Archive for ianuarie, 2015



101De multe ori, asociem fericirea cu bunurile materiale, gandindu-ne cat de fericiti am fi daca am avea anumite lucruri. La fel ajung sa gandeasca si copiii, imediat ce incep sa se compare cu ceilalti copii de varsta lor care au jucarii sau haine mai frumoase. Uitam astfel sa ne bucuram de experientele care ne fac cu adevarat fericiti, precum jocurile sau timpul petrecut cu prietenii. Ii poti citi povestea urmatoare copilului, pentru a va aminti ce ne face fericiti:).

“A fost o data ca niciodata o printesa care avea totul… sau aproape totul. Locuia intr-un palat urias, iar dupa rege si regina, ea era cea mai importanta persoana din regat. De asemenea, avea tot ce isi dorea, pentru ca era printesa. Daca voia ceva, tot ce trebuia sa faca era sa ceara si i se dadea. Avea toate jucariile care erau la moda, chiar si un palat de jucarie pe care il umplea cu papusi si cu toate accesoriile lor. Avea cele mai noi jocuri pe calculator pe care le jua pe un ecran care acopera un intreg perete din camera de joaca. Si numai acea camera era la fel de mare cat unele dintre casele in care locuiau alte familii din regat. Si totusi, in ciuda atator minunatii, isi pierdea adesea interesul si se simtea singura.

Uneori, ii vedea pe copiii de pe strazi jucandu-se sotron sau sarind coarda, razand, vorbind si cantand.

– De ce scot copiii toate aceste sunete? a intrebat-o pe doica regala intr-o buna zi.

– Cred ca datorita faptului ca sunt fericiti, a raspuns doica.
Privind din nou copiii de jos, printesa a spus:

– Vreau si eu sa fiu fericita. Ce ma va face fericita?

Doica regala nu mai fusese de mult intr-o pozitie atat de dificila. De-ar fi putut sa o lase pe printesa sa iasa pe strada si sa se joace cu ceilalti copii, printesa ar fi putut invata sa rada si sa se bucure. Macar daca printesa ar fi avut cativa prieteni cu care sa imparta povestile sau cu care sa faca unele din lucrurile pe care e placut sa le faci cu amicii!

Se intreba daca printesei nu i-ar placea oare sa se bulgareasca cu pustii de pe ulita sau daca nu ar rade atunci cand ar merge in picioarele goale prin noroi murdarindu-si poate una din rochitele sale frumoase. Dar doica stia ca nu i s-ar fi permis niciodata printesei sa faca acest lucru.

Tot cautand un raspuns pe care sa-l dea printesei la intrebarea sa, privind in jos, si-a vazut pantofii. Poate ca acesta era raspunsul.

In cele din urma, a spus:

– Daca am putea sa gasim cel mai fericit copil din regat, ai putea sa te incalti cu pantofii lui, poate chiar sa mergi pe unde a mers el si ai afla cum e sa fii fericita.

Printesa a cerut regelui sa caute cel mai fericit copil si sa i se aduca pantofii lui. Asteptand sa primeasca pantofii celui mai fericit copil, printesa se intreba cum or fi aratand acestia. “Ce culoare au oare? Pantofii veseli trebuia cu siguranta sa fie colorati. Or fi fost decorati cu flori, curcurbee sau clopotei?”

Dupa o vreme, doica regala a venit in camera printesei cu stirea:

– Inaltimea-Voastra, am vesti bune si vesti proaste.

– Spune-mi-le intai pe cele bune, a tipat printesa.

– Ei bine, a spus doica regala, sunt bucuroasa sa va spun ca am gasit cel mai fericit copil din tot regatul.

– Atunci, unde sunt pantofii mei? a cerut printesa, nerabdaroare.

– Asta este vestea proasta, a raspuns doica regala. Cel mai fericit copil din tot regatul nu avea pantofi deloc.”

Ce il poate invata pe copil aceasta poveste?

  • ca nu intotdeauna obtinem ceea ce vrem,
  • ca fericirea nu se reduce la ceea ce detinem,
  • ca uneori, fericirea sta in lucrurile simple, dar si in libertate si in compania persoanelor apropiate,
  • ca prietenii sunt importanti pentru fiecare dintre noi.

Ce il poti intreba pe copil?

Citeşte întreaga recenzie pe site-ul www.suntparinte.ro


teorii_contemporane_ale_invatarii
Invatarea presupune schimbare. Invatam in fiecare zi cate ceva nou, chiar daca nu mai suntem elevi de mult. De aceea, cum invatam mai eficient, cate tipuri de invatare exista sunt subiecte aflate in centrul preocuparilor specialistilor in educatie. Descoperim impreuna invatarea transformatoare, prezentata de Robert Kegan, psiholog si profesor la Harvard.

Ce inseamna invatarea transformatoare?

In general, putem vorbi despre doua tipuri de invatare:

  • Invatarea informativa, in care acumulam informatii si cunostinte sau ne folosim diverse aptitudini, este orientata catre ceea ce stim. Un copil care citeste o enciclopedie despre animale si retine informatii noi despre viata acestora este intr-un plin proces de invatare informativa.
  • Invatarea transformatoare, in care reusim sa schimbam felul in care invatam. Invatarea transformatoare este mai apropiata de sensul etimologic al cuvantului „educatie” (indrumare, crestere). Un copil care este pasionat de istorie si citeste o serie de carti intr-un timp indelungat, ajungand sa isi dezvolte capacitatea de gandire abstracta, este in plin proces de invatare transformatoare. Astfel, poate fi capabil sa isi puna intrebari despre faptele istorice, despre evolutia lor si sa extraga idei si principii noi.

Invatarea transformatoare aduce schimbari legate de increderea in propria capacitate de invatare, de motivele pentru care invata si de stima de sine.

Invatarea transformatoare presupune ca cel care invata sa aiba un anumit grad de autonomie si autoritate, fiind capabil sa isi orienteze procesul de invatare.

Prezentata mai ales in contextul invatarii la adulti, invatarea transformatoare apare si in relatia cu elevii de varste mai mici, intrucat pe masura ce cresc, copiii castiga mai multa autonomie si gandire critica, devenind capabili sa evalueze propriile metode de invatare si propriul progres.

Semnul clar ca invatarea transformatoare a avut loc este trecerea de la a fi modelati de societate la a modela societatea: dupa ce am acumulat o serie de cunostinte despre lume, putem propune la randul nostru noi modalitati in care lumea sa functioneze. De aceea, de cele mai multe ori, invatarea transformatoare este asociata cu varsta adulta, insa apare si la adolescenti, cand acestia trec prin perioada in care isi castiga independenta si isi formeaza atitudini si opinii personale.

Cum identifici un elev autonom?

Iata cum este descris “elevul” autonom, cel care este capabil de invatare transformatoare: este capabil “sa se autoexamineze; sa-si analizeze cultura si mediul cu scopul de a intelege ceea ce simte de ceea ce ar trebui sa simta, ceea ce pretuieste de ceea ce ar trebui sa pretuiasca si ceea ce isi doreste de ceea ce ar trebui sa isi doreasca. Isi dezvolta gandirea critica, initiativa individuala si constiinta de sine ca fiind co-creator al culturii care il modeleaza.”

De ce este important pentru parinti si cadrele didactice sa cunoasca teoria invatarii transformatoare?

Chiar daca la scoala invatarea este in mare parte informativa, atat cadrele didactice, cat si parintii trebuie sa nu piarda din vedere faptul ca scopul educatiei este de a forma un adult autonom, asadar un adolescent si, mai tarziu, un adult capabil de invatare transformatoare. Teoria invatarii transformatoare aminteste cadrelor didactice si parintilor importanta incurajarii gandirii criticeindependentei si initiativei copiilor, trasaturi esentiale pentru un adult responsabil.

De asemenea, invatarea transformatoare aduce….

Citeşte întreaga recenzie pe site-ul www.suntparinte.ro


În 1938, Helga Weissová era o elevă din Praga. Împreună cu alţi 45 000 de evrei din oraş, familia Helgăi s-a confruntat cu primul val al invaziei naziste: tatălui său i s-a interzis să lucreze, iar ei să meargă la şcoală. Pe măsură ce vedea pe viu ororile naziştilor, Helga a început să-şi însemneze experienţele într-un jurnal.

În 1941, Helga şi părinţii săi au fost trimişi în lagărul de concentrare de la Theresienstadt. Acolo ea a continuat să scrie cu o acurateţe remarcabilă despre barăcile sor­dide, raţionalizarea nemiloasă a hranei şi execuţii – dar şi despre speranţa la care n-a renunţat, chiar şi în cele mai cumplite condiţii.

La 15 ani a fost mutată, împreună cu mama sa, în lagărul de la Auschwitz. Aici victimele au fost sortate chiar de către Josef Mengele: la stânga, cei care mergeau la cuptoarele de incinerare, la dreapta, cei care erau cruţaţi. După zece zile, a fost deportată la Freiberg, lângă Dresda, scăpând iarăşi cu viaţă în urma unui marş forţat de 16 zile.

Din cei 15 000 de copii sub 16 ani închişi la Theresienstadt şi trimişi apoi la Auschwitz, doar 100 au supravieţuit.

Helga

„O mărturie cutremurătoare, ilustrată cu desenele unui copil de 11 ani, despre trage­dia Holocaustului.“ – Publishers Weekly

„Cel mai emoţionant jurnal despre Holocaust publicat de la Anne Frank încoace.“ – The Telegraph

Jurnalul Helgăi vorbeşte în numele tuturor vocilor care au fost în mod prema­tur reduse la tăcere.“ – Booklist

Helga Hošková-Weissová  (n. 1929, în acelaşi an cu Anne Frank) este o artistă cehă de origine evreiască, supravieţuitoare a Holocaustului.

Folosindu-şi talentul pentru desen şi pictură, Helga a scris un jurnal ilustrat cu imagini din viaţa sub ocupaţie nazistă, document care a supravieţuit războiului. Păstrat de unchiul ei, care l-a ascuns în peretele unei barăci din lagărul Theresienstadt, jurnalul Helgăi a fost completat ulterior cu evocări ale experienţelor din lagărele de la Auschwitz, Freiberg şi Mauthausen.

După al Doilea Război Mondial, Helga s-a întors la Praga, unde a studiat pictura cu artistul ceh Emil Filla. După revoluţia din noiembrie 1989, a avut multe expoziţii cu lucrările sale, atât în Cehia, cât şi în Austria, Germania şi Italia.

helga_foto1 helga_foto5 helga_foto4 helga_foto6

”Sunteţi gay, domnule Grey?”


Trei va relansa vol. 1 cu o copertă actualizată, ce include afişul filmului.

Trei va relansa vol. 1 cu o copertă actualizată, ce include afişul filmului.

Mă aşez, îmi scot foile cu întrebările din rucsac şi trec prin ele, înjurând-o în gând pe Kate că nu mi-a dat şi o scurtă biografie. Nu ştiu nimic despre omul pe care urmează să-l intervievez.

(….)

— Aveţi o filozofie? Dacă da, care este ea?

— Nu am o filozofie ca atare. Poate un principiu călăuzitor — cel enunţat de Carnegie: „Un om care dobândeşte capacitatea de intra în deplina posesie a propriei sale minţi poate să ia posesia oricărui alt lucru, pe care este îndreptăţit să-l posede.” Sunt un tip neobişnuit, motivat. Îmi place să exercit control: asupra mea şi asupra celor din jurul meu.

— Deci, vreţi să posedaţi lucruri?

Eşti un maniac al controlului.

— Vreau să merit să le posed, dar da, în esenţă, vreau.

(…)

Tulburată, trec rapid mai departe.

— De dragul muncii, trebuie să vă sacrificaţi viaţa de familie.

— Asta nu e o întrebare, răspunde el scurt şi la obiect.

— Scuze.

Mă simt jenată; mă face să mă simt ca un copil neastâmpărat. Încerc din nou.

— Aţi fost nevoit să vă sacrificaţi viaţa de familie din cauza muncii dumneavoastră?

— Am o familie. Am un frate şi o soră, şi doi părinţi iubitori. Nu mă interesează să-mi lărgesc familia mai mult de-atât.

— Sunteţi gay, domnule Grey?

El trage adânc aer în piept, iar eu bat în retragere, moartă de ruşine. La naiba! Oare de ce n-am folosit un soi de filtru înainte să citesc asta cu glas tare? Cum să-i spun că nu fac decât să citesc întrebările? Afurisita de Kate şi curiozitatea ei.

— Nu, Anastasia, nu sunt.

Ridică din sprâncene, cu o sclipire rece în ochi. Nu pare încântat.

— Îmi cer scuze. E… ăă, scris aici.

E pentru prima oară când mi-a zis pe nume. Pulsul mi s-a accelerat şi simt cum iar mi se încing obrajii. Cuprinsă de agitaţie, îmi aranjez părul pe după ureche.

El îşi lasă capul într-o parte.

— Astea nu sunt întrebările tale?

 

  

În România filmul ”Cincizeci de umbre ale lui Grey” are premiera pe 13 februarie.

 

Simt cum mi se scurge sângele din corp.

— Ăă… nu. Kate — domnişoara Kavanagh — ea a formulat întrebările.

— Sunteţi colege de redacţie la ziar?

Oh, nu. Nu am nicio legătură cu ziarul studenţesc. E activitatea ei extracuriculară, nu a mea. Simt că faţa m-a luat foc.

— Nu, e colega mea de cameră.

Îşi freacă bărbia şi face înadins, evaluându-mă cu ochii lui cenuşii.

— Te-ai oferit tu să faci acest interviu? întreabă, iar tonul lui calm mă sperie.

Ia stai un pic, cine trebuie să ia interviu cui? Ochii lui mă ard şi mă simt obligată să-i spun adevărul.

— N-am avut încotro. Nu se simte bine, răspund cu o voce firavă şi parcă încercând să mă justific.

— Asta explică multe.

Se aude o bătaie în uşă şi Blonda numărul doi intră.

— Domnule Grey, scuzaţi-mă de întrerupere, dar aveţi programată următoarea întâlnire în două minute.

— Nu am terminat aici, Andreea. Te rog să anulezi următoarea întâlnire.

Andreea ezită, uitându-se la el înmărmurită. Pare pierdută. El îşi întoarce încet capul spre ea şi ridică din sprâncene. Tipa se face roz la faţă. Oh, e bine. Deci nu e vorba doar de mine.

Prea bine, domnule Grey, bâiguie fata şi iese.

El se încruntă, după care îşi îndreaptă din nou atenţia spre mine.

— Unde rămăseserăm, domnişoară Steele?

Oh, acum ne-am întors la „domnişoară Steele”.

— Vă rog, nu vreau să vă întrerup de la nimic.

— Aş dori să aflu lucruri despre tine. Mi se pare că aşa e corect.

Are o privire curioasă. Mama mă-sii. Unde vrea să ajungă cu asta? Îşi aşază coatele pe braţele fotoliului şi-şi împreunează degetele în faţa gurii. Are o gură foarte… tulburătoare. Înghit în sec.

 Fragment din 

Cincizeci de umbre ale lui Grey,

de E L James

 


Lansarea cartii Fascinatia Diferentei. Anii de ucenicie ai unui antropolog, de Vintila Mihailescu, va avea loc vineri30 ianuarie, de la ora 18.00, in Clubul Taranului din cadrul Muzeului Taranului Roman.

Alaturi de Vintila Mihailescu, antropolog si profesor la Scoala Nationala de Stiinte Politice si Administrative, la evenimentul de lansare vor vorbi Alfred Dumitrescu – psihanalist, Lazar Vlasceanu – sef al Catedrei de Sociologie a Universitatii Bucurestii, precum si Vasile Dem. Zamfirescu – psihanalist, profesor la Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucuresti si director general al Editurii Trei.

Discutiile vor fi moderate de Victor Popescu, redactor la Editura Trei.

 

Fascinatia diferentei

  

Daca ar fi sa numesc obsesia profunda care pare a fi ordonat hoinareala mea „antropologica”, as spune ca ea poate fi rezumata intr-o dubla perplexitate: De ce dracu’ nu se inteleg oamenii intre ei? si, simultan, Cum Dumnezeu reusesc totusi oamenii sa se inteleaga intre ei?  
Pe parcursul a peste zece ani, am petrecut una sau mai multe luni pe an in Novaci (jud. Gorj), mirandu-ma cum este posibil ca „pamantenii” sa fie atat de diferiti de „ungureni”, si unii si altii fiind tarani, romani, ortodocsi, ba chiar traind impreuna de un secol-doua. La fiecare revenire in teren, inventam alte probe si urmaream Diferenta in alte planuri de manifestare. La fiecare intoarcere de pe teren, faceam noi „motorase”, incercand sa dam o alta explicatie acestor diferente.
S-ar putea oare ca mecanismele de diferentiere intrevazute in cazul ungurenilor si pamantenilor sa fie doar o ipostaza a mecanismelor de producere a Diferentei in general? Ar fi posibil atunci ca diferentele din Novaci sa fie un „studiu de caz” al diferentierii umane in general?”

– Vintila Mihailescu

Vintila Mihailescu (n.1951) este profesor de antropologie si director al Departamentului de Sociologie din Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative din Bucuresti. A fondat, in 1990, Societatea de Antropologie Culturala din Romania si a publicat, printre altele, volumeleAntropologie. Cinci introduceri (Polirom, 2007), Scutecele natiunii si hainele imparatului (Polirom, 2013) si Povestea maidanezului Leutu. Despre noua ordine domestica si criza omului (Cartier, 2013).

 

Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat.


— Bună.

Strike tresări și ridică privirea. Robin stătea în faţa lui, în haina ei de ploaie, roz la faţă, cu părul lung și desfăcut roșcat‑auriu, ciufulit și poleit de lumina soarelui de dimineaţă care intra pe fereastră. Abia atunci, lui Strike Robin i se păru foarte frumoasă.

— Mai vrei un ceai?

— Ar fi excelent, mersi, spuse el fără să‑și ridice ochii din manuscris. Lasă‑mi cinci minute, vreau să termin asta…

Și cu senzaţia că plonjează iar într‑o apă contaminată, se scufundă la loc în lumea grotescă a lui Bombyx Mori.

„O poveste despre ranchiună şi crimă

într-o lume literară toxică.

Pur şi simplu, nu te poţi opri din citit.”

– Sunday Times

Viermele de mataseÎn timp ce se holba prin fereastra castelului, pironit de priveliștea oribilă a lui Phallus Impudicus și a cadavrului, Bombyx se trezi capturat fără menajamente de o mulţime de creaturi cu glugă, târât în interiorul castelului și dezbrăcat complet în faţa lui Phallus Impudicus. La acest moment, burta lui Bombyx era enormă, iar el părea gata să nască. Phallus Impudicus le dădu ordine rău prevestitoare creaturilor lui, care îl lăsară pe Bombyx convins că avea să fie oaspetele de onoare la un festin. Când Bombyx ajunse în sală, descoperi că nu avea loc. Ceilalţi oaspeţi se ridicară în picioare, se apropiară de el cu frânghii și îl imobilizară. Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat. Masa care crescuse în el se dovedi a fi o minge de lumină supranaturală, care fu smulsă și încuiată într‑o casetă de Pahllus Impudicus. Conţinutul urciorului fumegând se dovedi a fi vitriol, pe care cei șapte atacatori îl turnară veseli peste Bombyx, care încă trăia și urla. Când, în sfârșit, acesta amuţi, ei începură să‑l mănânce.

— Fir‑ar a dracu’, spuse Strike încet.

Ridică privirea. Robin așezase lângă el un ceai proaspăt, fără ca el să observe. Stătea pe canapea, așteptând în tăcere ca el să termine.

— E totul aici, spuse Strike. Ce i s‑a întâmplat lui Quine.

E aici.

— Ce vrei să spui?

Eroul cărţii lui Quine moare exact în modul în care a murit el. Legat, cu măruntaiele scoase, cu o substanţă acidă turnată peste el. În carte îl mănâncă.

Robin îl privi fix.

— Farfuriile. Cuţitele și furculiţele…

— Exact. (…) Acum citește asta, spuse Strike, întinzându‑i paginile relevante.

Robin făcu întocmai în tăcere. După ce termină, ridică privirea spre el, cu niște ochi care păreau de două ori mai mari.

— Dumnezeule mare, spuse ea. Câţi oameni crezi că au văzut cartea asta?

— Ar putea fi foarte mulţi deja. Fisher a trimis prin e‑mail bucăţi din ea în tot orașul; între el și scrisorile avocaţilor, a devenit un bun căutat.

În timp ce vorbea, lui Strike îi trecu prin cap un gând straniu și accidental: Quine n‑ar fi putut să‑și creeze o publicitate mai bună nici dacă ar fi încercat…

Fragment din Viermele de mătase

de Robert Galbraith

 

 


Bărbatul pe care îl vom prezenta în continuare este căsătorit și a fost heterosexual toată viaţa, având un comportament masculin normal și o profesie masculină; a fost condamnat de trei ori pentru exhibiţionism.

Deși a fost închis anterior, iar acum se află în eliberare condiţionată, el își riscă mariajul, profesia și reputaţia continuând să săvârșească acest act pervers o dată sau de două ori pe parcursul unei perioade de două săptămâni. Acest lucru se întâmplă de regulă în urma unei umiliri, cel mai adesea trăită la serviciu sau în relaţia cu soţia lui. Ulterior, simte o tensiune neerotică ce îl împinge pe stradă, în căutarea unei zone necunoscute unde să întâlnească o femeie sau o fată necunoscută căreia să îi arate penisul. Alege persoane străine; nu a făcut niciodată acest lucru cu femeile pe care le cunoaște. Dacă se întâmplă ca femeile să nu se simtă ofensate și să înceapă să glumească, pretinzând că sunt interesate, dispare din zonă. Însă atunci când femeia respectivă se înfurie și sună la poliţie — atunci când pare să fie pus în faţa riscului suprem —, bărbatul descoperă că ezită să fugă. Cu toate că sentimentul de teamă sporește, acesta se îmbină cu o senzaţie de confuzie care duce la imobilitate. Iar dacă această stare de letargie și excitaţie durează prea mult, atunci este prins.

PerversiuneaCel care nu este exhibiţionist, atunci când nu înţelege, crede că acest bărbat este prost. Iar la momentul arestării starea de spirit a acestui bărbat pare și mai stranie: în centrul sentimentelor lui de dezastru descoperim o liniște nebună, calmă, plăcută. Cred că putem înţelege acest lucru: și-a asumat riscul și l-a depășit; trauma s-a transformat în triumf. Faptul că a fost învins de poliţie are pentru el o semnificaţie mai măruntă decât faptul că a fost victorios asupra femeii necunoscute.

Astfel, femeia care este șocată, care se înfurie și care, pe deasupra, se înspăimântă, care creează agitaţie și care cheamă poliţia demonstrează că el a inversat situaţia din copilărie. Ea acceptă o parte necesară a perversiunii lui; acum, ea este atacată, iar el este atacatorul. Chiar dacă este arestat, acest bărbat este neobișnuit de liniștit, deoarece arestarea indică — pe scurt — că în realitate el are un penis de bună calitate, suficient de puternic pentru a provoca o așa perturbaţie în societate. Astfel, nu ne mai surprinde să descoperim că rata arestărilor în exhibiţionism este mai mare decât în oricare altă perversiune.

Fragment din Perversiunea. Forma erotică a urii de Robert J. Stoller

 

 


dubla expunere-lansare

   

Joi, 22 ianuarie, de la ora 19.00, Editura Trei și Kontakt Art organizează la Cafeneaua Cărturești Verona evenimentul „Dublă expunere cu Dumitru Gorzo”. Invitat: Thomas Ciulei.

Evenimentul pleacă de la cartea-album Dublă expunere, lansată la sfârșitul anului trecut. De fapt, ”Dublă expunere” este mai mult decât o carte – este un moment de tensiune, un punct de întâlnire și, mai ales, o platformă generatoare de dialog, acțiuni, proiecte și evenimente culturale, toate având drept scop apropierea și familiarizarea publicului din România cu literatura și arta contemporană.

În urmă cu mai bine de jumătate de an, Roxana Gamarţ, coordonatoarea proiectului Dublă expunere, a provocat câţiva autori contemporani să scrie fiecare câte o proză scurtă, având ca punct de plecare lucrarea unui artist vizual contemporan. 

Rezultatul este această antologie, un hibrid între o carte de literatură şi un album de artă contemporană. O invitaţie la un alt gen de dialog decât cel cu care ne-am obişnuit.

Scriitorii care au acceptat provocarea au parcurs portofoliile celor zece artişti prezenţi în proiect şi fiecare dintre ei şi-a ales reproducerea unei lucrări, imagine ce avea să joace rolul de declanşator al demersului lor narativ. Prozatorii au avut libertate totală – de la alegerea artistului şi a lucrării, până la modalitatea în care aceştia au decis să conecteze proza lor cu imaginea care i-a inspirat.

Dublă expunere reprezintă întâlnirea dintre vârste creative diferite, provocarea constând în găsirea unui limbaj comun între cei doi, deşi au fost cazuri în care afinităţile la nivel de percepţie s-au dovedit a fi surprinzător de mari. În același timp, este și întâlnirea dintre două tipuri diferite de consumatori de cultură – publicul pe care îl întâlneşti de obicei la licitaţii de artă, vernisaje sau alte tipuri de evenimente expoziţionale şi cel pe care îl găsim de cele mai multe ori în compania cărţilor.

Zece autori + zece artişti vizuali + zece proze scurte + zece lucrări de artă = un experiment cultural inedit, la care au luat parte:

Ștefan Agopian – Roman Tolici, Bogdan Coșa – Zoltan Bela, Augustin Cupșa – Ion Grigorescu, Philip O ‘Ceallaigh – Gili Mocanu, Filip Florian – Sandor Szasz, Adela Greceanu – Dan Perjovschi, Nora Iuga – Andrei Gamarț, Marin Mălaicu-Hondrari – Mircea Cantor, Mitoș Micleușanu – Tara von Neudorf, Radu Paraschivescu – Dumitru Gorzo.

Mai multe despre cartea-proiect pe dublaexpunere.wordpress.com

Aflați de aici sensul tehnic/fotografic al ”dublei expuneri”

 

 

 

 

 


Studentul din PragaDr. Schmitz: Dacă introvertul îşi arată partea sa cea mai urâtă, aceasta se datorează faptului că umbra sa este extravertă?

Dr. Jung: Da, el aşteaptă atât de mult, încât umbra a făcut deja pasul greşit atunci când el deschide gura să vorbească. Aveam un prieten introvert care întotdeauna ezita şi aştepta, aşa că gura lui începea să vorbească înainte ca el să fie gata şi întotdeauna spunea ce nu trebuie. Student fiind, trebuia să-i facă o vizită vestitului şi bătrânului Virchow. (1) Era foarte emoţionat şi se gândea la el ca la un rinocer cu două coarne. Intră tremurând în birou, făcu o plecăciune şi murmură: „Mă numesc Virchow”. „O, dar ai acelaşi nume ca şi mine”, îi spuse bătrânul. Apoi, prietenul meu observă că umbra lui vorbise mai întâi şi stricase lucrurile, aşa că intră în pământ. Cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată a fost Studentul din Praga. Arată separarea dintre omul conştient şi umbra lui, umbra mişcându-se singură. În cazul acesta, omul şi-a dat cuvântul de onoare că nu-şi va ucide adversarul în duel. Apropiindu-se de locul duelului îşi întâlni dublul venind din sens opus şi ştergându-şi sabia de sânge pe iarbă. Începură să i se trezească anumite bănuieli şi, ajungând la locul duelului, îşi găsi adversarul mort deja. Umbra, neluând în seamă intenţia omului conştient, îi ucisese adversarul.

(1) Rudolf Virchow (1821–1902), patolog german şi lider politic liberal în Berlin.

Fragment din Analiza viselor, de C.G. Jung

  


SuttonNu ma vindecasem de Dulcele bar. De altfel, nici nu stiu cum ar putea cineva sa se vindece de frumusetea acestei carti. J.R. Moehringer devenise, intr-un dispret de care nu ma feresc niciodata, in ierarhia personala, cel mai important scriitor contemporan de dincolo de Ocean. Si ce daca suntem putini capabili sa sustinem, cu argumente, o asemenea enormitate?

Traiam inca in barul in care s-a desavarsit J.R. cand am aflat ca a aparut in limba romana noul sau roman – Sutton. A fost publicat de Editura Pandora M si aceasta ocolire de catre marile noastre edituri a celui mai important scriitor contemporan de dincolo de Ocean ma incanta, accentuandu-mi sentimentul ca traiesc magia unei secte.

Cei mai importanti esteti din limba romana din ultima jumatate de secol deja anuntasera, fie public, fie in suete particulare, ca se predau incantati in fata lui J.R. Moehringer.

Pe cale de consecinta, am asteptat Sutton-ul cu o nerabdare de bun augur. Am devorat cele 455 de pagini in doua nopti consecutive. Au fost cele mai frumoase nopti din iarna aceasta cand s-a alungat soarele din lume.

Urmăriți și cronica TV a lui Radu Paraschivescu

Sutton e un roman despre cel mai prolific spargator american de banci, cu o cariera intinsa pe mai multe decenii. A inceput in Interbelic, iar ultima lovitura a dat-o dincoace de 1950. Adevaratul Willie Sutton (1901-1980) a furat peste doua milioane de dolari, si-a petrecut mai mult de jumatate din viata de adult in inchisoare, de unde a evadat de trei ori. Era un cititor feroce. Fiind obsedat de timp, ii placea, desigur, Proust. Ziaristii au scris ca s-a gasit opera lui Proust in camera sa, la ultima arestare. In cautarea timpului pierdut s-a epuizat apoi din librarii, amanunt care nu-i scapa nici lui Stefan Agopian, pe coperta a patra.

Fragmente din ”Sutton. Tangenta la perfectiune”, de Andrei Craciun,

cronica publicata în SUPLIMENTUL DE CULTURĂ

 

%d blogeri au apreciat asta: