Camilla Läckberg, Liza Marklund şi Anne Holt. Ideea noastră a fost aceea de a aduce la Bucureşti autorii care erau mai puţin recunoscuţi şi reperaţi de publicul românesc, dar care sînt foarte, foarte buni. Ar mai fi fost autori care meritau să vină, într-adevăr, dar mai sînt şi alte ocazii.

Din punctul de vedere al editorului român, cum credeţi că a rezonat publicul român la întîlnirile cu autorii nordici?

Foarte bine, cititorii au venit la întîlnirile cu autorii şi la autografe. Dar cu adevărat neaşteptat a fost momentul în care „cei doi Kazinski“, adică cei doi autori danezi, au intrat în standul nostru şi au început să vîndă cărţi alături de noi, intrînd în discuţie cu oamenii, povestindu-le cărţile  (în limba engleză) şi dîndu-le autografe. S-au mai văzut autori care să vorbească despre ei sau care să dea autografe, dar rareori un autor străin intră incognito în dialog cu cititorii. Evident surpriza şi satisfacţia acestora din urmă era maximă atunci cînd îşi dădeau seama cu cine discută…

  

  


Ceea ce i-a atras pe mulți psihiatri spre psihanaliză, la sfîrșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960 a fost, spune Kandel, curiozitatea ei îndrăzneață – zelul ei iscoditor. El speră că entuziasmul și succesul biologiei actuale vor reaprinde curiozitatea exploratoare a comunității psihanalitice și că disciplina unificată alcătuită din neurobiologie, psihologie cognitivă și psihanaliză va ajunge la o nouă înțelegere, mai profundă, a psihicului, scrie psihiatrul și psihanalistul Ileana Botezat-Antonescu în recenzia publicată în Observatorul cultural.

Kandel   

L-am cunoscut pe Eric Kandel în anul 2000 – povestește specialista în sănătate mintală -, cu ocazia unui congres de psihiatrie desfășurat la Stockholm, unde a prezentat o comunicare despre memoria implicită și declarative și despre bazele ei moleculare, pe care le demonstrase experimental. Pentru aceste descoperiri, alături de alte contribuții fun­damentale în neuroștiințe, tocmai căpătase Premiul Nobel pentru Medicină.

Or, la acea dată, psihanaliza din România abia se punea pe picioare. Decalajul istoric și tehnologic, obstrucția psihanalizei și a psihoterapiei, în general prin arbitrariul deciziilor politice și chiar represive (vezi interzicerea activității facultății de psihologie și a altor instituții din domeniul educației timp de 8 ani) luate de către cuplul dictatorial ceaușist, toate acestea mă făceau să mă simt ca un copil la grădiniță față în față cu un om de știință.

Mi-am învins acea stare de inferioritate și, la recepția care s-a organizat în aceeași seară pe celebra corabie a vikingilor recuperată din adîncurile mării și transformată în muzeu, am intrat în discuție cu acest omuleț care s-a dovedit a fi  bonom și lipsit de orice urmă de aroganță, lucruri la care te-ai fi așteptat din partea unui premiant Nobel.

M-am prezentat, i-am spus cîteva cuvinte despre psihanaliza și psihoterapia din România și l-am întrebat plină de curiozitate: „De ce ați hotărît să părăsiți psihanaliza pentru cercetarea în neuroștiințe?“, la care el mi-a răspuns simplu: „Pentru a dovedi că psihanaliza există!“.

Această întîlnire tulburătoare a constituit o dovadă pentru mine că procesul de formare psihanalitică în care mă aflam atunci reprezenta un alt nivel de dezvoltare al identității mele profesionale, de psihiatru, care urma să mă poarte către un viitor fascinant: acela în care se vor face pași din ce în ce mai numeroși în descifrarea suportului biologic molecular și a conexiunilor funcționale între neuroni, care susțin viața psihică. (…)

Citește continuarea recenziei în Observatorul cultural.

  


Scriitorul Stelian Tănase a primit Premiul Observatorul cultural 2013 pentru proză, în cadrul galei desfășurate luni 8 aprilie, la Teatrul Odeon. Stelian Tănase a fost recompensat pentru romanul Skepsis apărut la Editura Trei, în noiembrie 2012.

Fragment:

SkepsisExcelența Voastră,

Țara e supusă. Se lasă stoarsă de ultima picătură de sudoare fără să crîcnească. Danilo Karnim e de negăsit, din cauza molimei sau a afacerilor lui tenebroase. Ar fi trebuit să-și prezinte scrisorile de acreditare din partea Curții vieneze. Vodă a refuzat să-l primească de frica molipsirii, zic unii. Pentru că-l știe în solda dușmanilor lui, zic alții. E la mijloc și mîna lungă a Sankt Petersburgului. Partida națională tace. Melinte Olărașu și Hristu Mavru conspiră, unul pe Bosfor, celălalt la Viena.

Circulă zvonul că Vodă e șantajat din cauza unor polițe date cămătarilor din Bazar, pentru a-i mitui pe muftiu și oficialii cu greutate de la Istanbul. E vorba mai ales de ambasadori occidentali. Ținut pe la uși, Karnim ar fi amenințat că, dacă nu e primit într-o săptămînă, va părăsi Bucureștii. Ministrul său de Externe va interveni ferm, stîrnind un scandal, pe care Vodă nu și-l dorește. Nu are a face că e holeră și ocupație străină! A bătut cu pumnul în masă. Oh, nu la Vodă în Palat, Doamne ferește, că rămînea ciung, ci la hanul „Kiriazi“.

Treburile de stat nu suferă amînare! s-a răstit spre meseni. I-am zis că, dacă vrea la privată, o găsește în fundul curții. Numai acea treabă nu suferă amînare, în rest… M-a acuzat că îl zeflemisesc și m-a amenințat cu duelul dacă voi continua să mă adresez lui „pe acest ton disprețuitor“. I-am zis: Hai sictir! M-a lovit cu mănușa peste obraz și-a lăsat-o să cadă pe podea. Am ridicat-o îndată. I-am spus că îi voi trimite martori.

Ne găurim cu plumbi sau încrucișăm săbiile? Cînd ziceam vorbele astea, diva Farfara ne-a făcut semne peste balustradă. Ne-a văzut înfierbîntați și a crezut că ne certăm din cauza ei. Ne-a invitat în odaie să bem din Chianti-ul trimis de Vodă ca leac împotriva holerei. „E bun să potolească țîfna unor cavaleri!“ De băut am băut, de împăcat nu ne-am împăcat.

Al dumneavoastră îndatorat, Jacoppo Vizanti.

„Onoare și sînge!“

  


În ciuda ceţii dese, găsiră destul de repede maşinăria. Ceea ce căzuse din cer era atît de mare, încît se profila în mod sinistru în zare, ca un far care le ghida paşii.

   
Cînd în sfîrşit ajunseră la locul accidentului, constatară că, într-adevăr, era vorba de un soi de artefact zburător. Era aproape de mărimea unui tramvai, deşi rotunjit şi aplatizat ca o monedă, şi, fiind pe jumătate înfipt în gheaţă, părea că se înalţă înaintea lor ca un idol al unei religii necunoscute. Maşinăria nu părea stricată, dar impactul zgîriase gheaţa pe o arie de cel puţin treizeci de metri în jurul ei, astfel că trebuiră să păşească cu mare grijă ca să se apropie de ea. Observară atunci că obiectul era construit dintr-un material şlefuit şi strălucitor. Netezimea suprafeţei te făcea să te gîndeşti la pielea delfinilor şi nu părea să aibă vreo trapă sau vreo cale de acces – era brăzdată doar de nişte simboluri ciudate ieşite în relief, care reflectau o lumină roşiatică.

– Are cineva habar ce naiba o mai fi şi asta? întrebă Macready, uitîndu-se iscoditor în jur.

Nimeni nu răspunse, căpitanul nici măcar nu aştepta un răspuns. Toţi încremeniseră, fascinaţi de strălucirea acelui obiect în care, pe lîngă norii ce împodobeau cerul şi vîrfurile munţilor, se reflectau şi chipurile lor rămase cu gurile căscate. De atîta timp se apleca asupra oglinjoarei pe care o folosea la bărbierit, văzîndu-şi faţa pe bucăţi, încît acum îl surprindea lamentabilul rezultat obţinut la unirea tuturor pieselor. Era bărbierit impecabil, nimeni nu se putea îndoi de asta, dar în ochii lui se citeau oboseala şi febra provocate de lipsa somnului, ca să nu mai vorbim de faptul că slăbise. În rest, chipul care se vedea în luciul pielii maşinăriei era acelaşi dintotdeauna, mult prea copilăros pentru a putea intra fără efort în lumea adulţilor, cu acele buze cărnoase care cu greu puteau oferi feţei sale o mină autoritară.

Lăsînd să-i scape un suspin de resemnare, Reynolds îşi abătu gîndurile de la propriul trup pentru a studia cîteva dintre constelaţiile de semne pe care le avea mai aproape. Marea majoritate erau simboluri care aminteau vag de caracterele orientale şi erau înconjurate de un soi de figuri geometrice.
Fără a se putea abţine, îşi apropie mîna dreaptă de unul din acele simboluri, cu intenţia de a le atinge formele spiralate. Chiar dacă era curios să simtă acel uimitor şi strălucitor material, preferă să nu-şi dea jos mănuşa, de teamă să nu-i îngheţe mîna. Dar cînd materialul atinse simbolul, un straniu firicel de fum începu să se ridice leneş în aer şi, în timp ce Reynolds observa fenomenul fără a şti ce se întîmplă, o mică flacără albastră înflori dintr-odată din mănuşa sa. Apoi exploratorul experimentă o durere brutală, care imediat se propagă din mînă în tot restul corpului. Îşi îndepărtă mîna brusc, fără a putea evita ca acea agonie să explodeze sub forma unui urlet teribil. Dintr-odată simţi un miros, un amestec de lînă şi carne arsă şi, din cauza durerii, exploratorul abia putu să înţeleagă că, atingînd acel simbol, mănuşa sa începuse să ardă, cu toate că se aflau la cîteva grade sub zero. Marinarii din jurul lui se îndepărtară îngroziţi, în timp ce Reynolds, cu chipul schimonosit, căzu în genunchi în zăpadă, sprijinîndu-se în mîna dreaptă, care, învelită în fîşii de material ars, fumega şi era crispată ca ghearele unei vrăjitoare.

– Dumnezeule! exclamă doctorul Walker, venind spre el.

– La naiba, să nu atingă nimeni carcasa acestui obiect! răcni Macready. Pe toţi dracii, nimeni să nu atingă nimic  fără permisiunea mea, sau îl voi spînzura de catargul principal!

          Nu uitați de lansare:

  
   
    
Chirurgul îi porunci lui Shepard, marinarul pe care îl avea mai aproape, să facă repede o gaură în gheaţă. Shepard scoase un ciocan şi lovi cu înverşunare stratul casant de mai multe ori, pînă ce reuşi să facă un fel de gaură în care Walker îi afundă mîna lui Reynolds pînă la cot. Se auzi atunci un sfîrîit asemănător cu cel care se produce atunci cînd se scufundă fierul încins în apă. Cînd consideră că era de ajuns sau, probabil, cînd simţi că propria-i mînă începe să îngheţe, în ciuda mănuşii, Walker scoase mîna exploratorului, care se prăbuşi leşinat din pricina trecerii bruşte de la foc la gheaţă la care fusese supus.

– Trebuie să îl duc urgent la infirmerie, căpitane, anunţă Walker. Nu am nimic la mine ca să-i bandajez mîna.

– Căpitane Macready! urlă metisul, înainte ca ofiţerul să poată răspunde.

Macready îşi întoarse capul spre Peters, care se afla la vreo zece metri de maşinărie, arătînd înspre gheaţă.

– Am găsit urme, domnule!

Căpitanul căscă gura de uimire, apoi îşi recompuse faţa şi se îndreptă spre locul în care se afla indianul, urmat de alţi cîţiva marinari.

– Se pare că ceva a ieşit din maşinărie, spuse metisul.

Macready îl privi furios, de parcă toate se întîmplau din vina lui, chiar dacă părea evident că nu era supărat decît pe acea înşiruire de surprize care îl împiedica să le arate oamenilor lui imperturbabila seninătate de care orice căpitan trebuia să dispună. Metisul îngenunchie în faţa urmelor, le studie în tăcere şi apoi interpretă pentru ceilalţi ce văzuse în acele mîzgălituri din zăpadă.

– Sînt nişte urme enorme, mai mari decît cele de urs polar. De fapt, sînt mai mari decît cele ale oricărui animal de pe Terra, cel puţin din cîte cunosc eu, spuse, arătînd înspre conturul urmei. Vedeţi? Sînt aproape la fel de mari ca un braţ de om. Au formă ovală şi sînt foarte adînci, de parcă ar fi fost produse de ceva ce cîntăreşte tone. Dar cel mai ciudat este că nu se văd urme de degete în zăpadă. Urmele par să semene cu dungile lăsate de nişte gheare.

– Eşti sigur de ce spui, Peters? îl contrazise Wallace, aplecîndu-se asupra lor. Mie îmi par mai degrabă urme de copite.

– De copite? De cînd ştii tu să interpretezi urme, Wallace? îl luă peste picior alt marinar.

– Nu ştiu, Shepard, dar am capre şi urmele astea sînt…

– Tăceţi amîndoi! răcni Macready către marinari, apoi se întoarse spre indian, care, în loc să se contrazică cu aceştia, se mulţumi să se retragă în spatele unei priviri aspre, probabil ofensat că cineva punea la îndoială vastele lui cunoştinţe în materie de urme. Continuaţi, vă rog, Peters. Spuneaţi că nu sînt urme umane?

– Mi-e teamă că nu, domnule, îl asigură Peters.

– Dar e imposibil! exclamă Macready. Dar ce ar putea fi?

  

Fragment din romanul Harta cerului de Felix J. Palma (selecție apărută inițial în Observatorul cultural)

   


Gustul sâmburilor de măr, romanul nemțoaicei Katharina Hagena (foto), e ”una din rarele cărți în care o poveste care te face captiv curge însoțită de un comentariu subtil la acele lucruri esențiale cu care suntem într-o prea rar mărturisită intimitate”, scrie Alina Purcaru într-o zemoasă și consistentă cronică din Observatorul cultural 🙂 Iată mai jos un fragment despre asumarea trupului feminin.

Pentru ființa în carne și oase, adevărul mai ales acolo va fi de căutat. În plus, în cazul lui Iris (personajul principal al romanului), fărîmele de sens pe care le dezgroapă odată reîntoarsă în casa bătrînească se lipesc într-un soi de mozaic inteligibil tocmai pe măsură ce femeia devine din ce în ce mai conștientă de textura senzuală a lumii. Şi de faptul că această textură o conține.

Tocmai pentru că viața ei, ca bibliotecară în Freiburg, era deconectată complet de irupțiile pe care, iată,  le descoperă acum, explorînd bătrîna grădină sau înotînd goală în lac, Iris se trezește conștientizîndu-și tocmai această piele nouă, telurică, de care uitase să se bucure. Între cele mai rafinate și mai relevante pasaje din romanul Katharinei Hagena, sînt cele care se referă la percepția propriului corp, la nefericirea care vine din negarea acestuia și la metamorfozele lui, dureroase de multe ori. Iată prin ce contraste Iris, odată o maniacă a cititului evazionist, își (re)găsește corpul, și cum, odată cu acest nou sentiment, al unei corporalități adăpostitoare, ajunge la un sens mai plin al propriei existențe:

„Ajunsesem să posed un corp pe care îl puteam considera al meu. Durase ceva vreme. Mîncasem atîtea cărţi pe pîine, încît spiritul meu devenise mai uşor, iar trupul meu mai greoi. Mai demult nu-mi plăcea să mă privesc şi atunci preferam să mă oglindesc în poveşti. Să mănînc, să citesc, să citesc, să mănînc: cînd am renunțat, mai tîrziu să citesc, am renunţat şi să mă mai îndop cu mîncare. Mi-am amintit că aveam un corp. Îl cam neglijasem, dar era acolo şi mă surprindea cu diversitatea lui de forme, linii şi suprafeţe. Vestiarul comun  a încetat să mă mai sperie şi atunci am ştiut că ajunsesem în stadiul cabinei individuale.“
Corpurile, și în special corpurile femeilor care încă nu știu ce zace în ele, pot să și sperie, pot să (se) rușineze, pot să domine, să mutileze și să se automutileze. Despre asta e povestea căderii lui Rosmarie, verișoara lui Iris a cărei amintire plutește peste livada cu meri, peste seră și peste chipurile tăcute ale mătușilor:
„Cădere, cade, decade, se cade, de Rosmarie să-ţi aminteşti. Corpul ei a decăzut înainte de a se dezvolta pe deplin. Toate fetele sînt obsedate de corpurile lor, tocmai pentru că nu au încă un corp. Sînt ca libelulele care trăiesc ani de zile sub apă şi mănîncă şi iar mănîncă.Din timp în timp, le creşte o piele nouă şi mănîncă mai departe. Apoi se transformă în nimfe. Nimfele se caţără pe un fir lung de iarbă şi ies la suprafaţă, capătă un corp şi îşi iau zborul. Ar fi putut reuşi. Cînd Harriet fusese de vîrsta lui Rosmarie, ştiuse să zboare“.
  
(Fragment din cronica intitulată ”Casa cu mătuși” publicată în Observatorul cultural. Credit foto: Henrik Spohler, www.laif.de)   
  

  

Doi dintre autorii publicați anul trecut la Ed. Trei se regăsesc printre nominalizații la premiile ”Observatorului cultural” pentru literatură, critică și eseu.

  

 

     

1. La secțiunea de proză, îl avem pe îndrăgostitul de interbelic Stelian Tănase, inventatorul lui Gogu Vrabete, personajul ieșit direct din mahalaua bucureșteană de altă dată. Dar Gogu pare să fie mai mult decât un dansator de tango. Pornind de la romanul Moartea unui dansator de tango, Dana Țabrea scria într-o recenzie proaspăt apărută pe site-ul HyperLiteratura:

Cu nostalgie și ca-ntr-o mereu reînnoită căutare, Stelian Tănase încearcă să surprindă spiritul valah, sufocat de istorie, țintuit de ocupația străină, bîntuit de cadavre, vizitat de îngeri. Pierdut și recuperat de tot atîtea ori de cîte personajul simbolic Gogu Vrabete moare și reînvie. Reprezentantul unei lumi pe cale de dispariție, acest pesonaj este supranumit Tango, un posibil sens al primei metafore a romanului fiind chiar Valahia cu specificul său. În timp ce moartea dansatorului de tango ar putea semnifica tribulațiile și tormentul pătimite de ”Valahia sfîntă și curvă”.

2. La secțiunea de poezie, ”Observatorul” l-a nominalizat pe Sorin Gherguț, cu șarja sa ludică de ”punk ontologic și hip-hop metafizic” (T.O. Bobe). Atmosfera volumului său Orice. Uverturi & Reziduuri poate fi respirată în booktralierul de mai jos:

   

  

%d blogeri au apreciat asta: